Ieri dimineață, până să ies din scara blocului, s-au deschis Cerurile. Și nici nu apucară ele bine să se deschidă, când ce să vezi? Unul câte unul, începură să cadă sfinții peste noi. Sfinți albi, sfinți negri, la fel măicuțe ale Domnului, care albe, care negrese, unele cu buzele subțiri, alte cu buzele groase, sfinți ortodoccși, catolici, adventiști de ziua a șaptea, de ziua a opta, de toate zilele, lucrătoare sau nu, sfinți creștini, evrei, musulmani, hinduși, care cu coronițe, care cu cartușiere, după cum îi prinsese chemarea la cele sfinte. Și cădeau sfinții de nu se mai opreau și ba își rupeau o mână, ba un picior, ba se loveau la cap, ba în alte locuri de care acum oricum nu mai aveau nici o trebuință. În picajul lor, unii ba strigau Aleluia, ba Allah Akbar, ba Hare Krishna, de nu se mai înțelegea sfânt cu sfânt și sfântă cu sfântă.
Inconvenientul material al problemei era dat de greutatea fiecărui sfânt în parte care cădea peste noi; erau unii mai slabi, pe care îi puteai prinde și în brațe, dar erau unii de care era bine să te cam ferești. Îmi aduc aminte că sfântul Toma d’Aquino, de exemplu, nu a vut altceva mai bun de făcut în ziua aia decât să cadă peste BMW-ul lui Georgescu, care, bietul de el, încă nu apucase să-și facă asigurarea pe el. E adevărat acuma că nu se gândise că i-ar putea pica un sfânt pestea, mai ales că mașină stătea cuminte în parcare, întrucât Georgescu încă nu apucase să își ia carnetul, dar asta înseamnă să fii prudent: să îți iei toate măsurile necesare din vreme, să nu lași aspectele imprevizibile ale realității, fie ele și transcendentale, să te ia prin surprindere.
La început, recunosc, am fost puțini șocați de ce se întâmplă. Noi am crezut că a fost un accident aviatic, așa cum se tot întâmplă, și că îngerii de picau erau niște popi sau călugări ceva, care mergeau la vreun congres ecumenic sau o treabă de asta importantă, dar când am văzut noi că sfinții pică, și pică, și pică și nu se mai opresc din picat am înțeles că la mijloc ori e o farsă cu efecte speciale, ori e un semn că trebuie să ne băgăm mințile în cap și să ne facem copii cuminți: adică, să nu mai mințim, să nu mai furăm, să învățăm bine, să ne ascultăm părinții și educatorii, că altfel ori ajungem în Iad, ori ne transformăm în coropișnițe sau mai știu în ce altă gânganie.
Dar când am văzut că se face de prânz și sfinții tot nu aveau de gând să se oprească din picat, am cam început să ne cam enervăm. Unora dintre noi li se făcuseră foame, mai cu seamă că nu apucaseră să bage nimic în gură, alții aveau nevoie nevoie să meargă la toaletă, ca să nu mai zic că se alesese praful de ziua noastră de lucru. Norocul nostru cel mai mare a fost că, încet-încet, sfinții începuseră să facă grămezi, grămezi, astfel încât sfinții ăia mai de pe urmă cădeau peste ăilalți și se amortizau, că altfel ne prindea noaptea și ăștia nu mai aveau de gând să termine.
Și tot cădeau, și tot cădeau, unii peste alții, că până la urmă se făcu atâta de mare grămada că nu mai avură cum să cadă, dar Cerurile tot nu s-au închis la loc. Și bine că nu s-au închis că altminteri pe sfinții ăia de sus i-ar fi prins Cerurile ca în ușa de metrou sau ca în ușa liftului și ar fi ieșit mare bucluc.
De atunci stau Cerurile deschise, ca un fermoar de pantalon, iar noi pășim cu grijă să nu deranjăm vreun sfânt sau vreo sfântă din somnul lor neprihănit. Păi ce să facă un sfânt aici pe Pământ altceva decât să doarrmă. Poate să și mănânce, din când în când. Ca un bebeluș sau ca un animăluț de companie.
Poate o să-mi iau și eu unul să ies dimineața cu el în parc.