Cînd ajunse Profesorul în dreptul cîrciumii, rămase cîteva clipe blocat de tabloul suprarealist care-i apăru în fața ochilor. Pe trotuar, clienții serioși, adică Săndel, Mișu electricianu’, Dan a lu’ Nașu, Poetul, chiar și Bidigaie, care se întorsese de curînd din Spania, stăteau cu cîte un pahar în mînă. Toți afișau un aer degajat, vesel chiar, dar Profesorul sesiză în privirea lor o anume îngrijorare.
- Ei, bine, ce se petrece aici? întrebă Profesorul. Nu mai aveți loc la mese sau se deratizează?
- Se întîmplă că nu e oameni de înțeles, veni replica lui Bicuță. Spuneți și dumneavoastră, domnu’ Profesor, că sînteți om umblat, cu studii, nu trebuie să fim mai atenți cu sănătatea noastră? Nu trebuie să evităm boala aia urîtă, că nici nu-mi vine să-i zic numele, de ne sperie ăștia la televizor? Păi cum altfel, decît respecînd higena? Dînșii nu vor să înțeleagă că e spre binele lor.
- Adică ce anume e spre binele lor? întrebă Profesorul. Lămurește-mă, că tot nu pricep. Cu igiena sînt de acord, trebuie să ne păstrăm curați și sănătoși.
- Vrea să ne descalțe, veni răspunsul lui Săndel. Auzi, dom’le, să ne scoatem pantofii cînd intrăm în cîrciuma lui. Asta n-am mai auzit pînă acum, așa că de-asta vă așteptam, să luăm împreună o decizie.
- De ce nu sînteți corect și nu spuneți tot adevărul? întrebă Bicuță. Am un rastel pentru pantofi și vă dau papuci la intrare, nu rămîneți în șosete. Și drept dovadă, Bicuță flutură o pereche de papuci roz, flaușați, cu urechi de iepurași. Deocamdată pe ăștia i-am găsit mai ieftin la ’38. Și m-am tot săturat să mătur după voi căcații de cîine pe care-i aduceți pe tălpi.
- Adică să ne încălțăm cu papuci, ca la Peleș, continuă Săndel. E prima oară cînd aud să stai în papuci într-o cîrciumă. Bine că ne făcuși teoria papucului, poate o și afișezi la intrare.
- Dacă asta e regula, de ce n-am respecta dorința patronului? zise Profesorul. Are și Bicuță dreptate, în felul lui și oricum, situația este provizorie, pînă trece epidemia. Ia dă-mi, Bicuță, o pereche de papuci, dar aș prefera altă culoare.
Se pare că asta așteptau și ceilalți. Semnalul fiind dat, toți se descălțară de pantofi, îi așezară frumos pe rastel și încălțară cîte o pereche de papuci colorați și pufoși, ca în reclama tv. Poetul avea o șosetă ruptă și prin gaură îi ieșea degetul mic, roz, contrastînd cu materialul negru al ciorapului. Apoi, lipăind pe pardoseală, se așezară la mese. Doar Bidigaie rămase încălțat, aspect pe care Săndel îl sesiză și celorlalți:
- Dar Bidigaie de ce nu se descalță? întrebă el. Are regim preferențial?
- Pe Bidigaie nu-l descalț, că-i pute picioarile, răspunse Bicuță. Și nu vreau să indispun clienții din cauza asta. Facem excepție, oricum nu stă mult, bea o votcă și pleacă acasă, că-l așteaptă nevasta.
- Acum, că tot ne-ai descălțat, zise Dan a lu’ Nașu, poate ne și cinstești.
- Nu vă faceți iluzii, zise Săndel. Mai degrabă ne șantajează, nu ne dă pantofii pînă nu-i plătim consumația.
- Cînd eram student, zise Profesorul, mai invitam cîte o fată la mine acasă, că un an am stat cu chirie. Și le puneam să se descalțe cînd intrau în cameră. Știți voi, o dată descălțată, e pe jumătate regulată. E o chestiune ce ține de resorturile psihice din subconștient. Parcă te simți fără apărare fără haine pe tine. Așa și noi acum, dar vom depăși situația asta, că doar sîntem oameni mari. Pe de altă parte, dacă mă gîndesc mai bine, te poți simți mai relaxat în papuci. Dacă ne-ai da și halate flaușate, am zice că sîntem acasă, în concediu. Și poate chiar ar trebui să ne obișnuim cu ideea, doar ne așteaptă cîteva zile de concediu obligatoriu.
- De ce nu la spital? întrebă Săndel. Că și acolo tot în halat și papuci stai.
- Nu e totuna, răspunse Poetul. La spital ai grija injecțiilor și trebuie să te trezești, că vrei sau nu, dimineața, la vizită. Pe cînd în concediu... Eu, din păcate, nu am astfel de satisfacții, sînt într-un concediu permanent. Ca să te bucuri de libertate, trebuie s-o cîștigi, să lupți pentru ea. Libertatea ca și sărutul, sînt mai dulci cînd sînt furate, nu știu cine spunea aforismul ăsta. Credeți că pentru chiulangii e ușor? Sau pentru cei care dorm la birou și smulg cîteva minute de moțăială cu capul în palme? Întotdeauna m-am considerat un fel de flâneur, cum spune francezul.
- Adică îmbrăcat cu flanea? întrebă Bidigaie. Ce are flaneaua cu papucii?
- Nu, dom’le, e vorba de altceva. Flâneurul e un fel de vagabond, un om fără griji, care umblă teleleu prin oraș și se uită la vitrine. Un fel de Maria Proasta sau Doctorul de la noi. Doar că mai emancipați.
- Cînd eram mai tînăr, îmi plăcea să mă plimb așa, prin tîrg, zise Profesorul. De fapt, și acum o mai fac, doar că mai rar, cînd mă trimite nevastă-mea la piață. Am devenit cu vîrsta mai sedentar, prefer să stau mai mult în cîrciumă. Dar și așa, mă declar destul de mulțumit. Într-un fel îi invidiez pe vagabonzii ăștia, n-au nicio grijă, chiar se simt fericiți și liberi în adîncul sufletului. Și vine statul, cu „grija” lui față de de cetățean și le strică tot cheful. De parcă plimbarea fără țintă ar fi ceva antisocial. Mi-aduc aminte, eram adolescent și milițienii de pe vremea aia nici măcar nu te lăsau să te oprești pe stradă să privești viața și oamenii. „Circulați, vă rog!” îi auzeai. Nici acum lucrurile nu stau mai bine, doar că sînt mai nuanțate. Vagabonzii, și în general oamenii care nu depind de binefacerile unui salariu sau de servicile supermarketurilor, cei care nu fac credite la bănci, sînt considerați inutili și chiar periculoși. Eu cred că lumea este și ipocrită, în fundul sufletului îi invidiem, de fapt. Așa că viața în papuci poate fi o alternativă interesantă și chiar o metodă profilactică de prevenire a schizofreniei, care ne pîndește de peste tot. În cazul de față, însă, cu toate aceste beneficii pentru spirit, cred că ar trebui să căpătăm un bonus în sensul că o pui pe Micăle să ne lustruiască încălțările. Aduc eu crema, o perie s-o găsi pe undeva sau niște cîrpe.
Ușa cîrciumii se deschise și înăuntru intră o țigancă cu fuste largi și colorate însoțită de doi puradei. Copiilor le curgeau mucii pe care îi ștergeau cu mîneca hainei.
- Cară vă dau nește cuțite suiedeze? întrebă țiganca. Oțăl Krup, calitate ienglăzească, mînca-ți-aș. Hai, că le dau ieftin, doi poli bucata, dacă iei două le las la cinci lei.
- Ia lasă-ne, că avem treabă, o repezi Bicuță. Nu ne deranja clienții, că sînt oameni serioși și salariați.
- Cine, hăștia în papuci? întrebă țiganca. Haoleo, te supărași, ha? Da’ un ban nu-mi dai șî mie, că acu’ plec. ’Ți-ai dreacu’ de bagabonți!
Bicuță îi întinse o hîrtie de un leu și țiganca plecă cu puradei cu tot.
- Măcar nu ne-am uitat și noi la cuțitele alea, zise Săndel cu părere de rău. Poate chiar erau de calitate, soacră-mea mă bate la cap de o juma’ de an să-i ascut cuțitele de bucătărie.
- Calitate pe naiba, răspunse Dan a lu’ Nașu. Astea sînt cu ochii numai după furat. Cred că a nimerit greșit, de obicei operează în piață, la tarabe. Și în magazinele de țoale, am văzut și la televizor cum ascunde marfa sub fuste. Pe unele le-a prins chiar cu găini și alte orătănii agățate la chiloți.
- Dar Micăle unde este? întrebă Profesorul. Să nu spui că s-a și apucat de lustruit pantofii, că nu-i mai văd pe rastel.
- Am trimis-o după țigări, răspunse Bicuță aruncîndu-și privirea spre rastelul de lîngă ușă. Deodată, se îngălbeni la față. Aoleo! Vă furară pantofii. Fir-ar mămițica lor de puradei! Acu’ ce ne facem?
- Păi, pe noi ne întrebi? Cum ajungem noi acasă în papuci? Ce-o să zică omenii cu care ne întîlnim, vecinii? zise Săndel izbucnind în rîs. Ia să ne chemi un taxi, dar să nu te prind că ne lași tot pe noi să-l plătim. Ar fi culmea să plecăm încălțați în ei, pe stradă.
- Așa am să fac, sun la taxi chiar acum, răspunse Bicuță. Da’ papucii îi aduceți înapoi, nu? Că e din gestiune.