...poetul nu are o epoca a lui,
epoca își are poeții ei...

Dacă trăgeai o linie între casa lui nenea Ticu Popescu, Muzeul de Istorie și Muzeul Hagi Prodam, din Ploiesti, rezulta un triunghi dreptunghic, în care casa unchiului era în varful dreptunghic. Până să ne găsim gazdă, am convenit să locuim la dânșii o vreme, dar nu prea ne trăgea inima să găsim gazdă prea repede, mai ales că făceam economie de bani, iar nenea Ticu sau tanti Steluța nu prea se grăbeau să ne dea în stradă. În acele zilele când colindam Ploieștiul, după gazdă, noi, adică eu și fratele meu Cocuță, am perindat prin toate muzeele din oraș, lăsând la urmă, cu bună intenție, aceste două muzee, care erau și cele mai apropiate, din rațiuni bine gândite.
La ușa muzeului de istorie, ne-a întâmpinat ghidul muzeului, profesorul Jercan, care nu perea era încântat de vizita noastră, sustrăgându-l de la lectura ziarelor și ghicindu-i „amabilitatea” i-am propus să nu se „deranjeze” că ne descurcăm și singuri.
Curioși am luat la cercetat fiecare exponat, citind cu mare atenție fiecare etichetă sau orice document expus. Când am ajuns la copia tezaurului „Closca cu puii de aur”, am văzut că era trecută acolo o dată ce nu corespundea realităților istorice. Am mers iute la ghid și l-am chemat, spre marea lui supărare, și i-am arătat ceea ce constatasem. „Obrăznicia” mea l-a deranjat, i-a trezit orgoliul amorțit și deodată a devenit „amabil” de țâfnos.
- Ia te ută, piciu a venit să-mi dea lecții!... zise fără să privească spre greșeala ce i-o semnalasem.
Fratele, cu toate era și este o fire tăcută și mai retrasă, dar ferm în atitudine, când avea dreptate în ceva, nu prea se complică în lamentări, așa că-l apostrofă fără menajamente și cu „argumente imbatabile”:
- Pici ne pici, datoria dumitale este să ne dai explicații, nu să citești ziarele la ușă, că nu sunteți portar, iar frate-miu are dreptate că suntem de la Buzău și știe totul despre cloșcă. A avut temă la ora de dirigenție și a fost felicitat de tovarășa diriginte...
- Zău, și și-a dat și doctoratul?...
-Tovarășe ghid, vă rog să nu mă ironizați. Ãsta-i adevărul, iar acolo e o greșeală... Ia priviți.
La disputa noastră a asistat și tanti Marioara, femeia de servici și crezând că suntem niște huligani care l-au „atăcat” pe bietul Jercan, a fugit după ajutoare.
Pe ușă a intrat un tip în vârstă, slab, înalt, cam deșirat, într-un costum gri-petrol deschis, cam mototolit, cu un nas mare și doar doi dinți în față, de puteai să-l pui compostor de bilete la autobuz.
- Ce se-ntâplă, care-i problema?
Luându-l drept omul de serviciu sau paznicul muzeului l-am cam bruscat.
-Vedeți-vă de treabă, nimic deosebit, numai că dânsul nu știe istoria Cloșcii cu puii de aur...
- Domnule director, interveni ghidul, ăsta o face pe deșteptul și-i și obraznic pe deasupra.
Nu-mi venea să cred că personajul acesta îmbrăcat dezordonat, ba și cu pantofii necremuiți, era Nicolae Simache, directorul muzeului de care auzisem atatea lucruri frumoase. L-am privit și cu mai mare atenție, dar și cu admirație, mai ales că-i citisem o mulțime de articole și monografia Starchiojdului, satul natal.
-Vă rog să mă scuzați, dar cred că am dreptate, am intervenit ca sa scap de stânjeneală, indicând eticheta cu pricina, priviți, aici este gresită data.
Domnul Simache a privit atent și luându-mă după umăr a zis:
-Jercane, știi că „Puștul” are dreptate? Să schimbi imediat ...
Ne-a invitat în biroul din spate, plin de cărți, tablouri și alte obiecte de colecție, împrăștiate într-o desăvârșită dezordine. După ce m-a chestionat un pic, și văzând că îmi place istoria și aflând că am colindat și toate muzeele orașului a devenit mai amabil. Din acel moment am deveniti buni prieteni. Aproape săptămânal treceam pe la dânsul la birou. În câteva rănduri m-a invitat la diferite evenimnete cănd am avut ocazia să cunosc o mulțime de personalități; istorici reputați dar și oameni de cultură, politicieni, etc. Cel mai drag mi-a fost George Potre dar și Zoe Dumitrescu Bușulenga, căruia i-am făcut și o Inpertinentă „declarație de dragoste”; «Sunt îndrăgostit de vorba dumneavoastră fermă, clară, amintindu-mi de bunica...»
Într-o cameră destul de spațioasă, vis-a-vis de biroul „directorial”, cum îi plăcea să-i spună, era un fel de depozit unde erau alandala, laolaltă, tablouri, ceasuri vechi, unele chiar mai funcționau, care aparținuse diferitelor poersonalități, documente istorice etc. Stăteam cât era ziulica de mare și le studiam pe rând. Ba un ceas de buzunar, o frumusețe, cu capace de argint frumos sculptate cu scene mitologice, cu acordul dânsului, l-am purtat vreo săptămână să mă fălesc la cunoscuți dar mai ales la fete. A mers la fix, nici măcar o secundă nu a rămas în urmă sau s-o ia înainte.
Îi căpătasem încrederea și simpatia...
Într-una din zile tantii Marioara m-a chemat mai deopate și în stilul ei, pisicesc și râzând după fiecare frază (niciodată nu am înțeles ce era de râs), printre scuze, spuse în câteva rănduri cu sfiala m-a rugat:
-Știți, domnul director, se cam dă cu treaba și nu mănâncă. Am rugămintea să veniți mai des și, cred că o să vă asculte, că vă stimează mult, să-l faceți să mănânce, că pă mine mă pune să-i pun mâncarea pe scăunelul de lângă sobă și mă trimite la plimbare și a doua zi, de multe ori, găsesc mâncarea neatinsă. Nu știu cu ce trăiește.
Am promis că am să-l fac să mănânce măcar odată pe zi și mi-am luat sarcina în serios, venind după cursuri direct la muzeu, unde mai întotdeauna îl găseam după maldărul de cărți și dosare (mereu mă întrebam cum se descurca între ele dacă mai știa unde este locul fiecăruia).
Așa am ajuns, într-o joi seara, la restaurantul „Potcoava”, vis-a-vis de palatul telefoanelor. O cârciumă mai de mâna a doua dar unde se mânca cea mai grozava ciorbă de burtă sau de perișoare și friptură de vițel înăbușită la tavă. Eram la o masă, lipită de peretele dinspre stradă, dotată doar cu trei scaune și savuram ciorba de burtă cănd de noi s-a apropiat un bărbat blond-saten, în jur de patruzeci și ceva de ani, cu părul cam vâlvoi-rebel și perciuni lungi la același nivel cu părul picat până la baza urechii, cu ochii albaștri, cu o privire pătrunzătoare, acvilină, iar buza de jos răsfrântă, ceea ce mi-a atras atenția și, după un salut, cu tot respectul, fără nici o invitație s-a așezat la masa noastră.
-Domnule profesor, sper că nu deranjez?...
-Nici gând, a răspuns profesorul. Nini, știi că oricând ești o prezență agreabilă, și am simțit tonul ironic al profesorului apoi întorcându-se spre mine mi-l prezintă. Mi-a fost elev la Sf. Petru și Pavel, acum Caragiale.
Bărbatul s-a întors spre mine și întinzându-mi mâna s-a prezentat simplu:
- Nichita Stănescu! Pentru prieteni Nini.
Nu-mi venea să cred. Încă de la început mi s-a părut o veche cunoștință dar nu realizam de unde. Citisem dintr-un caiet găsit pe masa profesorului câteva din poeziile lui și, de ce să nu recunosc, nu prea le-am înțeles. Au urmat apoi discuții lungi, cu profesorul, referitoare la poezie dar și autor, care mai întâi mi-a spus: „Va fi un nume mare în poezia românească.” Am devenit curios și am dorit să citesc mai atent poezia asta care pentru mine era ceva nou și ieșit din tiparul cunoscut suna altfel. Și mai în fiecare zi citeam câte o poezie și purtam discuții pe marginea ei. Încetul cu încetul am prins gust, căutându-i cărțile, mai ales după ce i-am citit „O viziune a sentimentelor” și „Oul și sfera”apărută cu un an în urmă. Ba chiar am învățat pe de rost câteva, cele ce mi-au plăcut mai mult, mai ales îndârjit de „domnul Director”, care mă uimea recitându-mi mereu una-două poezii ale lui Nichita, dovadă a prețuirii dar și a mândriei că i-a fost descoperitor...
Am privit cu alți ochi musafirul. I-am spus că i-am citit poeziile din caietul de la domnul Simache, că i-am cumpărat cărțile și ca o dovadă i-am recitat una, ceea ce l-a încântat. Am început să discutăm despre poezie, uitând de ciorbă, așa cum o vedea el, și ne-a recitat câteva, descoperindu-i stilul original. L-am captivat și drept mulțumire mi-a scris câte o poezie pe fiecare dintre cele două șervețele ce erau alaturi de farfuriile noastre cu ciorbă (păcat că s-au făcut scrum la incediul din 1983 unde mi-a ars jumătate din bibliotecă și stația e emisie-recepție pe care abia o terminasem de construit).
Profesorul și-a reamintit cum a descoperit înclinațiile fostului elev către poezie.
-Era un timid, a spus profesorul, și dintr-o întâmplare am dat peste câteva poezii de-ale lui. Mi-au plăcut, chiar dacă erau multe „influențate” după poeți consacrați. Am simțit croiala bună... Era cam în anul următor izgonirii regelui. Începuse, cu timiditate, să se înjghebe primele cercuri literare, unde comuniștii își strecurase oamenii și securiștii. Cu toate astea l-am sfătuit să meargă pe la cenacluri, că numai așa poate să-și „definească un stil”. La început nici nu prea vrea să audă.
Totuși mi-a urmat sfatul și când i-a venit rândul să citească, nu prea l-au înțeles, dar mai ales că poezia lui era, așa cum ti-am mai spus, cu influențe ale precedesorilor și l-au smotocit rău, iar adolescentul Nini nu accepta așa ceva, el considerându-se, deja, un mare poet, că de, doar știa „opinia”, celor ce-l ascultase și mai ales a familiei. Să fi văzut ce nervos și iritat era. Nu-i așa, Nini?
-Păi cum să nu fiu supărat când sala era plina de „muncitori-poeți”, care se dădeau mari poeți și critici și după mine nu aveau nici o valoare.
-Nu-i chiar așa. Erau și câțiva buni printre ei, mai ales critici buni, adu-ți aminte.
-Asta-i drept, viitorul a confirmat, când s-a cernut neghina, de aceea m-am conformat sfatului d-voastră.
-Și ți-a prins bine.
-Și ce-a urmat, am intervenit curios.
-Atunci i-am spus: „Mă, Nini, un diamant când este găsit în pîmânt, n-are nici o valaoare. E doar un simplu bolovan, poate ceva mai strălucitor. Dacă intră pe mâna unui bijutier priceput și-l șlefuește bine, devine valoros. Și apoi șlefuitul cu ce se face? Cu săpun? Nu, cu rașpelul și șmilgherul. Așa că mergi la cenacluri și lasă-te șlefuit. „Bine, dar aici nu-s bijutieri buni...”, mi-a replicat. N-ai de unde să știi. Și apoi deja ai încăput pe mâna unui șlefuitor bun. Că acela care te laudă, te face să te automulțumești și te plafonezi, ba chiar să regresezi. Pe când o critică este șlefuitorul cel mai bun. Cei ce te critică să-ți fie prieteni, altfel rămâi un diamant neșlefuit.”
Și din vorbă în vorbă nici nu ne-am dat seama când a trecut timpul și chelnerul, cu oarecare sfială, l-a întrebat pe profesor dacă dorește să i se reîncălzească ciorba, că se apropie ora închiderii...
Profesorul a avut dreptate. Șlefuitorul și diamantul au conlucrat și au fost cei mai buni... Timpul a confirmat-o...

Buzău, 31 martie 2003, când Nini ar fi împlinit 70 de ani.