...si gandurile lui Dumnezeu se faceau oameni, unii adusi de spate, ca batranelul acela sprijinit de un chistoc de tigara, altii mai inimosi si plini de viata, astia sunt pe toate drumurile...si dintre gandurile acestea cate au sa devina idei? jumatate, poate nici atat, si atunci ce facem
cu restul, cine sa stie, nu ne mai ramane dacat sa-l intrebam pe Dumnezeu, dar ne e lene sa mai dam ochii cu el,scarbavnici ce suntem, asa ca ne complacem
in dulci promenade pe caldaram incins, mirosind toamne dupa toamne, tarand trupurile dupa noi ca acccesorii bizare,noi, ganduri ale lui Dumnezeu, in marea durere a facerii de idei...dar ideile nu sunt trup, ca sa le strangem
in brate, nu sunt ochi ca sa le smulgem privirile pana la geana sufletului, nu sunt nici macar obraji, sa le brazdeze lacrimile cu un sens sau cu mai multe, atunci, te intreb eu pe dumneata, ele ce sunt, ideile? ce vor fi devenit ele dupa ce Dumnezeu se va satura sa mai gandeasca, si din
gandurile lui sa scorneasca oameni? vor ramane singure asa, nealintate de nimeni, fara mama si fara tata, doar intre ele surori...unele pesemne se vor face ingeri
ca sa invete sa zboare, altele se vor spurca cu pareri demiurgice, nu
stiu!

tot ce stiu e ca se parguiesc corcodusii si am o foame adanca in inima, si ca Dumnezeu stie de foamea mea si de corcodusul meu parguit, si stiu ca sunt
gand al lui, si el stie ca stiu, si n-am sa-l vad niciodata mergand prin colbul drumului doar ca sa creeze carare, nu, dar nici ideile nu am sa i le ingrop in pamant ci am sa le dau timpului sa le coseasca, sa le arunce candva pe inelele lui saturn, si va sti Dumnezeu ce sa faca cu ele si
cu ale altora, de-ar mai mai vrea sa creeze lumi sau mai stiu eu ce...