Trecură vreo șase luni de când Mioara își eliberă conștiința în fața prietenei sale.
Veni iarna, dar una blândă, cum de fapt erau în sudul țării. Totuși, un strat de zăpadă subțire se întinse peste tot, pe trotuare, pe alei, iar copacii încremeniră goi, așteptându-și destinul.
Mioara deveni ceva mai comunicativă. Mergea cu Pia la copiii pe care-i medita, la limba engleză.
Pia deveni translatoare în combinat, deoarece utilajele erau importate din S.U.A și odată cu ele veniră și reprezentanți, specialiști ai utilajelor.
- Mioara, ce zici, mă ajuți să traducem o carte tehnică?
- Tu știi că eu nu cunosc bine engleza, Pia.
- Mă ajuți la termenii tehnici, tu ești specialistă în asta.
- Cu multă plăcere. Îți dau o veste... mâine voi ști dacă mi-au aprobat să plec în Australia. Mâine mă duc la ambasadă.
- Nu știam, succes!
În următoarea zi, înainte de Crăciun, Mioara plecă la ambasadă în București, iar seara se întoarse foarte supărată, apatică.
- Nu ți-au aprobat? întrebă Pia, mai mult pentru sine.
- Nu, răspunse scurt fata și ăsta a fost singurul cuvânt din seara aceea.
Mergea la serviciu ca un automat, executa totul cu sârguință și pricepere, dar devenise tăcută, ca înainte de mărturisirea păcatelor primite de la viață.
De anul nou făcură revelionul cu prietenii, la o cabană, în grup cu fete și băieți. Pia abia o târâse după ea.
Mioara-i spuse de mai multe ori:
- Ar fi mai bine să stau eu acasă... oricum sunt doar o pacoste pe capul tuturor.
- Nu ești nici o pacoste, grupul este complet doar cu tine, replică Pia hotărâtă.
Tinerii din grup încercau să o înveselească, însă ea refuza timid uneori, rece alteori.
Apoi zilele își urmară cursul și odată iarna pe sfârșite, sosi primăvara cu mantia ei de verdeață, cu parfum și nerv.
Într-o după amiază, fetele erau cu cafeaua în sufragerie, ca de obicei, după ce sosiseră de la serviciu.
- Mioara, a venit primăvara. O să mergem din nou în drumeții. Abia aștept, spuse Pia volubilă.
- Eu nu mai merg Pia, veți merge fără mine.
- Nici să nu te gândești !
In clipa următoare Mioara desfăcu ceva dintr-un pachețel mic de hârtie.
- Ce ai acolo, Mioara ?
- Cianură, spuse aceasta dezinvolt și vărsă conținutul pachețelului în cană.
- Nuuuu! sări ca arsă Pia, nuuu!
Și trase cu repeziciune cana spre ea. Mioara întinse și ea mâna după cana care se răsturnă, iar lichidul curse pe masă, iar de pe masă, pe covor. Mioara se ridică repede și fugi în baie, cu ambalajul otrăvii în mână. Pia încercă să șteargă, cu multe batiste lichidul, fiind conștientă de efectul acestuia în contact cu pielea.
După puțin timp, Mioara veni din baie, legănându-se și se așeză pe pat. Mai degrabă căzu cu capul pe pernă și cu picioarele atârnându-i pe parchet.
- Pia... mi-e rău... abia șopti, sacadat.
- Ce ai? întrebă aceasta și când se întoarse spre Mioara, văzu că zace inertă.
Ochii îi rămaseră fixați în tavan. Încercă să o scoată din această stare. O pălmui, o strigă pe nume, țipă, dar nimic. La gura învinețită a fetei, se formă imediat o spumă albă și un firișor de sânge, apoi, nimic...Pia înțelese: era moartă. Într-o mână avea ambalajul în care fusese împachetată cianura.
In minutele următoare Pia nu prea știa ce să facă, se zăpăcise și începu să se tânguie: ’’ off...Doamne, ce să mă fac acum..., Doamne dă să nu fie moartă’’. Sună imediat la salvare și ieși pe holul lung al palierului, țipând cât o ținea gura:
- Ajutooorrr!... să mă ajute cineva!... Mioara s-a otrăvit.
Trei dintre prietenii lor de drumeții, săriră imediat și dădură buluc în cameră. Fiecare întreba ce s-a întâmplat.
- Nu știu cum s-a otrăvit, că uite aici a fost cianura, în cana asta care s-a vărsat. Și Pia luă cana să le-o arate prietenilor. Lichidul este pe aici, pe jos...
- A mai avut ea, spuse unul dintre băieți, uite are ceva în mână.
Pia bezmetică desfăcu mâna moartei și luă hârtia.
- Poftim, aici s-a aflat otrava. Am văzut când a desfăcut-o.
- Înseamnă că a mai fost în hârtie, cât să-i fie fatal. Și tu, nu trebuia să pui mâna pe acest ambalaj.
- De ce? întrebă fata confuză.
- O să ai de-a face cu procuratura.
Ca un automat, Pia dădu drumul ambalajului care se opri pe pat, lângă Mioara.
În scurt timp sosi salvarea cu un medic. Nu avu altceva de făcut, decât să constate decesul.
- Vă rog să părăsiți în acest moment camera, pentru că sunt nevoit să chem reprezentanți ai criminalisticii, spuse medicul.
- Pentru ce? întrebă Pia năucită.
- Pentru că, tocmai a avut loc o sinucidere sau o crimă. Nu avem de unde să știm și apoi asta este procedura, domnișoară, în astfel de cazuri.
Tinerii se retraseră la ușă cu Pia cu tot, medicul dădu telefon la criminalistică și ieși imediat, sigilând ușa în urma lui.
Din acest moment începu clipe de calvar pentru Pia cea minionă, dar cu suflet uriaș.
Primii care o luară la întrebări fuseră doi criminaliști și un medic legist: la ce oră au venit acasă, unde a stat fiecare, de care parte a mesei, pe ce scaun, de ce era cafea pe jos, de ce hârtia de ambalaj era lângă victimă, de ce a ridicat cana în care fusese otrava, etc. Biata fată bulversată răspundea, dar uneori se încurca, nevenindu-i să creadă că poate fi învinovățită de moartea prietenei sale. După tirul de întrebări, dar care nu se consemnaseră nicăieri, cadavrul Mioarei fuse luat și dus la spital, pentru autopsie.
- Are rude? întrebă medicul.
- Nu a ținut legătura cu familia, răspunse Pia.
- Și cine o s-o înmormânteze?
- Nu știu, spuse fata. Pot face curat în cameră?
- Da, am luat toate probele necesare, răspunse criminalistul.
Rămasă cu prietenii, Pia se sfătui cu ei și ajunseră la concluzia de a căuta printre actele Mioarei, pentru a-i găsi adresa din Moldova, eventual pe tatăl și pe fratele acesteia și de a le respecta dorința, în caz că vor să o înmormânteze. Dacă nu, ei prietenii, vor pune mână de la mână și o vor înmormânta.

va urma