Luminița a deschis ușa. În fața ei stătea o tânără însărcinată, care ținea niște documente în mână.
-Da? Întrebă monosilabic tânăra femeie crezând că este vorba de vreo confuzie.
- Bună ziua! Scuzați-mă vă rog aici este apartamentul numărul 4?
-Aici este... pe cine căutați?
-Numele meu este Drăgan Florentina.
-Așa... și?
-Știți... deși îmi este penibil pentru cele ce vor urma, trebuie să vă spun că mi s-a repartizat acest apartament. Am aici contractul, și având în vedere acest aspect, aș dori să vorbesc, cu locatarii. Să... să ne înțelegem cumva, deși îmi este foarte greu pentru că mă pun în situația dumneavoastră. Trebuie să vă găsiți o altă locuință în cel mai scurt timp deoarece săptămâna viitoare eu aș vrea să mă mut.
-Cum adică aveți contract? Cine va repartizat această locuință? Rosti Luminița simțind cum îi fuge pământul de sub picioare.
- Știți... eu lucrez în aceeași fabrică cu ruda dumneavoastră.
-Ce rudă? Ce fabrică? Cred că undeva este vorba de o greșeală!
- Nu e nici o greșeală doamnă! Sunt colegă cu Nedelea Tiberiu, la fabrica de pălării. Nu e rudă cu dumneavoastră?
-Este cumnatul prietenului meu. Dar tot nu înțeleg. De ce vi s-a repartizat tocmai acest apartament? Eu știam că locuim aici în mod legal. Cel puțin așa mi-a spus prietenul meu. Cum că, i-a fost cedat contractul, și că plătește chirie. Dar mai bine, haide-ți înăuntru să discutăm mai detaliat. O invită Luminița deschizând larg ușa.
-Aaa! Nu... mulțumesc!
-Haide-ți doamnă intrați! Ce Dumnezeu? Sunt singură acasă! Doar nu vă imaginați cine știe ce... nefăcută! Am să las ușa larg deschisă. Ceea ce doresc, este doar să înțeleg exact cum stau treburile. Asta-i tot!
Urmând invitația Luminiței, Florentina prinse curaj, intră în cameră și se așeză, ostenită pe scaunul indicat de tânăra femeie.
-Doriți un pahar cu apă rece? O mai întrebă Luminița înainte de a se așeza și ea.
-Mulțumesc frumos! Chiar mă simt foarte penibil pentru rolul ingrat pe care-l am acum. Știu că în acest moment cad ca o pacoste, dar vă rog să mă credeți nici mie nu-mi este ușor! Locuim în gazdă... soțul își satisface stagiul militar și, așa după cum se și vede, în curând voi naște.
-Acum... ce mai contează? Dar... cum de a cedat Tiberiu acest apartament în favoarea dumneavoastră? Ãsta nu-i normal după cum se vede!
-Să vă spun cum a fost. Fiind la mare anaghie, am întrebat în dreapa și-n stânga, că nu mai putem rămâne în aceeași cămăruță închiriată. Nici asta de aici nu e mare, dar chiria este, cred eu, mai mică. Văzând Tibi, că noi colegele așa-i spunem, cât mă necăjesc, mi-a venit în ajutor. Mi-a povestit faptul că el a moștenit un apartament. Nu știu din ce motive a mai spus că, cel ce locuiește acum aici nu merită acest privilegiu mai departe. Atât a spus, și m-a însoțit în audiență la directorul instituției. Nu mie mi-a dat fostul contract, ci directorului.
-Și chiar credeți că această cameră vă va mulțumi? Stați să vă întreb eu câte ceva! spuse Luminița după câteva momente de gândire. Ce o să faceți când va fi iarnă? Când veți avea bebeluș și deschizând ușa, ve-ți simți cum tot frigul invadează încăperea? Cum ve-ți proteja micuțul de asta? Nu vedeți că ieșirea n-are nici o protecție și dă drept în curte? Și apoi... dacă acum sunteți în fruntea listei de priorități o să vă mulțumiți cu amărâta asta de cameră? Dacă anul viitor va apare al doilea... cum veți trăi? În acest spațiu e greu pentru două persoane, dar pentru trei sau patru cred că este îngrozitor! Nu știu ce să spun, dar cred că zaruruile nu sunt încă aruncate, și nu e momentul să vă bucurați degeaba. Eu aș fi de părere să mergeți din nou în audiență. Și să-i explicați cele văzute pe teren. Că lor le este ușor să se spele pe mâini, oferind orice numai să se scape de insistențe! Apoi... pot trece ani și ani până se ajunge din nou în fruntea listei.
-Cred că aveți dreptate. Am să merg mâine din nou la director, dar nu știu dacă mai pot remedia ceva. Că sinceră să fiu, acum după ce am văzut cum stau lucrurile parcă nici eu nu sunt chiar mulțumită. Tibi zicea că e mult mai mare camera. Însă nu pot promite că renunț la ea, doar dacă mi se dă alta. În aceste condiții, rămân la părerea mea și cred că e bine să vă căutați o gazdă.
*
Femeia goli resturile țigării la gunoi și spălă scrumiera punând-o la loc. Aceste amintiri trecute fulgerător prin minte i-a deschis pofta de a revedea anumite relicve ale acelei vremi. Încă le mai păstra într-o cutie veche de pantofi, pusă cu grijă în debara. Scotoci printre cutiile cu tot felul de mărunțișuri fără valoare, și o găsi, exact acolo unde a păstrat-o ani și ani dea rândul. În ea, printre alte înscrisuri... câteva poze reprezentând mobila și puținele lucruri răsfirate prin curte.
Privindu-le, Luminița mormăi încet și aproape nedeslușit. „E he he... parcă ar fi fost un film în care mi se atribuise rolul pricipal, un rol de călire și totodată examen al vieții. Doamne cât de confuză eram! În loc să-l las dracului cu mobila-n stradă, eu m-am zbătut, ca o proastă... Dacă n-ar fi fost Doru...”
Cu pozele în față, Luminița capta amintirile una după alta.
*
Venise Dan acasă, ca de obicei abțiguit și pus pe scandal. Auzind cele întâmplate, beția i s-a risipit ca prin farmec, transformându-se din leu într-un mielușel inofensiv.
-Cum ai putut Dane să-mi ascunzi mai bine de un an faptul că nu ai contract pe acestă locuință? Măcar cerere la fabrică ai depus? Ești și tu undeva acolo pe listele de prioritate? L-a întrebat tânăra revoltată.
-Am depus o cerere, chiar la o lună după ce m-am angajat. Dar atunci mi s-a spus că n-am dreptul... că n-am vechime, că sunt alții în față... O mai fi valabilă acea solicitare?
-Nu știu!
-Vai de mine, și de mine, acum ce o să facem? Unde o să mergem? Că eu în gazdă nu merg nici mort. Adică cum? Să fim la cheremul cuiva, și când i se pune pata să fim iar dați afară?
-Unde o să mergi tu că eu... am de gând să mă mut la cămin. Probabil că s-o găsi și pentru tine vreun loc acolo.
-Vrei să mă părăsești? Deci am fost bun până acum și acum gata! Merge fata la cămin. Păi da, că doar acolo-i plin de golani exact pe placul ei. Dacă ajung eu la cămin nici tu nu vei avea viața în roz.
-Și atunci ce zici să facem?
-Să mergi tu la director, că ești femeie, ești foarte deșteaptă, ști cum să vorbești. Dacă e nevoie poți plânge poți zice orice numai să rezolvi.
În acel moment în gândul Luminiței apăru sămânța răzbunării. O idee vagă neconturată ce avea drept scop un contract pe numele ei încolți, motivând-o.
-Am să fac tot ce-mi este omenește posibil, îl asigură femeia serioasă. Mâine merg direct în audiență la primarul orașului. Să văd ce o să rezolv.
A doua zi, dis de dimineață, s-a prezentat la primărie, dar primarul nu mai avea avea audiență în acea săptămână. Singurul căruia îi mai putea cere sprijinul era viceprimarul orașului. Nu în acea zi, ci cu două mai târziu. A reușit doar să se înscrie.
Între timp s-a mai interesat întrebând colegele din fabrică și vecinii, despe cum anume ar trebui să-și expună cazul. Ceva însă i-a scăpat din vedere. Și anume că... evenimentele pot lua o altă turnură. Nici n-a apucat să ajungă în audiență, că ordinul de evacuare a și sosit. Era datat cu o săptămână în urmă dar pare-se că din diverse motive a întârziat.
Cu respectivul ordin în geantă, și înarmată cu speranță s-a prezentat în ziua stabilită, în audiență. O însoțise și Dan, însă acesta n-a intrat în sală motivând că oricum nu știe ce să vorbească.
După ce a ascultat-o oarecum plictisit, viceprimarul a dat un răspuns dinainte cunoscut:
-Mergeți la directorul fabricii și dacă sunt locuințe, dacă sunteți pe listele de prioritate...
Luminița nu l-a mai lăsat să-și termine fraza. Instruită de Doru un vecin din curte, învățase o poezie aproape pe de rost. Așa că a început să turuie ca o morișcă.
-Cum adică... dacă suntem pe listele de prioritate? Suntem dar pe ultimul loc! Nu suntem căsătoriți legal, dar ce înseamnă asta? Avem servici amândoi! Apoi îi arătă palmele care, erau brăzdate de urme adânci, de tăieturi provenite din manevrarea fâșiilor metalice pe care le prelucra. Era doar un gest ce avea menirea de a scoate realitata în evidență. Singurul vizibil prin care drama existenței vorbea fără cuvinte. Cu mâinile întinse își continuă tirada spunând:
-Uitați-vă la mâinile mele tovarășe, astea sunt mâinile unei doamne de 18 ani? Muncesc de la 17 ani în trei schimburi, și nu am dreptul și eu la un acoperiș deasupra capului? Cum? În țara asta nu există decât dreptul de a munci? Dacă nu-mi rezolvați problema să știți că eu am să renunț la cetățenia română!! Pentru că n-am unde să locuiesc! Cum să-mi întemeiez o familie stând la cămin? Eu știam că partidul respectă drepturile familiei ba chiar tinerii sunt susținuți în vederea întemeierii acesteia. Cum îmi pot face eu un viitor dacă partidul nu mă sprijină?
Auzind-o ce debitează, edilul s-a uitat lung la ea, rostind într-un sfârșit:
-Rămâneți în locuință să vedem ce putem face. Și... mai ușor cu renunțatul la cetățenie!
Cei doi s-au întors acasă sperând că totuși se va rezolva ceva. Odată ajunși, stupoare! În lipsa lor, venise un executor judecătoresc, sectoristul și vreo doi muncitori angajați ai primăriei care au scos toată mobila în curte. Au pus sigiliul pe ușă apoi duși au fost.
Văzând Luminița una ca asta, a discutat din nou cu Doru căci pe altcineva la fel de instruit nu cunoștea. Aceasta binevoitor i-a ghidat următorii pași. Așa s-a născut ideea fotografierii mobilei răsfirate pe afară.
În momentul în care fotograful a intrat în curte, dându-și seama despre ce-i vorba și-a pus mâinile în cap spunând:
-În ce vreți să mă băgați oameni buni? Parcă ziceați că vreți să fotografiați copilul și acum ce-mi văd ochii?
- Știți ceva? Ne faceți câteva poze cât mai urgent posibil după această mobilă. Să se vadă cât mai clar cum a fost împrăștiată în întrega curte! Noi plătim dublu sau triplu, cât solicitați, asta nu e o problemă! După ce sunt gata, după ce ni le înmânați, distrugeți negativele și nu vă cunoaștem nu ne cunoașteți.
După aproximativ două–trei ore, Luminița ținea pozele în mână.
A două zi, s-a prezentat din nou la viceprimarul orașului, neuitând a-i spune despre pozele ce vor apărea la ziar, în condițiile în care doleanța nu-i va fi îndeplinită. Și nu în orice ziar ci în cel mai cunoscut din țară cât și în câteva din occident. Așa fusese învățată.
Și din nou viceprimarul o privise lung, lung de tot, spunând într-un sfârșit:
-Intrați în găoace. Rupeți sigiliul și intrați în casă. Dar... ca să pot interveni, trebuie neapărat să vă cununați cât mai urgent. Aveți două săptămâni la dispoziție! Dacă nu o faceți, nu vă pot ajuta.
O lună mai târziu, Luminița ținea în mână proaspătul contract. Era așa cum dorise, pe numele ei, dar pe numele ei de femeie măritată.


- va urma -