Da, va trebui să plece. Și cine știe cât o să stea pe acolo. Cine știe când își va putea susține examenul pentru gradul al doilea. Și începuse să se pregătească. În vacanța de paști și-a propus să nu iasă din casă nici chiar în săptămâna mare, seara, la denii. Și, ca să se poată ține de ceea ce și-a propus, a hotărât să se bărbierească zilnic, dar numai pe obrazul stâng. După două-trei zile era de nerecunoscut privit din față și același privit doar din stânga. De la un timp copiii au început să nu-l mai recunoască și chiar să plângă. Dacă insistențele Victoriei n-au reușit să-l determine să intre în normalitate, cu bărbieritul, plânsul celui mic, atunci când a vrut să-l ia în brațe și privirea speriată a Sabinei, de câte ori îl vedea l-au făcut să-și dea jumătatea de barbă jos. De fapt, dacă trebuia să se prezinte la regiment, în cinci zile, și examenul era în vară, n-avea nici un rost să se mai omoare cu învățatul. Cine știe dacă se va întoarce până atunci și, chiar dacă se va întoarce, tot nu va avea timp să învețe pentru a fi sigur că va promova cu fruntea sus.
S-a prezentat la regiment. În aceeași zi s-a întors acasă aducând-le marea veste. I s-a amânat plecarea cu o lună. A fost bucurie mai ales pentru copii. Vor sta acasă cu tata atât timp cât mama va fi plecată. Nu știau de ce trebuie să plece mama de acasă. Și mama era bucuroasă, dar nu s-a arătat atât de entuziasmată. Și cum să nu fie bucuroasă când știe că nu-i vor rămâne copiii decât cu bunicii atât timp cât va fi plecată la cursurile organizate de Straja Þării. Nu că n-ar fi avut încredere în părinții ei. Mamă-sa ar fi avut grijă de ei, poate mai mult decât de propriii copii, dar se gândea că nu poate s-o oblige să nu mai meargă la câmp. Tatăl său era încă în putere, dar se apropia de optzeci de ani și părerea ei era că n-ar mai fi trebuit lăsat singur pe câmp. În primăvara acesta, fiind doar cu Mia, fata lui Zaharie, la dezgropatul viei din Rusu a căzut din senin, ca mort. Fetița s-a speriat văzând că moșu` nu mai mișcă și parcă nici nu mai suflă. A început să strige la el și să-l tragă de mâini pentru a-l scula, dar degeaba. A fugit cât a putut de repede acasă, la bunica, strigând cât o ținea gura:
- A murit moșu`.
S-a speriat bunica, a prins repede pe Cezar la căruță și a deschis poarta pentru a pleca în grabă. N-a mai plecat pentru că, în aceeași clipă, s-a auzit dinspre Părăul Furcii un strănut puternic. Era al lui Niculae al ei, l-ar fi recunoscut dintr-o sută. I-a mai venit inima la loc. Dar în vreo câteva rânduri, fiind împreună, acesta a trebuit să se oprească din mers sau din ceea ce avea de făcut pentru că zicea că-l cuprinde așa…ca o amețeală. Mai și glumea pe seama aceasta.
- Barem de m-ar prinde amețeala de tot, când o fi să fie, atunci când trec prin progadie pe lângă crucea lui tata ori când mă împiedic de piatra care abia se mai vede ieșind din pământ acolo unde a fost crucea moșului meu.
Mai zice că de aceea se tot împiedică de acea piatră și se va tot împiedica de ea până va ridica o altă cruce pe care să scrie "Niculae Dragotă, mort la 1867". Þinea minte anul acela pentru că el avea atunci șapte ani. În prima zi, când a venit de la școală, a aflat că a murit moșu` său. Nu știe câți ani să fi avut bătrânul, dar își aduce aminte că popa, de la vremea aceea, a spus, după slujba din curte, că răposatul a fost cel mai bătrân om din sat.
Să-și trimită copiii la socrii din Olănești, se gândea că nici nu poate fi vorba. Dormeau opt inși în două camere, iar mâncarea era cu totul deosebită față de cea pe care o mâncau copiii ei de obicei.
Bine că Nae nu va pleca. Știe ce le place celor mici de mâncare și a învățat să facă acele mâncări. Și cine știe ce se poate întâmpla într-o lună. Poate ajută Dumnezeu și nu va mai trebui să plece de acasă. Cu aceste gânduri a plecat Victoria la cursurile de la Predeal.
Copiii au fost o lună mai fericiți decât de obicei. Ticu le-a cumpărat haine noi. Și încă ce haine. Haine "străjenești", zicea Sabina. Fusta bleumarin și bluza albă, dar mai ales centura cu pafta galbenă, de alamă, basca cu insignă precum și șosetele și pantofii erau lucruri la care nici n-ar fi îndrăznit măcar să gândească acum câteva zile. Și iată ticu le-a cumpărat pentru ea. Chiar mai multe bluze și perechi de șosete, să aibă de schimb. Ãsta mic se tot întindea spre paftaua ei dar ea nu-l lăsa să o atingă. Se ridica pe vârful picioarelor și paftaua de aramă nu se lăsa atinsă.
Drumul spre Râmnicul Vâlcea în vagon de clasa întâi a fost și el de neuitat. Sabina, dar și cel mic au stat aproape tot timpul cu năsucurile lipite de geam. Cărnița de pui fript, jimbla albă și limonada din sticlă au fost pentru ei ceva deosebit, mai ales că au mâncat cu mâna și nu le-a făcut nimeni observație că se murdăresc ori că înghit microbi. Când au ajuns în gara din Vâlcea, copiii nu s-au grăbit, cum ar fi vrut tata, așa că au văzut autobuzul plecând. Hamalul care a cărat geamantanul cel mare le-a spus că nu mai au alt autobuz decât mâine la șapte și jumătate.
- Nu-i nimic, cheamă o birjă.
Copiilor parcă le-a plăcut mai mult cu birja decât în tren, cum răsunau copitele pe pietrele drumului, cum își îndemna birjarul calul, cum acesta s-a ridicat la un moment dat în două picioare, la o intersecție lăsând să treacă o mașină. Dar cel mai frumos a fost la hotel. Când a început a se însera, tata i-a pus să sufle înspre tavan. După ce fiecare a suflat de două ori, ca prin minune, s-a făcut lumină în cameră. Dacă au mai suflat o dată, lumina s-a stins. Și tot așa de câteva ori. Mai greu a fost atunci când au trebuit să facă pipi. Cel mic s-a descurcat mai bine intrând cu tata în cămăruța cea mică. Sabina n-a voit să intre în ruptul capului în acea cămăruță, pentru că de acolo se auzea un sunet ciudat ca atunci când plouă cu fulgere și se aude apa cum curge cu viteză pe scocul casei.
- Eu nu vreau acolo… vreau în curte, lângă gunoi ori în grajd, acolo vreau, dacă nu fac pe mine! De-abia într-un târziu a reușit s-o convingă să intre, după ce a tras de mai multe ori apa și fetița s-a lămurit că zgomotul acela nu aduce nimic rău.
A doua zi, cu hainele aranjate, coborau din autobuz în fața primăriei. Nae ar fi vrut să ajungă cât mai repede acasă pentru a-și prezenta odraslele părinților, mai ales, că pe cel mic, în afară de mamă-sa, nu-l mai văzuse niciunul al casei. Au trebuit, însă, să se oprească cu toții la casa bunicii lui, care i-a văzut din pridvor, peste uluci, tocmai când coborau din autobuz. Și cea mare și cel mic n-au putut să-și ascundă nemulțumirea față de această bătrână care a început să-i sărute și să plângă. Le-a mau trecut supărarea când fiecare au primit câte o pară mare, galbenă și zemoasă. Nae a început să se grăbească când și-a dat seama că bunică-sa tocmai se pregătea să le spună pățania lui tatu-so mare când a fost la București pentru drepturile lui încălcate de Conu Iordache.
Acasă s-a simțit, poate, pentru prima dată, așa de mândru de copiii săi. Aceștia s-au obișnuit foarte repede cu fetițele din curte. Liza, Tilicea și Mărie i-au luat în primire. S-au jucat ore în șir în curte, pe uliță și pe malul râului. Tăticul, ticu îi spuneau copiii, i-a ținut mereu în surprize. Au mâncat de mai multe ori la restaurant în Băi, îi ducea în parc să asculte fanfara militară, ba într-o seară i-a dus la o reprezentație cinematografică, tocmai fusese adus filmul Tarzan - omul maimuță cu Iohann Weissmuller. Cel mic s-a speriat și a început a plânge. Imediat a început și Sabina să bocească . Au trebuit să plece din grădina de vară. În zilele următoare au ocolit intrarea în acea grădină, deoarece copiii dădeau semne că se sperie.
Demult nu s-a mai simți Nae așa de bine ca în acea săptămână petrecută la Olănești. Păcat că lipsea Victoria care mai avea de stat la cursuri încă zece zile. Văzând ce bine se simțeau copiii, s-a gândit să continue călătoria, să meargă cu ei la Craiova la cumnatul Petrică și cumnata Ana. S-a dus la Primărie și a cerut telefonic, prin centrală, Casa Șoineanu din Craiova. A obținut repede legătura. A simțit în receptor bucuria cumnaților care vorbeau luându-și mereu, unul altuia, receptorul din mână. Cumnatul Petrică îi va așteaptă luni, cu șareta, la gară.
Copiii au dormit aproape tot timpul călătoriei. Erau destul de vioi când au coborât din tren și au dat cu ochii de unchiul Petrică și de Petrișor, băiatul lui, și vărul lor. S-au lăsat îmbrățișați și sărutați de aceștia. Dar cel mai mult le-a plăcut șareta, o căruță doar cu două roți învelite în cauciuc. Unchiul mâna calul negru a cărui păr strălucea de curățenie, la fel coada și coama împletite cu meșteșug.
În spatele scaunului moale pe care stăteau cei doi bărbați și copiii, pe un altul mai mic, s-a urcat Petrișor. Băiatul era destul de mărișor, să tot fi împlinit vreo cincisprezece-șaisprezece ani. Purta, cu mândrie, chipiul cu însemnele Liceului Frații Buzești.
Nae s-a mirat de câtă lume era cunoscut cumnatul său și cu cât respect era salutat. Să trăiți, domnule Petrică! Să trăiți conașule! La cei mai mulți le răspundea ducând mâna la pălărie.
La un prrrr… puternic calul s-a oprit
- Să-ți arăt ceva, cumnate. Vezi căruța aceea închisă, ca o ladă, vopsită în alb.
- Da.
- Ei, acum citește ce scrie pe ea.
Nae citi, cu uimire, înscrisul cu litere mari de tipar: NU-I RECLAMÃ NU-I MINCIUNÃ LA ȘOINENU-I PÂINEA BUNÃ
- Și, continuă Petrică, mai am încă trei astfel de căruțe. Noi le zicem, pe aici, tramvaie. Aprovizionez cu ele zece prăvălii din oraș. Dar tot la prăvălia pe care o avem acasă, în Bariera Severinului, se vinde mai multă pâine. De la o vreme am început să fac cozonaci și lichiu, ca pe la noi. Merge bine vânzarea, mai ales de sărbători