Dimineața de sâmbătă era favorita Antoniei. Chiar dacă știa că în acea zi majoritatea semenilor ei încercau să recupereze până târziu somnul pierdut în celelalte zile de lucru ale săptămânii, pe ea nu o deranja faptul că trebuia ca la ora opt să fie în sala de lectură a facultății de Litere. Era de aproape cinci ani bibliotecara șefă și își îndeplinea cu precizie de ceasornic această meserie pe care o îndrăgise încă de când era studentă. Ea fusese mai altfel decât colegii ei. Suferea de un complex anatomic, pe care poate alții l-ar fi putut suplini cu ușurință cu alte împliniri existențiale. Dar faptul că nu avea o fizionomie atrăgătoare constituise mereu un handicap față de cei din jur. De aceea, fusese atrasă din primul an de facultate mai mult de cursurile de biblioteconomie, de așa-numitele T.D.I. - tehnici de documentare și informare. Þinuse mereu cont, indiferent de ceea ce ar fi avut de făcut, de aspectul său fizic deranjant pentru o femeie și își spusese de la bun început, încă din anul I, că a fi pedagog ar fi însemnat pentru ea o suferință psihică de zi cu zi. Copiii învață mereu în funcție de charisma profesorului. Oricât de bun pedagog ai fi, oricât de bine ai stăpâni materia, copilul va pune mereu pe primul plan aspectul fizic al omului ce-l formează și educă, ingerind foarte greu contactul vizual cu o fizionomie neplăcută. Acolo, în sala de lectură a facultății de Litere, ceea ce era importantă pentru studentul cu timpul drămuit la secundă, venit să studieze, era numai disponibilitatea bibliotecarului de a găsi mai repede cartea solicitată în acel mausoleum de literatură. Nimic altceva. Prezența ei fizică nu însemna mare lucru și asta o liniștea pe Antonia. De aceea, trata acel loc ca pe unul special pentru sufletul ei. Și, așa cum ori de câte ori intra într-un lăcaș de cult lăsa la ușă grijile lumești, tot așa și aici se dezbrăca de orice convenție socială. Pășea printre rafturile uriașe cu senzația că a pătruns într-un sanctuar unde nu trebuie să deranjezi prin prezența și vorbele tale sarcofagele de cuvinte troienite de trecerea anilor. Că nu trebuie să tulburi nicicum gândurile dintre rândurile adormite în spatele cotoarelor de carte, pe care ea înseriase cu grijă indicele de bibliotecă, un adevărat cip de identitate culturală al fiecărui autor. Deschise ușa de la intrarea facultății la gândul că răcoarea și liniștea acelei zile de sâmbătă o vor întâmpina ca de obicei cu maiestuozitate. Busturile lui Odobescu și Hașdeu vegheau holul imens și tocurile pantofilor ei însemnau tic-tac-uri tainice pe gresia albă, ce îmbrăca tăcerea cu străluciri aparte sorbite de la razele ce se prelungeau prin vitraliile uriașe.
- Bună dimineața, domnișoară Antonia! o întâmpinase jovial, ca de fiecare dată, portarul instituției.
- Bună dimineața, domnule Grigore! Ați avut o noapte ușoară?
- Ca mai mereu, mai ales că aseară tinerii veniți la clubul de la subsol au încheiat mai devreme decât mă așteptam seara lor de muzică și poezie.
- Atunci nu-mi rămâne decât să vă doresc o sâmbătă plăcută în sânul familiei!
- Va fi plăcută, mai ales că merg cu fii’miu la baltă, la pescuit...
- Atunci captură ușoară și bogată!
Antonia urcă treptele ce duceau la etajul I și, când ajunse în dreptul bibliotecii, se opri câteva clipe. Așa făcea ori de câte ori ajungea și acasă. Asculta încordată, ca și cum ar fi vrut să surprindă din interior o palidă mișcare sau șoapte tainice. Deși știa că în spatele ușii metalice a apartamentului ei nu respira niciun suflet care să o aștepte cu o îmbrățișare sau cu un cuvânt drag. Și aici, la facultate, senzația era aceeași. Totdeauna îi plăcea să creadă că acolo, în singurătatea lor, cărțile ei dragi își trăiesc o viață aparte, numai de ele știută. Că pe sub coloanele ce împart sala de lectură în mici pavilioane se întâlnesc și prind viață autorii ei dragi, personajele favorite, lumea cuvântului plămădită cu efort și multă emoție artistic. Zâmbi ca pentru sine, alungând acele gânduri copilărești și descuie ușa. Liniștea dintotdeauna o întâmpină blând. Mângâie cu aceleași mișcări drăgăstoase vitrina orizontală de la intrare sub geamul căreia se odihneau câteva manuscrise vechi, sigilii sacre pentru literatura vremii lui Ureche și Neculce. Vitrină pe care o aranjase grație amabilității lui Marius Felecan, un cercetător de la Institutul de Istorie a Literaturii, care venea aproape de câteva ori pe săptămână aici pentru a studia în vederea finalizării unei lucrări ce ar fi trebuit să însemne un nou pas spre cunoașterea îmceputurilor slovei pe teritoriile de la Dunăre. Un om de o blândețe și de o politețe dezarmante, singurul bărbat care făcuse abstracție de aspecul ei fizic și se coborâse adânc spre filonul de aur ascuns în firavul ei trup. De multe ori natura îi recompensează cu alte trăsături pe cei cu care a fost mai puțin darnică în “încondeierea boiului”, așa îi plăcea lui Felecan să spună. Le oferă un paleativ atât de rar întâlnit: un suflet sincer și curat.
Antonia își plimbă apoi privirea peste rafturile frumos încadrate, urcă scara interioară în formă de spirală și ajunse la primul palier, aflat la circa trei metri deasupra sălii de lectură. Acolo îmbrățișă cu privirea ca o mamă grijulie cotoarele aurii ale cărților în trecerea ce-i devenise tabiet zilnic. Nici măcar un particul de praf nu tulbura somnul mineral al clasicilor ei dragi. Aici erau autorii ei preferați, cei care îmbrăcaseră haina sfântă a iubirii, țesută cu firul imaginației lor artistice, ce-i deosebea de restul vulgului nepăsător. Autorii ei de suflet: Stendhal, Balzac, Zola, Proust. Cei care o făcuseră să viseze frumos, atât cât i-ar fi îngăduit standardele ei existențiale. Căci Antonia știa că pentru ființe ca ea, deposedate nemilos de atributul cel mai înălțător al femeii – frumusețea – ceea ce mai rămânea în viață era doar să viseze. Se apropie de cuierul de la intrare, acolo unde studenții își lăsau în anotimpul rece îmbrăcămintea groasă, și se privi cu tristețe în oglinda nemincinoasă. Un păr cânepiu, ce o enerva mereu la pieptănat, ca și cum ar fi cules în el toți ciulinii unui câmp asediat de vânturile toamnei. O frunte lată, cu diguri adânci de neputință, ce se întretăiau ca liniile de tren într-un triaj tragic. Ochii apoși, fără acea lumină tainică ce fac din femeie prima și ultima mare minune a lumii. Sprâncene ce nu râvniseră niciodată să fie pensate. Gene ce niciodată nu gustaseră din aroma păstoasă a rimelului. Pentru Antonia aceste accesorii făceau parte dintr-o secvență a existenței sale, ce se ascunsese demult după o cortină de neputință și uitare. O față inexpresivă, aproape dură, deși Antonia era o femeie care nu ar fi îndrăznit să te deranjeze cu nimic, niciodată. O pecete fizionomică ce punea în încurcătură pe cel care o întâlnea, neștiind dacă este politicos să-ți arăți în mod direct insatisfacția față de imaginea oferită sau este mai bine să aștepți ca persoana din fața ta să își deschidă sufletul și să-ți vorbească. Vorbele sunt atributul ce deosebește fundamental oamenii între ei. Un singur cuvânt rostit de pe buzele unuia sau altuia îți creionează fără dubiu caracterul celui care l-a rostit. Așa și în cazul Antoniei. Impactul cu figura ei inexpresivă, ce te făcea prima dată să-ți întorci instinctiv capul într-o parte, era imediat amendat și spulberat de blândețea primului cuvânt rostit. Cuvânt ce te întorcea în alte vremi, spre alte întruchipări, făcându-te să regreți că o ființă cu un așa parfum al cuvântului poate sălășlui sub un chip atât de respingător.
Antonia se uită la ceas. Era opt și jumătate. Pentru ea urma să înceapă cea mai frumoasă parte a existenței sale. Acea parte pentru care ar fi renunțat la toate frumusețile și bucuriile vieții. Clipa când asistentul de literatură comparată, Răzvan Bobeică, urma să pătrundă, ca în fiecare sâmbătăt, invariabil, în biblioteca ei, cerându-i cu un glas egal și atât de maiestuos pentru ea, un formular pentru a completa indicele și titlul lucrării de care era interesat. Bobeică era un Adonis al mediului universitar al științelor frumoase. Venerat atât de boboacele din anul I, cât și de femeile în devenire din ultimul an. Dar, mai presus de orice, bărbatul la care, paradoxal pentru o ființă cu statutul ei fizic, Antonia visa noapte de noapte. Fără speranță, fără să-și imagineze mai mult decât o plimbare la brațul lui prin parcul ce se întindea dincolo de zidurile facultății și care acum la acest început primăvăratic își insinua floarea bogată de tei prin ferestrele primenite de lumina acelei zile. Antonia visa. Știa asta. O simțea din reținerea cu care Bobeică o privea sau îi răspundea la nevinovata-i întrebare, obișnuita “ce mai faceți, d-le Bobeică?”. Era singurul prilej pentru ea de a-l privi drept în ochii lui frumoși și mari, imaginându-se pentru câteva clipe o corabie beată ce se adăpostește de o furtună tocmai în epicentrul producerii ei. Antonia știa că viața nu cere nimic în schimbul unui vis nevinovat și trăia acele clipe ale contactului vizual și auditiv cu Bobeică ca pe niște etape existențiale, fără de care nu ar mai fi putut trăi o secundă. Vieții ei, fără pretenții prea mari, îi erau de ajuns acele secvențe nevinovate. Spre toamnă, îndrăznea chiar ca uneori să se aplece la urechea lui și să-l întrerupă din studiu, întrebându-l timid: “Vă pot oferi un ceai fierbinte?”. Știa că niciodată el nu o refuzase. Și asta îi încălzea inima cu un sentiment pe care niciun alt bărbat nu i-l împlinise niciodată. Deși nu simțise nicicând nici cea mai vagă urmă de efuziune în glasul lui când acceptase invitația ei. Dar simplul fapt că nu o refuza, că știa că a pregătit un simplu ceai, ca un ritual de suflet, pentru un om căruia i-ar fi depus la picioare întreaga ei viață, însemna enorm. Mângâia apoi parcă în transă ceșcuța delicată de porțelan, pe care o adusese special pentru el de acasă, urmărind cu buricul degetului arătător marginea pe care buzele lui se strecuraseră, sorbind licoarea fructelor de pădure, ceaiul lui preferat. Și, ori de câte ori avea prilejul să-l răsfețe cu așa ceva, nu ezita să o facă. Nu o interesau ce puteau spune studenții care o urmăreau din spatele tomurilor deschise la cine știe ce capodoperă. Fiindcă toată lumea știa la Litere că Antonia Pavelescu este îndrăgostită fără speranță, iremediabil, de atrăgătorul Răzvan Bobeică de la “comparată”.