agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-10-30 | |
(Inspirat din cruda realitate, proză scurtă, din volumul:
CONDAMNATI LA SINGURATATE ) S-a întâmplat prin toamna anului 1980 cred, undeva într-un orășel de pe malul Dunării de jos. Un orășel fără nimic spectaculos, doar ceva industrie, multe construcții noi și o școală mai încăpătoare ce fusese dată în folosință recent. Era o toamnă minunată ce-i ținea pe tinerii îndrăgostiți, pe afară până seara târziu. Aleile parcurilor foșneau de frunzele stacojii spulberate de vântul serilor de sptembrie, iar ei ținându-se de mână nu se îndurau să se despartă. În urmă cu câteva luni, Ionela împlinise 22 ani. Era în culmea fericirii. Ultimul an o transformase, într-o fată plină de viață. Timiditatea de care suferise întreaga copilărie și adolescență se topise ca prin farmec. La frumusețea ei simplă se adăugase o nuanță de optimism, o sclipire de ceva ce numai dragostea adevărată ar pute-o defini cu exactitate. Era o fată de statură mijlocie, cu părul castaniu lăsat în bucle pe umeri, o talie suplă și un mers ușor de parcă aluneca pe suprafața pământului fără să-l atingă. Vestimentația ei de regulă sobră dar elegantă, facea să pară mai matură decât era în realitate. Toți colegii ei se minunau de schimbarea survenită. Deseori era oprită pe culuarul dintre birouri, de câte o funcționară mai în vârstă, care o întreba nerăbdătoare; - hei ! se face ? ce mai aștepți ? când jucăm la nuntă ? să nu mă treci cu vederea…. - Se face, se face ...cât de curând, răspundea Ionela, cu întreaga față luminată de un zâmbet de bucurie. Se minuna că toți colegii ei se bucurau deopotrivă pentru fericirea ei. Mare lucru și iubirea asta, gândea în sinea ei, tânăra fată. Pe Mihai îl cunoscuse în urmă cu doi ani, la o onomastică a unei prietene din alt orășel situat tot pe malul Dunarii. Spre deosebire de Ionela, băiatul era înalt și slab, avea un păr castaniu dar ochii lui albaștri ca seninul cerului, o vrajiseră pe Ionela din primul moment. Părea un băiat foarte sigur pe el, serios și hotărât să-și continue studiile la seral sau fără frecvență, fiind nevoit să lucreze pentru a se putea întreține. Pe Ionela i-a prezentat-o gazda petrecerii, iar din acel moment s-a preocupat numai de ea. Toate dansurile, toate atențiile au fost numai pentru ea. Orice fată s-ar fi simțit atrasă de acest băiat deosebit de atent și de gentil. Ionela nu putea face excepție. Era de prisos să se împotrivească acestui imbold al inimii, iar pe Mihai il plăcuse din primul moment. Și-au dat numerele de telefon și din acea seară, au vorbit zilnic. De întâlnit, nu era posibil decât Duminica și atunci foarte puțin, băiatul trebuia să prindă ultimul tren ce-l ducea în orașul său. Nu le-a fost ușor, dar și așteptarea poate avea farmecul ei. Când se întâlneau, nu știau ce să-și spună mai întâi, printre săruturi și gesturi de reală tandrețe. Aniversarea unui an de când se cunoscuseră, a fost tot la prietena lor comună, care se logodise deja și se pregătea de nuntă. Cum erau bune prietene, Ionela urma să-i fie domnișoară de onoare, iar Mihai cavalerul ei. Petrecerea de la restaurant s-a mutat apoi la casa parinților miresei și au continuat cât au putut. Amintirea acestei nunți avea să rămână multă vreme în mintea și inima Ionelei. Același lucru își dorea și ea, ceva modest. Nu-și dorea o nuntă cu fast, cu foarte mulți invitați. Ar fi fost și greu, apartamentele de la bloc fiind destul de mici. S-a bucurat mult pentru prietena ei, că-și găsise fericirea alături de alesul ei. Ionela începuse să se întrebe în sinea ei, oare Mihai când va face acest pas atât de important pentru ei doi. Au trecut lunile de iarnă, a trecut și primăvara, a venit și vara cu mersul la plajă pe malul Dunarii. Acolo s-a întâmplat într-una din zile, când Ionela se aștepta cel mai puțin, să fie cerută în căsătorie de Mihai. Luata prin surprindere, fata se cam fâstâcise și răspunsul ei a fost oarecum evaziv. Sigur că își dorea să se căsătorească cu Mihai, dar momentul ales de el și spontaneitatea solicitării lui, o luaseră efectiv prin surprindere. După ce se reculese puțin, răspunsul ei a fost un DA, cât se poate de convingător. Mihai continua să o privească descumpănit, nu știa ce anume o făcuse pe Ionela să ezite în primul moment. Prin mintea lui se perindau tot felul de gânduri. Nu a exclus nici posibilitatea de a avea un rival, de care el sa nu știe nimic. Afecțiunea cu care-l înconjura fata, il convinse pe moment, că nu are nici un fel de rezerve, că își dorește să se căsătorească cu el. Se priveau intens cu dragoste și recunoștință, nu le venea să creadă că ei doi erau așa de norocoși. Mihai nu credea in iubire, spunea el, dar în ultimul timp își schimbase părearea despre fete, nu le mai vedea ca pe niște relații pasagere. De data aceasta era altceva, trăia ceva ce nu mai trăise și nu mai simțise pentru nimeni, o asigura el pe fată. Nu obosea să-i spună asta Ionelei, între două săruturi. O îmbrățișa cu dragoste și o ridica în brațe ca pe copiii alintați, sorbindu-i fiecare privire, fiecare șoaptă. Tânăra fată iubea cu toată puterea sufletului, nu mai trăise ceva atât de pur și de intens, se simțea copleșită, robită de iubirea ei pentru Muhai. Când il mângâia pe păr sau pe față, se infiora iar atingerea buzelor lui o făceau să nu mai simtă pământul sub picioare. Nimeni până la Mihai, nu reușise să se strecoare atât de adânc în inima Ionelei. Tumultul sentimentelor ei, ținute ascunse undeva în adâncul ființei ei, in stare latentă, se descătușase și părea devastator. Și-a pus soarta în mâinile lui Mihai, logodiți fiind, a facut dragoste cu el pentru prima dată. Mihai a fost cel care a trezit în ea femeia. I s-a dăruit lui cu trup și suflet. Băiatul răspundea cu o dragoste la fel de pătimașă, nu era cuvânt de dragoste care să nu fie rostit între două săruturi și o tandră îmbrățișare. Au decis împreună să–i anunțe pe părinții lor, de intenția lor de a se căsători cât mai curând posibil. Bucuria părinților, cum era de așteptat, a fost mare, fiecare familie și-a intrat bine în rol, și-au împărțit sarcinile, iar tinerii s-au ocupat de vizite, de invitatii, rochie de mireasă și costum de ginere, buchetele și florile de nuntă. Febra pregătirilor le umplea tot timpul, iar vorbele de dragoste se subânțelegeau. Mihai uita uneori să-și sarute logodnica la plecare. Ionela punea totul pe seama grabei de a nu pierde ultimul tren spre orașul lui. Alergătura pe la rude și prieteni nu le mai lăsa timp de visare și de momente prelungite de tandrețe. Parinții s-au ocupat de rezervarea restaurantului, de formația de muzică și alte detalii specifice unei nunți. Așa a trecut timpul foarte repede, mai erau două săptămâni până la ziua în care aveau să fie împreună pentru toată viața. Ionela și-a adus acasă rochia de mireasă. Croitoreasa făcuse uz de întreg talentul ei, făcuse o rochie unicat, de o eleganță și o frumusețe deosebită. Abia aștepta să vadă reacția lui Mihai când va vedea rochia. Era sigură că-i va place, dar vroia să-l vadă. Simțea atât de acut nevoia sa-l vadă, să-l sărute, să se iubească. Simțea recunoștință pentru fericirea ei, gândea cu regret la fetele care nu au același noroc cu al ei. Pierzându-și răbdarea ieșise de câteva ori în balcon să-și vadă iubitul venind pe bulevardul dinspre gară. De această dată trenul parcă întârzia prea mult. Se plimba agitată prin casă, fără să știe ce vrea să facă. Ar fi plecat la gară, ar fi dat un telefon, dar nu vrea să exagereze cu telefoanele. Alarma ei interioară o avertiza continuu că ceva nu este în ordine. -Ce se întâmplase de nu venea? de ce nu suna dacă avea ceva de rezolvat și nu putea veni, unde putea să fie la acea oră? Cam acestea erau grijile Ionelei, care se plimba tot mai agitată prin casă, frângându-și mâinile. După două ore de așteptare se hotări să-l sune acasă și să afle ce se întâmplase. Spre surprinderea ei răspunsese chiar Mihai. Tonul vocii lui părea cam distant, dar foarte calm; - Ce este cu tine, de ce nu ai venit, întrebase Ionela agitată. - Nu avea nici un rost să mai vin, răspunsese Mihai, eu nu mă mai însor. - Tu nu te mai însori? Ionela repetase mașinal cuvintele lui, ne-nțelegând nimic. În ușa sufrageriei mama ei sta dreaptă, nemișcată de uimire. Văzând paloarea fetei, venise în grabă și o prinse de braț, să nu cadă. Mama luase receptorul și-l intrebase pe Mihai; - Ce glumă mai este și asta? - Nu este nici o glumă, răspunsese acesta, eu nu mă mai însor. Mama Ionelei scăpase receptorul din mână și-l strigase pe soțul ei, să vină că fata se simte rău. Ionela cu o privire de om rătăcit, repeta într-una... - nu voi mai fi mireasă, nu voi mai fi mireasă.... Realizând că fata lui este în stare de șoc, tatăl dăduse imediat telefon unei rude din capitală și în câteva minute erau toti trei în mașină în drum spre un spital specializat pe astfel de probleme. În aceeași noapte Ionela aflată sub influenta tratamentului, a luat cea mai dureroasă hotărâre din viața ei. Niciodată nu va mai permite unui bărbat să-i bulverseze viața, așa cum a făcut-o Mihai. Vestea s-a răspândit repede printre colegii Ionelei, chiar mama sa rugase câteva persoane să nu pomenească nimic despre acest subiect din viața fetei. Dorea să o protejeze de noi suferințe. Ionela avea nevoie de multă afecțiune, de liniște și familia se străduia să i le asigure. Din ce în ce mai rare erau momentele când sub influența tratamentului, în starea ei de letargie, se mai întreba; - de ce ? de ce ? unde am greșit eu ? am fost a lui… de ce ? - Tu nu ai greșit cu nimic, o consola mama, nelipsită de lângă patul ei. El nu era pregătit pentru o căsnicie, a fugit ca un laș, dar tu nu ai nici o vină. Sărmana mamă, nu se gandea decât la sănătatea fiicei sale, puternic zdruncinată de lipsa de caracter a baiatului. Nu înțelegea de ce a lăsat să treacă așa de mult timp și nu a spus de la început că nu vrea să se căsătorească. Mama intuia numai josnicie și batjocură. Ce încredere se poate avea într-un asemenea om ? Ce a fost în mintea lui Mihai, nu aveau să afle niciodată. Ionelei nu i-a reproșat nimeni niciodată greșala ei, dar ea nu și-a putut ierta niciodată momentul de slăbiciune, când a acceptat să fie a lui, cedând practic insistențelor lui. Dacă l-ar fi refuzat, probabil mergea mireasă la altar, nu se trata prin spital, de teama pierderii totale a rațiunii. Au trecut mulți ani de atunci, Ionela și-a revenit complet sub atenta ingrijire și dragostea familiei ei. Niciodată în viața ei, nu a mai acceptat un barbat. A avut puterea să tragă linie și să meargă mai departe. Despre Mihai a mai auzit în anii ce au urmat, că era când cu o fată, când cu alta, dar nici el nu s-a căsătorit niciodată. Va fi avut oare mustări de conștiință, pentru tot răul pe care l-a facut ? Aceasta numai el poate să o spună, nu știe nimeni. Rănile din inima Ionelei sa-u cicatrizat greu. În anul care a urmat, Maria o fata modestă din oraș, a rugat-o pe Ionela să-i închirieze rochia ei de mireasă. Ionela i-a dat rochia fără nici un ban, a spus pur și simplu: -Ia-o, măcar tu să te bucuri de ea. Dar nu a fost să fie, nici de data aceasta. Cu o săptămână inainte de nunta planificată a Mariei, logodnicul ei a preferat să plece înapoi în Moldova, aflând că Maria urma să-i aducă pe lume primul lor copil. Cu rochia de mireasă pe braț, cu lacrimi în ochi, a spus: - Nu mai este nevoie, nu va mai fi nici o nuntă....a plecat...el nu vrea copii. Scoasă din fire Ionela, a luat o foarfecă și a făcut rochia de mireasă un maldăr de fâșii. Așa a înțeles ea, că va pune capăt nefericirilor aduse de rochie. A încercat apoi să o consoleze pe Maria. Foarte tuburată, aceasta nu știa cum le va spune părinților ei, că așteaptă un copil de la cel care nu a știut cum să dispară mai repede din viața ei. Ionela a promis că o va susține pe Maria în fața părinților ei și-i va boteza ea copilul ce urma să-l aducă pe lume. Cand s-au implinit nouă luni, Maria a adus pe lume o fetiță dolofană și frumoasă, pe care a botezat-o Ionela și de care s-a ocupat în anii ce au urmat. Au rămas bune prietene și și-au îndreptat întreaga atenție și dragoste asupra copilei, care creștea fără tată. Ca nașă a fetiței, Ionela se considera o a doua mamă. Și-a luat acest rol în serios, considerând că aceasta a fost menirea ei, să iubească copilul altei femei. Când Ionela cea mică a împlinit un an, în viața Mariei și-a făcut apariția un fost coleg de liceu, care i-a propus să crească împreună acea mândrețe de fată. Maria a acceptat, s-a mutat cu fetița în casa lui și au mai avut doi copii împreună. Omul a fost un adevărat tată pentru Ionela cea mică. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate