- Doamnă Scutaru, n-ați vrea să mă țineți de mână? Mi-ar plăcea tare mult să mă țineți de mână și să ne plimbăm împreună.

Dorina luă mâna mică și caldă într-a ei. Totul în jur avea un ușor iz de aer proaspăt. Printr-o mișcare hotărâtă și intenționată, Dorina se întoarse cu spatele la casă și se uită înspre noul peisaj, desăvârșit, ce se-ntindea pretutindeni. Făcu un prim pas înspre acea lume nouă, dornică s-o vadă, să învețe cât mai multe lucruri despre ea, să aibă și ea parte, cumva, de pacea care umplea totul. Continuă să înainteze, conștientă de fiecare pas pe care-l făcea, ținând mâna fetiței într-a ei și știindt, în ea însăși, că tot ce lăsa în urmă, casa elegantă și cartierul select, singura ei legătură cu rutina zilnică, n-ar mai fi acolo dacă s-ar uita înapoi. Trecea dintr-o lume într-alta, lăsându-se pradă unui vis care părea mult prea real pentru a fi doar vis.

Iarba de pe pajiști se mișca ușor în bătaia vântului, parcă dansând, iar florile se aplecau în semn de bun venit. Cărăruia de sub picioarele lor era ca o mângâiere moale, caldă și răcoroasă. Dorina se simțea bine și nu făcea altceva decât să privească în jur, cu atenție și să învețe.

Copacii care se înălțau deasupra lor erau puternici, cu ramuri greoaie, impunătoare și cu coroane protectoare, asemenea unor adăposturi veritabile. Peste tot vedeai păsări viu colorate, de la cele mai mici până la cele mai mari, umplând văzduhu de triluri minunate; din când în când se așezau pe crengile copacilor, surprinzător de aproape de vizitatorii a căror inimă o umpleau de bucurie.

Deodată, ca și când s-ar fi alăturat acelui cor minunat, Brândușa începu și ea să cânte. Avea o voce caldă, prin care sufletul ei blând și jucăuș vorbea deslușit, de parcă doar așa ar fi putut să-și descarce inima. Cânta limpede, cu îndrăzneală, iar ochii i se umpleau de lumina ce ininda locul venind de pretutindeni.

Dorina o privea ascultând cu atenție. Nu cuteza să rostească vreun cuvânt, ca nu cumva să spulbere această imagine scumpă și delicată. Fetița dinaintea ei era, pur și simplu, o imensă binecuvântare, plină de veselie, viață și puritate. Necazurile dispărură. durerea era de mult uitată.

Brândușa se opri din cântat și se uită la Dorina. aceasta simți cum mâna firavă a fetiței o strângea cu putere și văzu din nou acel zâmbet încântător.

- A fost un cântec foarte frumos, domnișoară Brândușa! Mulțumesc foarte mult!

Brândușa chicoti.

- Îți place să cânți?

- Ooo, aici toată lumea cântă.

- Asta am văzut și eu.

Prizând curaj, Dorina continuă:

- Trebuie să fii foarte fericită aici.

Dar, dintr-o dată, lui Brândușa îi veni o idee care părea mai importantă decât orice altceva:

- Știți ce? Am găsit cel mai mare copac care a existat vreodată și nimeni n-a fost în stare, până acum, să urce până-n vârf, dar asta voi face eu, chiar acum! O să mă urc în copac până-n vârf!

- Oh, sunt sigură de asta. Ce altceva ți-ar plăcea să faci?

- Hmm... Mi-ar plăcea să născocesc povești, așa cum face Iisus. Mie și prietenilor mei ne place să ne spunem povești, dar Iisus spune povești mai bine ca oricine.

Dorina fu de acord. o credea pe cuvânt. Doar totul era un vis - sau era realitate? Nu îndrăznea și nu vroia să afle dacă era vis sau realitate.

Cărăruia șerpuia leneș înspre o vale mică. Nu trecu mult și auziră clipocitul zgobiu al unui pârâiaș. Dorina zări de departe, printre copaci, scânteierile firicelului de apă. abia după ce se apropie reuși să vadă pârâiașul curgând agale printre copaci și răspândind, din legănarea micilor lui valuri, mii de curcubee care-ți luau vederea.

Ajunseră la un pod - era un pod aparte. Mic , arcuit și... nu era construit din planșee de beton, scânduri sau cabluri. Era un pod viu; de fapt crescuse acolo. capetele îi erau înrădăcinate în pământul bogat, iar balustradele împodobite cu frunze de mărimea unei palme, verzi și strălucitoare. Dorina se opri să se uite mai bine.

- Ãsta-i podul meu preferat, spuse Brândușa.

- Cred că știu de ce.

- Hai să trecem dincolo!

Dorina o lăsă pe Brândușa s-o conducă dincolo de pod, în timp ce ea, uluită de priveliște, sorbea din priviri lumina jucăușă a pârâiașului. Apoi văzu pietrele ce străjuiau albia lui. Știa că trebuie să se oprească. Brândușa o tot trăgea de mână.

- Stai! Stai!

Brândușa se opri lângă ea și se uitară amândouă peste balustradă.

- Hî?

Dorina știa că Brândușa nu va fi deloc surprinsă, dar nu se putu abține să nu întrebe:

- Brândușa... pietrele alea... așa-i că sunt pietre prețioase?

Brândușa zâmbi.

- Da. Sunt frumoase, nu-i așa?

- Uită-te cât aur... și rubine... și smaralde...!

- Haideți aici, o chemă Brândușa, luând-o înainte. o să vă arăt locul meu preferat.

Dorina o urmă pe fetiță. Lăsară în urmă podul și ajunseră la un dîmb plin cu verdeață, de cealaltă parte a pârâiașului cu diamante sclipitoare. Era locul ideal. Pământul era călduț și îmbietor, cu iarbă asemenea unui covor gros. De jur împrejur, înălțându-se din pârâiaș, luminile curcubeului jucau pe deasupra copacilor, iar susurul apei clipocinde umplea, parcă, întregul văzduh. Dorina vroia să vadă tot. Vroia să cunoască acest loc. Brândușa n-o grăbi deloc.

- Brândușa... este un loc minunat!

Fetița zâmbi.

Văzând-o în mijlocul acelui peisaj încântător, Dorina își reluă gândul:

- Brândușa, tu trebuie să fii foarte fericită aici!

Brândușa își aplecă privirea și începu să se joace cu firele de iarbă.

- În mare parte...

- Doar în mare... parte?

Brândușa se uită în zare, dincolo de pârâiaș, poate înspre casa care nu mai era acolo. Oftă din adâncul sufletului, coborî din nou privirile și spuse blând:

- Eu aș vrea tare mult să-mi văd familia, doamnă Scutaru.

Dorina nu zise nimic. Brândușa tocmai spusese un lucru atât de special, atât de neprețuit. "Oh, Doamne, nu mă lăsa să-i rănesc inimioara!"