agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2818 .



Cercurile Tintei #5
proză [ ]
Din seria legendele Oamenilor Umbra

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Ovidiu Cobalcescu ]

2005-07-03  |     | 



* * *
Septembrie 1975
Mamaia, Litoralul Românesc

- Cristii ! Cristian ! strigă fata agitând brațele.
Petre Cristian Mârza juca volei cu câțiva băieți. Flutură mâna spre fată, apoi aruncă mingea în aer și continuă să joace, plin de el.
Ușor descumpănită, fata începu să se apropie.
- Bucureștencele astea ! rânji Cristi mucalit, spre ceilalți.
- Cum dracu' le agăți mă, găzarule ?
- Le spun bancuri cu clujeni, îi răspunse Cristi și plonjă după o minge.
- Ia să-mi zici și mie v-o două tri, că io mi-s din Baia Mare, râse un alt băiat. Da' dacă te vede suedeza aia de ieri cu frumoasa aista, o fi bai ? se prefăcu ardeleanul mirat.
- Nu cred, răspunse Cristian. Îi spun că-i porția de pulpe cu păr, a clujeanului ăsta și mă scot, râse Cristian, sărind pe loc în așteptarea mingii. Hai, bă Flavius, ce dracu', nu știi de glumă? , îl temperă el pe interlocutorul care deja mârâia de nervi. Mai bine spuneți-mi unde vă găsesc mai târziu, că eu mă duc să alăptez fătuca asta, glumi el.
- Ce să faci mă ? se miră sincer ardeleanul.
Flavius râse și frecându-și indexul palmei drepte între buze de câteva ori, zise apoi:
- Te-ai prins șogore?
- Nu-l băga în seamă, că ăsta-i obsedat sexual. Duc și eu fata la o înghețată, asta-i tot.
- Înghețată pe băț, râse Flavius cam acrit. Bă, ardelene ăsta te ia în balon, ce dracu, ești orb!
- Ba în balon ești tu mă. Săru-mâna domnișoară, se apropie el de fata ce se oprise deja lângă ei. Io mi-s Mihu, ghie la Baia Mare și măgarii aiștia râd ghie mine că mi-s mai greu la vorbă și tare de capete, vreți numa' să vă convingeți ? râse el sărutând măna fetei.
Dar Cristi se apropie și eliberând mâna fetei o sărută pe colțul gurii.
- Nu-i băga în seamă ! Crapă de invidie ! Și cuprinzându-i mijlocul porni spre promenadă.
- No, stai mă fătucă, inghe meri cu individu' ? Hai, stai o țâră să vorghim oareșce.
Văzând că totuși cei doi se-ndepărtează strigă după ei:
- Alo, individu ! Stai bre o țâră că vrem să nie alăptezi și pe noi ! Hei !
Cristi își îndoi mâna stângă la spate, strânse pumnul și le răspunse ridicând indexul.
- Ãsta chiar e ardelean ? Mihu ăsta ? întrebă fata.
- Sigur ! răspunse Cristi.
- Mamă, cum vorbește !
- Vorbește pe mă-sa ! Face mișto, dă-l dracu' !
- Hai, mă ? se miră ea.
Cristi se mulțumi să privească cerul, apoi ridică din umeri și apropiindu-și buzele de urechea ei întrebă:
- Unde vrei?
Fata chicoti și se lăsă grea pe umărul lui.
- La o înghețată, se alintă ea pisicoasă.
Cristi strâmbă nevăzut din nas, apoi zise:
- Pentru moment merge ! Hai să te alăptez ! Eu voi fi mama ta !
- A! se miră fata. Asta era poanta cu alăptatul?
Cristi o privi zâmbind complice:
- Te gândeai cumva la altceva ?
- Nuu ! se grăbi fata să răspundă, chicotind.
- Nici eu! o asigură Cristian încrucișând două degete la spate, apoi porniră spre una din multele terase de vară.
- Eu am să-mi iau totuși o înghețată de hamei! se hotărî el.
- E bună?
Surprins, Cristian o privi mirat, dar zărindu-i bustul generos și coapsele curbate excitant își înghiți răspunsul tăios.
- E cam amară, dar merge la fix pe căldura asta, ridică el degajat din umeri.

* * *
După câteva ore, Ovidiu întredeschise ușa camerei de hotel și privi culoarul. Se întoarse, șopti ceva, apoi lăsă fata blondă să iasă pe ușă. Încuie și o urmă la o oarecare distanță. Obscuritatea culoarului readucea coapselor fremătătoare din fața lui, misterul pe care tocmai îl pierduseră.
Fata urcă în lift, iar Ovidiu coborî pe scări.
În urma lor, ușa camerei vecine se închise fără zgomot.

* * *
Îmbrăcat într-un costum de vară elegant și lejer, Cristian Mârza coborî sprinten din taxiul oprit în fața barului Melody. Întinse mâna și ajută o superbă blondă să coboare, după care plăti generos taximetristului. Își examină rapid, dar rece, partenera. Mulțumit, îi întinse galant brațul și intrară veseli în bar urmăriți de câteva duzini de priviri critice.
Conduși de un ospătar stilat și scorțos, se așezară la o masă. Cristi comandă băuturile apoi se întoarse spre partenera lui. În așteptarea băuturilor, conversau degajat.
Barul era de pe acum aproape plin și pulsa în ritmul luminilor dinamice și al muzicii rock. Spectacolul nu începuse încă. Pe ring, câteva perechi dansau înverșunat. Blonda comenta perechile și curând, Cristian preferă să o invite la dans.
Știa el că suedeza este pasionată de dans, dar ceea ce urmă îl surprinse cu adevărat. O luă ca pe o provocare și se prinse în joc, sincronizându-și mișcările după ale ei. Era tot ce putea și voia să facă, pentru că partenera lui era un adevărat vulcan de energie!
Curând se făcură remarcați printre ceilalți dansatori.
Cum tocmai se cânta un rock sud-american, impetuoasa blondă se dezlănțui. În jurul lor începuse să se formeze un cerc de privitori ce aplaudau frenetic, în ritmul muzicii.
Amuzat, Ovidiu râse și se angajă complet. Își recăpătă imediat rolul de conducător, chestie care-i ridică partenerei entuziasmul la maximum.
"Dacă m-ar vedea mama ! Halal Fred Astaire !" gândea Cristian amuzat.
Printre privitori, o frumoasă adolescentă brunetă cu ochii albaștrii înlăcrimați, urmărea spectacolul, însă fără să aplaude. Partenerul ei, un băiat de aceeași înălțime, cu formele fizice specifice viitorilor obezi, privea lacom uluitoarea blondă, ce parcă zbura printre mâinile lui Cristian.
- George, eu mă duc la masă, își anunță ea sec partenerul.
Surprins, băiatul se înroși.
- Dar ce e Claudia s-a-ntâmplat ceva? o întrebă el încurcat și îngrijorat.
- Nu, strivi ea cuvântul și ultima lacrimă sub pleoapă. Dar m-am săturat de "Ginger" asta! aruncă ea zeflemitoare, strecurându-se deja printre mese.
Părinții lor îi primiră întrebându-i îngrijorați de ce nu mai dansează.
- Claudia s-a săturat de Ginger Rogers, anunță George pufnind în râs și făcând un semn vag spre ringul de dans.
Nu văzuse lacrimile din ochii Claudiei.
Fata ridică din umeri și se așeză posomorâtă pe scaunul ei, ținut curtenitor de George, sub privirile iscoditoare ale mamei sale. Șefa Biroului Personal de la Fabrica de Rulmenți Bârlad se pricepea prea bine la oameni, dar mai ales își iubea fiica.
O văzuse crescând și fusese liniștită până acum doi ani, când fata ei începuse să se transforme.
"Prea repede ! Prea repede !" își tot spunea de câte ori Claudia o surprindea cu viteza maturizării ei. I se părea că pierde prea multe, grăbindu-se să-și alunge copilăria. Profunzimile pe care le întrezărea uneori în sufletul fiicei sale o speriau. Nu era pregătită pentru a se descurca cu o asemenea problemă.
"Numai de n-ar semăna cu afemeiatul de tat-su!" își zicea mereu, dar știa că asta era doar o scuză menită să-i salveze conștiința în cazul unui eșec al fiicei sale.
Sperase mult timp că fiica ei se va îndrăgosti de George
"Doar au crescut împreună !" își spunea.
Ar fi fost un aranjament convenabil.
"Băiatul Primului Secretar de Partid din Bacău, cu situație ... Și serios ! Doar urmează un liceu militar".
Dar în seara asta visul ei murise. Îl privi atentă pe George care glumea nepăsător cu tatăl Claudiei. Ei nu-i scăpaseră urmele de lacrimi din ochii fiicei sale.
"Ce proști sunt bărbații ăștia încrezuți !"
Privea atentă în jur, dar nu putea pricepe ce se întâmplase. Plecase veselă la dans și ...
"Uită-te la ea acum !"
Privirile-i căzură întâmplător asupra perechii care dansa. Femeia era într-adevăr superbă. Iar el ! Doamna Popescu îngheță !
"Mamă ce drac de bărbat ! Și frumos ca un zeu !" își spuse ea trăgând cu coada ochiului spre Claudia, care aparent se jucase tot timpul cu o furculiță. Tresări surprinsă văzând privirile reci ale fetei ațintite asupra ei.
"Măi, să fie !" se miră doamna Popescu.
"Ia să fiu eu atentă !" hotărî ea și se prefăcu indiferentă.
La masa lor, Cristian și partenera lui, înfierbântați de dans, sorbeau acum însetați prin paie lungi din sondele înalte, pline cu un cocktail la modă. Straturile de băuturi, cu densități diferite, formau un sandwich multicolor. Surescitată, blonda vorbea tot timpul. Și totuși, își termină paharul înaintea lui Cristian.
Imediat Cristian se întoarse după ospătar, dar simți ceva nedefinit care-l imobiliză. Se stăpâni și-și continuă gestul, rotindu-se mai departe, apoi întoarse capul în cealaltă parte. Făcu un semn ospătarului, comandă calm și începu să se concentreze. Zâmbea fals și răspundea monosilabic la avalanșa partenerei. Examină circular sala și identifică sursa. O femeie între două vârste îl fixa. Nu-i voia răul, dar era foarte curioasă.
"Și îngrijorată" simți el. Încercă să focalizeze pe biocâmpul femeii, înlăturând vibrațiile celorlalți. Dolofanul din fața femeii avea chiar un câmp malefic, brutal
"Un roșu !" constată Cristian scârbit.
Deodată tresări. Simțise ceva cunoscut. Chiar lângă acea femeie.
Se întoarse discret și palpă câmpul acela.
"Puternic!"
Mai întâlnise amprenta asta. Se lăsă cuprins de acel câmp, încercând să-și sincronizeze simțurile la vibrația aceea.
"Un spirit vechi..... Evoluat ! Parcă-l cunosc ! L-am mai simțit undeva ! Dar acum e altfel. E ... E ... Furios?" se miră Cristian.
Nu reușea să identifice vibrația aceea deși îi era familiară.
"Dumnezeule ! E Sânziana !" tresări el ușor panicat. Apoi izbucni în râs, spre surprinderea suedezei care, auzindu-l, rămase blocată.
Cristian izbucni în râs pentru a doua oară și abia apoi se relaxă. Sărută galant mâna femeii și se scuză glumind. Îi povesti că rămăsese cu privirile pe sânii ei și era atât de excitat încât îi venise chef s-o sărute și "s-o facă" chiar acolo. Asta-l amuzase, pretindea el mimând patima.
Încântată, Inge Swenson, izbucni în râs.
- Hai să te dansez, Heidy, glumi Cristian și porniră spre ring. Din spatele blondei, avansând spre ring, fulgeră cu privirea spre masa de unde, doamna Popescu, îl studia ca la microscop.
Pentru a doua oară doamna Popescu se trezise sub lama rece a ochilor Claudiei. Îi zâmbise și arătând cu capul, făcu cu ochiul spre cuplul ce dansa un blues impecabil. Rochia bleu, vaporoasă prin volanele ei de voal de mătase fină, aproape se contopise cu costumul alb, strălucind fosforescent sub lumina unui tub cu ultraviolete.
Claudia se aplecă spre mama sa și făcu:
- Nț ! Nu-mi plac nici păpușile Barbie, nici vampele de lux !
Complice, doamna Popescu se aplecă la rândul ei:
- Nici mie ! Dar ce zici de tip, întrebă ea încercând să nu se întoarcă spre a-i vedea ochii.
Oricât se strădui Claudia, vocea-i tremură aproape imperceptibil, plină de ciudă:
- E drăguț ca play-boy ! Dacă n-ar fi prea scump ți l-aș recomanda pentru o cură de coarne pe fruntea tatei, șopti ea plină de fiere.
Doamna Popescu tresări surprinsă neplăcut și-și privi fiica cu uimire, reproș și lacrimi în ochi. Se stăpâni cu greu, rămase apoi o vreme cu privirile ațintite pe fața de masă, încercând să-și ascundă lacrimile din ochi.
"Fiica mea știe !" urlă în ea spaima, făcându-i stomacul ghem.
După un timp se ridică și luându-și geanta porni spre toaletă. Trecu pe lângă Cristian, dar nu-i mai aruncă nici măcar o privire.
În schimb, din brațele Ingăi, Ovidiu Cobălcescu o studiase în amănunțime. Încă era bine, mama Sânzianei. Ca fizic, căci o simțise tulbure, răvășită. Privi pe furiș spre masa colegei și subordonatei lui. Nu o vedea, dar o simțea acolo. În suflet, goală, tristă, uscată de lacrimi! Era prima dată când ea lovise în cineva drag.
"Ce-ai făcut copile, ce-ai făcut !" o căina Ovidiu în gând.
"Și mai ales, la ce bun?" se întrebă el și simți cum îl cuprinde tristețea.

* * *
A doua zi,
Pe digul de la Neptun

Ovidiu știa bine că e urmărit. Urcă pe dig și se îndreptă spre mare. Ajuns la capăt, se opri și așteptă. Inima-i bătea nebunește și-și simțea sufletul greu.
O pândise pe Sânziana în preajma hotelului în care o văzuse intrând seara trecută. Nu era singură. O însoțea "Roșul" cu care stătuse la masă. Îi văzuse și dansând. Știa că acela o iubește, dar nu o respectă. O percepea ca pe un bun cuvenit lui. Atât.
Trecuse tacticos pe lângă ei. O simțise tulburată și o auzise strigându-l. Ei doi erau singurii din serie care puteau comunica telepatic, dar impasibil, își ecranase mintea. Știa că nu trebuie să-i răspundă, așa cum știa și că fata-l va găsi. Doar făcuseră asta de sute de ori la antrenamente.
Acum o aștepta. O simți apropiindu-se, însă rămase cu fața îndreptată spre mare.
- Drepți, cadet ! Ce faci aici, dormi în bocanci ? țipă Sânziana pe cel mai autentic ton de comandă.
Ovidiu se întoarse mirat, o privi calm și străin, ca și cum ar fi văzut-o pentru prima oară în viața lui.
- Cu mine vorbiți ? o întrebă apoi cu un aer foarte mirat.
O văzu râzând fericită! Nu părea descumpănită de loc de atitudinea lui.
- Bravo, cadet. Regula nr. 9. "Nu vă veți recunoaște ori contacta colegii în afara perimetrelor", aplaudă Sânziana. Bine jucat, Ovidiule. Am picat pe spate! râse ea. Hai mă, ce dracu'! Doar nu iei în serios toată aiureala aia !
- Cred că nu înțeleg ce-mi spuneți ! Eu nu mă numesc Ovidiu. Nu cumva mă confundați cu altcineva?
- Bine, mă! Bravo! Hai, că m-am prins, râse ea. Tu crezi, că acum eu te verific, nu? Și ți-e teamă! Dacă le voi spune băieților chestia asta ești terminat.
- Care băieți ? se miră Ovidiu.
- Ãia cu care te joci tu vara de-a cow-boyii și indienii. Hai mă, ce dracu', chiar crezi că eu ți-aș face ție o măgărie ca asta? Þie? Ai fi un mare prost, zău! Te-am văzut aseară la Melody. Făceai o cură de blonde, deghizat în Fred Astaire. Te-am citat, vezi nu ?
- Domnișoară, eu nu v-am jignit cu nimic! protestă el slab, dar ofensat.
Claudia Popescu îl privi mirată. Apoi se enervă.
- Bă ! Tu faci mișto de mine ?
- Aș putea să cred exact contrariul. Vă asigur.
Claudia îl privi un răstimp mirată. Dintr-o dată începu să plângă și strigă:
- Ești doar un idiot! Un amărât de idiot!
Îi întoarse spatele și se depărtă ascunzându-și ochii roșii de plâns.
Ovidiu se așeză pe marginea digului. Își prinse fruntea cu palmele.
Claudia Popescu se îndepărta cu umerii scuturându-se. Apoi mintea ei explodă:
"Drepți, cadet ! Nu-i destulă apă în mare ? se răsti Ovidiu în mintea ei.
Sânziana încremeni. Izbucni în râs și pe fața fericită acum, lacrimile se zvântau sub soare.
"Stai jos, cadet ! Și nu mai râde că ai să te saturi la vară! Am să-ți scot râsul pe nas, cadet, m-ai înțeles ?"
Claudia râdea prea fericită să-i mai pese de amenințări. Se așeză și ea pe marginea digului, acolo unde era.
"Ce dracu faci, măi nebunule? M-am căcat pe mine de frică!"
"Nebună ești tu! Dacă eram urmăriți ?!"
"Dar nu eram decât noi !"
"Bravo !. Știu doar eu și strada mea!"
"Gata șefu'! Ordin, șefu'!"
"Mă bucur să te văd, dar dacă mai ești idioată, eu te troznesc ! Ai priceput ?"
" ......................... "
"Taci ? Bine faci, cadet. Ia zi, ți-a plăcut blonda ?"
"Þi-o recomand în doze mici!"
"Mda! E cam acră via asta! Castravetele ăla de seră e iubitul tău ?"
"Nu-ți place?"
"Prefăcut-o! Ai grijă, e un Roșu."
"Știu. La dracu cu el... Mi-era dor de tine!"
"Termină fată! Noi am semnat pactul lui Mefisto, ai uitat ?"
"Mi se rupe!"
"Când o-i avea ce să ți se rupă! Mie nu! Tu ce crezi, că mai suntem unicate? Ca noi, ăștia probabil scot în serie! A început să-mi fie frică !"
"De ce ?"
"Nu de ce, fato ! De cine..."
"Þi-e frică ție de cineva ? Mă faci să râd!"
"Nu râde ! Am să-ți spun, dar să uiți imediat."
"Spune-mi !"
"De mine ! De cel în care mă transform."
"Dar eu te iubesc, Ovidiu Cobălcescu. De două veri și două ierni mă chinui să-ți spun asta, pricepi?"
"N-ai voie ! Și eu te iubesc. Tu ești sora mea, care mă completează și atât! Dacă ne prind ăștia, ne vor trozni. Fără slăbiciuni, cadet ! Ești singurul om care ar veni după mine până la capăt, știu. Iar eu sunt singurul om care te-ar întoarce din tărâmul lui Hades. Dar eu nu sunt Ovidiu, iar tu nu ești Sânziana. Ei sunt produsele pe care le obțin ăia din noi..."
"Tocmai de aceea te iubesc eu."
"Nu! Niciodată să nu mai spui asta! Și nici măcar să n-o mai gândești... Sânziana mă iubește! Tu ești Claudia Popescu. Tu nu ai voie să mă iubești. Eu nu am voie să te iubesc. Doar Ovidiu. Pe Sânziana... Ca pe o soră mai mică! Ca pe complementarul lui. În rest, Ovidiu stă singur pe malul mării și-și cântă tristețea. Ai uitat ?"
"Dar vreau să uit. Puțin îmi pasă de toată idioțenia asta a umbrelor! Vreau să te pot iubi, să ne bucurăm de viață, să trăim!"
"Nu te mai poți întoarce, ai mers mult prea departe. Dacă vei încerca, ăia te vor transforma într-o zombi. Ca și pe mine !"
"Dar tu ești cel mai puternic. Îi vei învinge! Îmi pun capul pentru asta!"
"Capul zici? Dar tu? Tu?!"
"Voi lupta alături de tine!"
"Și vom muri amândoi. Nu Claudia. Suntem încă prea mici... Prea slabi! Nu merită ! Orice viață e mai bună decât moartea!"
"Deci ști cine sunt! Vezi că și tu ai încălcat consemnul!"
"Nu mai contează acum !"
"Dar eu nu vreau să te pierd..."
"Nici nu mă vei pierde. Mă vei regăsi mereu stând singur, aici, pe malul mării."
"Dar nu e drept! Nu așa... Nu e cinstit..."
"Știu, dar noi ne-am ales singuri acest drum. Luptă până la capăt, fato. Supraviețuiește cu orice preț. Dacă dragostea te amenință ... ! Omoar-o. Fără milă."
"Dar nici nu vreau să trăiesc o viață fără dragoste."
"Și-atunci ce cauți în programul ăsta ?"
"Dar ne-au mințit. Nu e drept. Au profitat de noi! Luptă cu mine și vom învinge. Trebuie să ieșim! Împreună vom reuși... De ce nu ai măcar de data asta încredere în mine?!"
"E prea târziu Sânziana. Poate pentru tine nu încă... Dar...Pentru mine e prea târziu, înțelegi? Prea târziu..."
"Nu-i adevărat. Abia la anul ... "
"Taci ! Nu știi niciodată cine te aude. Ai uitat? Te rogi la Dumnezeu, dar niciodată nu știi cine te aude și nici cine-ți îndeplinește voia!"
"La dracu' !"
"Iartă-mă Sânziana. Pentru mine e prea târziu. Crede-mă!"
"Nu te cred."
"Pentru că nu vrei, să crezi. Îți doresc să-ți găsești fericirea. Dacă poți, ieși din Program. Și iartă-mă... Pentru că ... Pentru că… Poate te voi iubi totdeauna... Dar numai ca pe sora mea! Ca pe mezina mai mică și mai tolomacă! Te voi ocroti și apăra la nevoie, dar pentru mine joaca s-a terminat. De-acum ... Pentru mine... Începe JOCUL!"
"Dar de ce, Ovidiu. Spune-mi!"
"Pentru că eu am reușit. Nu m-ați crezut, dar uite că am avut dreptate. Ferește-te de locul doi Sânziana. Eu v-am bătut pe toți. Am intuit că așa trebuia să fie. Programul e un labirint, e doar o mască. Poate că într-adevăr am fost cel mai bun, dintre voi. Pentru că eu sunt deja, ceea ce voi încă doar visați, să ajungeți."
"Nu înțeleg. Te rog, explică-mi!"
"Nu ne vom mai vedea până în ziua în care și tu vei reuși. Eu am terminat Programul de Recrutare. Eu sunt deja Omul Umbră ! Iartă-mă iubito!"
Claudia sări în sus. Ovidiu dispăruse. Printre lacrimi, începu să-l caute cu privirea.
"Aici!"
Își simți capul dirijat cu blândețe spre Solar. Departe, o furnică ridică o mână.
"Vezi !" o mustră Glasul.
Furnica se întoarse și dispăru între celelalte furnici. Claudia Popescu se așeză și începu să plângă încet. Fără suspine. Doar lacrimile îi curgeau egale pe obraji.

* * *
Lungit pe șezlongul din balconul hotelului, Cristian privea încrâncenat cerul. Avea sufletul zdrobit și gemea sub durerea neputinței. Stătea așa de câteva ore. În sinea lui se bucura că simte toată durerea, pentru că știa că nu o poate ajuta cu nimic pe Sânziana. În nici un fel.
Durerea lui era mare. A ei era totală.
Simți o adiere dulce, apoi o energie benefică imensă îl cuprinse. Se lăsă în voia ei. Își revăzu sferele din arborele vieții și începu să le echilibreze.
- Vino îngere și mă salvează, șopti el răgușit.
- Dacă-mi dați voie, vin acum pe balconul dumneavoastră, auzi el clopoțelul unui glas de fetiță.
Nu se miră. Mai comunicase așa cu îngerii lui păzitori.
- Vino!
- Am venit, auzi el vocea aceea cristalină și simți în planul grobian al cărnii, o mânuță apăsându-l delicat pe umăr.
Din Cristian, Ovidiu Cobălcescu sări în picioare mai speriat ca toată frica de pe lume. Mai ucigător decât moartea. Instinctiv, luase o poziție de autoapărare.
Subțire ca un firicel, o fetiță cu părul lung, albastru de negru, îl privea cu ochi ei enormi, negri și zâmbitori.
- V-ați speriat, rău?
Pentru prima oară în viața lui, Petre Cristian Mârza înțelese ce înseamnă să-ți vină să leșini de frică.
- Cine ești tu, măi... firicel de fată ? îi zâmbi el, dintr-o dată obosit, sleit.
- Eu mă numesc Irina Armeanu și sunt din Ploiești. Când am să mă fac mare am să fiu deșteaptă și balerină și pictoriță !
- Bravo, se bucură Cristian amuzat, controlându-și cu greu respirația. Îmi dai voie să mă așez?
- Bineînțeles... Dar nu facem cunoștință ? întrebă gâza cu capul dat mult pe spate, privind la uriașul din fața ei.
- Iertați-mă domnișoară, îi zâmbi Cristian, dar se abținu văzându-i privirea, prea serioasă pentru un copil de vârsta ei. Eu mă numesc Cristian Mârza, spuse el și-i strânse mâna cu un aer afectat.
- Încântată, zise micuța Irina. Acum putem să ne tutuim. Am să-ți zic... Christ, pronunță ea în englezește, numele mântuitorului.
- Iar eu am să-ți zic... Sânziana. Vrei?
- Sigur că nu vreau! Sânziana e o fetiță din povești. Dar eu sunt o fetiță adevărată și mie să-mi zici Irina. Da? Acuma...Vrei să desenăm? se însufleți ea dintr-o dată.
- Vreau, dar nu avem nici cu ce și... Uite, nici pe ce desena.
Fetița râse și scoase din buzunar o cretă albă.
- O să desenăm pe jos. Pe ciment. Hai să-ți desenez o balerină, vrei?
- Vreau ! Dar una așa cum o să fi tu când vei crește mare, da ?
Fetița râse, se aplecă și începu să deseneze foarte concentrată.
Precaut, Ovidiu tatonă câmpul fetiței. Era încă mic, dar extraordinar de dens și conectat la energii atât de subtile, pe care el nu le cunoștea. Se retrase.
"Un spirit alb" se bucură el.
"Un solarian? Poate...Îți mulțumesc Doamne și ție îngerașule. Tu chiar că ești un înger, cu toate că nu știi" gândea el, privind cu dragoste fetița, care se adâncise în munca ei.
- Gata, anunță ea. Îți place ?
Cristian privi și rămase perplex. Stilizat, dar sugerativ până la detaliu, desenul rotea o balerină miniaturală, prinsă-ntr-o piruetă fără de început și fără de sfârșit.
- Acum e rândul tău ! Știi să desenezi un inel ?
Cristian apucă creta. Se concentră puțin apoi începu să lucreze. Desenase un inel peste care era încolăcit un șarpe ce-și mușca coada.
- Îți place?
Fetița dădu din cap și rămase cu privirile concentrate asupra desenului.
- E foarte frumos! Dar de ce-și mușcă coada șarpele? Se joacă?
- Poate că da. Dar șarpele ăsta e mai mult. E așa... Vrăjit! E un simbol al timpului, care nici nu începe, nici nu se termină niciodată. Știi tu ! Ieri, azi, mâine ...
- Asta știu, se bucură Irina.
- Așa curge timpul; trecut, prezent, viitor, mă înțelegi? spusese Cristian atingând cu creta capul, mijlocul și coada șarpelui.
- Nu, nu, nuu! protestă vehement fetița, agitându-se toată. Nu-i așa! Uite... E invers !
- Cum adică? Viitor, prezent, trecut? Dar nu se poate așa, Irina ! Mâine, vine pentru că astăzi devine ieri. Totul rămâne în spate.
- Nu, nu, nuu ! E invers, pentru că... Uite-l, își mușcă coada. Vino aici în locul meu!
Amuzat, mai mult ca să-i facă pe plac, Cristian schimbă locul cu ea.
- Tu ai spus, așa… Azi Și fetița atinse mijlocul șarpelui... Ieri. Și atinse un punct pe coadă. Și mâine, se opri ea în sfârșit, cu degetul înșurubat pe cap. Dar el își mușcă ieri, coada ! De la mine ...De aici, spuse fetița și pivotă în jurul degetului până când, ajungând lângă el, adăugă simplu: E chiar invers, vezi ?
Cristian rămase împietrit.
- Irinaaa! se auzi o voce feminină.
- Sunt pe balcooon, răspunse Irina cântat și trecu ca vântul în balconul ei. Flutură mâna spre Cristian și dispăru ca o nălucă.
Instinctiv el se trase rapid în dormitorul lui. De acolo, se întoarse și mai privi odată desenele încremenite.
Spațiul și Timpul.
Știa că nu le va uita niciodată.

* * *
Primăvara, 1976
Un aeroportul militar din Libia

Sub lumina unor proiectoare puternice și culcat sub burta unui puternic avion de luptă, Mig 23, Ovidiu verifica, pentru a suta oară, rachetele montate pe aripi. Erau bebelușii lui! Le Mângâie cu privirea. Acum le simțea oarecum străine. Poate pentru că le montase în pântece moartea. Se cutremură înfrigurat și se întoarse spre complicatele lor circuite.
Ultimele reglaje! Dacă complicatul mecanism de ghidare nu va funcționa ... Dar știa că va funcționa. Comanda logică era asigurată de circuite optoelectronice. Coandă avusese dreptate, chiar că era un calculator. ! Lumină și sunet. Nimic nu mai trebuia. Ajungeau doar ele.
Întâi fusese ideea. Apoi urmaseră orele lungi și chinuitoare în laboratoare.
Și-acum, singur pe o pistă de beton! Singur cu un avion de luptă. În rest, un aeroport sumbru, la marginea Deșertului Libian. Nu voiseră să riște nimic.
Dacă "bebelușii" ar fi explodat acum, furtuna stârnită ar fi urcat acest aeroport până la ceruri.
Îl lăsaseră singur. De data asta nu mai era vorba de probe. Testaseră racheta în toate condițiile. Pe lângă felicitări și medalii, Colonelul îi dăduse o mare sumă de bani. O acceptase bucuros. Se simțise mândru că-și înzestrase țara cu o nouă armă de apărare. Un singur "bebeluș" și sub vântul stârnit, nimic n-ar mai fi rezistat în zbor pe cerul patriei. Orice invadator surprins în zbor pe cerul patriei... Vai de mama lui!
"Orice invadator surprins în zbor s-ar căca pe el de groază!" gândise el atunci.
Și-acum? Ãștia vânduseră arma. Tânărul General avusese totuși dreptate. Ãștia erau români, dar gândeau evreiește ! Îl trimiseseră aici și-l lăsaseră singur.
Montă ultimele capace de protecție. Le etanșă și-și adună sculele. Un câine costeliv se apropiase temător și-l adulmeca precaut. Ovidiu se lăsă pe genunchi și-l chemă .
"Tu ce cauți aici, suflet pierdut ?" mângâie pe cap câinele care închise ochii de plăcere.
Ovidiu trase bancul mobil de sub avion, strânse proiectoarele și opri generatorul.
Își apucă ranița grea și urmat de câine se îndepărtă.
La o oarecare distanță ieși de pe pistă, trânti ranița pe pământul sărac, rece. Privi cerul, apoi verifică cronometrul de la mână. Mai avea destul timp. Cu greu adună câteva resturi de lemn și aprinse focul. Hrăni câinele cu ciocolată vitaminizată, singura hrană pe care o avea, apoi se așeză și rămase privind focul. Peste orizont, silueta amenințătoare a avionului purtător al Morții. În rest nimic.
Doar un om, un foc și-un câine !

* * *
Vara, 1976
În Vama Turnu Severin

Era aproape miezul nopții. Mercedesul înaintă printre camioane și se opri la linia albă. De la volan coborî un bărbat slab, cărunt, cu o mustață scurtă, dar groasă. Costumul de lux pe care-l purta era cam șifonat.
Prezentă actele și începu să glumească cu vameșul și cu milițianul de serviciu, care se așezase la volanul mașinii puternice și se acum se juca cu comenzile.
Dintr-un Aro negru, un bărbat urmărea concentrat această scenă. Lângă el, Ovidiu Cobălcescu privea încordat când la însoțitorul lui, când la Comandantul Său ce se mișca lejer prin vamă. El era singura lui legătură reală cu organizația care-l formase. În negura misterelor, Colonelul fusese singura lui lumină. Nu era acum nici uimit, nici scârbit. Era doar atent!
Tânărul General zâmbea pianotând pe volan.
Ovidiu închise ochii. Se imagină ca entitate unică și se concentră până când se văzu ca un disc unidimensional. În planul său străluceau 11 sfere luminoase, diferit colorate. Se centră în triunghiul cuvântului divin, așteptând ca Glasul să se formeze. Comandă rotirea planului și se reîntoarse în aspectul bidimensional al materiei. Se concentră asupra sferei multicolore și încetini atât rotirea șarpelui ce-și mușca coada, cât și răsucirea inelului de case. Crease o "insulă cerească". Deși pentru celelalte entități materializate timpul curgea normal, pentru el, secunda devenise orice. Minut, oră, zi, an... Eră! Glasul comandă o nouă rotire a planului Entității Unice și Ovidiu se teleportă lângă Mercedes. Privi peste umărul vameșului. Costică Cremenescu, scria pe pașaport. Din poză, Colonelul îl privea ușor amenințător.
Glasul vibră și roti șirul de case cu 90 de grade. Spațiile din realitatea fenomenală se deschiseseră. Omul energie le stăpânea.
Verifică Mercedesul. Într-un longeron era ascunsă o punguliță cu diamante. Greu de detectat!
O transportă holografic până în palma deschisă. apoi o transferă în propriul buzunar și-și continuă cercetarea. În cureaua pantalonilor, Colonelul ascunsese câteva pelicule. Le extrase și le privi adaptându-și vederea pe negativ. Planuri și numere de cont. Le trimise în buzunar, în pungă, lângă diamante. Se întoarse spre Colonel. Așa încremenit, cu fața ridată de un rânjet, era mai aproape de adevărata lui natură.
Un trădător?
Întinse palma spre o grămadă de pietriș. Formă o pernă antigravitațională și ridică câteva, cam câte intră într-un pumn și le transportă în buzunarul Colonelului.
Apoi, se întoarse în Aro. Fața tânărului General, încrâncenată, strălucea încremenită în noapte.
Ovidiu roti planul entității unice. Privi sfera albă, echilibră căile și celelalte sfere colorate. Apoi se centră în sfera multicoloră. Reglă timpul și spațiul, coborî în sfera albastră și eliberă Glasul
"Amin !"
- Te-ai convins ? întrebă Generalul continuându-și parcă nestingherit gândul, tocmai exprimat.
Ovidiu aprobă vag, doar cu o înclinare a capului.
- Hai să mergem ! Restul e treaba lui Bouaru!
ARO-ul demară scurt și ieșind din vamă se înscrise pe șoseaua spre Timișoara.

* * *
Vara, 1997
În Biroul Comandantului Adjunct al Securității

Tânărul General închise mapa. Își aprinse o țigară americană și suflând fumul spre fereastra deschisă, rămase pe gânduri.
Apăsă butonul interfonului:
- Te rog să-l convoci pe Generalul Bouaru la mine, pentru ora 15°°.
Închise circuitul înainte să se audă răspunsul aghiotantului. Stinse țigara, încuie mapa în safe-ul din perete și ieși pe o ușă laterală. Coborî la subsol, luă o mașină și ieși prin canalele subterane de siguranță în București.
Pe Calea Victoriei încetini, căută un loc de parcare în preajma Palatului Telefoanelor și coborî.
Verifică atent dacă nu cumva este urmărit și intră într-un bloc. Traversă curtea interioară și pătrunse în subsolul unei clădiri vechi, pe care-l traversă deschizând și încuind în urma lui câteva uși.
Apoi, urcă o scară și intră în holul unei case cam dărăpănate pe dinafară.
Strânse mâna celui care-l întâmpină și împreună intrară pe o ușă capitonată.
Interiorul evoca un film SF. Dotarea tehnică era ireproșabilă. Generalul apăsă câteva butoane și se instală în scaunul de Comandă, așteptând.
Tăcuți, mișcându-se precis și rapid, apărură trei bărbați și două femei, ce-și ocupară locurile în fața ecranelor. Un singur loc rămase neocupat.
Lucrară câteva ore în tăcere. Vorbeau puțin. Când cădeau de acord asupra unui lucru, Generalul apăsa câteva butoane. Imprimatoarele prindeau viață. Fâșia lungă de hârtie se plia cuminte, adunând tot mai mult material.
- Deci, ne-am înțeles. Nu e cazul să permitem Generalilor să pună în aplicare Vântul de est. Avem toate informațiile și chiar azi îl voi informa pe Șeful Gărzii Personale a Președintelui asupra situației.
- Dar, Mihai! Cum se vor descurca cei din Gardă, cu Oamenii Umbră ai Generalilor? Nici măcar în lupta convențională nu au nici cea mai mică șansă împotriva lor!
- Știu, Radule. Dar vor interveni și luptătorii noștri, așa cum am convenit. Numai bunul Dumnezeu știe câți dintre ei vor cădea! Dar totuși să nu disperăm, pentru că avem în plus un aliat din interior. Cel mai bun om al lor este Ovidiu Cobălcescu. Poate că la ședința următoare el va ocupa locul acela, arătă Generalul scaunul gol.
* * *
La ora 15°°, Generalul deschise ușa și-l primi pe Bouaru. Își strânseră mâinile foarte convenționali.
Tânărul General comandă cafele și apă rece, apoi fără nici un cuvânt luă mapa de pe birou și o întinse Șefului Gărzii. Luară loc pe fotoliile mari de piele din jurul măsuței din dreapta biroului.
Parcă plictisit, Bouaru deschise mapa și-ncepu să citească. După prima pagină, aproape că sări în sus. Se stăpâni, scoase o batistă și-și tamponă fruntea cu mâna-i tremurătoare. Transpirase instantaneu.
- Cald al dracului, azi, zise el și se apucă lacom de citit.
Nu reacționă nici când aghiotantul servi cafeaua, nici când Comandantul Adjunct al Securității porni un magnetofon. Termină de citit, reveni asupra câtorva pasaje, privi hărțile prinse într-un dosar, apoi reveni la prima pagină și reciti totul. Pe îndelete.
Într-un târziu, închise mapa, apucă cu o mână tremurătoare paharul mare cu apă și-l goli, sorbind zgomotos. Își bău cafeaua cu înghițituri hulpave și se căută de țigări, dar nu le găsi. Se lăsase de fumat în urmă cu opt ani.
Tânărul General îl servi cu o țigară, îi dădu să aprindă și-l lăsă să se liniștească.
- Întrebări? aproape că șoptise el după ceva vreme.
Bouaru suflă zgomotos fumul, mai-mai să se înece. Gândurile îl purtaseră dincolo de hotarele fricii. Ale celei cunoscute de el. Acum era pe tărâmul acelei frici viscerale ce te apucă cu o mână de mațe și cu cealaltă direct de testicule. Cu toată bravada, era îngrozit.
- Ce muzică-i asta? Îmi place! reuși să spună cu greu.
- Vivaldi! Anotimpurile. Asta-i toamna, făcu Tânărul General în șoaptă. Îl înțelegea pe acest bătrân și credincios dulău al Ceaușeștilor.
Bouaru dădu din cap și continuă să fumeze.
- Știam de aiureala asta cu Meditația Transcedentală. Credeam că e o aiureală, ridică el din umeri.
- Nu e ! Sunt mai rău ca Masonii. Au penetrat până și Conducerea Superioară de Partid și de Stat. Latura civilă, a vizat politicul. Latura militară, sub aspecte legendate ca pregătire tehnică superioară, a vizat formarea de luptători neconvenționali, aserviți scopurilor lor.
- Acei OAMENI UMBRÃ ? Ce sunt, pentru numele lu... Ce sunt ei, domnule Comandant?
- Specialiști ai DIA. Unii sunt încă minori. Dar au fost recrutați și educați în spiritul Meditației Transcedentale. Știu de toate. Oricare dintre ei are dreptul la Licența de Crimă în Interesul Statului. În realitate eu cred că sunt, niște mașini de luptă programabile. Înfiorător de eficace! Sper să-i putem recupera. Pregătirea unui OM UMBRÃ, costă enorm. În plus sunt extraordinar de competenți și în alte domenii. Oricare dintre ei poate fi folosit în orice domeniu informațional și în plus, au diverse specializări militare de vârf. Au cele mai ridicate coeficiente de inteligență și sunt foarte disciplinați și leali, în afară de capacitatea de programare... emoțională..., se încurcă el în explicații.
Ochii lui Boaru sclipiră de satisfacție pentru o clipă.
- Dar, dacă i-am contacta pe rând ? întrebă el.
- Nici ei nu se cunosc între ei. Ne va fi enorm greu să-i găsim. Poate imposibil!
După ce sorbi zgomotos din cafea și-și aprinse altă țigară, Generalul completă.
- Da, mda...Și-apoi, nu putem risca nimic. Trebuie să-i lăsăm să acționeze, altfel nu vom putea dovedi nimic, iar KGB-ul nu ar recunoaște nici o dată că a finanțat conjurația. Înlăturarea Președintelui și promovarea Celui Ales de ei ar readuce România la supunere necondiționată în fața U.R.S.S. Pentru conjurați, acces la putere și privilegii. ȘI mie-mi pare rău că s-ar putea să pierdem, sau să fim obligați să înlăturam acești oameni tineri, capabili, pentru care țara a plătit bani grei. Dar ! A la guerre, comme a la guerre ! Nu? , riscă el etalându-și cunoștințele de limbă franceză.
Dar constată că perorase inutil. Bouaru nu-l mai urmărea. Părea preocupat și frământat de un gând. Zâmbi și împinse spre el pachetul de Kent.
Zâmbind ușor superior, îl așteptă să vorbească:
- Dar de ce nu ... Vreau să spun că ... Hai să vorbim pe șleau! își drese Bouaru glasul. Domnule Comandant Adjunct! De ce nu luați singur caimacul?
Privirea vicleană se agăța parcă de ochii interlocutorului.
- Pentru că e prea mult! zâmbi viclean Tânărul General. Ajunge pentru toată lumea, nu? Și pentru mine, și pentru șeful meu și pentru dumneata! , conchise el ridicând din umeri.
- Vreți ... Hm! Adică, să înțeleg că... Nu vă mai satisface postul pe care-l ocupați?
- Nici nu se pune această problemă ! Eu sunt la locul meu și sunt chiar mulțumit. Nu vreau poziția șefului meu. Asta nu! Dar am nevoie de toată susținerea și... De mai multă libertate. Ce ziceți?!
Bouaru îl privi intens, apoi ridică la rândul său din umeri și se bătu aproape satisfăcut cu palma peste genunchi.
- Vă asigur de tot sprijinul meu. Veți avea tot ce ați cerut.
Arătă cu mâna spre mapă:
- Deci.... Cum facem?
Tânărul General îl privi zâmbind. Se ridică și începu să se plimbe în jurul Biroului.
- Punctul unu. Zicem că astăzi, m-ați contactat și mi-ați predat Dosarul Nr. 1 din această mapă. Eu l-am înregistrat și am pornit o anchetă preliminară. Peste... Hai să zicem o săptămână, voi raporta oficial comandantului meu și va urma o conferință în trei. El, dumneavoastră și cu mine. Atunci vă vom înmâna oficial această mapa. Punctul doi! Mâine dimineață îl informați pe Șeful Statului asupra discuției de azi. Îl informați că sunt om de încredere și că voi asigura deplina discreție și confidențialitate. Îi puteți sugera că dinamismul meu m-a recomandat...Sau, mă rog! Orice veți dori să-i spuneți. Dacă reușiți, pe deplin, Șeful Statului trebuie să rămână liniștit în această faza în care pretindem că nu avem decât informații și bănuieli. Odată cu predarea mapei însă lucrurile se vor precipita. Până atunci însă vom fi total pregătiți, nu-i așa?? îi făcu el cu ochiul. Punctul trei. Operațiunea Noaptea Generalilor va fi sub comanda dumneavoastră directă. Șeful meu va fi Adjunct, iar eu voi conduce Unitățile Operative cu excepția celor din Gardă, pe care le comandați dumneavoastră. Cum vi se pare?
Bouaru se ridică și întinse mâna spre Tânărul General. Strălucea de satisfacție.
- Batem palma!
Își strânseră mâinile râzând.
- Sunt convins că vom face afaceri bune împreună, râse Bouaru. Ce trebuie să mai fac ?
Semnară câteva hârtii și le împărțiră, apoi Tânărul General îl conduse pe șeful Gărzii spre ușă.
- Era să uit ! Contez însă pe răbdarea dumneavoastră. Inițiatorul Programului OAMENI UMBRÃ este un ... "amic" comun. A condus personal programul de recrutare și formare. Și-a format în ultimii cinci ani, două detașamente. 130 de luptători de elită.
Contrariat Bouaru așteptă.
- Vorbim despre colonelul Constantin Cremenescu !
Figura lui Bouaru se lăți într-un zâmbet plin de satisfacție.
Salută și ieși.

* * *
Grupul de vânători urcă lent panta lină. Nu se grăbesc. Discută liniștiți cu gesturi largi. Președintele țării are invitați la această vânătoare. Membrii Biroului 1 și câțiva din C.C. Între ei este și Ștefan Brănoiu, Șeful Consiliului de Stat al Planificării.
La câțiva metrii în urma lor urcă un alt grup, mult mai numeros. Oameni de casă, rude, prieteni ai mai marilor zilei. Între ei, parcă ușor stingherit urcă panta și Petre Cristian Mârza . Cară o raniță grea a unchiului său, Ștefan Brănoiu. În mână duce o carabină înhusată. Privește în jur și încearcă să rețină toate figurile. A recunoscut câțiva colegi din cadrul C.C. al U.T.C. Însă nu se apropie de ei, ba chiar îi evită. Nu-și dorise să fie aici, dar Unchiul, autoritatea supremă a familiei, insistase.
Nu-i plăceau vânătorile astea trucate. Își privi cronometrul și realiză că dacă nu se grăbeau vor ajunge prea târziu în pozițiile de pândă. Apoi se enervă și scuipă scârbit sub vânt.
"Parcă mai contează când dau ăia drumul la cuști !"
Tocmai depășise un deal mic când, în el, Ovidiu Cobălcescu tresări. Se opri scrutând depărtările și se întoarse calm cu fața spre valea râului de unde veniseră. Depășindu-l, câțiva glumiră întrebându-l dacă nu-i cumva prea grea vânătoarea.
Cristian le zâmbise ca orice papleacă, așteptându-i să treacă de el. Abia atunci Ovidiu închise ochii, transformându-se în Entitate Unică.
"Nu se poate !" își spuse și creă o insulă cerească.
Transformase secunda în zi. Pentru el totul încremenise. Se debarasă de raniță și carabină. Mai verifică o dată matricea fiecărui câmp bioenergetic uman perceput în peisajul apropiat.
"Nu se poate ! Krov, Madrigal și Tolstoi în dispozitiv ?"
Roti planul entității unice fixându-se pe biocâmpul lui Madrigal. Se materializă pe creasta din stânga poienii în care fuseseră stabilite pândele pentru vânători. Privi grupul încremenit și reveni la Madrigal. În ținută de camuflaj, lungit în spatele unei carabine militare, echipată cu un dispozitiv de ochire sofisticat. În "pijamaua" de pe patul carabinei așteptau cinci cartușe magnum cu vârful de argint.
"Au înnebunit !??"
Întinse mâna spre Madrigal și trimise o pasă asupra armei. Saturase cu apă pulberea oricărei muniții ar fi avut-o aceasta asupra lui.
La fel făcu și cu Tolstoi și Krov. Cunoștea acest dispozitiv. Krov ar fi intervenit doar ca să apere retragerea "snipperului".
Lângă Krov, văzu unul din băieții din Garda Personală. Era mort. Orice doctor i-ar fi pus fără urmă de îndoială diagnosticul de infarct miocardic, dar Ovidiu știa cum murise.
Undeva, în afara insulei lui, simți un câmp de căutare încremenit. Era Sânziana.
"Las' că vorbim noi doi !" îi promise Ovidiu.
Trecuseră deja câteva minute de când era pe insulă. Avea timp destul pentru toate. Extinse matricea spațiului și-l căută pe Colonel. Îl simțise. Îl găsi cu greu, așteptând sub o piramidă cu muchii de sârmă de cupru. Se apropie și atinse cu mâna ceafa Colonelului, lăsând informațiile să-l străbată. Nu-i venea să creadă. Mihai Păciulescu se înșelase. Își subestimase adversarii.
La primele focuri trase de vânători, ar fi urmat să cadă Președintele - Krov, Bouaru - Tolstoi și Petre Cristian Mârza, ecranat de Sânziana - Madrigal. Al patrulea mort urma să fie chiar Sânziana - Colonelul.
O găsi ușor pe Sânziana. Se materializă lângă ea și o privi pe îndelete. Era superbă ! Ovidiu îi sărută buzele și apoi îi mângâie obrazul. Roti planul Entității Unice redevenind un disc unidimensional. Se cuplă cu biocâmpul fetei. În ea toată energia vitală se deplasa mai mult pe partea stângă și pe coloana centrală. Legăturile Arborelui Vieții ei erau slabe sau întrerupte. Le echilibră și lumină sferele cu propria sa energie. Se cuplă la sfera violetă a subconștientului ei și extrase informațiile din ultimii doi ani, de când nu o văzuse, apoi înscrise un mesaj pe care-l plantă sub o comandă hipnotică, declanșată de baleierea spre matricea propriului său câmp energetic.
Roti din nou planul Eului Unic și se rematerializă în insula lui, unde timpul și spațiul curgeau invers. O mai privi odată pe Sânziana. Cu milă ! Devenise amanta Colonelului și știa deja prea multe. Îi mângâie din nou obrazul.
"Încă nu e rândul tău surioară, surioară! Amantul tău trebuie să mai aștepte."
Privi timerul. 10 minute insulare.
"Mai am 23 de ore și 50 de minute până când afară va trece o singură secundă" își spuse Ovidiu liniștindu-se. Restul era treabă de rutină. Îndepărtă toți oamenii din Garda Șefului Statului de pe traseele stabilite de Colonel pentru retragerea Umbrelor și apoi verifică încă odată toate dispozitivele. Nu trebuia să se întâmple nimic astăzi.
Apoi reveni lângă Madrigal. Îi trase cagula neagră de pe față și se întoarse lângă un mușuroi de furnici roșii. Umplu cagula și revenind lângă Madrigal îi turnă furnici în lenjeria intimă. Lăsă destule și în cagulă, pe care i-o puse la loc pe cap, dar invers, cu fața în spate.
Se transportă holografic înapoi lângă raniță și carabină.
Privi atent grupul încremenit, își ridică povara și centrându-se în sfera albastră eliberă Glasul "Amin!", ieși Ovidiu Cobălcescu din stăpânirea timpului.
În aceeași clipă auzi glasul telepatic al Sânzienei
"Ce dra ..."
Ovidiu zâmbi. Știa de ce se oprise. Mesajul lui răsunase clar în mintea Sânzienei, pe o frecvență mai subtilă decât ar fi putut Colonelul să simtă din Piramida lui, un instrument considerat infailibil de Colonel, dar mult prea rudimentar pentru a controla unul ca el.
"Taci. Cel ce-ți vrea capul Te ascultă din Piramidă. Ferește-te. Și să nu te mai prind la granița Hadesului, că te las acolo. Ura e tot iubire, surioara mea neroadă. Ai uitat? Niciodată nu știi tu cine te aude și-ți îndeplinește voia !".
Ovidiu zâmbea imaginându-și ce pățea Madrigal în aceeași secundă. Își săltă ranița în spate și prinse grupul din urmă. Deja răsunau primele împușcături ale vânătorii.

* * *
A doua zi,
În Ploiești
Era duminică și Cristian lenevea în pat. Auzi telefonul, dar nu se sinchisi.
Tatăl lui apăru în ușa dormitorului:
- Te-ai trezit, măi vânătorule? Te caută unu' Cremenescu la telefon.
De uimire, Cristian uită să-și salute tatăl. Trecu ca glonțul până la telefon.
"Nu se poate! N-are cum..."
- Alo !
- Bună dimineața, Cristian. Sunt profesorul Cremenescu. Mă recunoști?
- Bună dimineața, dom' profesor. Cum oare v-aș putea uita vreodată?
- Ce program ai astăzi? Ce-ai zice să ne întâlnim la o bere, așa cam pe la zece, zece și jumătate?
- Sigur, cu multă plăcere. Unde?
- E bine la Bulevard? În grădină, preciză Colonelul.
- S-a făcut, răspunse Ovidiu.
- La revedere și ne vedem acolo.
Cristian ascultă o vreme absent, tonul de ocupat, rămas în receptor.
- Ce voia ăla..., îl întrebă mirat tatăl său.
- Sărut mâna, tată, reveni Cristian pe pământ. Avem o ședință la zece. E unul din conducătorii la Proiectul pentru Bacalaureat, minți el senin.
- Păi, mai aveți un an, se miră Mârza tatăl.
- Da, dar ne-au dat deja temele. Școală serioasă, ce mai! râse el convins.
- Pă dracu'! Hai spală-te și treci la masă. Că măcar atât să mai fac și eu, oftă tatăl.
Era pensionat doar de câteva luni și nu reușise încă nicicum să se adapteze la noul program.
- Vezi, nu te băga peste "Coana mare" că ne-am ars, râse Cristian cu un aer conspirativ și se feri de ghiontul dat în glumă de tatăl său.
După ce mâncă cu părinții săi, Ovidiu își deretică, camera. Era deja ora 9°°.
Ridică receptorul și formă un număr.
- Alo, sărut - mâna! Te-ai și trezit?
Ascultă amuzat răspunsul celei din receptor.
- Nu...Nici vorbă! Dar a intervenit totuși ceva. Trebuie să mă întâlnesc cu Șeful meu de proiect, ... Ãăă ... pe la zece ... și ... Da, Roxana! ... Bine! Vă găsesc eu, nu-mi duce grija! Am să împrumut mașina unchiului meu! ... Bine! ... Și eu te iubesc! ... Nu știu cât durează ... Bine, la revedere... Și eu te iubesc!
Își aruncă într-o geantă de umăr câteva lucruri pentru plajă, portofelul cu acte și un mănunchi de chei. Trecu pe la bucătărie, își sărută mama și-i dădu "raportul", apoi ieși în curte și își scoase bicicleta. Un Peugeot original pentru care îl înjurau chiar și prietenii. Trebui să mai vorbească puțin cu tatăl său care, de la poartă, privea nemulțumit spre acoperișul casei.
Când ieși în stradă, încălecă cursiera și acceleră spre nord. Ajunse la garaj în cele 5 minute pe care și le proiectase. Descuie și deschise ușile. Agăță bicicleta în niște cârlige speciale, prinse de peretele din fund și căutând într-o anvelopă uzată scoase o pungă de plastic, din care luă un teanc de bani, pe care-l puse în buzunarul interior al vestei de blugi.
Abia atunci se întoarse spre mașină. Îi porni motorul și-l ascultă mulțumit. "Balaurul", așa botezase Dacia Break, era în toane bune. O cumpărase chiar când împlinise 18 ani, dar nimeni nu știa că este a lui. Pentru toți, era a unchiului.
Tatăl său îl văzuse odată în ea și-l întrebase a cui e. "A unui profesor", îi spusese ridicând din umeri cu nepăsare.
Lăsă motorul să meargă și închise ochii. Se concentră îndelung reglându-și respirația.
"Tatăl nostru" ... își începu el rugăciunea și se transformă în Entitatea Unică Unidimensională, apoi roti planul revenind în dualitatea materie - energie.
Era ora 930. Parcă în apropierea Grădinii Restaurantului Bulevard. Intră pe poartă degajat și-l văzu pe Colonel, mângâindu-și mustața, la o masă retrasă în umbră. Situația era inedită dar Ovidiu nu-și permise să zâmbească.
- Ia loc, îi comandă Cremenescu. Ce bei? , reveni el la un ton mai amabil.
- O cafea și ceva răcoritor. Nectar de piersici, comandă Ovidiu ospătarului ce se apropiase tăcut.
Colonelul îl privea calm, cu mult interes. Parcă acum îl vedea pentru prima oară.
- Știi că te miști anormal !? îi zâmbi el. Cum se numesc tehnicile alea tibetane? Lun-gom-pa parcă, nu?
Ovidiu încuviință din cap dar rămase tăcut. În el Glasul vibra ca un motor uriaș așteptând la ralanti.
- Ești cel mai tânăr luptător al meu, știai?
- Da.
- Þi-am spus vreodată că a trebuit să mă zbat ca să te pot primi în Program? Apoi ca să te păstrez !
- Nu.
- Am nevoie de tine ! Ce zici?
- Ce-mi ordonați ?
- Să-mi spui adevărul. Atât! Þi se pare prea mult?
- Am înțeles.
- Spune-mi cum ai reușit să scapi tuturor evaluărilor.
- Nu înțeleg!
- În dosarul tău ești cotat ca un mediocru în controlul energiilor paranormale. Cum ai reușit să ne păcălești pe toți?
- Dar eu tot nu înțeleg la ce vă referiți?
- Cum de ai scăpat de malaxoarele care trebuiau să-ți facă creierul terci! Asta o înțelegi?
- Nu, se miră Ovidiu prefăcut.
- Atunci... Cum ți-ai conservat adevărata personalitate ? După ce ai devenit OM UMBRÃ ai fost remodelat. Dar, tu ai inventat ceva nou. Undeva, probabil în alt plan, ți-ai conservat adevărata personalitate. După fiecare remodelare, te întorceai la matrița inițială, dar fără a uita ce ar fi trebuit să fii! Ai devenit un fel de ...OM OGLINDÃ? Ne-ai arătat doar ce ne așteptam noi să vedem. Cum de ai reușit ?
Ovidiu rămase în continuare tăcut. Aștepta agresiunea, dar aceasta întârzia. Deodată înțelese că nici nu avea să mai vină vreodată.
Colonelul scoase două carnete CEC și le puse pe masă.
- Sunt la purtător. Două sute de mii, preciză el. Sunt ai tăi. Oricum îi meriți, dar vreau să știu cum ai făcut asta?!
Ovidiu se concentră în triunghiul Cuvântului Divin și acceleră ușor Glasul. Abia apoi răspunse:
- Așa m-am născut. Apoi, Tantra, Tao și Yoga Sutra. Apoi, Arborele Vieții din Cabala occidentală.
Întinse mâna, luă carnetele și le băgă în buzunar.
- Concentrate în ce trăsătură?
Acum ochii Colonelului ardeau.
- În instinctul de conservare, prin simetrie. Cât rău, atât bine. De la potențial, la formă de manifestare, în realitatea fenomenală exterioară.
- Și conectarea ... sursa primordială?
- Conectarea se face la realitatea informațională atemporală care conține, susține, întreține și resoarbe permanent realitatea manifestată, pe care noi o percepem ca solid, real, concret.
Colonelul își turnă bere și bău însetat. Nu era sigur că înțelesese ceva coerent.
- Poți face asta și cu alții ? Ca pe o tehnologie de instruire?
- Nu. Nici chiar un Mare Inițiat nu ar reuși! Marii inițiați doar au fondat marile religii monoteiste.
- Nu prea pricep eu, dar tu cum ai găsit calea asta? Marii Inițiați au fost instruiți în Temple.
- Numele meu e Mârza. Un vechi nume dacic. Iar munții noștri sunt plini de temple! Dacă știi să le vezi. Memoria planetară e un bibliotecar minunat. După poartă, timpul fizic nu mai contează. În "Biblioteca ancestrală" poți "citi" timp de mii de ani, într-o singură zi.
- Dar... De ce tocmai tu ? se miră Colonelul.
- Poate pentru că sunt un "Deo - Dat". Un copil dat de Dumnezeu, la bătrânețe, părinților mei, care se rugau în fiecare clipă să aibă un copil. E plină Biblia de istorii cu oameni ca mine.
- Deci nu poți instrui pe alții?
- Nici nu pot și nici nu vreau. Nu pot călca Legea. Uniformizarea entităților nu folosește la nimic. Doar evoluția spirituală a fiecărei entități și apoi făptuirea în colectivitate contează. Nu colectivizarea forțată. Poți fabrica Templeri sau Bonzi, pe bandă, dar nu poți aprinde lumina într-un suflet. Ori se aprinde din interior, ori nu.
- Dar Claudia ? Cu ea cum ai făcut ?
- Cine ?
- Claudia Popescu.
- N-o cunosc.
- Sigur ?râse Colonelul înveselit dintr-o dată.
- Sigur, zise Ovidiu folosind Glasul.
Colonelul bău din bere și-și aprinse o țigară. Nici măcar nu-și mai amintea ce dorise să afle.
- Atunci cu Sânziana cum ai făcut !?, recuperă Cremenescu firul într-un târziu.
- A ! Eu n-am făcut nimic. Puterea iubirii într-o femeie regăsește uneori puterea credinței. Atât.
- Te invidiez, puștiule! Mulți chemați, puțini ajunși ! constată Colonelul oftând.
- Tot un Petre a spus-o.
Colonelul izbucni în râs.
- Nu știu ce sunt eu pentru tine, dar ăla cu cheile, chiar că-i șeful tău, hohoti Costică Cremenescu, colonel DIA, șeful operațiunilor speciale neconvenționale.
Ovidiu râse și el și bău din nectar.
- Sper să nu ajungem vreodată dușmani, vorbi Colonelul serios.
- Și eu sper asta din toată inima, zise Ovidiu.
- Ar fi ca și cum aș muri de propria mea mână. Un fel de sinucidere prin extensie.
- Da, aprobă Ovidiu sec.
Colonelul scoase un alt carnet CEC și-l puse pe masă în fața lui.
- Adevărul ! Pentru cine lucrezi acum ?
- Pentru Armata Română.
- Nu m-ai înțeles! Oficial, tu ești doar un civil, un licean. Ca militar ești înmatriculat în Detașamentele mele, iar noi suntem D.I.A.
- D.I.A....R., completă Ovidiu râzând.
- D.I.A. sau Securitate ? întrebă Colonelul și mai aruncă un carnet pe masă?
Ovidiu-l privi adânc în ochi.
- Securitatea este mai mult Poliția Politică a Secretarului General al Partidului Comunist, Șeful Statului, etc... Cum să lucrez eu pentru ei? se miră el sincer.
Un alt carnet CEC ateriză pe masă:
- Dar Securitatea înseamnă uneori, ca un paradox dacă vrei, tocmai Securitatea Intereselor Internaționaliste ale Marii Finanțe. Ști asta de la mine. Lucrezi cu ei, pentru ei?
Ovidiu răspunse modulând Glasul:
- Eu lucrez pentru Armata Română și interesele Poporului Român!
Colonelul surâse și se liniști. Făcu un semn din cap spre carnete și izbucni în râs:
- Să mai zică cineva că în România, patriotismul nu e răsplătit, chicoti el. Tocmai te-ai îmbogățit.
- Oare ? se miră Ovidiu. Nici 20 de mii de americani, constată el flegmatic. Care valorează cât 50 de mii de ruși sau bulgari, continuă el și scoase toate cele cinci carnete. Le verifică minuțios. Erau bune. Își bău apoi cafeaua și privi discret cronometrul de la mână.
Colonelul se prefăcu că nu observă asta. Bea liniștit din bere studiind împrejurimile.
- Ce căutai la vânătoare?
Ovidiu surâse mimând surpriza.
- Eram invitatul unchiului meu, șeful C.S.P.
- Și tu ce-ai vânat ? Urși, lupi, fazani ? Ciori ? Sau poate furnici roșii, nu?
- Furnici roșii? Nu înțeleg, se miră el. Am stat ca boul să mă uit la pingelarii ăia cum masacrează faună de cușcă, zise el prefăcut, dar cu un năduf perfect autentic. Și am cărat o carabină goală !
- Chiar, ce armă era ?
- Sig Sauer, 9 mm, 2 kg, 8 ghinturi.
Colonelul fluieră admirativ.
- Și ce s-a mai întâmplat pe-acolo?
Ovidiu se strădui aparent să-și amintească, apoi ridică din umeri zicând:
- Mai nimic ! A ! își aminti el. A murit unul din Garda Personală. A făcut infarct! Ãia râdeau Că cică s-ar fi întâlnit cu ursul și l-a lăsat inima! În rest, nimic.
- Cristian, te rog să te gândești mult la ce-ți spun acum. Destul cu joaca. Amândoi știm ce știm, dar despre asta nu vom mai discuta nicicând. Nu-ți dau ordin, dar sper că-mi vei spune dacă dușmanii mei personali te vor contacta. Să nu ai încredere în internaționaliști. Sunt niște jidani împuțiți. Nu te rog, dar sper să rămâi lângă mine! Ești copilul meu de suflet doar! Bine?
- Bine! aprobă Ovidiu din cap.
- Mă bizui pe tine! Și acum fugi, că te așteaptă precis Roxana.
Ovidiu se ridică și rămase în așteptare.
Costică Cremenescu îi întinse mâna privindu-l în ochi cu sinceritate.

* * *
În sofisticatul său birou de comandă. Mihai Păciulescu recitea atent dosarele cuprinse în mapă. Figura încruntată era singurul semn al panicii din sufletul Tânărului General. Raportul lui Ovidiu părea o aiureală, dar Păciulescu simțea că are de-a face cu purul adevăr.
"Cum dracu'?" se tot întrebă Generalul pentru a mia oară.
Un led porni să clipească discret. Păciulescu apăsă un buton și așteptă.
Pe ușa etanșă intrară discret doi bărbați și o femeie. Se salutară, își ocupară scaunele și așteptară până când aparatura de verificare își încheie programul.
- E adevărat ! Ovidiu a avut dreptate. Autopsia a dovedit că stopul cardiac a fost cauza morții. Din fișa medicală reiese că plutonierul era perfect sănătos. Ultima verificare a fost cam acum două săptămâni. Medicii au făcut toate investigațiile. Nimic anormal, cu excepția unei mici echimoze, situată în spate, între omoplați.
- Ce a fost ? întrebă Păciulescu cu o voce obosită.
- O lovitură din Kung - Fu, Palma vibratoare, aplicată cu un singur deget.
- S-a confirmat?
- Da.
Generalul se lăsă în spătarul fotoliului ergonomic.
- Radu!
- Colonelul Costică Cremenescu a fost în zonă. Executa un antrenament cu o grupă, la circa 25 de km. La antrenamentul lui au participat și două plutoane de grăniceri. Consemnul de executat era "urmărirea și capturarea unui comando inamic". Comandanții de pluton au fost consemnați pentru neîndeplinirea misiunii. Reușiseră să captureze un inamic, adică una din Umbre, dar colegii lui l-au eliberat. Se pare că grupa de comandă a fost formată din 5 sau 6 membrii. Aici declarațiile nu concordă.
- Ce mijloc de transport au folosit pe cei 25 de km?
- Cai.
- Nicolae!
- În amplasamentele indicate de Ovidiu am găsit urme care certifică prezența trăgătorilor menționați. Unul din amplasamente era chiar bătătorit. Probabil a fost invadat de furnici roșii, pentru că am găsit foarte multe strivite în jur. NU știm cum de au ajuns acolo, pentru că mușuroiul lor era la câteva sute de metrii. Restul acum. Trei trăgători într-un dispozitiv falangă! Ceilalți erau în spate la circa 20 m. Primul, probabil o femeie brunetă, iar altul la încă 50 m. A stat așezat mult timp. A fumat o singură țigară. Nefertiti, tutun egiptean.
- Cremenescu! șopti Păciulescu și rămase gânditor.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!