Sunet de vioară – Pașii ei

[…]
“Iubire, iubire, iubire… peste tot se zvonește că ar exista. În soare, în flori, în oameni. Numai iubire. Așa o fi?
Iubirea în sine e un mister. Cu cât încercăm să îl deslușim cu atât alunecăm într-o neștiință absurdă. Să rămână iubirea acolo unde e ea, iar noi să ne bucurăm de aceasta.
Iubirea oamenilor e cea mai ciudată dintre toate. Uneori e un fel de lasă-mă să te las, iar alteori e crema perfectă pentru un tort muribund. Când crezi că e o parte din tine îți arată că tu ești o fărâmă din ea. Când crezi că te alege, tu ar trebui să o cauți. În zilele noastre se numește sentiment complex. Eu zic că e mai mult decât atât. Complex e un sistem. Chiar și cel mai banal lucru poate fi complex. Însă iubirea nu e. De ce nu? Simplu. Pentru că a fi complex înseamnă a fi limitat, fie și în cel mai îndepărtat unghi. Ori iubirea e veșnică. Așa spune teoria. Iar trăirile mele îmi spun că iubirea e una singură. Nu e o proprietate îmbunătățită o dată cu transmiterea dreptului. Nici măcar nu poate fi transmisă. Ori iubești că așa simți tu, ori lași pe alții să iubească. Ori ambele. Un lucru e cert. Dă buzna peste tine când te aștepți mai puțin. Nu e musafir, nu e nici gazdă. E șansă. Șansa de a fi tu, de a trăi prin acel întreg de care se tot vorbește.
Partea proastă, ca în orice lucru bun de altfel, e că poți să o câștigi sau poți să o pierzi. Azi o ai, mâine o ai înzecit sau nu o mai ai deloc. Și culmea e că nu depinde doar de întreg. Când e fragil, cineva își vâră coada. Și își cunoaște meseria foarte bine. Poate prea bine.
Ipoteze. Să nu ne gândim la ele acum. Să ne imaginăm că afară e soare. Măsliniul care ne îmbracă e numai bine asortat cu fusta aceea scurtă care innebunește tot cartierul. Iar părul ascunde umeri goi, buze fine și ochi pătrunzători. Da. E imaginea perfectă. În câteva ore se poate face nunta. Însă unde sunt nuntașii? Toți ar vrea să fie miri. Amuzant. N-am mai văzut până acum o căsnicie între un bărbat și un fizic. Niciodată nu e prea târziu. Nu așa se spune?
Să ne imaginăm altceva acum. Bărbatul ideal. Nu vorbesc de un ideal teoretic ci de idealul fiecărei femei. Azi le-am întâlnit pe Adina, Mihaela și Sorina. M-au dumirit tocmai în această privință. Adina spunea că ar vrea un tip bine, brunet, inventiv, inteligent, romantic, plin de viață. Mihaela că s-ar bucura de un șaten cu ochi verzi, la locul lui, cel mult impulsiv, dar niciodată gelos. Iar Sorinei îi lipsesc doi ochi albaștri, loiali, un caracter. Nici una nu a întâlnit ceea ce vrea. Iar dacă a întâlnit, fie era deja ocupat, fie nu se potrivea întregului.
Ce e și cu bărbații ăștia?! Și mai cred că ei au dreptul să se plângă. “FEMEILE!!!”. Da. Femeile. Ce-i cu ele?
Unul se plânge că prietena lui e sâcâitoare. Păi, dacă el și-a ales-o, nici nu mă miră. Altul că e plictisitoare. Zău așa? Uf, greu le poate fi.
Aici e diferența între un el și o ea. Un el are o ea, apoi o caută. O ea caută un el ca mai apoi să-l aibă. Să-mi dovedească cineva că nu e așa, că eu mănânc dovezile cu puf cu tot.”
Cam așa suna mentalitatea ei de odinioară. Nu e frustare, deși pe undeva ar părea. E încăpățânarea cum că iubirea nu e pentru toți.
Acum însă lucrurile stăteau altfel. Iubirea strălucea prin ea, iar ea trăia prin iubire. Iubire, iubire, iubire…Cât sens!
Pașii ei mă făceau să urmez destinul.
[…]