Sunt parcă pustiită, debusolată. Preotul zugrav mă privea în biserică, de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva."Din pământ am venit, în pământ ne întoarcem". Auzeam cuvintele lui de parcă ar fi trebuit să trec peste înțelesul pe care-l percepeau toți ceilalți. De la Mihai nu mi-a rămas decât un copil și o urnă cu cenușă. Am momente când îl urăsc. Aveam atâtea planuri, atîtea vise... De ce să-l urăsc? În fond mi-a promis zece ani și iată că profeția s-a împlinit: au trecut cei zece ani și el nu mai este. Mi-a spus că acest copil va crește fără tată și constat, din nou, că ceeace mi-a spus s-a împlinit, tatăl copilului nostru nu mai este. Nu am reușit să fac din cei doi bărbați pe care i-am iubit, unul singur, dar măcar acum sunt cu Costel. Adesea mi-am dorit independența, dar de fiecare dată mi-am legat dorințele de un alt bărbat, fără a-mi acorda șansa libertății, de care făceam atâta caz. Să fie asta o dependență, o incapacitate de a mă descurca singură, să fie un semn de normalitate? Costel, poate acum, având barca lui dăruită de Mihai, va fi alături de mine. Mihai avea și ceva sânge de grec. Darul lui să fi fost, sub aparența generozității, un dar otrăvit? Cât de mult a putut să-mi schimbe viața un simplu bilet de loterie! După slujba de pomenire, am plecat acasă. Costel a vrut să mă însoțească dar l-am rugat să mă lase singură. Câinele acela mare, parcă era legat cu ață de mine. Adam m-a primit cu bucurie și apoi a îmbrățișat câinele, cel mare și fără de nume. Narcisa a venit cu mine și s-a purtat discret, aproape neobservată. Nici măcar nu am plâns pe timpul slujbei. Priveam îndelung urna și nu-mi venea să cred că, acolo, era cenușa lui Mihai. Am intrat pe mess și i-am scris, de parcă el ar fi fost pe undeva și se ascundea. Câinele fără nume s-a așezat la ușă și s-a culcat în fața pragului. Oare înțelege limba română? Ce nume să-i dau? Cele două cățele l-au privit îndelung, când el a trecut, cu pas domol ,pe lângă ele. Impunător, calm și foarte mare, ca un urs. Nu am mai dat niciodată nume unui câine... Baloo! Ãsta îi va fi numele, ursul din cărțile junglei. M-am ridicat și am adus un castron cu apă și o farfurie cu ronțănele pentru căței. I le-am așezat dinainte și am așteptat să le mănânce, sau măcar să bea apă. A mirosit îndelung, s-a așezat pe picioarele din spate, privindu-mă în ochi. Aștepta ceva de la mine iar eu nu știam ce vrea. L-am mângîiat pe cap și în fața ochilor mi-a revenit imaginea lui Mihai, când săruta cățelele pe ochi. Am repetat gestul și Baloo l-a socotit o încuviințare, un îndemn. A mâncat, a băut apă și s-a așezat înapoi pe pragul ușii.
"Noapte bună, Baloo!" Câinele uriaș a pus botul pe labe și s-a culcat. Limbajul de mirosuri și semne, despre care vorbea Mihai, că l-am moșteni prin naștere dar îl pierdem prin civilizație, era o temă la care am să mai reflectez. Nu aveam somn, cu toată oboseala acumulată. Adam s-a culcat, liniștit. Cornelia s-a culcat și ea, dar eu nu puteam să adorm și nici chef de vorbă cu Narcisa nu aveam. Am făcut un duș fierbinte, am băut o cană cu lapte cald și am simțit că oboseala mă doboară. Am adormit și am visat că eram tânără și îndrăgostită, pânâ peste urechi, de un Mihai tânăr. Narcisa adormise pe canapea, din dorința de a-mi fi alături în clipele acestea grele.