David ajunse acasă târziu, făcuse o escală la barul obișnuit. Soția era deja în pat. Știa că nu adormea fără el așa că se simți vinovat că o făcuse să aștepte. Tânjise după o beție strașnică. Ca întotdeauna, când se simțea atât de agitat, alcoolul îl ajuta prea puțin. Două ore și o siclă de coniac mai târziu, nu era decât ușor amețit și se lupta cu conținutul stomacului – care își pusese în gând să dea afară lichidul arzător.
Se descălță cu atenție dar totul în jurul lui dansa într-un cerc amețitor. Reuși să nu facă zgomot și se închise în baie. Fetița dormea așa că-și putea permite o țigară. Se întinse spre ascunzătoarea –despre care era absolut sigur că nu știa nimeni în afară de el- din peretele fals de deasupra oglinzii și scoase o țigară și o brichetă. O aprinse și aburii beției îl loviră în sfârșit. Gemu.
David ura dezordinea. Ura lucrurile pe care nu le înțelegea și ura schimbările. Întoarcerea lui fratelui său era cu siguranță o schimbare. Își dorise atâția ani ca Rareș să vină înapoi acasă încât se obișnuise cu dorul, cu nevoia de ceva ce nu va mai avea niciodată. Acum nu știa cum și ce să spună, în ce fel să-i vorbească. Îl văzuse coborând din mașina patroanei, pentru o clipă crezuse că e un prieten al domnișoarei Ivorescu, asta până când nuanța părului îi tăiase răsuflarea. Apoi ochii. Nimeni nu avea asemenea ochi.
Nimeni.
Deși trecuseră zece ani și trupul care îi purta era diferit, ochii rămăseseră aceiași. Dacă și-ar fi dorit să-i strige străinului că nu este fratele lui pierdut, privindu-i irișii albaștri inelați cu verde, îi veni imposibil. Oricât de greu ar fi fost de crezut, frățiorul lui era acasă. Inima i se strânse și o nouă durere îi presă plămânii. Soția lui îl aștepta în pat și el va trebui să-i dea vestea cea bună. Era asta o veste bună? Pentru el? Pentru ei? Nu știa.
Cu mintea încercând zadarnic să se înfășoare în jurul evenimentului, Darius se dezbrăcă. Mișcările îi erau îngreunate de alcoolul care-i tăiase o parte din controlul asupra propriilor membre. Se bucură că nu era nimeni acolo să-l vadă. După ce se spălă pe dinți, un sfert de oră, pentru a fi sigur că orice urmă a miasmei alcoolice era de mult ștearsă, urcă scările spre dormitor. Se opri în dreptul primei camere și ascultă cu atenție lipindu-și urechea de ușa maronie. Liniște – fetița dormea – așa cum era normal. Ca un condamnat la moarte apoi, târându-și picioarele după el pe mocheta întunecată -care era defapt verde, alegerea soției- făcu și cei câțiva pași până în dormitorul conjugal. Deschise ușa cu infinită grijă dar aceasta scârțâi, își promise s-o ungă a doua zi și-și dori ca după ce beția va fi trecută să nu-și uite promisiunea. Auzi oftatul ușurat și se bucură că lumina era stinsă. Măcar ea n-o să vadă în ce hal era. Podeaua de lemn îi marca insensbilă fiecare pas și el respiră ușurat când se lăsă să alunece în pat. Se așeză pe locul lui obișnuit și își trase plapuma peste cap. O simți apropiindu-se de el dar îi întoarse imediat spatele. O mână caldă îi atinse umărul și apoi i se odihni pe piept.
- Unde ai fost?
Înghiți în gol. Pentru a doua oară se felicită că nu mâncase nimic de cină.
- L-am dus pe tata acasă, răspunse el neavând încredere în propria voce.
- Până acum?
Nu răspunse.
- Ai fumat, dojana blândă din vocea ei îl răni fizic. Se simți ca un dobitoc. Nu-i plăcea s-o mintă.
- Am fost la o bere după.
Chiar dacă n-o vedea putea simți clătinarea capului.
- Rareș s-a întors acasă, spuse dintr-o dată zdrobindu-și pleoapele și sugrumând plapuma. Femeia de lângă el se crispă. Mâna de pe pieptul lui dispăru.
Era clipa de care se temuse cel mai tare. Motivul pentru care se repezise așa la gâtul propriului frate. Ea. Diana.
După un timp care i se păru o veșnicie simți trupul soției sale începând să se relaxeze.
- Unde? Cum? Șoapta era atât de joasă încăt nu era sigur că o auzise.
- Nu știu.
Liniștea i se păru semn rău dar îi era frică să mai spună ceva. În fond, ce ar mai fi putut spune? Că fratele pe care-l plânsese zece ani era din nou acasă, dar că –pentru că se temea de efectul acelei reuniri de familie- îl tratase ca pe un nedorit.
David se ura pe el.
Diana se întoarse cu spatele la soțul ei și își îngropă fața în palme. Și-ar fi dorit să se ascundă într-un loc pustiu de unde să n-o audă nimeni, să poată plânge în liniște, dar așa ceva nu era posibil. Nu cu David, soțul ei, atât de aproape.