agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-06-11 | | sunt cât un bob de piper. alb. nu foarte iute. fug pe sub masă, fug dintr-un pumn, în ochi. așa nasc lacrimi. pișc zilnic limba, așa se termină cu stereotipia. așa se transformă un reflex într-o deschidere. și doar la sfârșit este gura de apă. rece. necesar rece. * nu am cruste de fericire. acolo, în miez, este totul, când se dizolvă până la ultima particulă și începi să simți mintea despărțită de corp într-o exaltare firească. o simți fără să ai nevoie imperativă de ea atunci. a doua oară sau a treia se pierde, nu dozele mari fac viața. * un singur om încape aici. îl asimilezi în tine treptat, este hemoglobina ta, este nivelul de potasiu necesar unui puls constant, când inima, animal acvatic, își schimbă culoarea. prin dragoste înoți în neștire, nu te poate vlăgui, nu te poate anestezia nimic. prin dragoste celălalt vine direct în straturile de luminăîntuneric. și nu e nevoie de o genă pentru a iubi. sau de o scăldare în oceanul primordial. * avem un început ochi-în-ochi, o transparență în care sunetele se disting de firele de nisip, de scoici. o lume sărată, sărată, în care iubești însetat, iubești fiindcă nu vezi în nisipuri decât sufletul celălalt. și atunci când dispare, tu tot îl vezi, îl aduni, îți umpli corpul până la refuz, până la capătul de lumină al respirației. și aprinzi focul numai noaptea, ai nevoie de sticlă, să o fabrici înainte de somn, să lași celuilalt o vedere dublă, un sens întors la infinit, singurul fractal posibil. * uneori am simțit că se poate muri simplu. te așezi în fotoliu, deschizi larg mâinile și, când încerci să respiri, cade peste inimă o piramidă de plumb. strigi un nume, singurul nume pe care îl iubești, îl strigi în gând, fiindcă vocea ta zace sub piramidă, o înțepenește în atriu. strigi până simți cum îți pierzi vederea. și atunci înțelegi că totul există și fără tine, vântul va sufla în urma ta, marea nu moare. pe fotoliu rămâne doar o formă incertă, o dragoste crescută ca o orhidee sub raze nocive. și strigi, strigi, iar orhideea se înalță, acoperă piramida, se prelinge prin vene, se încolăcește în jurul gâtului, pe dinăuntru, sufocă. * așa au murit câțiva din cei pe care i-ai iubit. și-au tăiat orhideea sub ochii tăi, când au simțit că își pot lua adio fără ca tu să îți pierzi mințile. așa s-a întâmplat și când, în orice sens a întors piramida, celălalt a plecat în altă istorie. și ai revăzut scena de dincolo. scena în care te-ai pierdut un timp, după fiecare moarte sau plecare definitivă. câteodată ai scris despre întrelumile deschise, despre orizontul indigo, singura urmă vizibilă. așa ai iubit, așa iubești, uneori neatinsă. * scrii cum iubești. discret. scrii fără să te ai în tine. uiți că ești o femeie prea albă, cu mâinile reci și tremuri încontinuu când ceva de dincolo vine ca o străfulgerare, arde. uiți să te păstrezi. rămâi aer. așa iubești, te lași respirată până se închid ochii și orhideele devin umbre. celălalt îți simte de peste tot parfumul.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate