Afară tuna. Ploua cu nemiluita, blitzurile cerului intrau vulcanic pe fereastră și se opreau în sticlele de pe bar. Eu trebuia să ajung la Medgidia. Acolo mă aștepta Luiza la o mătușă de-a ei. Trebuia să mergem la o nuntă. Eram împreună cu Tiberiu. Luasem un tren până la Buzău, iar de acolo aveam legătură. Ca să îmi umplu timpul până la sosirea următorului tren, am intrat cu Tiberiu în crâșma din gară. Generalul trona la bar ca un principe de gară nouă. La ușă un bețiv își număra paharele de vodka. Mai erau acolo trei fete care nu scoteau o vorbă și un boschetar. Tiberiu a comandat un gin tonic, eu am cerut un pahar de vin și un trabuc. Ne-am așezat la o masă de lângă geam. Trebuia să urmărim trenurile care intră în gară. Generalul ne-a observat și a zâmbit ușor ironic.
- Toate trenurile au o gară, așa cum toți oamenii au un Dumnezeu, spuse Generalul.
- Unele trenuri trec prin gară ca stelele căzătoare, le vezi dar nu le prinzi, sunt ca păsările care îți aduc gradele de alcool în gură, completă bărbatul aproape mort de beat.
- Trenurile care trec prin gara asta nu au nici un Dumnezeu. Au câte un mecanic turmentat și afemeiat, spuse prietenul meu Tiberiu.
- Trenurile ne plimbă moartea, am spus eu.
- Cum să ne plimbe moartea?, tinere, întrebă generalul de la bar.
- Foarte simplu. O plimbă și atât. Cu câteva luni în urmă eram în tren, când o bătrână a fost înghițită de roțile morții. Bătrâna trebuia să coboare din tren, însă moartea a fluierat și roțile au înghițit-o. Moartea se plimbă în tren și își căută locul. Atunci, locul ei a fost bătrâna. Ce alte femei să aibă mecanicul? Poate singura lui femeie este Moartea, doamna aceasta sexi și multicoloră.
- Eu cunosc mecanici care, după ce au ieșit la pensie s-au aruncat în fața trenurilor. Probabil, nu suportau despărțirea, spuse Tiberiu.
- Despărțirea de ce?, am completat eu. Despărțirea de moarte? Cine nu ar vrea o despărțire de moarte.
- Tu ești tânăr, iar despărțirea de moarte ți se pare un fel de dezertare, însă îți spun că Moartea, aceea pe care eu am cunoscut-o și în Irak, nu este decât singura cale de apropiere între oameni. După ce moartea te ia în grijă, oamenii te plâng, te iubesc pentru că le-ai luat locul lor în moarte, spuse Generalul.
Locul lor în moarte... îmi plăcea cum sună. Parcă era un poem. Nu aș fi vrut să ducem discuțiile noastre pe teme atât de reci. Poate gara, ploaia, băutura și mai ales graba noastră, a tuturor ne determina să vorbim despre moarte. Singurul care tăcea, era barmanul. El nu spunea nimic. Îl înțelegeam. Locul lui era acolo. El nu era un trecător. Nu urmărea decât să vândă sticlele de pe raft. Dacă am pierde trenul el nu ar plânge, ba dimpotrivă s-ar bucura, ar avea clienți. Ar avea companie. Nu ar fi singur.
- De ce gările toate, poartă sentimentul singurătății, am întrebat cu voce tare.
- Pentru că gările sunt locul multor despărțiri. Gările au de cele mai multe ori culorile destinului. Te urci într-un tren și pleci. Pleci unde îți este sortit să pleci. Tineri ca tine și-au lăsat în gările astea iubitele, mamele, prunci și prietenii. Mulți și-au lăsat patria, averile și dragostea. Toți, toți lăsăm în gară câte ceva. Acum tu lași un ban în cârciuma asta. Eu las mâine poimâine toate sticlele goale. Aici am lăsat femeia pe care o iubeam. Vezi? gările poartă odată cu noi singurătatea. Ele sunt pline de trecători, însă trecători sunt lipsiți de emoții. În barul acesta, de exemplu, noi ne-am întâlnit întâmplător și tot întâmplător ne vom despărți. Asta pentru că suntem preocupați de grijile noastre, spuse Generalul.
- Când ai griji și nu poți să le duci cu tine, le duci cu trenul, în bagaje, în portofele, în agende, în cărți și în alți oameni. Eu, de exemplu, îmi duc grija în sticle, sticle de vodkă. Masa aceasta la care stau, observi e lângă ușă. Sunt mereu pregătit să plec. Moartea ne așteaptă de partea cealaltă a ușii. Ea se plimbă pe linii. Uneori obosită se așează lângă mine. Cere un pahar de vin și pleacă. Mă vede beat muci, dar nu mă insultă, cum o fac mulți care trec prin această gară. Da, eu sunt singur printre oameni, însă mulți dintre ei sunt singuri cu ei înșiși. De aceea, eu nu vreau griji să am. Ar trebui să nu-i dau morții un pahar de vin, completă bărbatul aproape mort de beat de lângă ușă.
În gară oprise un tren. Un grup de șapte soldați au intrat și ei în popota gării. Generalul i-a observat și s-a arătat neinteresat. Unul dintre ei a observat masa celor trei fete.
- Băieți, am găsit o masă, spuse el.
S-au apropiat de masa fetelor și au cerut permisiunea să se așeze lângă ele.
- Unde mergeți fetelor, a întrebat unul dintre soldați.
- Nu este treaba ta unde mergem noi. Ar fi bine să vă așezați la o altă masă. Aici nu este loc decât pentru patru persoane, iar împreună cu voi am fi unsprezece.
- Ai dreptate, dar putem să mai aducem două mese și să le împreunăm, asta dacă vreți să vă ținem companie.
- Nu ne trebuie companie. Plecăm peste treizeci de minute. Avem legătură spre...
- Spre? Întrebă soldatul.
- Spre, treaba noastră, completă fata.
- Observ, că nu vrei să stăm cu voi la masă, iar asta nu este nici o problemă. O să ne așezăm la o altă masă, continuă soldatul.
Era un soldat înalt și roșcat. Avea pistrui pe mână și pe frunte. Ochii lui păreau tulburi, iar la mâna stângă purta un ceas galben. Am întors capul spre bar și am observat că era ora unu noaptea. Fetele nu dădeau nici un semn că ar vrea totuși să îi aibă la masă pe soldații aceia.
- Vezi, tinere, strigă Generalul către mine, singurătatea poate fi aleasă. Alegi să fii cu cineva sau nu. Fetele astea nu vor despărțiri în gară. Nu vor să lase urme de emoții aici. Vor lăsa ca și tine, ca și prietenul tău, doar pahare goale. Abia soldații aceștia, își vor lăsa emoțiile. Ei se vor despărți. Sunt o echipă. Sunt în permisie și vor pleca fiecare acasă. Aici e locul despărțirii lor. Fetele vor pleca în continuare în echipă.
- Dar și soldații se vor întâlni din nou, l-am completat pe General.
- Se vor întâlni, dar vor avea alte despărțiri și mai dureroase. Despărțirea de familii, de iubite, de prieteni și de libertate.
Soldații au unit două mese din centrul barului sub un candelabru maro plin de praf și s-au așezat acolo. Au comandat bere, vin și rachiu. Împreună arătau ca un întreg. Erau toți la fel. Îmbrăcați militărește îmi aminteau de copilărie, de soldații de pe strada mea. Toți păreau fericiți. Nu erau supărați că nu au fost primiți de fete la masa lor. Pentru ei fetele nu reprezentau un câmp de schimb energetic, ci ,mai curând, un câmp de încărcare energetică. De cele mai multe ori soldații vorbesc cu femeile și copii pentru a se încărca de bucurie și putere, îmi spuneam în gând.
Un sunet de locomotivă ne-a atras la toți atenția. Ne-am ridicat privirile instinctiv și ne-am uitat din nou la ceasul de la bar. Venise un tren în gară. Din cârciumă nu plecase nimeni. Ușa s-a deschis. Vântul o izbise de masa bărbatului aproape mort de beat. Dinspre calea ferată o siluetă albă se apropia de ea. Generalul aștepta cu nerăbdare să vadă cine este. Când s-a apropiat de ușă, umbra albă a tușit puternic. Ne-am dat seama că este o femeie. Un băiat care locuia în sala de așteptare o ajutase să își aducă bagajul în cârciumă. Doamna și-a așezat pardesiul alb de ploaie pe spătarul unui scaun de la bar. S-a așezat la două scaune de general și a comandat o cafea.
- O cafea la ora aceasta târzie, doamnă? întrebă generalul.
- Trebuie să mai călătoresc și am nevoie de o cafea. Vin de la Focșani, de la o înmormântare, îi răspunse femeia.
În cârciumă se făcuse liniște. De parcă, toți am căzut de acord să ținem un moment de reculegere. Nu știam și nu ne interesa pentru cine ținem momentul de reculegere. Bărbatul de la ușă, tulburând liniștea, a întrebat-o pe femeie dacă are o țigară în plus, de sufletului celui mort.
- Da, sigur că am să vă dau o țigară, dar, înainte de asta, aș dori să îmi spuneți dacă trenul care pleacă spre Cernavodă are vagoane cu compartimente sau vagoane tip tramvai.
- Simpatică doamnă, v-aș spune și ce culoare au banchetele dacă aș ști, dar nu cunosc nimic. Îmi dați o țigară?
Femeia ia dat bărbatului țigara și s-a întors la bar. Generalul o analiza de jos până sus și invers. Femeia se arătă încântată de gesturile generalului, semn că îi plăcea să fie curtată, să fie admirată.
- Dar, dacă v-aș ruga să bem împreună un pahar de vin, dragă doamnă, m-ați refuza, o întrebă Generalul.
- Nu vă refuz.
Acum aveam sentimentul că Generalul avea să suporte o nouă despărțire. Despărțirea de această femeie.
- Spuneați, Generale, mai devreme, că despărțirile din gări sunt cele mai frecvente, m-am adresat eu.
- Așa este tinere, despărțirile din gări sunt cele mai frecvente, dar sunt cele mai naturale, cele mai normale. Cum ți-am mai spus, gările sunt intersecții sau despărțiri între oameni. Iată, femeia aceasta, care stă la două scaune de mine, s-a intersectat cu mine, cum tot ea, mai acuș, va fi despărțirea de mine.
Mi se părea fascinant că generalul conștientiza acest lucru. Poate dorea acest lucru, mi-am spus în gând.
- Sunt intersectările și despărțirile decizii pe care le luăm în funcție de interesele noastre? l-am întrebat pe General.
- Pot fi și asta, dar dacă te gândești în timpul intersectării la despărțire, vei trăi rece despărțirea, pentru că nu lași energia intersectării să te pătrundă. Această femeie simpatică este despărțirea mea după ce o las să intre în mine, adăugă Generalul.
- Și nu vă faceți un rău că o lăsați să intre și pe urmă să plece?
- Este firesc să plece. Despărțirile sunt firești. Poate chiar și moartea bătrânei, femeia despre care spuneai că a fost călcată de tren, poate fi privită cu răceală, ca o despărțire. De ce te-a marcat, de exemplu moartea ei?
- Pentru că mi s-a părut nedrept un asemenea sfârșit.
- Nu ne alegem noi cum să ne fie sfârșitul, decât prin actul sinuciderii, cum de altfel nu ne alegem cum să ne fie o despărțire. Dacă sfârșitul vieții stă în totalitate în mâna destinului, despărțirile pot totuși, uneori, să fie influențate de noi. Unul dintre noi, trebuie să plece, el poate controla despărțirea. Dar celălalt? Celălalt nu a ales-o, pur și simplu se desparte.
Avea, în unele locuri, dreptate. Eu, la rândul meu, aveam drumul meu. Cu Generalul, cu fetele din bar, cu bărbatul de la ușă, cu boschetarul, cu soldații și cu barmanul m-am intersectat întâmplător. Despărțirea de ei nu avea să însemne ceva pentru mine. Dar, femeia aceasta care abia intrase în cârciumă și a atras atenția generalului, ce fel de despărțire avea să suporte? Nu, femeia suportase o despărțire mai rece. Venea de la o înmormântare. Dar, Generalul? El de ce vroia să simtă despărțirea. Ce are de câștigat, l-am întrebat.
- Câștig o nouă experiență a despărțirii. De tânăr am plecat din gara aceasta unde îmi lăsasem familia, iubita și prietenii, pentru război. Când m-am întors în gară mi-am dat seama că mă despărțisem definitiv. Nu trăisem până atunci sentimentul despărțirii totale. Mă uit la soldații aceea și îi înțeleg de ce vroiau să stea la masa celor trei fete. Când pierzi o femeie, celelalte poartă cu ele dorul celei pierdute.
În gară sosise un alt tren. Din el a coborât un grup de tineri care plecau la mare. Tinerii au intrat în cârciumă, au cerut apă minerală și s-au așezat pe bagajele lor, aproape de mesele celor șapte soldați.
Afară ploua puternic, vântul bătea prin geamul spart de la ușă. Simțeam curentul până sub tălpile mele. Mai aveam câteva minute până la plecare. Trenul nostru a fost tras la linia 5A, lângă depoul locomotivelor. Mi-am luat bagajul, am cerut de la barman încă o sticlă de vin și am pornit cu Tiberiu spre tren. Aproape de tren am auzit câțiva pași. În spatele meu era doamna de la bar, cele trei fete, tinerii care mergeau la mare și bărbatul aproape mort de beat. Ne-am urcat în tren. Era un tren cu vagoane tip tramvai. Ne-am așezat fiecare pe locurile rezervate pe bilet. La un moment dat am scos capul pe geam. Dinspre cârciumă Generalul strigă:
- Despărțirea nu a fost a mea, ea va fi a ta!
După aceste cuvinte Generalul s-a pierdut în ploaie. Alături de mine se așeză femeia din bar. Cu mâna dreaptă peste piciorul meu stâng aștepta controlorul, în timp ce eu mă gândeam la ultimele cuvinte ale Generalului: "Despărțirea nu a fost a mea."