Cu astfel de gânduri a început Luminița a-și împacheta din nou bagajul. Era derutată, confuză și tristă neștiind ce să creadă. „Se pare că viața asta se distrează de minune, creându-mi astfel de feste”, și-a zis ea cotrobăind apoi prin frigider după ceva de mâncare. „Măcar de va trebui să plec, să o fac sătulă, că cine știe...” După ce s-a săturat, a scos una din cărțile ei preferate începând să citească continuarea romanului început cu ceva timp în urmă. "Măcar să-mi umplu timpul cu ceva plăcut, să nu-mi mai bat capul cu tot felul de presupuneri a căror realitate nu cunosc", își zise cufundându-se în lectură.
Femeia își aminti clar. Chiar adormise, în timpul așteptării. „Doamne! Ce înseamnă tinerețea! Atunci m-a furat somnul chiar dacă nu știam precis unde voi pune capul când va veni noaptea, iar acum mă perpelesc în pat, fără ca somnul să se atingă de mine. Poftim! Acum de ce nu trece timpul la fel de repede? Că doar ora tot șaizeci de minute are! Și acum aștept, e drept că nu sunt nici supărată nici tristă, poate că doar dorul mă macină. Dorul de omul meu și viața noastră încărcată cu tabieturi comune.”
În mintea femei îi reveniră acele momente pe care memoria le păstrase aproape intacte într-un locușor greu de găsit. Da, se făcuse ora trei jumătate, când simți că pe ușa camerei intră Dan.
-Bună Luminița, ai ajuns demult? Da’ de ce nu ți-ai despachetat bagajul? o întrebă el pregătindu-se să o sărute. Fata, ferindu-se îi răspunse pe un ton, ferm:
- Bună! Am venit de vreo trei-patru ore, dar înainte de a mă instala aici la tine, cred că e mai corect să avem o discuție!
-Ce s-a mai întâmplat? Ai avut alte probleme când ți-ai luat lucrurile? S-a interesat el pierzându-și zâmbetul de pe buze.
-Probleme nu am mai avut, dar cred că doar de acum în colo voi avea! Îmi răspunzi și mie... de fapt nici nu știu cum să te întreb...
- Strict la obiect draga mea.
- Ei bine dacă așa vrei, spune-mi unde-ți este nevasta, a plecat cumva în concediu, și vrei să te distrezi și tu cât este ea plecată?
-Care nevastă? Ce tot îndrugi măi fată acolo? De unde-ți veni chestia asta cu nevasta?
-Deci așa! Mă minți în față! Atunci spune-mi, ce-s cu hainele de damă din dulap, că doar n-or fi ale surorii tale! Să nu-mi spui asta, că nu te cred!
-Aaaa! Uitasem de ele. Din cauza lor nu ți-ai despachetat lucrurile? Întrebă el izbucnind într-un râs nervos.
-Aștept adevărul, nu alte întrebări cu care să-l ocolești!
- Adevărul e ăsta... Da, într-adevăr hainele sunt ale fostei mele neveste. Dar acum totul e istorie. Între noi, au decurs lucrurile cu repezicune astfel că n-am avut timp să scap de ele. Și într-un fel bine am făcut. Că după cum văd nici tu nu prea stai bine la acest capitol. Așa că poți să fi bucuroasă, că toate îți aparțin de acum.
- Cuuum?!
Doar atât putut ea să rostească. Umilința simțită o copleșise pe de-a ’ntregul, dar se stăpâni atât cât i-a fost posibil. Adică cum vine asta? El își dorea ca ea să-i fie soție... Dar ce fel de soție? Un substitut al „fostei” ?! Era complect năucită, dar nu lăsă ca acestă dezamăgire să se vadă. Așa că îi ceru să-i povestească despre cum a fost posibilă ruptura dintre ei, mai ales în astfel de condiții.
-Știi ceva? Mie nu mi se pare deloc logică o despărțire între doi, despărțire în care ea pleacă doar cu hainele de pe ea. Cum a fost posibil așa ceva?
- Imaginează-ți că ne-am luat după câte un eșec al fiecăruia... Eu, am fost într-adevăr căsătorit, cu nuntă și acte, dar cu altcineva... Dar deseori au intervenit socrii în căsnicia naostră. Locuiam la ei și nu odată mi-au adus acuze pe motiv că aș fi impotent. Cică, după doi ani de căsnicie, n-am reușit să le facem un nepot măcar. E rău când locuiești cu ei... Până când n-am mai suportat. Așa că ne-am despărțit, am divorțat, și cam asta a fost... Cât despre Tina, că ale ei sunt hainele, am cunoscut-o într-un sat vecin cam după vreo șase luni. Și ne-am luat fără acte. Am luat-o din milă. Se despărțise de bărbat și a rămas cu o fetiță de un an. Nu tu servici, nu tu bani pentru lapte la copil, cum să nu-ți fie milă de ea? Era vai ș-amar de capul ei când am luat-o... Iar după trei ani de zile să-mi facă ea mie una ca asta! Tocmai când fata a început să vorbească bine. Mie îmi spunea „tată” și s-o fi văzut pe Lizuca mea cât de mult se bucura când ajungeam acasă... Că niciodată nu veneam cu mâna goală!
- Dar ce s-a întâmplat de fapt? De ce v-ați despărțit dacă totul mergea atât de bine?
-A fugit din nou la bărbatul ei, care a reușit s-o convingă să-și crească totuși fetița împreună! Doar cu hainele de pe ea a plecat... Să cumpere lapte la fată... și dusă a fost. Trei luni de zile am căutat-o ca nebunul pentru ca s-o găsesc, tocmai unde? În Ianca, un orășel uitat de lume prin județul Brăila... Când am văzut-o, am rugat-o, am implorat-o să ne împăcăm sau să vină măcar să-și ia hainele. Crezi c-a vrut? Ba s-a întâmplat să vină și bărbatul ei acasă, de era să mă omoare cu vagabonzii cu care era înhăitat. Ce puteam să fac? Trebuia să i le arunc?
- Nu știu... Poate să i le trimiți prin colet poștal? Dacă tot ai dat de ea... înseamnă că îi știai și adresa.
-Adică tot eu să mă cheltui?! Da’ în ăștia trei ani cât am stat împreună, cine crezi că a ținut-o? Că având copilul mic nu putea merge la muncă. Și uite cum am îmbrăcat-o! Păpușă am făcut-o! De o invidiau toate femeile din sat când trecea. Să-i trimit hainele, muncite de mine ca ea să râdă pe la spate cu bărbatul ei? Nici chiar așa de prost nu-s! Nu e mai bine să le porți tu?
Luminița se prefăcu că nu aude această ultimă întrebare, și pentru a schimba subiectul îl întrebă:
- Acesta e motivul venirii tale în Timișoara? Faptul că te-ai despărțit de ea?
- Voiam să o iau de la capăt, și așa cum ți-am zis știam de locuința asta a sor’mi dintr-o scrisoare pe care mi-o trimise. Așa că iată-ne acum aici amândoi împreună, lucru care mă face fericit. Tu nu ești ?
-Ce să-ți spun! Nu-mi mai încap în piele de fericire! Răspunse Luminița apoi luându-și geanta, ieși val-vârtej pe ușă...
-Stai, unde mergi? Vin și eu cu tine?
-Nu vii cu mine! Vreau să iau aer, vreau să–mi limpezesc gândurile, nu lipsesc mult, mai zise îndepărtându-se în grabă.
„Ceva ceva tot e putred aici” se gândi fata văzându-se pe stradă... „Adică cu prima a eșuat, după doi ani, cu a doua după trei, nu prea-mi vine mie să cred că doar motivul lipsei copiilor după o perioadă atât de scurtă ar fi fost motivul despărțirii lor... Iar cu cealaltă...
Dar dacă el zice, asta, de ce l-aș contrazice? Că și așa, n-am de gând să rămân cu el o veșnicie... Să mă angajez și eu, să mă echilibrez un pic financiar, că după aia... Valea!
O să-mi găsesc o gazdă și o iau de la capăt! Oricum nu renunț eu așa de ușor la ideea de a-mi continua școala... Așa o să fac, o să mă ghidez și eu după dictonul care zice că „scopul scuză mijloacele” Da, chiar de mâine am să merg la „Brațele de muncă”. Să vedem ce-oi găsi. Va trebui să fiu foarte precaută, ce-i drept, să nu mă întâlnesc cu Mariana, sau cineva de la cămin... Sper să fie bine. O să câștig banii mei, o să-mi cumpăr ca până acum ceea ce-mi place și ce pot. N-are decât să facă ce-o vrea cu hainele nevesti-si! Că încă n-am ajuns până acolo! Auzi domn’le cine mă crede el de fapt pe mine? Că... Mulțam Lui Dumnezeu nu sunt handicapată! Și nici incapabilă nu sunt.
Motivându-se astfel, după circa o jumătate de oră, Luminița s-a reîntors la domiciliul prietenului ei. Cu luciri ciudate în ochi, acesta o întâmpină sarcastic:
-Ei cum a fost domnișoară, plimbarea? Ai agățat ceva? Te-ai întâlnit cu cineva? Eu de ce n-am avut loc alături de tine, te incomodam? Hotărăște-te, vrei să fii cu mine sau cu vagabonzii cu care ai fost până acum!
-Ce-ai spuuus? Întrebă fata nevenindu-i să-și creadă urechilor. Tu ori ești prost ori te prefaci. Cum de te-ai gândit... Nici nu-și termină bine propoziția că simți arsura palmei lui peste față. Surprinsă de evoluția comportamentului lui, din reflex, sau dintr-un instinct pentru autoapărare, aceasta își făcu vânt și-i arse și ea o palmă aproape la fel de usturătoare. Apoi, considerând că prin atitudine atenuase pornirea lui bătăioasă, continuă fraza începută:
-Cum de te-ai gândit că ieșind puțin pe stradă, aș fi plecată la agățat? Dacă ar fi fost așa, mai eram eu domnișoară atunci când am fost împreună? Sau ai uitat cu cine vorbești? Se pare că mă confunzi cu altcineva. Iar dacă tu crezi că a fi împreună înseamnă a ne pălmui reciproc, să știi că te înșeli! Că mie nu mi-e frică! Ce pot pierde? Viața? Ei și? Atâta pagubă...


- va urma -