(Nuvelă)

«Vino moarte să mă iei, dar când vei ajunge, ferească-l Dumnezeu pe acela dintre noi care nu va ști să zâmbească mai frumos ca celălalt»
(Ardian-Christian Kuciuk)

Ultima dorință a lui Ovidiu Lucenko se numea – MOARTEA.
Își dorea din tot sufletul să moară, să termine odată pentru totdeauna cu viața de care pur și simplu s-a săturat.
Nu îi era frică de moarte, cel puțin nici nu îi trecea prin cap că a muri înseamnă a nu mai exista, a nu mai întâlni pe stradă fețe cunoscute, a nu mai privi niciodată apusul soarelui, a nu mai intra dimineața în cofetăria «Crinul» și a bea o ceașcă de cafea, în care tânăra chelneriță cu ochii de copil și cu părul negru, veșnic îmbătat de aroma nopților cu lună plină, îi turna două-trei picături de coniac «Ovidiu».
Îi plăcea foarte mult gustul acestui coniac. Întradevăr, la început îi plăcea doar numele coniacului, la fel cum îi plăcea și propriul său nume, dar pe urmă i-a prins gustul și nu a mai renunțat la el. Asta până când i-a interzis medicul orice fel băuturi alcoolice, de atunci își permitea doar câteva picături de coniac în singura cafea pe zi, pe care o savura în fiecare dimineață la cofetăria «Crinul», unde citea presa locală.
A muri, însemna a se lipsi de toate aceste mici și singure plăceri care i-au mai rămas pe lume.
Dar Ovidiu Lucenko nu se gândea la toate acestea, ba dimpotrivă, în acea seară se gândea la moarte ca la un lucru mult dorit și mult așteptat, ca la o mântuire. Se gândea la liniștea pe care i-o va aduce moartea, nicidecum la veșnicia ei.
Deodată și-a adus aminte de bătrânul Găvrilă, ceterașul satului, sau «unchiul filosof», cum îl numeau mai în glumă, mai în serios, oamenii din sat și anume și-a adus aminte de ultima seară, când îl văzuse în viață pe bătrân.
Își amintea bine, de parcă a fost ieri, cum i-a dus bătrânului o sticlă de «Șliboviță» și un pachet de «Naționale». Bătrânul rupea țigările în două, scuturând tutunul din ele în pipa sa din lut ars.
În seara aceea l-a găsit pe bătrân stând pe prispa căsuței sale uitându-se la stelele care începeau una câte una, să apară pe bolta cerului. Privea la stele și zâmbea nevinovat, cum zâmbesc uneori copiii aducându-și aminte de ceva drag lor.
– Bună seara unchiule! Ce mai faceți? întrebă aproape în șoaptă, temându-se parcă să nu întrerupă zâmbetul bătrânului.
– Număr stelele și încerc să dezleg taina vieții... răspunse liniștit bătrânul lăutar și îi zâmbi senin, iar după o tăcere destul de lungă îl întrebă:
– Ce înseamnă viața flăcăule?
– Nu știu unchiule! îi răspunse dând, nevinovat din umeri.
– Ai dreptate! Deși ai umblat pe la școlile din oraș și ai citit multe cărți, tot nu ai de unde să știi ce este viața și știi de ce? întrebă bătrânul, și nemaiașteptând răspunsul continuă: – Pentru că viața, omul o înțelege abia la bătrânețe, când nu mai poate face mare lucru cu ea.
În seara aceea îi era indiferent că nu știuse să răspundă la întrebarea bătrânului. Desigur i-ar fi putut aduce argumentele oricărui filozof, din cărți citise... dar bătrânul avea nevoie de cea mai simplă și mai banală explicație, pe care o înțelesese abia acum, la bătrânețe, când nu mai putea face aproape nimic cu viața. Pentru el viața era doar o cărăruie, cea mai scurtă dintre toate, care l-a dus de la leagăn la sicriu.
Privindu-l pe bătrân cum își îndeasă cu mâinile tremurânde tutunul în pipă i se făcu milă de el, părea un copil neajutorat ce încerca să ascundă lumina stelelor în ochii săi, pe jumătate închiși.
– Ehei, de-ai ști tu flăcăule ce curvă mare-i viața asta!... Uite eu de peste optzeci de ani știu că voi muri și tot mi-e frică de «cumătra cu coasă», zâmbi trist bătrânul, de parcă-i ghicise gândurile.
Mai târziu, la înmormântarea lăutarului, privindu-i mâinile încrucișate pe piept și chipul galben ca de ceară, își aduse aminte de cuvintele lui. «Ce înseamnă viața flăcăule?..» Parcă-i șoptea la ureche vocea bătrânului, la fel ca în seara aceea când îl văzuse pentru ultima dată în viață, stând pe prispa casei și privind stelele.
«Căci din praf l-a zămislit Dumnezeu pe om și în praf se va întoarce...» auzi ca un răspuns, vocea preotului.
Lui Ovidiu i se păru că mortul îi zâmbește ștrengărește făcându-i cu ochiul: «Ehei, dacă ai ști tu flăcăule ce curvă mare-i viața asta!.. Însă mie nu-mi mai e frică de nimic».
De abia când și-a adus aminte de bătrânul lăutar, gîndul morții începu să-l doară amorțit ca un pahar de sifon amestecat cu nisipul din clepsidra celui mai barbar zeu – TIMPUL.
Timpul, în care el nu crezuse niciodată, la fel cum nu crezuse nici în Dumnezeu, deși deseori era nevoit să-i recunoască existența, atât unuia cât și celuilalt. Sau poate, pentru el, timpul și Dumnezeu erau unul și același, cunoscut sub două nume diferite.

Va urma.