- ... sau de logodnă, Ela !
Ne-am întîlnit în fiecare zi, mergînd pe plajă sau pe aleile încărcate cu flori. De multe ori ne opream și priveam noile case ridicate aproape de țărm, curți ce se umpleau de culori, de pomi înfloriți, de unde marea se auzea frămîntîndu-și valurile pînă aproape de porți. Apoi Mihai a plecat, iar eu am rămas din nou singură, cu grija examenelor, a nerăbdării de a primi vești...

Am trecut cu bine bacalaureatul, am intrat și la facultate. Mă simțeam obosită, simțeam nevoia să mă relaxez, să plec departe, să văd lucruri noi. Pentru o săptămînă am plecat la bunici, la țară. Aici în aerul curat, printre oameni simpli, departe de forfota citatină, m-am simțit bine.
Mi-amintesc cum mergeam, spre înserat, pe pajiștile acum pustii și sorbeam aroma de fîn proapăt cosit, privind satul cum se pierdea sub un văl de ceață alburie, ascultînd lătratul cîinilor și cîntatul cocoșilor, semn că și mîine va fi timp frumos.
Am părăsit acel colț de rai mai repede decît îmi propusesem, pentru că Mihai se întorsese acasă . Chiar m-am supărat, cînd am aflat de la mama că sosise de cîteva zile, dar că fusese foarte ocupat, trecînd doar o singură dată pe la noi, și atunci pentru doar cîteva minute. M-a așteptat la gară, știu că aveam bot, nu vroiam să vorbesc cu el.
- Bine te-am găsit , Ela, eu și Ares !
- Ares ? Ce vrei să spui ?
La spatele lui stătea pitit un cățeluș tigrat, care scheuna de frică.
- Ce faci măi frumosule ? Al cui este ?
- Dacă îl vrei, ție ți l-am adus. Vreau să aibă grijă de tine cît timp eu nu sunt aici.
- Ești nebun, Mihai ! Dar e așa frumușel !... Și iar ai avut noroc, pentru că eram supărată pe tine, nici nu vroiam să-ți vorbesc... ai venit de cîteva zile și n-ai dat nici un semn...
- Nu am vrut să te deranjez, știam că ai fost foarte ocupată în ultimul timp , că aveai nevoie de liniște. Și eu am rezolvat multe lucruri în aceste zile.
- Te-am iertat, și asta datorită lui, care merită o porție dublă de oase...
- Nu mănîncă oase acum, mai tîrziu, să mai crească.
- Ce rasă este ?
- Boxer.
- Ela, vreau să-ți arăt ceva.
- Mai ai și alte surprize ?
- Poate.
Am plecat de la gară spre plajă, trecînd pe lîngă vilele de curînd ridicate. Mihai s-a oprit în dreptul uneia, cu mansardă și balcon de lemn, cu acoperișul în două ape, la care se mai lucra încă la exterior. Nu era mare, dar era foarte cochetă. Îți place ?
- Da, e frumoasă, dar nu înțeleg...
- Am cumpărat-o, este a noastră !
- Mai devreme te-am făcut nebun, acum chiar mă lași fără replică. Cum este a noastră ?
- Îmi doresc tare mult să fii soția mea. Aștept și un răspuns de la tine. E timpul să îl primesc. Voi sta acasă două luni, pînă la sfîrșitul lui septembrie. Avem timp și pentru luna de miere !

Ne-am căsătorit pe 13 august și am plecat în luna de miere, vizitînd Parisul, apoi Roma, Viena... A fost magnific, ireal. La întoarcere, am găsit casa finisată. Arăta minunat. De la mansardă, puteam privi marea, atît la răsărit, cît și la apus, auzeam valurile cum se izbeau de țărm... Eram fericită, Mihai era un soț minunat. Seara ne plimbam toți trei, Ares fiind nelipsit. Alerga în fața noastră, se bucura împreună cu noi de aceste zile pline de liniște și frumusețe.
Dar a venit și ziua cînd Mihai s-a întors pe mare, lăsîndu-ne singuri. A urmat aceeași singurătate apăsătoare, zile care abia își împrăștiau orele, minutele...
Au urmat trei ani de fericire și așteptări, cu sufletul încărcat de bucurii, dar și pustiit, atunci cînd rămîneam singură. Într-o seară mi s-a făcut rău, aveam dureri mari abdominale și am ajuns de urgență la spital. De gardă era doctorul Vlad Mușat. A trebuit să mă opereze imediat de apendicită, cu evoluție spre peritonită. Vlad era unul dintre cei mai buni chirurgi ai spitalului, așa că pot spune și că am avut noroc, fiind operată de el. A fost foarte atent cu mine, vizitîndu-mă de fiecare dată
cînd era de serviciu. La externare, m-a întrebat dacă putem bea o cafea împreună.
- Voi urmări cu această ocazie și evoluția postoperatorie, ce zici Ela ?
- Mă simt într-un fel îndatorată, dar chiar mi-ar face plăcere, domnule doctor.
- Vlad, fără formalisme.
- Atunci săptămîna viitoare, Vlad.
Ne-am întîlnit la o terasă. Am băut cîte o cafea și aproape două ore am vorbit, povestind cîte ceva din viețile noastre sau făcînd planuri de viitor... I-am spus despre mine, Mihai... El mi-a vorbit de plecarea sa în Franța, la un curs de specializare, de singurătatea lui, regretul că încă nu are o viață așezată, la aproape douăzeci și opt de ani...
Îi plăcea literatura, avea doi scriitori preferați, Borges și Hesse. Îl adora pe Borges pentru felul său de a privi lumina, atunci cînd ochii săi nu o mai puteau zări, pe Hesse pentru sinceritatea discursului.
Îmi făcea bine prietenia cu Vlad, dar începusem să mă simt vulnerabilă în preajma sa. Simțeam că mă apropii de o limită , dincolo de care însemna călcarea unor principii, și intrarea într-un joc al duplicității, mai ales după ce acesta îmi propusese să-l însoțesc la Paris. Nimeni nu merita acest lucru, nici Mihai și nici Vlad.
Am hotărît să ne întîlnim mai rar, chiar dacă asta însemna să ne purtăm fiecare singurătatea lui, sugrumînd sentimente, speranțe...
Mihai a venit acasă pe neașteptate. Era slăbit, avea fața palidă, tușea. Mi-a spus că a răcit, că trebuie să se odihnească o vreme. La început nu am luat în seamă acest lucru, eram bucuroasă că a venit acasă. Speram că în cîteva zile se va face bine, dar într-un acces de tuse a început să scuipe sînge. Am plecat imediat cu el la spital. Pînă dimineața i s-au administrat antibiotice, calmante, urmînd să fie investigat. L-am sunat pe Vlad și i-am spus ce s-a întîmplat. A venit imediat la spital, chiar dacă ieșise din gardă de cîteva ore. Mi-a spus să stau liniștită că totul va fi bine.
După cîteva ore de așteptare a venit la mine și mi-a spus :
- Ela, Mihai este foarte bolnav. La ce avea el mai vechi s-a adăugat această răceală puternică. Plămînul lui drept este foarte bolnav. Trebuie operat cît mai repede, fiecare zi care trece fiind în defavoarea lui.
- Trebuie operat ?... dar ce are ?
- Mi-ai spus că fuma mult, ar putea fi o cauză.
- O să-l operezi tu ?
- Da, dacă ești de acord, ne pregătim pentru operație.
- Sigur, cum aș putea să spun altceva. Sper că Dumnezeu nu ne va părăsi.
Operația a durat peste șase ore. Vlad a venit la mine vizibil obosit, dar cu zîmbetul pe buze și mi-a spus că intervenția a fost o reușită.
- Dacă nu apar complicații, totul va fi bine, Mihai va putea naviga din nou în cîteva luni.
- Îți mulțumesc Vlad.
- Știi că aceasta a fost ultima operație făcută de mine aici? Voi pleca mîine. Ce zici, vii cu mine ?
- Adică, să-l părăsesc pe Mihai tocmai acum, cînd are mai multă nevoie de mine...
- Ai putea veni peste cîteva luni, cînd lucrurile se vor așeza. O să te aștept.
- Nu dragul meu, voi rămîne aici, rătăcitoare, navigînd pe mări...
La plecare mi-a pus în mînă un bilet. L-am deschis acasă.
„ Nu ne putem sustrage inima vieții, însă o putem forma și învăța că este superioară întîmplării și că poate privi chiar și durerea, fără să se frîngă “. ( Hermann Hesse )