În căsuța de la marginea pădurii s-a făcut întuneric. Ne adunăm cu toții în jurul sobei și încercăm să aprindem o lumânare sau o cârpă îmbibată în gaz. Lumânarea e a bunicului nostru, iar cârpa tot de la el provine, fiind la origine o pereche de chiloți de care nu mai are trebuință, de când s-a decis în unanimitate de voturi trecerea la Pampers. „Trebuie să te bucuri și tu de democrație, e păcat de tinerii ăia. Nu se poate să mai trăiești așa!”
De fapt, căsuța noastră se află la marginea unei șosele, dar nouă așa ne place să spunem, că e la marginea pădurii. Oricum ar fi însă, toate deciziile se iau prin unanimitate de voturi. Atunci când lipsește cineva, treburile gospodărești se întrerup, datorită lipsei de cvorum. Ceilalți, care suntem prezenți, ne uităm pe geam și aproape că nu spunem nimic.
Dar acum situația e alta. Toată lumea știe că stingerea becului este urmată imediat de decretarea stării de urgență, una fiind atât de apropiată de cealaltă încât uneori întâi se decretează starea de urgență și dup-aia se stinge becul. Oricum, ideea e că cele două fenomene se află înt-o evidentă relație cauzală. Pentru a nu complica și mai mult lucrurile, ne-am zis că este inacceptabil ca la stingerea becului și la starea de urgență să adaugăm și un exces de democrație. Asta ar fi generat în rândul maselor de cetățeni ai căsuței noastre o nouă durere de cap, suprapusă altor dureri de cap, datorate, unele de migrena de sezon, altele de iahnia de fasole gătită de mama săptămâna trecută. Așa că decizia de a ne aduna în jurul sobei s-a luat în absența cvorumului, la fel cum s-a luat și decizia de a confisca lumânarea și chiloții bunicului.
De aprinderea acestora ar fi depins multe.
În primul rând, am fi reușit să ne vedem mai bine. De fiecare dată când se stinge becul, verișoara mea, Gladiola Denisa, are impresia că e violată de bunicu’. Degeaba îi explicăm că pe pătrățelul lui Boethius, violul și bunicul se află în raport de perfectă contradicție; până nu se aprinde lumina, Gladioala noastră este cea mai împătimită apărătoare a materialismului dialectic. Abia odată cu revenirea curentului electric revine și ea la sentimente mai bune. Dar curentul nu revine, cel puțin deocamdată. Trebuie să aprindem lumânarea sau chiloții bunicului, și asta cât mai repede.
În al doilea rând, asta ar fi făcut ca de afară să se vadă frumos. Umbrele noastre proiectate pe pereți ar fi dat impresia unui film de groază, ceva în genul Psycho sau Dracula în variantă de criză. Ar fi fost poate pentru prima dată când vecinii noștri ar fi spus: „uite, în căsuța ălora e liniște!”
În ciuda strădaniilor noastre susținute de a face lumină în acest caz, atât lumânarea, cât și chiloții refuzau să se aprindă. Deja începuse să ne ia cu frig de la soba înghețată în jurul căreia ne adunaserăm, așa că am decis să așteptăm reaprinderea de bunăvoie și nesilită de nimeni a becului, mai cu seamă că trecuse perioada de adaptare necesară trecerii de la vederea cu conuri la vederea cu bastonașe și nici Gladioala Denisa nu mai părea atât de înverșunată în convingerile sale privitoare la relele intenții ale bunicului nostru.
Acesta stătea liniștit în pat și ne privea zâmbind:
„Bă, știți ceva de chiloții mei?”