Îndrăzni, totuși, s-o mai întrebe:

- Atunci... chiar ai o familie?

Brândușa nu-și ridică privirea și continuă să se joace cu firele de iarbă. O munceau gândurile. O durea inima. Apoi, în cele din urmă, dădu din cap:

- Iisus mi-a vorbit despre familia mea, dar familia mea nu-i aici.

- Þi-a povestit El despre părinții tăi?

- Da.

Dorina avea impresia că dădu buzna în sufletul ei, că mersese prea departe. Ceva îi spunea să se oprească, să o lse pe fetiță să țină pentru ea toate tainele, dar oricât de rău i-ar fi părut, Dorina nu se putu abține:

- Ce a spus Iisus?

Brândușa încercă s-o privească, dar nu fu în stare, așa că rămase cu privirea pironită asupra firelor de iarbă.

- Păi... mi-a spus cum îi cheamă... mi-a spus cum arată... apoi mi-a spus că v veni o zi când îi voi vedea și vom fi împreună. Vocea începu să-i tremure, dar rosti fiecare cuvânt, cu hotărâre, până la capăt. Dar... câteodată... nu mai am răbdare; aș vrea atât de mult să-i văd!

"Oare aș mai putea pune o întrebare? Una singură..."

- Brândușa...?

Fetița ridică ochii.

- Doamnă Scutaru, sunt foarte fericită că ați venit să mă vizitați. Tare aș vrea să rămâneți aici tot timpul.

Dorina încercă să o îmbrățișeze.

- Draga mea... Eu nici măcar nu știu cum am ajuns aici, dar mă bucur din toată inima că sunt aici. Sunt tare fericită că te-am întâlnit.

Brândușa continuă să se joace cu firele de iarbă. Se uită din nou în depărtări și în cele din urmă, se hotărî să o privească în ochi:

- Credeți că m-ați pute iubi, doamnă Scutaru?

Atât de mult ar fi vrut s-o ia în brațe - atunci, acolo, dar n-o făcu. Nu putea. Totuși, spuse:

- Brândușa... știu că te-aș putea iubi.

Dorina și Brândușa culeseră câteva fructe delicioase, apoi fetița cântă câteva cântece și chiar îi spuse Dorinei o poveste. Se simțeau foarte bine împreună.

Dar acum era liniște. Stăteau pe pajiștea plină de iarbă, în acea lumină caldă și învăluitoare și se bucurau de liniște. Brândușa își rezenase spatele de un copac, ca de un scaun anume făcut pentru o fetiță ca ea. Dorina se simțea cât se poate de bine în iarba moale și tot ce era în stare să facă, clipă de clipă, era să se uite la micuța de lângă ea. Nici una nu scotea un cuvânt.

"Poate din cauză că n-a mai rămas nici un subiect ușor de discutat", se gândi Dorina. "Micuțo, simți tu oare ceea ce simt și eu acum? Oare ce-o fi în inimioara ta? Dacă ai spune măcar ceva, orice, dacă aș știi ce gândești, ce simți cu adevărat... Brândușa... nu mă respinge..."

- Brândușa...

Cei doi ochi căprui se uitară la ea cu nesaț.

"Dacă tot am început", se gândi Dorina, "trebuie să continui, să merg până la capăt."

- Ãăă... - "Of, cum să-i spun?" - Mă gândesc dacă nu cumva există anumite lucruri pe care ne temem să le rostim cu voce tare. Mă tem că există anumite lucruri despre care ți-e frică să vorbești... Apoi, poate și tu te temi că ar putea exista anumite lucruri despre care mie mi-e frică să vorbesc.

Brândușa o asculta cu atenție. Părea să priceapă foarte bine despre ce anume era vorba.

- Deci..., continuă Dorina, deci... ceea ce vreau eu să spun este că... dacă n-ai nimic împotrivă, n-am nici eu nimic împotrivă... Vreau să vorbim despre aceste lucruri. - "Hai, Brândușa, spune că ești de-acord." - Draga mea, nu știu cât timp vom mai fi amândouă împreună, ca acum. Dacă nu vom mai avea niciodată ocazia să ne spunem ce gândim cu adevărat?

Brândușa se ridică în picioare.

- Cred că ar fi îngrozitor, doamnă Scutaru.

- Trebuie să avem o discuție cât se poate de serioasă. Crezi că se poate?

- Îhî...

- Brândușa... tu trebuie să ai o mamă... undeva...

- Da, doamnă. Am.

- Și... odată... o vei vedea din nou. Iisus ți-a spus, nu?

- Și eu vreau s-o văd, Doamnă Scutaru. Vreau tare mult s-o văd.

Dorina oftă adânc, să se mai liniștească.

- Chiar vrei s-o vezi?

- Da.

- Dar... ce crezi că vei simți? Crezi că s-ar putea să fii supărată pe ea? Crezi că s-ar putea s-o urăști pentru că te-a trimis aici fără măcar să-ți dea un nume?

Brândușa era preocupată de sentimentele Dorinei.

- Dar, doamnă Scutaru, pe mie nu mă mai doare sufletul. Eu o iubesc pe mama.

- O iubești? Și nu mai ești supărată pe ea?

Brândușa zâmbi, iar pe față i se putera citi liniștea.

- Vreau doar s-o văd. Mă gândesc tot timpul la ea.

- Chiar? Și ce gândești?

Brândușa se uită în depărtare, închipuindu-și momentul întâlnirii.

- Mă gândesc... că mă uit la chipul ei... Doamnă Scutaru, când o să-i văd chipul, o să-l privesc și iar o să-l privesc și n-o să mă opresc până când nu mi-l întipăresc bine în minte, ca să nu-l uit niciodată. Și o să mă odihnesc liniștită la sânul ei... Întotdeauna mi-am dorit asta. Brândușa se ridi că de la locul ei și, sprijinindu-se de un copac, se pierdu în gânduri. Apoi... apoi vom putea să ne plimbăm amândouă, iar eu i-aș arăta toate locurile mele preferate... apoi ea ar putea să-mi explice o mulțime de lucruri, doar ea, așa, să nu uit niciodată că le-am învățat de la mama, chiar de la mama mea. Și știți ce-ar mai putea face? Ar putea să-mi croiască o rochiță, să o aranjeze până îmi vine perfect, apoi ar putea să îmi pieptene părul, să îmi arate cum să-mi prind flori în păr și cum să sar coarda... și poate ar putea să mă mai învețe vreo câteva cântece, din acelea pe care le cânta când era mică.

Brândușa se apropie de Dorina.

- Și i-aș spune să nu mă mai lase din brațe. Nu mi-ar mai fi greu aici, dacă aș fi cu ea, dar și așa tot mi-ar plăcea să mățină în brațe. Să aducă o pătură călduroasă, să mă acopere cu ea și să îmi spună povești de când era mică.

Brândușa își coborî privirea și se jucă cu pliurile rochiței.

- Ar fi foarte frumos dacă toate acestea s-ar întâmpla... Încă mai plâng câteodată, atunci când sunt singură, și mă tot întreb cum ar fi dacă i-aș auzi pașii, dacă aș știi că e acolo, așteptând să vin ă la mine și să mă mângâie. Întotdeauna m-am întrebat cum ar fi...

Vocea începu să-i tremure, iar ochii ei mari, căprui și triști se umplură de lacrimi.

- Întotdeauna m-am întrebt ce nume mi-ar fi pus. Întotdeauna am vrut să am un nume al meu, doar al meu,un nume pe care să mi-l fi dat ea.