Trecuseră doi ani de la îngenuncherea vohienilor de către Imperiul Roman. Femeile vohiene, fără excepție, parfumaseră nopțile patricienilor romani cu clipe de grație și plăceri. Natura sălbatică din ochii lor, corpul lor perfect armonizat dorințelor masculine lascive ale nobililor romani, constituiseră atuuri pentru care niciuna nu ajunsese să suporte umilința sclaviei, ca bărbații lor. Solan, cea mai frumoasă dintre ele, ajunse în casa senatorului Grachus Octavianus. Un om între două vârste, cu o voce domoală, blândă. Solan privea cu uimire luxul din casa stăpânului ei, lux neobișnuit pentru o femeie dintr-un neam barbar. Rochiile strălucitoare cu care stăpânul casei o îmbrăcase înlocuiseră obișnuita îmbrăcăminte din piele de balenă. Cordoanele de mătase ce îi înconjurau brâul subțire, ce până atunci purtase cu mândrie pumnalul, alunecau ca niște izvoare de lumină peste trupul ei grațios, dar atât de semeț în același timp. Inelele și colierele ce-i atârnau pe gâtul trandafiriu, obișnuit să poarte amuleta din jasp sau colierul din colți de balenă, pe care Rift i-l dăruise când se întorsese dintr-o bătălie de pe insule, erau ca niște licurici de aur, ce îi dădeau o aură de stăpână peste sufletul bărbatului ce o admira. O uimeau statuetele din ceramică și porțelan, zugrăvite în culori și cu desene mirifice, ce împodobeau ungherele camerelor. Idolii pe care stăpânul casei îi venera erau ciudați pentru Solan. Aveau înfățișare umană, nu erau animale sau încrucișări de animale ca idolul lor. Solan se gândea însă zi de zi la Rift, dar, oricât ar fi vrut, nu putea să spere că într-o zi vor mai fi împreună. Începuse alături de celelalte metrese din casa lui Grachus să învețe limba stăpânului, și încetul cu încetul ura ei față de acel popor, care pentru vohieni nu însemnase decât supliciu și suferință, dispăruse ușor, pe zi ce trece. O atrăseseră de la început regalitatea gesturilor femeilor romane, distincția bărbaților, curtoazia lor față de tot ceea ce însemna respirație feminină, gesturile lor pline de tandrețe. Grachus o înconjura cu atenții, îi vorbea mereu ca și cum ar fi vrut să nu tulbure cu sonurile vocii sale aura de frumusețe olimpiană ce se putea citi pe chipul lui Solan. Tot ceea ce se întâmpla în casa lui Grachus erau lucruri ce îi dezvăluiau o față a lumii, pe care ea nu crezuse vreodată că o va cunoaște. Nu putea însă să-l uite pe Rift, și îl rugase de câteva ori pe Grachus să-i permită să-l viziteze la închisoarea unde prizonierii de pe galere își petreceau clipele între două expediții pe ape. Dar Grachus știa că nu poate încălca ordinul strict al lui Decius. Acela că nimeni nu avea voie să ia legătura cu vohienii. Erau considerați ca niște cadavre-vii. Atât. Dar ca orice femeie, Solan simțise atracția pe care ea o exercita în fața stăpânului. Și știa că, dacă va reuși să-l subjuge întrutotul cu farmecul ei, ziua în care îl va putea revedea pe Rift nu va fi departe. Sora lui Grachus, Livia Longa, soția senatorului Longa, un apropiat al camarilei Cezarului, îi devenise cea mai bună prietenă. Aflase de la aceasta un lucru ce ei i se păruse evident decum pășise pragul acelei case: că stăpânul o venera. Tot de la Livia aflase cât de mult își dorea acesta un copil, prima soție murindu-i la naștere, și odată cu ea și pruncul atât de mult așteptat. De aceea, Solan îndrăzni într-o seară să-i spună Liviei într-o clipă de intimitate.
- Stăpânul m-a primit din prima clipă ca pe o regină, nu ca pe o sclavă. M-a respectat, și eu nu am ieșit niciodată din cuvântul lui. Mi-a dăruit podoabe la care nici nu visam pe insula mea. Știu, știu că poartă în suflet povara faptului că nu are un copil. Că-și dorește cu orice preț un moștenitor...Simt asta ori de câte ori mă privește, sau mă mângâie, când îmi șoptește cuvinte ce mă fac să mă simt iar femeie...
- Solan, tu ai însemnat pentru el o frântură de cer albastru în furtuna de nori ce i-a umplut casa după moartea Iuliei. Un copil dăruit de tine ar putea să-i umple golul din suflet. Să îl facă să trăiască din nou. Să se bucure de fiecare dimineață. Dar pentru asta trebuie să îl iubești. O vei putea face vreodată?
- Livia, femeia de pe Voh nu poate iubi decât o dată în viața ei.
Livia Longa surâse un pic amar, căci ca femeie știa că astfel de cuvinte erau mereu ieftine subterfugii în fața insistențelor unui bărbat.
- O dată în viață, Solan?
- Da, dragă prietenă. Pe insula Voh iubirea este un vultur cu gheare de coral. Puternică, precum vulturul maiestuos peste stâncile învolburate de ape, fragilă, delicată în același timp, ca și coralul. Când o femeie iubește un bărbat, vulturul iubirii începe să-i ciugulească puțin câte puțin din inima înrobită. Până la ultima fărâmă de carne. Până ce inima ei devine una cu a vulturului. Nimic și nimeni nu o mai poate atinge în zborul ei spre înălțimi! Și nu mai poate coborî pe pământ nicicând pentru a iubi un alt bărbat...
- Să înțeleg că l-ai iubit pe Rift atât de mult încât nu vei mai putea iubi pe nimeni, niciodată?
- Să-ți spun o poveste pe care o voi purta în suflet până ce voi trece porțile de apă în corabia neagră a lui Belac. Așteptam alături de celelalte fete de pe Voh - aveam doar 18 ani - sosirea războinicilor noștri din expediția de pe insula Strod. Când l-am zărit pe Rift la prora corăbiei sale, cu părul fluturând în vânt, cu acea privire de zeu nemuritor, am făcut inconștient câțiva pași înspre mal. Deși știam că noi, femeile, nu aveam voie să ieșim niciodată în fața războinicilor sosiți din expediții. Se considera a fi un semn rău, care aducea ghinion pe viitor. El a sărit din corabie, și când a trecut pe lângă mine m-a privit adânc în ochi. Fără să-mi vorbească. Fără să-i pese că eu, o copilă, călcasem o regulă sacră a neamului meu. S-a oprit, mi-a luat capul în mâinile lui aspre, și mi-a sărutat buzele înfiorate de emoție. Am simțit atunci cum toată respirația de veacuri a Mării de nord îmi inundă sufletul. Ochii lui albaștri străluceau ca două stele, iar atingerea mâinilor lui aspre, puternice, a fost ca un amurg ce se refugiază leneș în brațele lunii. Atunci, în acea clipă, vulturul iubirii mi-a înhățat inima, pur și simplu. Fără putință de a mă mai salva. De atunci, l-am iubit mereu. Ca și acum...
- Fratele meu și stăpânul tău îți poate porunci să-l iubești, Solan...
- Dacă-mi va porunci, îl voi asculta și, orice va dori, va avea de la mine. Dar nu și iubirea mea. Nu vreau să știi cum sunt nopțile mele, când mi-e dor cu lacrimi de sânge de viața mea de pe Voh. De vorba poporului meu, de focurile mari ce topeau întunericul nopții, întorcându-l în șoapta valurilor spre țărmul unde eu și Rift eram un singur trup. Aș vrea să strig. Să mă revolt în fața destinului. Dar știu că îl merit! Că îl merităm! N-am fost atât de înțelepți să ascultăm cuvântul adus din pântecele unui chit de un om simplu, dar cu o privire cerească, blândă. Am vrut să rivalizăm cu stăpânii lumii, și acum suntem robi pe viață. Nu voi avea liniște până când poporul meu nu se va naște din nou. Până nu-și va recăpăta onoarea și demnitatea între neamuri. Și am să lupt pentru asta. Căci bărbații noștri, legați în lanțuri în închisorile voastre, nu o mai pot face. Nu vreau ca ura ce răzbate acum din vorbele mele să întunece fața prieteniei noastre! Știu că nu vom putea învinge nicicând Imperiul. Dar măcar copiii luați de pe Voh, aflați acum în case și în școli romane, să devină oameni demni, puternici. Care să nu uite niciodată stirpea din care se trag! Poți să-i spui stăpânului că îi voi dărui un copil. Dar am o singură rugăminte. Vreau să-l elibereze pe Rift. Știu că pare o nebunie! Știu de ordinele stricte ale lui Decius. Dar nu vreau decât atât. Să-l văd liber. Voi avea grijă să-i scriu câteva rânduri, ca să înțeleagă gestul meu. Și faptul că eu voi rămâne a lui pentru totdeauna, acolo, printre stâncile dăruite mării de Belac, cel care ne-a dat suflare. În schimbul libertății lui, îi voi dărui stăpânului, voi dărui Imperiului, un copil. Rift va pleca pentru totdeauna din Roma. Se va pierde în lume, și nimeni nu îl va putea acuza de nimic pe stăpân.
- Ce îi ceri stăpânului, Solan, este sentința lui la moarte! Imaginează-ți, dacă află Cezarul, care și așa nu privește cu ochi buni faptul că în casa lui intră oameni considerați dușmani ai Imperiului...Oameni pe care eu i-am adus aici într-o seară prorocită mie într-un vis...
- Te referi la cei doi bătrâni pe care i-am văzut în casa ta, și apoi și în casa stăpânului?
- Da la ei!
- Dar, bine, sunt doi bătrâni care vorbesc doar despre o lume mai bună, despre milă și adevăr... Doi oameni neputincioși care nu văd cum ar putea primejdui prin cuvântul lor soarta Imperiului.
- Sunt lucruri tainice la mijloc, Solan, pe care tu nu le știi, spuse Livia șoptit, ca și cum i-ar fi fost teamă de umbrele ce se alergau prin colțurile salonului. Þi le voi povesti odată. Îți voi spune mai multe despre Învățător. Despre cuvântul lui de mântuire dus de Chefa și ucenicii săi în lume... Dar pentru asta va trebui să crezi în spusele mele.
- Chefa? Livia, numele ăsta l-am auzit rostit de bărbatul purtat pe ape în pântecele chitului...Caleb, pescarul...
- Chefa și Linus propovăduiesc în lume o nouă credință. A adevărului, a binelui, a milei...Și toate astea aduc celui ce crede în ele lumina...
- Cuvântul, și prin el lumina, voia să ne aducă și acel pescar pe Voh...
- O să-i povestesc bătrânului Chefa despre pescarul aruncat pe țărmul vostru...Mi se pare stranie coincidența...Cuvântul...Lumina...
- Livia, stăpânul va avea copilul dorit! Știu, îmi poți spune că are drept de viață și de moarte asupra mea, și, dacă-mi va porunci, trebuie să fac acest lucru, fără să-mi mai doresc libertatea bunului Rift...
- Solan, el vrea ca atunci, când va avea un copil de la tine, el să fie rodul iubirii tale necondiționate pentru el. Un copil făcut împotriva voinței tale, nu ar reprezenta raza de lumină la care visează. Vrea să aibă un copil care să împrumute elocința romană și vitejia neamului tău. Care să ajungă sus pe treptele ierahice ale armatei romane. Foarte sus...
- Livia, stăpânul va avea un copil frumos ca soarele, sănătos ca pământul ce ne dă roadele sale an de an. Cu o minte ascuțită ca geana cerului la orizont. Purtând în sângele său curajul și vitejia celor de pe Voh. Chiar dacă nu va fi rodul iubirii mele sincere. Dar va fi un semn al recunoștinței pe care i-o port stăpânului. Și orice lucru născut din recunoștință poate fi uneori mai presus decât cel născut din iubire. Roagă-l să-l ajute pe Rift! Imperiul este mare, se poate pierde în imensitatea lui fără niciun pericol pentru reputația fratelui tău... Cât despre iubire, poate că vulturul de pe Voh va pluti într-o zi pe deasupra grădinilor stăpânului, cine știe...
Câteva nopți la rând, după ce Livia îi destăinuise discuția purtată cu Solan, Grachus se chinuise să-și pună ordine în gânduri. Să găsească un răspuns la dorința lui Solan. Se simțea atât de atras de femeia aceea, și gândul că ar fi putut avea un moștenitor de la ea îl ajută să găsească soluția salvatoare. Grachus, împreună cu cumnatul său, senatorul Longa, ajunse prin oameni de încredere în casa sutașului Petronius, cel care ținea sub mâna lui tare închisoarea în care sclavii de pe galere, inclusiv vohienii, erau ținuți între două expediții pe mare. Solan îi scrisese câteva rânduri lui Rift, rugându-l ca în schimbul libertății dăruite să urmeze călăuza ce-l va aștepta dincolo de zidurile închisorii. Alături de bilet, îi trimisese ca simbol al faptului că nu-l va uita niciodată amuleta din jasp, întruchipând un vultur imperial, dăruită cu mulți ani în urmă de Rift, când își uniseră viețile la templul lui Belac de pe insulă. Călăuza urma să-l ducă pe căi ocolite, dar sigure, în casa negustorului Rubrius Galus, căruia Grachus îi răsplătise fidelitatea, cerându-i maximă discreție, cu două pungi de denari de argint. De acolo, sub acoperirea de servitor al lui Galus, Rift trebuia să ia drumul spre portul Neapolis, de unde o corabie încărcată cu cereale, vin și mirodenii, toate aparținând acestuia, urma să plece spre Britannia. Astfel, Grachus se asigura că vohianul va fi îndeajuns de departe de Cezar, și de amenințarea ce ar fi planat asupra reputației lui, în cazul când s-ar fi descoperit lipsa barbarului. Așa încât într-o noapte, Rift fu smuls dintre tovarășii lui de celulă sub pretextul că va fi aruncat a dpua zi în arena de gladiatori. De atunci, Brag și ceilalți nu aveau să mai știe nimic de comandantul lor. Se auzise prin oameni tocmiți în acest scop că Rift pierise în arenă într-o luptă cu un macedonean. Călăuza îl așteptase lângă zidurile închisorii, de unde ajunse la casa lui Rubrius Galus. Peste trei zile, Rift se afla pe puntea corăbiei ce lua în pupa drumul spre ținuturile încețoșate ale Britanniei. Când corabia se depărtă ușor de la mal, Rift strânse la piept amuleta de jasp, care i se părea că împrăștie în aerul sărat al serii parfumul de neuitat al lui Solan. Scoase din sân biletul primit de la ea, prin care îl ruga să plece cât mai departe de Roma. Dar în care mai sălășluiau câteva cuvinte care-i dăduseră puterea să plece cu inima împăcată, sub raza unei speranțe vii. Solan îl ruga să nu uite niciodată insula lor minunată. Să încerce să nu uite umilințele poporului lor, și, mai ales, să își ridice brațul tare împotriva Imperiului, oriunde s-ar afla. Pentru a răzbuna suferința vohienilor înlănțuiți. Când luminile Neapolisului deveniseră puncte palide în noapte, Rift își jură pe numele lui Belac că se va întoarce într-o zi să se răzbune pe Cezar și să o recapete pe Solan.