agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3461 .



Biletul de trimitere
proză [ ]
fragmentul I

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2010-01-20  |     | 





Varianta completă a textului.


Cu biletul de trimitere împăturit grijuliu în buzunarul paltonului, privea inert spre dealurile învăluite de ceață, prin geamul murdar și pe jumătate acoperit de o perdea soioasă.
Mersul cu microbuzul îi provoca greață, dar trebuia să recunoască faptul că l-ar fi scutit de statul în gară, unde trăia un sentiment dezolant privind plecările entuziaste ale tinerilor către munte sau către mare.
În general simțea ironie, amestecată cu blazare și poate dispreț față de bună dispoziție cu care ceilalți se loveau grăbiți de el, îl enervau și-i compătimea în același timp, gândindu-se cât de iluzorie e în general viața și cât de repede se poate transforma o trăire frumoasă, într-un dezastru.
Și-i lua pe rând, improvizând în mintea lui scenarii rapide, îi vedea transfigurați, cu fețele palide, schimonosiți de groază sau de șocul unui fapt imprevizibil, care le-ar fi putut oricând alunga lumina din ochi și i-ar transforma în ceea ce era el. Un om izolat, plictisit, un spectator fidel fiecărui început de zi și în același timp un suflet răscolit de gânduri, transformate în obsesii, dezvoltate minuțios odată cu căderea nopții. Pentru că dacă nu avea insomnii suferea de coșmare.

De această dată ieșise și el.
Trebuia să se ducă. Se hotărâse, după ultimul coșmar, așa le numea el, deși trecuse destul timp de când a observat că starea în care se afla în unele momente, era neclară. Uneori se trezea pur și simplu și sărea din pat sufocat de spaimă, alteori totul se întâmpla parcă în realitate, într-o altfel de realitate.
Dar cine mai știa? Sunt atâtea lucruri care nu se leagă. Trebuia doar să le vezi, așa cum începuse el să le vadă.
Adică, în bodega unde își făcea veacul, de ce citea omul acela ziarul cu susu-n jos? Există, cu adevărat, fenomenul de încălzire globala? Întra-adevăr florile cresc mai frumoase dacă le vorbești?
Le categorisise pe toate drept speculații, imagini sau senzații deduse de minți subiective, obsesii inutile, cu care își umplu semenii lui viețile.

Deveneanu tot mai dese și iritante aceste stări, mai ales când stătea pur și simplu pe marginea patului, toropit de oboseală și învins de angoasă.
Atunci vocile îi țipau în urechi făcându-l să tresară, să asculte atent, și voia alteori să le ignore, dar devenise din ce în ce mai greu, ele se tânguiau, cântau, vorbeau de undeva din interior, spuse neștiute.
La început a încercat să înțeleagă, considerându-le un fel de dar neașteptat, un har dăruit lui, cel rămas singur, mereu corect și nefericit.
Dar cu timpul situația s-a agravat, în el s-a creat o anumită obișnuință de a asculta, de a-și dori liniște, pentru ca deodată să tresară, cu timpanele sfâșiate de cine știe ce nălucire.
Nu a realizat decât după ce nopțile s-au transformat în ceasuri tulburi, vocilor au început să li se asocieze siluete, o lume întreagă prinsese viață în creierului lui, un amestec ciudat în care era implicat și el, el care lupta să scape, să învingă într-un război imaginar în care i se cerea de fiecare dată ceva. Și nu de puține ori se întreba, dacă s-ar lăsa, ce s-ar întâmpla?
Câștigase mereu, până ultima dată când un preot sau ce o fi fost el, așezat comod pe scaun îi râdea în nas, spunându-i că acea noapte va fi ultima, iar el simțea mîini invizibile cum îl sugrumau. Degeaba invocase ca de obicei puterea lui Dumnezeu, spunând Tatăl nostru, fără îndoială avea să moară.
S-a trezit plin de transpirație, perna mustea de salivă, corpul înțepenit, gâtul încordat de durere și cu acel tremur, ca de frig.
Dacă nu o să meargă la medic, sigur ceilalți, puținii care îi călcau pragul, îl vor găsi lipsit de conștiință sau cine știe, mort.
Diagnosticul pus de medicul de familie nu l-a satisfăcut, privindu-l în ochi a observat compasiune și îi era lehamite, ce știa el?
I-a dat trimitere la un psihiatru, la spitalul de boli mentale.
Nu-l uimea deloc, era convins că în fiecare om exista un gram de nebunie, la el condițiile fuseseră prielnice, de-a lungul timpului stările se poate să se fi agravat, dar mai credea că toate soluțiile legate de sănătate mentală se pot rezolva apelând la voință.
” Ce poate face un psihiatru? Va scoate cu forcepsul, va tăia cu bisturiul sau va îndepărta o tumoare?”
Era la fel de sceptic, cum era de scîrbit.
”Totul e în mine. Aceste fantasme, năluci sau ce or mai fi ele, alcătuiau refugiul meu.”
Așa se gândea să spună atunci când desigur va fi interogat. Nu va ascunde nimic, era târziu pentru a se mai amăgi că va mai scăpa fără ajutor.
Dar cum ar fi totuși dacă s-ar lăsa și atunci când va veni vremea, va fi numai tăcere, în pustiul final? Răcoarea de abis care vine și vine, și vine...
Scutură nemulțumit din cap, de parcă hotărârea îi scindase rațiunea în două câmpuri pe care se pornise o luptă, dar nici asta nu-l neliniștea, în orice om există nehotărâre, nu făcea el excepție. Și era sigur, că numai spaima că va mai trece încă o dată printr-un experiment similar celui de care tocmai scăpase ca prin urechile acului, cum se spune, doar ceea ce se cheamă instinct de supraviețuire, l-a determinat să ceară ajutor.
Sau de ce nu? Și din curiozitate, poate.
Mușcându-și buzele de la un tic pe care-l căpătase demult, se gândea cu superioritate cum îi vor explica acei medici instruiți, să priceapă și el, ceea ce nu se poate explica în nici un fel.
Nu cunoștea locul unde se afla spitalul, de aceea îl rugase pe șofer să-l anunțe, dacă era amabil desigur, unde va trebui să coboare.
- Sunt două corpuri, unde v-a chemat?
- Păi la spital. Cred că la primul, nu știu.
- Sunteți sigur?
Nu era sigur, nu ieșise demult din orașul lui și nicidecum să caute un spital de nebuni.
Locul unde a oprit microbuzul înfățișa o clădire deosebit de veche, o ruină împrejmuită de o curte pietruită, un edificiu părăsit așa părea, mai ales după ce constatase că era înconjurat de pădure.
În depărtare, pe marginea șoselei se vedeau zidurile unor vile colorate, un strat galben de frunze, peste care se adăugau în continuare altele, acopereau nostalgic pământul, iar aerul - atât de proaspăt!
”Ce liniște. Așa cum se cuvine unor oameni bolnavi.”
A înaintat spre interior, ignorând cabina de pază, unde oricum nu zărise pe nimeni. Un sentiment de tristețe l-a încercat privind geamurile închise, aproape simțea, ca pe un gust, vechimea și izolarea acelui loc.
- Domnule, unde mergeți?
Era totuși cineva. Un chip prietenos, îmbrăcat în haine corespunzătoare de paznic.
- Caut spitalul de boli mentale.
- Încă unul trimis aiurea...Aici sunt doar cîțiva nebuni, bolnavi de plămâni, celălalt corp e cel principal, dar e mult de mers până acolo, va trebui să așteptați o oră, până vine celălalt microbuz.
- Nu pot aștepta atât, deja am anunțat, medicul mă așteaptă. Un număr de taxi nu știți?
- Nu, a răspuns omul cu ochi blânzi, așezându-se pe marginea unei borduri mai înalte.
Și oricum nu cred că vreți să dați douăzeci de lei la taxi, în loc de un leu și cincizeci de bani la microbuz. Dar ce problemă aveți? Să nu spuneți că sunteți nebun.
Râdea, colțurile ochilor i s-au încrețit, accentuând impresia de blândețe, iar uniforma de culoare grena îi dădea acel aer oficial, cumva în dezacord cu privirea lui.
Dar, poate era doar aparență.
- Nu, sigur nu, sunt trimis pentru practică acolo.
- Și la nebuni v-ați găsit și dumneavoastră? De fapt ce contează, sunt tot oameni bolnavi și ei.
- Da, întotdeauna mi-am dorit meseria asta, e fascinantă.
- Eu știu? E destul de greu, sunt episoade care te umplu de groază. Se taie între ei, urlă, se tânguie, pleacă aiurea prin pădure, trebuie să fii mereu atent, n-aș fi acceptat dar ce să fac, sunt singur, m-am obișnuit așa.
- Singurătatea nu e bună, duce la deprimare.
A tăcut apoi, cu gândul la timpul în care va trebui să aștepte; se gândea la propria lui singurătate, sigur se vedea, așa cum o regăsea în ochii albaștri, șterși ai acestui om apărut de nicăieri. El trebuia să fi fost acum deja în cabinetul călduț al unui medic, care i-ar fi pus întrebări și l-ar fi scotocit, cu certitudinea că îl poate înșela, că poate trece dincolo de sinele lui.
- Nu știu de unde v-ați dat seama, da, sunt trist mereu, am și un program încărcat, nu prea dorm, știți dacă dormi ziua, noaptea nu mai e cum trebuie, nu se compară.
Nevastă- mea m-a lăsat, a venit, a plecat, de câteva ori, până s-a dus de tot, cu tot cu fete.
Sunt plătit prost, dar unde să mă duc? E aproape de casă. Stau cu mama, știți cum sunt bătrânii, e rău, e trist, să fii mereu singur.
Cu țigara aprinsă, asculta cuvintele spuse pe un ton blând și cald ce păreau că trec, asemeni un fluid, prin conștiința lui. Și deodată i s-a părut ciudat toată acea scenă ce se desfășura în liniște, apoi pădurea, clădirea veche, acel om care se destăinuia, crezîndu-l din breasla medicilor,era un decor asemănător cu unele vise care începeau la fel de calm și se sfârșeau de fiecare dată cu el transpirat, îmbrăcându-se repede să fugă din casă.
Trebuia să plece de acolo.
- Dacă mergeți la doctorii sau la asistenții din spital imposibil să nu știe vreunul un număr de taxi, mi-e teamă să nu ajung prea târziu.
- Nu am la cine și mai aveți doar o jumătate de oră, abia am și eu cu cine vorbi, rar se întîmplă, știți am dat anunț și la matrimoniale, nu beau, nu fumez, am un serviciu, colegii m-au sfătuit, dar e greu, nu știu de ce.
- Da, uneori e greu, dar probabil dacă veți insista, veți găsi în cele din urmă pe cineva.

Se gândea din nou la el, lui nu-i mai trebuia nimeni, cine l-ar fi suportat cu crizele lui, cîndva fusese lumină, dar se părea că era sortit întunericului, așa cum ea fusese sortită să nu mai fie decît o imagine care-i umplea sufletul de tristețe.
- E fără cinci, puteți traversa dacă nu vă vede șoferul în stație nu oprește, s-a mai întâmplat.
A traversat înfrigurat autostrada privind totuși înapoi. Acel om nu era resemnat cu singurătatea, stătea tot pe bordură, i-a făcut un semn de salut și-l privea în continuare cu ochii lui albaștri și blânzi. Nu-l va mai vedea probabil niciodată, dar va ști mereu că l-a întâlnit, îl va asocia acestui episod din viața lui. Îi era milă, un om așa blînd atacat poate de aceeași depresie, un suflet obligat din motive neînțelese să trăiască singur.
Cine putea ști cauza, femeile sunt majoritatea ca niște buruieni, mereu se strecoară chinuindu-se să supraviețuiască, mereu caută solul cel mai fertil, îl acaparează apoi strecurîndu-și rădăcinile și trăgînd toată seva din jurul lor. Unele...
Ea nu era așa, dar ea nu mai e, ea hrănește pământul cu trupul ei subțire, cu sânii ei mici și catifelați, cu sufletul rătăcind poate așa cum își dorea, peste mări și țări.
Pentru câteva clipe uitase de toate, era atâta liniște, locul părea ireal, uniforma grena, amintiri, frunze galbene căzînd continuu, apoi motorul microbuzului a șters tot, a urcat grăbit, rugându-l din nou pe șofer să-l lase la spitalul de boli mentale, surprinzînd rușinat, cu coada ochiului, privirile curioase ale unor copii, îndreptate spre el.
Staționau încă și nu se putea despărți de chipul omului pe care-l lăsase acolo. O fată tînără, îmbrăcată destul de subțire pentru răcoarea pădurii se îndrepta spre el. Când a ajuns în dreptul uniformei grena, părea o adolescentă. S-a așezat în fața lui, și-au spus ceva, el a scos din buzunar bani și i-a strecurat fără reținere, fără dubiu, trăgînd-o spre el, undeva în interiorul blugilor.
Inima a început să-i bată ciudat, o voce începuse să-i cânte în creier, în ochii omului intersectați ultima dată cu ai lui nu a mai găsit blîndețe, părea că-l sfidează, în timp ce picioarele lui odihneau posteriorul fetii, iar mîinile păcătoase ale acelui singuratic îi mîngîiau fără sfială sînii.
O stare de leșin, amestecată cu greață, l-a făcut să se clatine, să nu mai știe ce e adevărat, să creadă că tot ce se întîmpla era un coșmar și el iar nu se poate trezi, în timp ce omul blînd dispăruse din raza lui vizuală, cu fetița aceea, în cabina de pază.
Era așadar vorba doar de un gram de nebunie...un singur gram...



.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!