Sunt prea multe vorbe in jurul meu ce se izbesc de pereti. Imi era teama odata, pe vremea cand mai visam la copilarie. Cred ca era teama de cuvinte;nu ricosau spre mine, ci se lichefiau si se surgeau in podeaua scrijelita de pasii nostri demult apusi.
Eu visam sa scriu, dar stiloul ala multicolor ma manjea de cerneala. Il faceam sa sufere, sa sangereze albastru pe mainile mele bolnave de doruri neintelese. cat de ideale mi se pareau marimile fizice , conventionale fara sa li se impotriveasca ceva decat gandul vreunui nebun. Eu eram o eterna replica contradictorie, cu doleante nenumarate, o scuregere mecanica in timp si fara de spatiu, caci numai pe pamant nu vreau sa traiesc.

Ma doare inca sa scriu. Se simte in preajma mea mirosul nebuniei rasfirat in vorbe fara de inteles pentru mine. Imi inchid pleoapa inainte de a cauta sa ma vindec de mine. Si cat ma doare sa mint lumea ce ma invarte, si ma invarte, si ma invarte, si ametesc si cad.. Ma rup de umbra mea cuminte si statornica, asa cum ar trebui eu sa fiu, dar nu sunt.

Mereu oamenii isi spun ca renunta la 90% din viata lor plina obsisnuinta, cu temeri si lipsite de evenimente majore pentru cateva momente de intensa traire. Nu spun clipe, nu ar multumi pe nimeni un fir de nisip scurs in vesnicie, ci zile, saptamani de implinire, fascinatia unei complete realizari, asta trebuie sa fie. Cum ar fi ca bratele persoanei iubite sa te copleseaca intr-o imbratisare care sa dureze zile in sir. Sa simti pe trupul cald mainile reci sa cedezi din tine, pentru a completa un zbor duplicitar, sa te inalti deasupra tutror la impulsul unei atingeri pe umeri dezgoliti de prejudecati, sa razi in intuneric singuratatea pe care nu o cunosti, sa razi de fericire fiindca stii ca ai mai mult decat absolutul.

Si atunci ideea de absolut se destrama, se naruie ca un castel de nisip pe malul trist al marii. Nu avem absolut, suntem dumnezei, ingeri, demoni, romantici indrazneti fara rusine, copii megalomani. Cuvintelor le e teama de noi. Le murdarim..Apoi, ele ne imbolnavesc de nebunie.