Mi s-au tăiat picioarele din nou dar de data asta am reușit să nu cad. Sigur El știa că am terminat Medicina și implicit că sunt medic dar că poeta din mine fusese ucisă lent prin euthanasie n-avea cum să știe. Astfel îmi explic reacția dumnealui de artist ce se mișca liber în acel muzeu al curiozităților.
-A, domnu' profesor se pare că știți despre mine mai mult decât chiar îndrăzneam să sper...
-Dar ce te face să crezi asta?
-Poate tabloul pe care i l-ați dat mamei după un tratament stomatologic?
-A, da, tabloul acela pe un fond albastru, mi-l amintesc...Era o mare în furtună...
-Mai interesant e ce-am descoperit dupa ce-am vrut să-i schimb rama...
Se albise la față. La asta nu se aștepta.
Era de fapt o încercare de portret a mamei mele, cea mai frumoasă doctoriță din oraș, dar cu care eu n-am semănat din păcate în nici o privință.
A schimbat imediat vorba și părea că voia să-și amintească felul în care la lectia despre "linii frânte" am copiat dintr-un atlas un craniu pe care l-am colorat in culori complementare. Voiam să șochez și se pare că reușisem dar...atât.Profesorul nostru era legat printr-un fir invizibil de mama mea, nu de mine. Caraghios era că ei nici nu-i păsa de câte victime făcuse cu frumusețea ei absolut tulburătoare.