Când a ieșit nu mai ploua, s-a așezat pe prima bancă pe care a găsit-o izolată, de fapt era un cadru alcătuit din bănci dispuse în patru laturi, acoperite de o vie desfrunzită. În mijloc, o fântână cu capac din fier, de care zăcea agățată o cană cu torțile ruginite, legată cu un lanț subțire pe unul din brațele ei.
Liniștea și nicotina îi făceau bine, privea absorbit clădirea, întrebându-se fără legătură cu vârtejul de gânduri care-i zburau năuce prin cap, ce vechime o fi avut, știa despre acest spital, adesea făcea glume despre posibilitatea ca unul din apropiații lui să-l viziteze, știa că personalități ale istoriei s-au perindat vremelnic prin el, prizonieri ai propriilor iluzii.
Privirile i s-au desprins însă mimând mirare, atunci când, prin fața lui, a trecut cu pași repezi, femeia încărunțită cu care se întâlnise pe holul spitalului. Nimic nefiresc ar fi putut gândi un om sănătos. S-o fi dus să-și cumpere ceva și se întorcea. Întâmplarea a înlesnit astfel o banală coincidență ce consta în dubla lor apropiere. Dar pentru el, această repetiție risca să declanșeze o nouă criză de panică, orice se suprapunea, întâmplător sau nu, cu detalii nepalpabile, îl făcea să devină nesigur pe propria capacitate de a discerne.
A simțit din nou că-i este frig, acel tunet fusese desigur doar imaginația lui, îi clănțăneau dinții de frig și trebuia să se întoarcă la triaj pentru ca acolo să i se pună o parafă care îi va permite apoi să caute farmacia spitalului, în acel labirint de clădiri cu miros de vechi. Singurul loc de unde își putea primi leacul era doar acea farmacie. Atâta strictețe!
Pentru o sticluță care conținea treizeci de comprimate și o cutie cu alte douazeci.
Nu luase până atunci niciodată somnifere, nu a încercat în nici un fel să împiedice nălucile nopții, aștepta cu înfrigurare următoarea noapte, neștiind când, în loc să descopere el cine știe ce taine, ele l-au copleșit poate pentru totdeauna.
Cu ajutorul câtorva oameni a reușit să găsească farmacia, a primit rețeta din mâna unei farmaciste tânără și blondă care l-a privit insistent și pe care a simțit și el nevoia să o privească. Apoi în aceași stație a așteptat un autobuz cu care a traversat orașul, fără să scape din ochi un pasager care, ca și el, mergea către gară. De câteva ori s-a adâncit în discuții la telefon pentru a da explicații surorii lui, singura persoană cu care vorbise despre toate.
” Da, o să fie bine, doar o depresie, jumate de planetă e depresivă de ce aș face eu excepție, nu, nu i-am pomenit despre alea, sunt doar închipuiri, cu medicația asta voi trece peste asta, știi că nu m-am lăsat niciodată copleșit de greutăți reale cum aș putea să cad victimă unor închipuiri, stai liniștită.”
Tipul vizat s-a ridicat și s-a apropiat de una din uși.
A coborât și s-a lăsat absorbit de mulțimea de oameni care populau gara, de zgomotul strident al muzicii diverse ce răsuna aproape din fiecare chioșc mărunt, purtător de nimicuri. Mirosea la fel de amestecat a mici și a plăcinte, iar el se strecura prin acel gang format ad-hoc, hrănindu-se cu imaginea chipurilor oamenilor, cu gesturile lor firești, cu viața ce fremăta banală, înconjurându-l indiferentă pe el care se simțea atât de singur.
Și nu putea să nu simtă în acele clipe că ar vrea să fie ca și ei, să râdă fără ca acel râs să fie un rânjet forțat adesea ironic sau blazat, să bea poate seara un pahar de vin cu câțiva prieteni acolo, la Arcadia, în acel club retras și intim unde mergea atât de încântat, parcă nu demult, cine a mai stat să măsoare în zile tot trecutul...
Ar putea face asta începând cu acea zi sau cu următoarea, va trage draperiile, va pune în bibliotecă toate cărțile împrăștiate inutil, începute și atât de puține terminate de citit. O să schimbe gresia deteriorată de umezeală din baie, de câte ori a pomenit soră-sa de ea, poate chiar mobila de bucătărie, dulapul ăla imens suspendat care căzuse la un cutremur cu tot ce avea în interior, speriindu-i pe vecinii din jur.
Apoi la urmă...
Ei bine, la urmă o să caute spre înainte și o să aibă o viață normală, poate o prietenă, de ce nu?
Gândul că ar putea din nou să privească, să atingă o femeie goală, l-a făcut să simtă o oarecare neliniște revărsându-i-se repede prin vene.
O să înceapă din nou să trăiască, ce rost avea atâta îndârjire de a se autoflagela, reluând obsesiv la puricat trecutul, răscolind în conștiința lui regrete inutile sau fapte care nu au apucat să devină prezent, pentru că cineva mai presus de el a hotărât să rupă ordinea. Toți trec prin așa ceva, la urma urmei nici nu știa dacă șocul l-a anihilat doar din prisma sentimentelor pe care a fost nevoit să și le reprime sau dacă a fost doar simpla realitate că deodată strada lipsită de indicatorii necesari, face o curbă brusc, nelăsându-i timp să prevadă dezastrul.
Practic nu mai știa dacă dispariția ei prematură, groaza că un trup tânăr și plin de viață va deveni un hoit din care peste câțiva ani nu vei mai recunoaște nimic, era motivul care l-a distrus. Sau poate planul lui firesc despre un viitor la fel de firesc în care ei doi voiau să facă atât de multe și din tot s-a ales doar cu amintiri dureroase.
Nu se știa genul de caracter care sapă inutil în fiecare amănunt până în ziua când s-a întors de la cimitir cu o greață imensă față de toți ceilalți, față de atitudinea lor ipocrită, de toate cuvintele inutile cu care rodeau în sufletul lui, fără măcar să realizeze cât rău îți poate provoca să vezi lacrimile tale pe fețele lor. Să vrei să izbucnești, să arunci toate coroanele alea care miros a moarte, lumânările și ritualurile care prelungesc agonia celor rămași încă vii.
De toate gândurile trebuie să scape, își spunea Gabriel, urcând apatic treptele către apartamentul lui.