Cu romancierul Alexandru Ecovoiu

Interviu


Alexandru Ecovoiu: „Orice om caută, într-un fel sau altul, să-și schimbe destinul, atunci când nu-i este prielnic“ de Zoltan TERNER


Zoltan Terner: Domnule Alexandru Ecovoiu, dinainte să vă cunosc personal m-am gîndit la un posibil interviu. Citisem romanul "Sigma". Să îi spunem convorbire, discuției noastre de astăzi.

Alexandru Ecovoiu: Cînd ați venit în România, ne-am întîlnit chiar a doua zi. A fost o surpriză deosebită...

Z.T.: Încep abrupt. Vreau să dezleg taina formării unui mare scriitor. Veniți cu o originalitate atît de pregnantă, cu o complexitate uimitoare a scrisului. Cu o concentrare extraordinară a textului pe un spațiu redus. Cum izbutiți?

A.E.: E dificil de explicat. Sînt unele aspecte destul de intime... Totul pornește - nu doar în cazul meu - dintr-un adînc al autorului. Scrisul scoate, uneori, la lumină aspecte surprinzătoare ale unor trăiri aparte. Iar calitatea redării literare particularizează decisiv...

Z.T.: Ați avut vreun scriitor model?

A.E.: Nu. Admir cîțiva scriitori cu totul deosebiți. Thomas Mann, Hermann Hesse, Saul Bellow... Kafka. Nu sînt pentru mine modele, ci doar stachete. Deținători de teritorii. Îți poți configura un spațiu al tău, dar trebuie să îl și populezi. Nu e deloc lesne.

Z.T.: Se poate remarca, observînd lumea romanescă a cărților dumneavoastră, că dispuneți de o impresionantă cultură. Cînd și cum v-ați însușit-o?

A.E.: M-am apropiat de tot ceea ce am crezut că poate interesa un spirit liber. Așa m-am considerat totdeauna. Am citit enorm. Citesc. Colind muzee, expoziții de artă, chiar dacă stau mai mult la țară. O vreme am studiat pianul, am rămas un consecvent ascultător de muzică. Nu pot cuprinde nici pe departe tot ceea ce aș dori...

Z.T.: Am aflat că vi s-au întîmplat lucruri uimitoare la Paris. Legate de romanul dumneavoastră "Saludos".

A.E.: Da... Par incredibile. Existînd martori, devin credibile. Voi aminti doar cîteva... Romanul "Saludos" era încheiat în 1987. Primul cititor a fost Gheorghe Iova. Nu călcasem nici o dată în afara granițelor. Acțiunea cărții începe într-un bistrou parizian, închipuit. Aveam nevoie de o străduță pe care să îl situez. Am găsit-o pe o hartă a Parisului: Rue de la Huchette, pe care se află și celebrul teatru în care sînt jucate piesele lui Eugen Ionescu. Nu știam dacă pe Rue de la Huchette exista vreun bistrou, îl aveam pe al meu. Îmi erau necesare și două mici coridoare între două străzi. Nu le-am găsit pe hartă, le-am inventat. În anul 2000, am fost invitat la Paris pentru lansarea romanului "Saludos" în limba franceză. La prima ieșire în oraș, însoțit, am părăsit brusc grupul și m-am repezit spre o străduță aflată la ceva depărtare. Ajuns, tot ziceam, vorbeam singur: "Locul ăsta îmi place!" Cînd m-au prins din urmă, însoțitorii mei nu știau ce să creadă. "Locul ăsta îmi place!" le-am spus și lor. Nu înțelegeau nimic. Pînă cînd o doamnă din grup a început să arate cu degetul peste umărul meu. M-am întors. Pe o plăcuță scria: Rue de la Huchette!... Cei care mă însoțeau citiseră cartea, datorită lor eram invitat pentru lansare. Am alergat imediat să găsesc bistroul, simțeam că intrasem într-o anume serie. L-am aflat repede, așa cum mi-l imaginasem. Ceilalți - m-au ajuns iar - erau cu cartea în mînă, aveam la noi un exemplar. Și mesele, în local, erau dispuse ca în carte; lucrul acesta, în roman, avea, din anumite motive, multă importanță. M-am așezat la masa naratorului din povestea mea. Cei din grup au comandat vin. Eu am cerut un coniac mic, la fel ca în carte. Nu am vrut să mi-l plătească altcineva - cum mi s-a propus, eram invitat - l-am plătit eu, tot ca în roman. Eram, de-acum, pe urmele propriilor mele personaje. Intram, deja, în propriile lor evenimente. Existau, am văzut cu toții cînd am ieșit, și cele două coridoare între străzi. Pe care eu, cîndva, crezusem, că le născocisem. Nu mai povestesc, șirul e lung și tot mai greu de crezut...

Z.T.: Pare ficțiune! E de domeniul fantasticului!

A.E.: Cei care m-au însoțit sînt ușor de găsit. Poetul Peter Sragher, și el de față atunci, poate fi sunat chiar acum. Tot spunea: "Incredibil! Nu se poate, nu se poate!" Nimic paranormal, nu cred în așa ceva. Ne lipsesc doar anumite explicații uneori. Totul este normal, dar priceperea noastră nu poate să cuprindă chiar totul...

Z.T.: Limitele condiției umane... Ca tramă, "Saludos" are ceva din literatura picarescă, dar pe fondul unui pariu quasi-mistic. Un fel de călătorie inițiatică. Un rămășag, o luptă cu destinul.

A.E.: Tot timpul, în viață, există o astfel de confruntare. Orice om caută, într-un fel sau altul, să-și schimbe destinul, atunci cînd nu-i este prielnic. Atunci cînd are impresia că a izbutit, că a schimbat ceva sau totul, înseamnă că, de fapt, soarta chiar aceasta îi era. Așa cum a întors-o el. E drept, nu stă cineva, undeva, să se preocupe de fiecare secundă din viața noastră, să vegheze asupra fiecărei fapte sau să ne afle orice gînd. Unii spun că da. Omului îi este, cred, lăsată o libertate limitată. Nu poate să își depășească propria condiție.

Z.T.: Cînd începeți să scrieți o carte, aveți aproape totul stabilit pînă la sfîrșit? Știți mereu ce va urma după un capitol sau altul?

A.E.: Cînd încep cartea, nu. Chiar dacă am un plan. Intervin mereu elemente noi. O anume experiență de viață, neașteptată, poate schimba mult cursul preconizat al acțiunii, discursul. Construcția. Și un gînd nebănuit își poate face, oricînd, loc. Ducînd la modificări esențiale. Și să iasă, pînă la urmă, o altă carte! Nu doar căile Domnului sînt întortocheate... Dar, de regulă, cînd ajung la jumătatea cărții, arcul are o asemenea deschidere încît pot să disting mult mai limpede cum va decurge, mai departe, totul.

Z.T.: Cînd erați copil, vă plăcea să stați în fața hărților și să visați la țări și continente îndepărtate? Apropo de "Saludos".

A.E.: Parafrazînd pe Flaubert, pot spune că Sey Mondy este o proiecție a mea, tîrzie. Personajul străbate zeci se ani lumea. Prin deschiderea pe care o lasă finalul romanului, s-ar putea să călătorească și astăzi. Iar, în acest moment, nu eu să fiu lîngă dumneavoastră, ci o altă proiecție a mea, sedentară. Eu - una cu Sey Mondy, uneori - să mă aflu, de fapt, pe cine știe unde!...

Z.T.: Rîsul dumneavoastră, după ultima frază, mi s-a părut puțin mefistofelic!...

A.E.: Poate, doar nițel faustic...

Z.T.: Același rîs acum, nu îl mai definesc... Am zis că "Saludos" este un roman al locurilor sacre, al spațiilor nesfîrșite. Al spațiului interior-exterior, în vreme ce "Sigma" este un roman al timpilor care se îngemănează, se interpătrund.

A.E.: Se caută...

Z.T.: Pe canavaua timpului este demontat și remontat mitul sacru al lui Isus. Veșnic deschis. Dumneavoastră polemizați, aveți incredibila îndrăzneală - sau nesăbuință - să vă atingeți de intangibil.

A.E.: Un mit - să folosesc același termen - pornește de la o incompletă înțelegere a lucrurilor. Ceea ce duce la o interpretare eronată a acestora, ambiguă. Unele, de fapt, nici nu pot fi, vreodată, deplin cunoscute...

Z.T.: De fapt, acesta este sîmburele romanului "Sigma". Mitul, continuă ambiguitate. Înțelegere contradictorie. Paradox.

A.E.: Atunci cînd încerci să demontezi un mit, nu este exclus să se configureze un altul. Depinde de grila de lectură a cititorului. Fără un anume bagaj de cunoștințe biblice, părerile despre "Sigma" nu pot fi decît eronate. Datorită unei lecturi de suprafață...

T.Z.: Pentru mine, în "Sigma", m-a preocupat jocul. Pariul, nu adevărurile istorice sau para-istorice. Jocul în sine; raportul celui care contestă, demontează, cu mitul.

A.E.: Ați abordat astfel lectura pentru că, mi-am dat seama, stăpîniți, cu amănunte, cele două Testamente.

Z.T.: Totodată, m-a pasionat, cucerit, în "Sigma", alternarea planurilor. Faptul că dublați miza deconstrucției mitului prin însumarea unui roman al scrierii cărții. Romanul naratorului. Formînd împreună un tot inseparabil. Imaginarul în imaginar și, la un loc, prinse în alt imaginar. Un fel de joc de oglinzi...

A.E: Acțiunea cărții se întinde pe un spațiu de timp de peste două mii de ani, ajungînd pînă în zilele noaste. De aici, această impresie...

Z.T.: Și nu doar impresie. Aveți cel puțin doi timpi în care vă mișcați...

A.E.: Trei...

Z.T.: Da, trei principali... În alt roman al dumneavoastră, "Stațiunea", totul pare că se petrece într-o anti-republică platoniană. O anti-utopie.

A.E.: Poate fi socotită o utopie neagră. S-au făcut tot felul de interpretări. S-a scris mult despre această carte.

Z.T.: Nu există dialoguri în "Stațiunea". Doar monolog lîngă monolog. Autism. Halucinant!

A.E: Nu există o comunicare directă. Personajele sînt totuși într-o relație precisă, peste înțelegerea lor. Sînt prinse într-un sistem din care nu pot să iasă. Anumite tentative de evadare sînt individuale...

Z.T: În tot ceea ce ați scris, frapează extraordinara concentrare: nici un cuvînt de prisos. Nu există descrieri, cum găsim la unii scriitori ce ajung la prolixitate. Cred că lucrați mult pe text.

A.E.: Recitesc la diferite intervale de timp. De regulă, scot, rareori adaug.

Z.T.: Cînd vă simțiți mulțumit de randamentul unei zile de scris? După două, trei pagini? Cinci?

A.E.: Uneori sînt mulțumit dacă mi-a ieșit o frază-cheie. Pentru că în ziua următore pot, pe această frază, să clădesc un capitol. Sau chiar mai multe. Nu am o măsură zilnică în pagini sau semne. Dar lucrez zilnic. Și recititul tot lucru este. Chiar și uitatul, uneori ceasuri în șir, de-a lungul pereților, în vreme ce, în minte, caut o formulare potrivită sau o maximă identificare c-un anume personaj.

Z.T.: Am găsit în cărțile dumneavoastră două dimensiuni: una ludică, iar alta fin ironică.

A.E.: În privința ironiei, o adiere numai. Care mai detensionează uneori atmosfera. O coardă prea întinsă pocnește...

Z.T.: Cît despre joc - cel real de această dată - poate mai amintiți ceva despre întîmplările pariziene. Incitant acest coridor între ficțiune și realitate. Un arc în timp, totodată. Simt că, din anumite motive, evitați să vorbiți prea mult despre ceea ce s-a petrecut atunci...

A.E.: Da. Nu totul este de spus. Despre o altă întîmplare, doar una, voi aminti. Simțeam că seria va continua... Parcă eram altul. Culmea - nu pot să-mi explic nici acum - era siguranța ce mă cuprinsese! Convingerea că merg la sigur! Ieșind din Rue de la Huchette și ajungînd pe cheiul Senei, unde sînt buchiniștii, am întins pasul de-a lungul tonetelor cu cărți. Ați citit "Saludos". Totul pornește de la o carte pe care naratorul o cumpărase de la acești buchiniști. "Eseuri" de Montaigne. O ținea pe masă, în bistrou, cînd a apărut - necunoscutul, atunci - Sey Mondy. Acum, după ani, eram la fața locului. Treceam prin dreptul tarabelor pline cu cărți fără să mă opresc. Apoi am rămas locului în fața uneia. Pe masă era o cutie enormă în care se aflau așezate, cred, peste două sute de cărți. Vertical, nu se vedeau titlurile, numele autorilor. Șiruri-șiruri. M-am dus cu mîna spre mijlocul cutiei și am scos, din prima, "Eseuri" de Montaigne!... Ca pe un loz! Peter Sragher, de față, spunea: "Incredibil! Nu se poate! Nu se poate!" Nu sînt mistic. Dar atunci s-au petrecut lucruri ce m-ar fi putut determina să devin... Despre unele nu voi povesti niciodată... Ceea ce pot să vă mai spun acum este faptul că invitația primită pentru lansarea cărții mele la Paris purta numărul de înregistrare 666! O păstrez. O pot arăta oricui.

Z.T.: ...

A.E.: Trecem...

Z.T.: Proiecte?

A.E.: Mai multe. Nu vorbesc decît despre ceea ce este isprăvit. Știu autori care s-au bucurat ani de zile de interesul cititorilor datorită unor cărți - promise - pe care nu le-au scris niciodată... Nu e corect... Un fel de abuz de încredere...