Peste un an, tot în august, pe treizeci mai precis, mă căsătoresc cu Tania la Primăria din Cornățelu. O noapte a căsătoriei nu a existat, fiecare mergînd la casa lui, pentru că primisem ordin de concentrare și a doua zi am plecat la Craiova. Peste numai șapte luni devin tătic, Aurelian nemaiavînd răbdare și pe douăzeci și trei mai s-a născut prematur. Pentru că la naștere a avut doar două kilograme, a rămas în maternitate încă vreo două săptămîni, punîndu-mi așteptarea la grea încercare. Era așa mic atunci cînd a venit acasă ! Știu că aveam o păpușă, iar șosețelele ei erau mari de el. Dar eram tătic la nici douăzeci și trei de ani.
La serviciu, domnul Dinescu se pensionează. Noul șef ar fi trebuit să fie Paraschiv, care era cel mai vechi la ADAS. Dar lucrurile s-au precipitat și avansarea sa nu s-a produs, spre dezamăgirea acestuia, din două motive :
nu era membru de partid și ducea o viață imorală, trăind cu o agentă.
Noul nostru șef se numea Drăgan, un tip obez, cu un cap mare, trimis de directorul sucursalei la noi de la Cooperație, acolo unde și el fusese director, înainte de a veni La ADAS.
Drăgan părea un tip de treabă. Ne-a surprins pe toți, cînd a doua zi și-a adus la serviciu o bicicletă, o pereche de cizme de cauciuc, o cazma și o cămașă ponosită. Le-a băgat pe toate în arhivă, după care a trimis-o pe Lili , o colegă, să-i aducă cinci sticle cu suc, de o litră fiecare . A început să mănînce dintr-o pîine întermediară, rotundă și nu s-a mai oprit pînă nu a terminat-o . La sfîrșit a dunat toate firimiturile căzute pe birou într-un cocoloș mare și la mîncat și pe acesta, de parcă era cireașa de pe tort. A golit apoi cele cinci sticle cu suc și după cîteva rîgîieli ne-a spus:
- Băieți, eu n-o să mă bag peste voi. Planul să iasă, în rest nu mă interesează ce faceți. Acum o să mă duc să adun niște tătăneasă, că am văzut că este din belșug pe aici. Dacă sună de la sucursală, sunt pe teren, după asigurări.
- Ce faceți cu tătăneasa, domnu Drăgan’ ? îl întreb sfiindu-mă, dar eram mort de curiozitate.
- Mă duc duminică în piață cu ea, la Obor. Mai scot și eu un ban.
Numirea lui Drăgan m-a făcut să-mi dau seama, cît de mult contează să fii membru al partidului. O vreme, se rugaseră de mine cei de la Banca Agricolă, cu care suntem vecini, să intru în partid. Îi refuzasem categoric, dar acum îmi dau seama că, a avea carnetul roșu în buzunar, poate deveni un mare avantaj.
După căsătorie, ne-am mutat în orașul Titu, o localitate provincială, iluzoriu împărțită în două : Titu Tîrg, cu casele sale vechi, păstrînd aerul bucolic, arhaic, al unei așezări de cîmpie și Titu Gară, cu blocurile de curînd ridicate și acea clădire roșie, proptită la un nod de cale ferată, ce separa trenurile spre Pietroșița și Pitești. Circula și o vorbă despre cineva care ajungînd pentru prima dată în oraș , întreba disperat pe peronul gării, cum ajunge în centru. Cineva iar fi spuns : „ coborîți scările !”. Este locul de unde scriitorul I.C. Vissarion îi lua de la gară, cu trăsura, pe prietenii săi Alexandru Vlahuță, Tudor Arghezi , Ion Al. Brătescu-Voinești, veniți să-l viziteze. Tot aici, eroii lui Caragiale mîncaseră gogoși la madame Mari.
Titu mai însemna și Romică, un tip care se retrăsese în lumea lui, după ce părinții unei fete de care fusese îndrăgostit, le interziseseră căsătoria. Acum își începea plimbarea zilnică trecînd mai întîi pe la magazinul din colț, unde recita actoricește „ cine bea lăptic, crește mare și voinic”, primind în schimb cîteva țigări, totdeauna de proveniență autohtonă și cincizeci de bani, pentru „una mică „ la Sirena. Pentru că aici existau Avicola, Aparataj Electric, înflorise trocul, adică fiecare familie avea în casă cîteva prize și întrerupătoare sau un pui, doi, în frigider, oricînd putînd să deschizi uși cu ele, la nevoie.
Prin satele învecinate găinile creșteau aproape cît curcile, de cîte tărîțe îngurcitau, furate de la Avicola. O altă mare realizare a vremurilor comuniste, era darea în funcțiune a fabricii de electrozi, panglică ce urma să fie tăiată de însuși secretarul general.
Pentru a i se arăta dragostea poporului, stadionul orașului fusese umplut de muncitori, copiii de la grădiniță și școli, cu cîteva ore înainte de sosirea anunțată. Era o căldură sufocantă și oamenii abia se mai țineau pe picioare. Din cînd în cînd, pentru a se dezmorți, agitatorii mai trăgeau cîte o repetiție, urlînd cît îi ținea gura : Ceaușescu și poporul, Ceaușescu PCR... De la serviciu, unde rămăsesem singur, am plecat acasă, nu m-am dus pe stadion.
Am trecut printr-un oraș pustiu, în care nu era țipenie de om. Simțeam că cineva mă urmărește de la ferestrele blocurilor pe lîngă care treceam, mersul îmi era paralizat de frică. Mă gîndeam că mîine la serviciu or să-mi spună că nu mai au nevoie de mine, că mă dau afară... Acasă Tania m-a certat.
- De ce dragă nu te-ai dus și tu. Uite, Aurelian e de la zece pe stadion. O fi murit de cald băiețelul și de foame !
- Nu am putut să mă duc, Tania. Sunt un actor prost, nu am loc în piesa asta.
- Dacă mîine te iau la întrebări ?
- Ce-o fi acum !
Elicopterul prezidențial a coborît în centru stadionului, pe la trei.
Lumea a început să strige, cît mai putea să o facă, spre disperarea celor din față, care îi îndemnau să aplaude, să strige mai cu putere.
Ceaușescu a coborît din elicopter, punîndu-și mîna la ochi. Parcă era un mic Moromete, șoptindu-și mai mult pentru el :
- Mamă, ce arde !
A făcut de cîteva ori cu mîna și s-a urcat repede în mașina ce-l aștepta pe pista stadionului.
În urma sa, oamenii au început să se reverse domol, plecînd spre casele lor.



-
-