Consulul Verus stătea la prora galerei, ascultând simfonia apelor ce se desfăceau în falduri violacee sub aripa căzută din înălțimi a soarelui agonizând la amurg. Purta o pelerină purpurie, umflată la răstimpuri de palele stinse de vânt ce veneau dinspre larg. Deși nu era prea înalt, părea mult mai impunător, așa, înfășurat în faldurile acelei pelerine. Avea un profil tăiat în unghiuri ascuțite. Un nas acvilin, pomeții feței arși de soare, dându-i înfățișarea unui șoim la pândă. Ochii priveau pieziș, într-o pliere rea, neagră, iar buzele subțiri împlineau fizionomia unui om închis la suflet, lucrând în sertărașele minții sale diabolice planuri funeste, pe care aripa descărnată a morții se profila învingătoare. Privea din când în când pe sub gene la Thorquinius, urmărindu-l cu o răutate perfect conturată în lumina soarelui ce nu mai reușea să-i ascundă întreaga negură așternută în priviri. I se părea că acest tânăr ce fusese ridicat la rangul de pretor, un rang inferior celui de consul, nu este demn de funcția acordată cu larghețe de Cezar. Întrezărea sub croiala trupului și a chipului tânăr că stirpea mamei sale, sclavă vohiană, și-a pus amprenta pe demnitatea cu care discută cu oamenii, indiferent de rang și poziție socială. Verus era obișnuit cu prieteni ce-l lingușeau la tot pasul. El nu se înconjura decât de oameni arși de credință, dar de o credință abjectă, bine mulată pe trădare și crimă. Căci orice cetățean roman știa de complotul căruia îi căzuse victimă împărăteasa Agrippina, mama Cezarului. Verus intuise demult că la umbra imperatorului va putea accede la culmea puterii politice. Cezarul era un tânăr fără minte deslușită, de statură aproape mijlocie, corpul fiindu-i plin de pete și respingător. Avea însă o față frumoasă, încadrată de niște ochi albaștri și miopi, gâtul gros, pântecul proeminent, și picioarele foarte subțiri. Părul blond împlinea o fizionomie numai potrivită pentru aventurile nocturne, într-un anturaj rău famat și viclean, al cărui tartore era însuși Verus. Bineînțeles, că Agrippina nu vedea cu ochi buni împlinirea viitorului Pontifex Maximus la umbra ticăloșiilor puse la cale de Verus. Mai ales, că acesta îi adusese în pat pe liberta Acte, lucru deloc onorant pentru un vlăstar regesc. Nu așa și-l imagina Agrippina pe cel care-i va urma la tron. Așa că a vrut să-l izoleze nemilos de acel anturaj, să-l deposedeze de personalitatea îndoielnică pe care Verus și camarila sa voiau să i-o croiască tânărului Cezar. De aceea, Cezarul, cu uneltirile lui Verus, după un atentat nereușit în largul mării, a pus la cale uciderea Agrippinei, omorâtă cu o lovitură de sabie în vila ei din Golful Neapole de către soldați ai flotei staționate la Misemum. De atunci, Verus devenise sfetnicul de taină, mintea bolnavă ce îl însoțea pe Cezar pe cărările otrăvite ale vieții. Nu îi surâsese deloc ideea ca acest vlăstar al senatorului Grachus să călătorească spre Victis, dar nu se putea opune voinței Cezarului care devenise pe zi ce trece tot mai sălbatic și necontrolat în reacțiile lui. De aceea, pe tot parcursul călătoriei Verus se închisese în el ca într-o carapace, și se retrăsese în cabina sa. Fără să-l invite și pe Thorquinius, așa cum era protocolul comandanților de legiuni.
Se ridicase soarele din patul de stele al nopții când galera imperială se apropiase de Victis.
Debarcarea s-a făcut fără niciun fel de piedici din partea naturii sălbatice, indiferentă parcă la viermuiala ostașilor ce-i călcau sânul virgin. Cohorta ce-l însoțea pe Verus s-a desfășurat pe țărmul stâncos, și împreună cu sclavii au început să descarce scripeții enormi, parâmele uriașe, scările de lemn, întărite cu bare de fier. Tot ceea ce era necesar pentru a scoate la suprafață comoara lui Aonghus.
- Thorquinius, îi spuse Verus pe un ton neutru și rece, vom coborî amândoi împreună cu cei doi sclavi în măruntaiele mormântului. Până atunci, centurionul Publius va ridica corturile de înnoptare aici, pe țărm. După ce voi prospecta cu ochii mei ce se ascunde sub stâncă, vom începe să ridicăm scripeții, și să montăm scările, asigurate cu parâme solide. Poate că mâine, la amurg, vom pluti înapoi spre casă...Asta dacă nu vom întâmpina cine știe ce piedici în adâncuri...
Brag și Rand deschiseră calea lui Verus și Thorquinius, rememorând de data asta fără nicio emoție drumul spre mormântul lui Aonghus. Când Verus fu orbit de strălucirea aurului din intrândurile de piatră ale stâncii, scoase un strigăt de uimire. Ochii lui lacomi, privirea de uliu hulpav, freamătul buzelor scoțând cu admirație sunete guturale, totul dovedea că acea comoară întrecea cu mult imaginația consulului. Verus mângâie cocoașa de diademe, inele, șiraguri de perle, amulete, talismane. Privi apoi cu răutate la cei doi sclavi. Se apropie de Thorquinius, rostindu-i șoptit:
- Pretor Thorquinius, ordinul Cezarului este ca cei doi sclavi să piară aici, în adâncuri! Și-au îndeplinit perfect rolul, și acum trebuie să iasă din scenă. Îți revine onoarea de a-i scurta de zile!
- Dar bine, Verus, cuvântul dat de imperator rămâne lege nescrisă! Nimeni nu-l poate încălca! Comoara, în schimbul libertății lor! spuse indignat pretorul, acoperindu-i cu trupul său pe vohieni.
- Cel care și-a dat cuvântul poate oricând să și-l și ia înapoi! tună cu glasul lui scorojit de ani consulul. Așa că, dacă nu vrei să-ți pătezi mâinile fine cu acești vohieni, o voi face eu, cu mare plăcere! Dar nu știu cum vei mai îngenunchea la întoarcere în fața Cezarului.
Thorquinius privi cu disperare la Brag, care înțelese că romanii nu mai au nevoie de ei. Că, deși neîncrederea vohiană le șoptise tot timpul că totul nu e decât o cursă, ei au fost surzi la șoapta ei. Onoarea romană, pătată, îi prindea acum în chingile ei necruțătoare. Marele preot făcu un pas în față, părând că-și primește cu resemnare soarta.
- Sau poate nu vrei să ridici mâna împotriva celor de un sânge cu tine, pretore! spuse sarcastic Verus.
- Sângele meu este în parte vohian... Tatăl meu, senatorul Grachus, mi-a inoculat odată cu numele, și demnitatea, și onoarea romană, la care văd că unii renunță de bunăvoie într-un act de lașitate care nu face cinste Romei cuceritoare!
- Mă numești laș pe mine care mi-am pus întotdeauna viața în slujba Cezarului?
- Viața ta mânjită de sânge împărătesc? îl înfruntă Thorquinius, aruncându-i un rânjet care-l scoase din minți pe consul.
- Nu mă refeream la senatorul Grachus, pretore! Nu te preface că nu știi care îți este adevărata stirpe! Ești fiul lui Solan și al lui Rift de pe Voh!
- Rift de pe Voh a fost căpetenia celților. A trăit în Britannia, și a căzut ca un viteaz între Dealurile lui Lug! Așa încât nu văd cum mi-ar fi putut fi tată!
- Femeile știu întotdeauna, pretore, să înșele încrederea deloc agilă, și mai totdeauna oarbă a bărbaților lor. Este adevărat că Rift a trăit în Britannia, devenind dușmanul cel mai de temut al Imperiului. Dar el a plecat într-o noapte din Roma cu ajutorul mamei tale. Poate nu știi că Rift a fost scos la mezat de mama ta, și libertatea lui a însemnat pecetluirea legăturii dintre ea și bătrânul, naivul senator Grachus. În acea noapte, ajutată de Livia Longa, Solan a fost preț de câteva ore în casa sutașului Petronius, unde s-a întâlnit pentru ultima oară cu Rift. Despărțirile între soți înseamnă mereu sensibilitate, și multă afecțiune. Și, când este vorba de o despărțire pentru totdeauna, sigur că mama ta și Rift s-au iubit pătimaș. Am aflat asta din păcate prea târziu, a doua zi spre amiază, când Rift deja plutea spre Britannia. Cezarul nu trebuia să știe însă de evadarea lui Rift. Ar fi însemnat să cadă mai multe capete, și, cum la palat o mână spală pe alta, senatorul Longa, sutașul și alți oameni implicați au preferat să ajute într-un fel sau altul ascensiunii mele, decât să fie aruncați în temniță.
- Dar bine, murmură Thorquinius, împovărat parcă de cuvintele consulului, senatorul Grachus nu a știut nimic? Oare mama a reușit atât de bine să se ascundă de el, lăsându-l să creadă că fiul născut este vlăstar roman?
- Femeile, ca și astrul nopții, luna, sunt singurele care știu cel mai bine perioada fertilității lor, a creșterii și descreșterii la pătrar, și niciun bărbat, oricât ar fi el de priceput, nu poate desluși instinctul de conservare al unei femei. Mi-am dat seama de când te-am văzut prima dată în sala maestrului de arme Rotulius că nu ești din aluat roman. Erai în stare să rupi în două cu privirea sabia ce-ți stătea în cale! Când maestrul îți respingea atacul, mereu te ridicai, și porneai la un alt asalt, mai înverșunat. Nu aveai nimic din delicatețea și sensibilitatea romană. Din dulcea robie a lenei celor de viță nobilă. Din plăcerea lor de a gusta cu toată ființa ambrozia vieții. Erai fier și stâncă! În priviri, în glas, în gesturi!
- Atunci, înseamnă că, într-adevăr, Rift de pe Voh a fost tatăl meu! strigă exaltat, cu mândrie, Thorquinius, întorcându-se spre Brag.
Dar pe dată o pâclă de tristețe i se urcă pe obrajii inundați de bucurie, întunecându-i.
- Dar asta mai înseamnă că mi-am omorât tatăl! Fără să știu că sunt sânge din sângele lui!
Thorquinius își ascunse fața în palme, și se sprijini de unul dintre pereții mormântului. În acea clipă, Verus scoase sabia, și se repezi spre Brag și Rand, rămași fără apărare. Strigătul deznădăjduit al lui Brag îl trezi pe pretor din clipa de tristețe. Eroul de pe Britannia scoase sabia, și se aruncă spre Verus. Consulul nu era un om al armelor. Viața plină de huzur, diformitatea trupului încărcat de nopțile cufundate în valuri de băutură, nopți asediate de șoaptele femeilor de moravuri îndoielnice, mâncarea și anii, toate sculptaseră neputința pe umerii lui șubrezi. Consulul cedă la al doilea atac al pretorului care-l îngenunche, strigându-i în urechea ce asculta cum pășește moartea prin ungherele limpezite de strălucirea aurului.
- Dacă, într-adevăr, sunt fiul lui Rift de pe Voh, atunci trebuie să simți asta, trădător nevrednic de a purta cinstea consulară!
În următoarea clipă, Verus căzu fulgerat de lovitura frontală a pretorului, ce strânsese în el parcă toată obida unui neam îngenuncheat.
- Și acum, Brag, strigă Thorquinius deznădăjduit, acum ce facem? Cum voi putea spune Cezarului că i-am omorât sfetnicul de taină?
- Liniștește-te, Thorquinius! Cât timp am stat în temniță, am auzit multe cuvinte ziditoare din gura creștinilor osândiți ca și noi. Mi-au rămas întipărite adânc în suflet: “Fiți blânzi ca porumbeii, și înțelepți ca șerpii!”. Așa trebuie să fim și noi acum. Tu ești blând și nevinovat ca un porumbel, dar ai nevoie de înțelepciunea acestei clipe de deznădejde. Ascultă cuvântul unui om trecut prin sita vremurilor! Vei spune Cezarului că încă de la plecare consulul a încercat să te atragă de partea lui, pentru ca în cele din urmă să-ți destăinuie gândul lui mîrșav! Că ar vrea să păstreze pentru el comoara lui Aonghus. Þi-a cerut să-i fi complice... Să fugiți cu aurul departe de amenințările Cezarului...
- În Antiochia, acolo unde el are un frate guvernator...! murmură Thorquinius, recăpătîndu-și sîngele rece odată cu cuvintele lui Brag.
- În Antiochia, unde nimeni nu va putea să vă dea de urmă! Astfel, consulul va fi în ochii Cezarului un trădător, ucis de un cetățean roman onest! Un pretor care-și merită onorurile!