M-am trezit dimineața, întins pe un pat moale și pufos, într-o cameră albă, cu cearșafuri albe și îmbrăcat într-o cămașă de noapte la fel de alba ca și restul lucrurilor din camera aceea. Lumina ce bătea de pe fereastră avea tendința de a-mi intensifica durerea de cap. Mi-a amintit într-un mod cât se poate de ciudat de zăpada, iar apoi... privind cu atenție pe geam am zărit fulgi. Ningea. Nu știu de unde și cum, dar afară ningea. Mi-aduceam aminte ca eram abia în luna lui Iulie. Să fi trecut atât de mult timp în somnul meu? Ciudat... era singurul lucru pe care mi-l aduceam aminte. O noapte călduroasă de Iulie, eram obosit și... parcă, nu parcă; cu siguranță cineva dormea lângă mine.

Nu puteam înțelege cum de era iarnă, la fel cum nu puteam recunoaște nimic din lucrurile din jur.

*

-Dumnezeule, stați în picioare! Cum e posibil! Timp de trei luni…

Femeia tăcu subit. Pentru o clipă chiar îmi păruse că încremenise, însă apoi păru să se liniștească. Ochii mari se ascunseseră după o privire galantă de domnișoara și totul înăuntrul gândurilor sale păru să revină la normal. Momentan alesesem să ignor ieșirea aceea, însă gândul încă mă frământa… cum adică stau în picioare? Ce-ar fi vrut? Să stau in cap? Doar nu și-ar fi imaginat ca merg în mâini!? Un zâmbet plin de șarm fu afișat pe chipul său de tânără domnișoară apoi merse pe scaunul cel mai apropiat de pat și se așeză. Se vedea că acel scaun era destinat ei, numai ei… Se așeză încet, și delicat, iar apoi începu să mă privească fix, în ochi.

-Bună ziua! Cum vă simțiți?

Nu mă dezmeticisem. Intrase în camera pe când eu priveam pierdut pe geam la ninsoarea ce parcă nu se mai termina. Mă captivase atât de tare dansul fulgilor de nea în căderea lor ușuratică spre covorul de alb, deja așternut, încât nu observasem când această femeie intrase în camera în care eu eram. Iar apoi ieșirea aceea… Am încercat să zâmbesc, încurcat fiind de prezența ei.

-Bună ziua! Cred că bine, din moment ce stau în picioare, după cum vedeți…

A zâmbit și ea... părea de treabă. M-a întrebat dacă știu cum mă numesc. Cum să nu știu cum mă numesc? Ce întrebare e asta... Mă numesc... Mă numesc... Într-o clipă picioarele aproape că mi se înmuiaseră. Pentru dumneavoastră mă numesc Nor! Știu. Numele real nu mi-l aduceam aminte. Consideram într-un ton cât se poate de superior că avea să îmi dea niște explicații. Nervos... atât de nervos încât abia mai puteam sta în picioare. Nu știam cine sunt! Și nu numai că nu știam cine sunt, dar îmi luase atât de mult să îmi dau seama!

-Liniștiți-vă! Vă rog! E totul în regulă! Vă veți reveni cu timpul; cel puțin așa sperăm.

Cum adică așa speră? Ce se întâmplase cu mine? Refuzam cu vehemență să mă așez, însă mă simțeam deja fără picioare. Simțeam cum mă scufund într-o plutire căzândă în cel mai întunecat abis… Ce dracului se întâmplase cu mine? Și unde eram?

-V-ați pierdut memoria. Nu e nimic grav in lucrul acesta fata de cel ca sunteți la noi de mai bine de sase luni și că de când am grija de dumneavoastră sunteți în comă.

Un scaun… ceva să stau jos, repede,… cât mai repede. Aproape că era să cad până să ajung la pat, iar ea sărise de pe scaun să mă ajute, văzându-mi expresia feței. Pentru o clipă privirea mi se încețoșase complet. În comă… inconștient timp de sase luni de zile… Explica multe, dar în același timp năștea încă alte zeci de întrebări… De ce… De unde… cum… din ce cauză…

-Îmi cer scuze. Nu trebuia să vă spun așa de brusc… Mă iertați… sunt încă stagiară…

Nimic! Nici ei nu știau nimic. Fusesem găsit pe stradă, fără acte, fără nimic. Parcă eram picat din cer… Încercaseră să îmi descopere identitatea, dar spitalul nu se ocupa cu astfel de lucruri, poliția nu descoperise nimic… Totul… totul era o totală beznă! Am închis ochii încercând să privesc adânc în mine, mă liniștea lucrul ăsta… Nu știam de ce, de unde… dar știam că mă liniștea…

*

Săptămâni… Trecuseră patru săptămâni de când mă trezisem în locul acela plin de alb, patru săptămâni în care aflasem despre mine doar că mă vindec extrem de repede. Mă găsiseră cu tăieturi imense pe spate, însă în mai bine de doua zile erau vindecate. De aceea nu o uimise pe Mădălina faptul că mă găsise în picioare atunci când intrase în camera mea. Mădălina. Așa o chema, mi-am dat seama abia după câteva zile că știu încă să citesc, și i-am aflat numele din ecuson. M-a bucurat să îi pot spune măcar ei pe nume, iar prima dată când i-am spus, a zâmbit plină de extaz. De obicei amnezia implica și imposibilitatea de a citi. Mulți trebuiau să învețe din nou.

În tot acest timp mă îndrăgostisem de fulgii de zăpadă. Nu ieșeam niciodată din camera mea, uneori lăsam geamul deschis și o zi întreagă privind atent la fulgii de zăpadă; nu îmi era niciodată frig, doar când… venea la mine și grijulie închidea repede geamul…

-Ce faci? Vrei să te îmbolnăvești? Nor… ți-am mai spus… știu că te vindeci repede, dar uite cât de rece ești… hai… lasă-mă să te acopăr cu pătură asta…

Mă îndrăgostisem complet de fulgii de nea… și mă îndrăgostisem de ființa aceea ce avea grijă de mine. O zărisem odată și afară, prin ninsoare, venind, poate… Într-o rochie lungă și verde, cu părul în vânt, păr de foc, de culoarea macilor în luna lui Mai, se apropia de clădirea în care eu îmi aveam noul locaș, de când… A privit o dată spre geamul de la care o priveam eu, însă nu m-a văzut. Părea atât de tristă. Când a venit la mine aproape ca mi-a plâns în brațe. Nici acum… după atâta timp nu îi cunosc motivul, dar am fost ceea ce trebuia în momentul acela. Un umăr pe care să plângă. Când am privit-o în ochi mi-am adus aminte că îmi e frică de mare… Mă înecam în ochii ei…

Alta data a rămas peste noapte acolo. Cred că am vorbit toata noaptea despre o groază de lucruri. Învățam despre tot ce se putea, deși aveam vaga impresie că știu totul… mai mult decât totul… De fapt, ea începea un lucru, iar apoi eu o completam până observam semne de plictiseală pe chipul ei; mă privea mereu fascinată, neînțelegând puterea mea de cunoaștere și imposibilitatea de a îmi aduce aminte despre mine… Eu nici atât…

-Tu ești primăvara, nu e așa? am întrebat-o la un moment dat. A venit la mine și mi-a pus mâna pe piept, în dreptul inimii.

-Iar tu ești omul meu de zăpadă, Nor…