Afara

I

      In dimineata asa Kasmir-ul mi se naste in minte. Uuuuuuuuuu. Strigatul meu ideatic
aduce cu el Soarele, cu prima dintre razele sale. Acolo e el, aici sunt eu. Sub noi e pamantul.
Ooooooooo...ooo. Uuuuuuuuuuu ieieeeeeeeeee. Lumina subtire a diminetii se pregateste sa agite
fluturii
si sa deschida florile. Curand, ma va privi si pe mine in ochi, incercand sa deschida floarea
irisului meu. De asta cred ca sunt aici. Odata cu ceata pamantului, tot mai mult cer rosu apare in
fata. Ca un sange viu, incepe sa predomine si sa se extinda. Cu fiecare miros nou al diminetii,
subtile arome de padure, cu fiecare rafala de racoare, ritmul nasterii se mareste. Din visul noptii
mele si din raza unui soare un univers se naste, in care mii si mii de elemente se agita, animate de
acesti doi creatori. Scena inca unei zile e gata. Si realizez ca hotararea mea era luata de mult si
nu pentru asta sunt aici. Am venit pentru emotie; masochistul din mine e decis sa se mai dea inca
o data cu capul de perete si, restul de eu il urmeaza, neputioncios, ca un apendice sangerand si.
Dar acum, acum sunt aproape fericit.

II
      Strigatele tatalui meu se aud din ce in ce mai bine. Ridic capul spre el si soptesc.
      -Da.
      -Esti surd, nu auzi? La ce te gandesti? Toata ziua stai asa. Macar raspunde-mi, nevrednicule.
      -Tata.
      -Ce?
      -Ma duc la...Filip...
      -Nu te duci nicaieri, auzi? Nicaieri. Ai treaba. Nu auzi ce spun? Supune-te! Stai! Nebunule!
      Ce vrea el? Mai ult ca sigur ca e trist, dar e numai vina lui. E un mic mamifer cu barba.
      Spre Filip. Pe drum, privesc imbinarea dintre mare si uscat. Aceste doua lumi si viata din
ele. Sclipitorii si mirositorii pesti. Ma simt obosit azi, desi abia de aici incepe marea hotarare.
Nu e una din zilele mele cele mai bune. Gandurile imi sunt pline de amaraciune, iar inteligenta mi-e
boanta. Sunt umra zilei de ieri si, sper, a celei de maine. Dar, acum trebuie sa-mi las lumea singura,
lucru deloc usor, sa ma sui pe stanca vorbei si sa comunic cu Filip. Intotdeauna cand vorbesc,
sunt singur. Ca sa-i primesc pe ei, trebuie sa cam renunt la mine.
      Si de cum ma gandesc sa spun cuvantul, un glas ager ca de paznic striga: fals, fals, fals.
Las, sau nepasator, dau drumul gurii.
      -Prietene!
      -Prietene!
      -Ai venit...
      -Da, sigur. Ce mai faci?
      Am venit azi, aici, ca sa-i spun lui Filip ce am hotarat. Si desi imi aduc aminte clar,
iar marea speranta e la locul ei, acum, pe loc, nu cunosc nici o hotarare a mea. Am pierdut-o pe
drum.
      -Te simti bine, Pad?
      Ma uit in ochii lui luciosi...nu mai vreau nimic, dar ii spun, lucrand impotriva mea,
pentru mine. - Filip...hai la Atena...
      -Cum? Chiar? Fantastic! Minunat!...
      Si altele.
      Am fost priteni. In copilarie, cand eram la fel si cand bucuria pur si simplu era. iar
intrebarile nu. As zice ca ar trebui sa pun pret pe copilarie, dar nu o fac; caci atunci nu gandeam,
nu stiam. Copilaria mea distanta e o amintire de confort, de fericire, dar e doar o amintire, caci
azi nu mai pot fi asa ceva pierdut. Ca o culoare pe care o vezi o data, dar dupa nu o regasesti
nicaieri. O tii minte o zi, o luna, dar de la un timp o pierzi, isi pierde mirosul specific si
amintirea ei incepe sa semene din ce in ce mai mult cu lucrurile prezentului. Tot asa, incet incet,
copilaria mea isi pierde aroma.
      Il vad pe varul meu pe drum, venind printre valuri de aer cald. E singurlui om care mi-a
starnit furia impotriva sa, de mai multe ori. Ma gandesc destul de des daca sa-l strapung. Trece
pe langa mine, intorcandu-se si mergand cu spatele. Il privesc in ochi sa vad ceva, dar nu are nimic
distinctiv. Isi schimba fata, isi arata dintii.
      Sunt prea liber in minte, mult prea, total liber. Nu am de ca ma agata, nu am cum sa dau vina.
      -Iti trebuie doua ore ca sa faci ce poti face in jumatate?
      -Dar...
      -Esti bun de nimic! De nimic! De te trimit acum sa vezi ce fac lucratorii la vie, pana

acolo uiti, nu? O, Zeus, ce-am gresit de ma pedepsesti asa.
      Parca, parca...l-as ajuta cu asta. Dar nu. Nu asta caut eu. Roz, o padure roz. Ce urat

ar fi. Cum as construi eu o lume? De cate ori m-am gandit la asta...Nu stele, nu mari, altceva.
Oh, Zeus... Ce vrei de la mine, batran nebun? Ce vrei tu de la mine, omule? Ce vrei tu de la mine?
Ce vrei, ce naiba vrei?

III
      Spre Atena am plecat intr-o dimineata, la cateva ore dupa rasarit. Nu dupa mult timp am cazut
de pe cal. Tine bine fraul, strange calul cu genunchii...ar fi fost mai buna o caruta. Ca de obicei,
Filip vorbeste; il aud din cand in cand.
      Cum se misca Soarele si de ce nu cade? O fi Soarele chiar Helios? Nu arata a fiinta.

Helios...daca nu esti ca ei...poate ca esti ca mine. Si tu Poseidon. Lumina si plutirea. Mi-ar place sa
plutesc in intuneric? Sa fiu greu pe lumina? Helios, Poseidon...uitandu-ma intens la Soare si mare visul
se naste, cu miros de vin cu aroma de mere. Incet, incet, Helios isi arata fata caramizie, aspra, dar
intalegatoare, ca un suvoi de emotii ce curata mintea de spini. Helios deschide ochii, ochi de foc, in
timp ce jos, Poseidon alearga in carul sau, hotarat sa reaseze lumea. Pentru un moment suprem, ma simt
plutind in Soare la racoarea marii. (Insa fetusul nu sta in uter mult: in curand, da de foame, frig, boala).
La fel, visul odata inchegat, incepe sa se lupte. Intai cu caldura crescanda a razelor prea multe si prea
rosii, toride. Si peste tot in jurul meu, zei, nimfe si fantome, singurele care m-ar putea intelege fug, fug
in parti, pentru a nu-mi da sansa sa le vad, sa le cunosc. Crudul, o prea crudul Apolo imi ofera pentru o
secunda privelistea sublima a carului sau si a zambetului, primul zambet din viata mea care imi naste
zambet.
Dar, in fuga, in trecere. Fuga de mine. Si, in curand, apare ce ce m-a condamnat la nsingurare: Jupiter, purtatorul de fulgere, imbracat si vorbind ca un strain, ca tatal meu. Poseidon, care ar mai fi ramas, isi
cunoaste interesul si se retrage repede. Helios inchide ochii si-si intoarce fata de le mine. Are rost
sa-l urasc pe Jupiter? Sa-l alung? El e doar visul meu. Oricum nu-mi mai pasa. Visul s-a terminat, dar eu stiu
ca sunt pe un drum mort. Ha ha ha ha. Speranta. Am avut speranta.

IV
     
      Spre seara acum, gol, imi las mintea sa rataceasca. Ma gandesc la frunza purtata de vant;
ea macar simte impingerea de la spate. Eu nu am nici macar atat. Ma gandesc la ce importanta poate avea
un tipat. Ce diferenta poate fi intre un uuuuuuuuuuuu si un ooooooooooo, sau intre ieieeeeee si
aaaaaaaaaa.
Spuse dureros, ca un urlet de lup ranit de moarte, chemand pe insusi moartea. Infinit variante: mai
lungi, mai scurte, cu accentul mai spre inceput, mai spre sfarsit, puternice, pierdute, cautand ceva, Spunand ceva, cerand ceva, murind. Dar cum, cum tipi cand esti gol, cand nu stii ce esti, ce vrei, nu stii
nimic? Uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu...aaa...mi-e greata...ridica-te,
ridica-te,ridica-te...
trebuie sa trag de la picior...picioarele puse impreuna...capul trebuie luat de pe masa...ca mi-e
greata...gatul trage...nu umerii...gatul primul...mi-e si mai greata...gatul...gatul...nu ma mai
misc...
stai...greata...nu ma mai misc...nu ma mai misc...aluneca masa...care masa...cum...
      Durerea de cap nu ma lasa sa ma gandesc. Pe masa e vin. E cleios la atingere. Cinci
urme lasate in balta. Tot mi-e greata, dar mai putin. Ce ciudat a fost. Greata. Dar, asta nu e tot. Mai era
ceva...nu pot sa-i spun...da...eram putin...detasat. Ca o copilarie versiunea a doua, nereusita. Nu
puteam
gandi, desi vroiam sa gandesc. Cateodata parca ma uitam la ochii mei. Greata si ameteala si rotirea. Eu sunt
nebun
pentru ei, eu beat sunt nebun pentru mine. Cred ca in betie ne asemanam cu totii. Ha ha. Afara e rece; asta e
bine. E noapte, totul e destramat, sunt absolut singur cu fumul noptii invadandu-mi creierii. E momentul
de dupa
moarte dar dinainte de conceptie. Uuuuuuuuuuuuuuu...Brr, ce rece e apa marii. plutind in intuneric.
Mi-ar place? Si asa e frig. As putea spune ca apa e smoala, dar e asa de libera. Nu luna, doar stele. Acolo ar fi Soarele, acolo,
jos, pamantul.
      Si eu in apa pana la genunchi. Ah si e rece...Nu, nu aluneca. Dar rece mai e... Pentru o secunda
imi
simt inima. Apoi trece. Plutind in, spre intuneric. Imi place? Nu vad nimic; nici suprafata, nici fundul
apei.
Si ochii deschisi ating frigul. Nu se aud valurile. Nu se aude nimic. De mirosit, nu pot. Pipaitul...e doar
mangaierea lenta a imprejurului inghetat.
      Imi place? Imi place?...