Suntem în România secolului XXX. Pe plaiurile mioritice behăie capre cibernetice, iar cerbii carpatini, înțelegând mesajul Grupului Ecologist „Salvați buturuga mică”, și-au lepădat demult coarnele din moși-strămoși, purtând acum cu fală frumoase și răsunătoare tuburi din polistiren expandat. Copacii falnici de altădată au fost și ei înlocuiți tot cu tuburi, din care, dacă lovești ușor, poți obține o muzică înălțătoare; cel puțin, asta se aude din dormitorul lui Mein Got, cunoscut de către unii și sub numele de Mein Kempf, fost împătimit de Wagner, acum convertit la Vivaldi și la Ansamblul folcloric „Doina Argeșului”. Surse din interiorul reședinței Sus Numitului spun că, în timpul în care eu îmi pierd vremea debitând lucrurile astea, El (HIM) ar asculta în căști Tubular Bells-urile fostului coleg de școală primară, Mike Old-field, ceea ce ar corespunde într-adevăr cu ceea ce se aude din țevile de apă caldă în care vecinul de la patru bate de o oră încontinuu, implorând pe morții și răniții mă-sii să-i dea voie să facă o baie.

În România au loc alegerile pentru desemnarea Președintelui. Miza fiind mare, întrucât Președintele este ales pe o perioadă de 25 de ani, interval în care ambițioasele și alambicatele proiecte naționale să poată fi duse la îndeplinire, s-au asigurat toate măsurile necesare desfășurării unui scrutin ireproșabil. Paza e asigurată de Garda elvețiană, pusă la dispoziție de Papa Pius al 128-lea. Însuși Papa, în scurta lui trecere prin țara noastră, pe care a ținut în mod deosebit să o felicite și să o tâmâieze, ecologic, bien sur, a sfințit, rând pe rând toate urnele din care urmează să se aleagă Alesul (și să nu credeți că asta a fost o treabă ușoară!).

Suspiciunile și încrâncenările luptei politice țin doar de istoria primitivă a poporului nostru, cetățenii zilelor noastre trăind acum în armonie și dragoste pentru Bine și Frumos. Progresele tehnologice și descoperirile științifice din ultimele decenii au șters definitiv din conștiința umanității diferența dintre ceea ce este și ceea ce nu este, dintre cei vii și cei morți, dintre cei prezenți și cei absenți, dintre cei născuți și cei nenăscuți încă, dialectica fiind înlocuită cu relativismul absolut. Dreptul la vot este acum cu adevărat universal. Și biometric, astfel încât toți cei care își exprimă liberul arbitru pot fi identificați și înregistrați instant, precum aparatele cu fise care au înlocuit plantațiile de cafea și de trestie de zahăr, de sumbră și neagră amintire. Noua mașinărie de numărare a voturile este de precizie elvețiană, la fel ca și gărzile care mărșăluiesc pașnic pe străzile patriei noastre.

Procesul electoral s-a încheiat așa cum a început, pentru că diferențe de fus orar au fost și ele șterse, așa cum au fost șterse toate celelalte diferențe, respectiv cele de sex,vârstă, religie și ideologie. Totodată, oamenii au renunțat la folosirea calendarelor, ceasurilor și a altor instrumente de măsurat timpul, noțiunile de timp și de măsură dovedindu-se nefolositoare.

Rezultatul este însă indecis, egalitatea fiind perfectă, așa cum totul este perfect în România secolului XXX.

Dar iată că toate acestea par a fi amenințate de o voce care anunță că undeva, la secția numărul 1 din Scornicești, a fost identificat un vot, aparținând tovarășului Nicolae Ceaușescu, fost om de Stat, retras acum în comuna sa natală, unde nu se mai îndeletnicește cu nimic. Întrucât ștampila Tovarășului nu este foarte clară, vârsta spunându-și amprenta asupra forței cu care a înmuiat respectiva ștampilă în respectivul tuș, ziariștii au pornit, cu mic cu mare spre Scornicești, animați de același țel comun: intervievarea lui Nicolae Ceașusescu.

Acesta iese în întâmpinarea ziariștilor, în papuci și în halat de baie, fiind în mod evident deranjat de prezența intempestivă a oamenilor de presă. „Păi, bine, mă! Azi v-ați trezit să mă deranjați, tocmai de ziua mea? Nu știți că azi e Moș Nicolae? Ce dracu’, voi nu mai aveți nimic sfânt?” Din spate, Elena Ceaușescu, consoarta Tovarășului îl apostrofează: „Dovada! Dovada! Dă-le dracului o dată dovada și să ne lase în pace!” Dar Tovarășul se încăpățânează să nu le dea dovada, astfel că alegerile din România secolului XXX rămân indecise.

Se povestește că și până în ziua de azi lumea așteaptă cu sufletul la gură să afle cu cine a votat Tovarășul Nicolae Ceaușescu, asta dacă nu cumva lumea nu ar fi găsit altceva mai bun cu care să se îndeletnicească. Dar cum diferența dintre bun și rău a dispărut și ea, avem toate motivele să credem că lumea încă mai așteaptă. Cum ce? Să vină Godot.