---------
PROLOG
(intro)

Patul de tortura. Captivat sub foile ziarului pe care mi l-a adus… am uitat când mi l-a adus. Citesc in el despre lucruri despre care am auzit ca s-au petrecut cu atâta timp in urma încât nu mai știu nici când s-au petrecut. Data de pe ziar s-a șters odată cu timpul șters si el parca cu un pămătuf vechi si prăfuit. Privesc la mâinile tremurânde ce dau paginile acelea; mă întreb cum de mai sunt in viata, mă întreb cum de ziarul din mana mea mai rezista după atâta vreme, cum de hârtia goala de buchii îmi mai aduce inca aminte de fiece linie fiece știre ce a fost odată pe scoarțele acelea. Dar ce as putea face altceva? Timpul meu s-a oprit odată cu ea. Timpul meu s-a oprit in ziua in care, întorcându-mă de dincolo, ea a dispărut. Ziarul acesta pe care îl privesc de atâta decenii, mâinile acestea au îmbătrânit, sufletul a rămas insa in ziua aceea, ziua in care… ziua in care am calatori pentru prima si ultima oara dincolo!

*

[Temperaturile lunii Iulie au fost foarte ridicate anul acesta, iar meteorologii avertizează ca si lunile iulie si august, deși mai ploioase decât luna trecuta, vor avea insa temperaturi si mai ridicate…]

„Min! Haide, mami! Hai ca altfel întârziem!” Tânărul din fotoliu se ridica lăsând ziarul peste cursurile de filosofie așezate teanc pe măsuța de lângă acesta si se întoarse către femeia subțirica si nu prea înalta din spatele sau. Văzând-o in rochia verde Min zâmbi dulce ca de fiecare data, căci de fiecare data când o vedea intr-o rochie ii părea mai feminina si mai frumoasa decât in oricare din dățile trecute. Întotdeauna plina nou si întotdeauna mai frumoasa, Nico era si de data aceasta radianta. Ultima seara! Balul!

De atunci chipul ei a rămas undeva in amintirea porilor mei, așa cum si intrarea in lumea ei am pierdut-o. Am spart oglinda de mii de ori fără succes; pare-se ca ultimul chip si-a făcut datoria. Mi-a oferit liniștea si imposibilitatea de o avea.

Dar nu acesta e începutul… acesta e sfârșitul… Mă întreb doar… cum sa încep cu începutul. Care e începutul…


---------
Dincolo de mine
(inceputul - Lileya)

Dincolo de mine! Privesc azi in spatele oglinzii. Necunoscutul! Ceea ce nu am vrut sa cunosc vreme îndelungata din trupul si carnea mea. Mă ridic din scaunul rigid al statorniciei pentru a privi încă o data in fata oglinzii veșnic radiante, veșnic amăgitoare. In oglinda aceeași imagine plina de magie, aceeași carne vie a reflecției, dar acolo nu sunt eu! Nu! Nu am fost niciodată si niciodată nu am recunoscut imaginea aceea.

Privesc cu uimire cum imaginea din oglinda îmi zâmbește galeș. Ochii ii sunt rai! Nu cred ca am văzut vreodată atâta răutate in lumea asta. Intr-o clipa ridica pumnul si sparge oglinda! Îmi feresc fata întorcându-mă un pic si ducând mana la ochi. Zgomotul picăturilor de sticla scade in intensitate după o vreme. S-au stins. Din partea cealaltă a oglinzii se aude acum o voce femeiasca: C’est moi mon amour! Viens me rencontrer! Ultimul șanț se apărare. Ultima redută căzuta in lupta cu mine, aici, in spatele oglinzii descopăr o alta lume! Lumea ei sau a lui! Demon amăgitor!

Înarmat pana in dinți pornesc in lumea ei! Spre Meka pornim cu alai! Dar drumul e lung si pustiu. Demonul meu mă alina, demonul meu mă tine in viata veșnic cu amăgirile sale. Nebunul pierdut in desertul cel mai fierbinte țipând intr-una însetat: Apa! Apa! si sorbind lichidul rece de la mana ei arzândă… Demonul meu mă alina! Mă tine in viata amăgitor si frumos.

Nu mă lasă sa îl vad niciodată, dar mă lasă sa ii simt prezenta. Acolo, in lumea de dincolo de mine îmi întinde mereu mana si mă lasă sa mă sprijin de ea, sa mă ridic si sa mă îndrept mai departe spre Meka lui. Pas cu pas. Regăsesc in mine toate deschiderile răpuse de vreme către lumi de mult apuse din ceea ce odată poate au fost stele radiante, lumi pline de parfumurile incandescente ale vieții trăiriste.

M-am întâlnit ieri, in pelerinajul meu din lumea de dincolo de oglinda, cu Chiasma. O veche cunoștința… un alt demon al meu, cel ce îmi deformează întotdeauna imaginile atunci când încerc sa percep senzația prezentei ei… lui… Iar Meka lui e încă departe. Departe! I-am simțit iară prezenta si am scos armele sa îl provoc la lupta, dar nu vine! Vine doar noaptea in somn, doarme alături de mine, îmi săruta parul sau îmi atinge ușor obrazul, niciodată mai mult. C’est moi. Vocea se aude iară vag departe de mine. Parca si lui i-ar fi frica de prezenta mea, de prezenta de care eu însumi vreau sa scap.

Cu armele scoase merg mai departe prin întunericul bezmetic al lăcașului! Drumul spre el… ea… Lung coridor întunecat! Iată-mă in sfârșit in fata unei alte uși… Nu! Nu e ușa… deși mă simt atât de puternic cu armele mele in mana, parca fără ele as fi si mai puternic si le ascund iară. Le iau si le bag in sân si in buzunarele memoriei pentru a le scoate la nevoie sau pentru a le uita tot la nevoie.

Atent privesc, studiez ca întotdeauna, solzi ai prefacerii. Nu! Nu e ușa! E sticla! E… e reflecția oglinzii mele! Reflecția din lumea aceasta! De partea cealaltă e Meka ei… lui… De partea cealaltă e… L-am găsit! Bucurie extaziata! Picioarele nu mi le mai simt! Nici nu îmi aduc aminte când am căzut in genunchi! Încerc sa mă ridic insa picioarele nu mă asculta; e clar ca îmi trebuie un moment de relaș dar nu îl am, nu îl vreau! Nu! Cu o ultima sforțare mă ridic, picioarele îmi tremura, zâmbesc malefic, iar privirea îmi e rea… mai rea decât orice privire din lumea mea! Ridic pumnul si in clipa următoare privesc cum fiece picătura de sticla se lovește de podeaua de apa. Zgomote de pietre înghițite de lichidul transparent se aud împânzindu-mi timpanele cu vibrații necunoscute mie…

Accueillir mon amour. C’est moi! Mă trezesc in genunchi, cu mâinile pline de sânge, sprijinindu-mă de nisipul fierbinte cu vorbele acestea încă zbătându-mi-se in interiorul urechilor. Ridic capul disperat, insa încet, căci mă doare prea tare… Un început de rochie ala in fata mea, un alb de o strălucire ce nu am mai cunoscut! Un pic mai mult, privirea percepe din ce in e mai mult, un contur se formează, un trup de femeie… nimic mai frumos in cunoașterea mea pana in clipa aceea, nimic mai sublim… încă un pic… conturul prinde forma si mai mult…

Nu! Urlu nebun! Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Nu! Nu! Se întuneca totul, ridic nebunește capul pentru a zări pentru o clipa chipul acela… Fie-mi memoria cat mai lunga! Nu! Te implor, nu dispărea! Nu așa de repede! Te implor! Acum, acum când te-am găsit!

Vous aviez des doutes. Me c'était! Vorbele răsuna precum un blestem. Am orbit in brațele ei, dar nu! Demonul meu nu pleacă. Ca un nebun pierdut in desertul cel mai fierbinte țipând intr-una însetat: Apa! Apa! si sorbind lichidul rece de la mana ei arzândă… Demonul meu mă alina… e aici cu mine… iar eu sunt orb…

Dincolo de mine nu am curajul sa merg. Nu știu cine e! Nu știu ce e, știu doar ca îl iubesc! Ca amăgirile lui sunt dragostea mea.

*

M-am trezit a doua zi in patul meu, alături de ființa aceea superba. O descopăr ca fiind Lileya, imaginea mea de dincolo, ființa ce e alături de mine de atâta timp, insa eu nu știu… si culmea! In culmea fericirii realizez ca o iubesc! Ca e cea pentru care mi-as da viata, cea pentru care as ucide. Lileya e parte din mine, Lileya e parte din inima mea, din trupul meu, din carnea mea, din sufletul meu, din mintea mea! Lileya e parte din mine, iar eu nu am realizat lucrul asta pana acum! Ființa de dincolo de mine, propria mea imagine e cea de care sunt îndrăgostit!

Se ridica din pat, de lângă mine, intr-o cămășuța de noapte alba si cat se poate de scurta, si mă privește cu o pereche de ochi sclipitori si jucăuși. „Te-ai trezit, Ilo!” Cine e Ilo? De unde numele asta? De unde a reușit sa îmi ghicească numele asta?

Mă trezesc speriat din propria moleșeală somnatică si privesc spre oglinda! Atunci realizez ce se întâmplase cu adevărat. In sfârșit ajunsesem in lumea ei, iar aceasta însemna deschiderea porții către dincolo. Acum… tot ce era dincolo de mine era liber… Prima călătorie avusese loc, si in disperarea căutării descoperisem insa ce era mai bun; îngerul si demonul pe care îl iubeam, iar acum era lângă mine.

Nu aveam sa mă opresc însă.

„Haide, Ilo! Hai, pui… hai ca intarzii.” Despre ce vorbește? Ah, da! Azi e ziua cea mare la facultate. Azi trebuie sa îmi prezint lucrarea de licența pe care am pregătit-o atât de sârguincios timp de câteva luni bune. Stai un pic, mi-a spus din nou in felul acela. Mi-a spus din noi Ilo! Mă întorc câtre ea; aceeași rochie verde pe care o știu… o știu din adâncul meu; sigur o știu de undeva, dar nu realizez nici acum de unde.

„Numele acesta… Ilo… de unde îl știi? Ce reprezintă? Nu mi-ai mai spus pana acum așa.” Mă privește nedumerita, îmi spune ca as mă cheamă insa ii spun ca numele meu e Min. Închide ochii pentru o clipa ca si cum ar fi uitat ceva iar apoi ii deschide privindu-mă lung. „Min! Întârzii la facultate, fugi odată, pui… Vin si eu cat de repede pot după tine; n-as pierde pentru nimic in lume prezentarea ta.”

Mă trezesc ca ars din visare, înșfac teancul de foi si ies aproape val vârtej pe ușa, dar nu înainte de a o săruta inca o data pe frunte, așa cum facem de fiecare data. Ajung la mașina, descui ușa urc, aruncând teancul de foi pe scaunul din dreapta, si dau sa pornesc motorul. Suna telefonul, îl scot din haina sacoului sa vad cine e, insa numărul apare ca necunoscut. Oare cine o fi? Apăs butonul de acceptare convorbire si îl duc la ureche.

„Te-am prins…” Vocea îmi suna atât de cunoscuta, mult prea cunoscuta, dar nu apuc sa întreb cine e. „Privește in oglinda!” Rămân ca trăsnit uitând si sa respir. Nu se poate… Ilo! Nu din nou… Închid ochii încercând sa șterg in minte imaginea aceea.