agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4073 .



Laba de maimuță
proză [ ]
traducere de Const. Popescu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [William_Wymark_Jacobs ]

2010-03-05  |     |  Înscris în bibliotecă de Cont șters



Afară, noaptea era rece și umedă, dar în micul salon, cu jaluze¬lele trase cu grijă, al vilei Lakesnam ardea un foc viu. Tatăl și fiul jucau o partidă de șah. Vîrstnicul, cu o concepție de joc foarte personală, implicînd mișcări radicale, își expunea regele unor pri¬mejdii atît de grave și de inutile încît stîrnea pînă și dezaprobarea bătrînei doamne care tricota liniștită lîngă cămin.
— Ia ascultă vîntul, zise domnul White care, dîndu-și seama cam tîrziu de-o greșeală fatală săvîrșită la joc, se străduia să-l împiedice pe fiul său de-a o remarca, întreținînd o conversație plăcută.
— Îl ascult, răspunse tînărul, cu ochii ațintiți fără milă pe tabla de șah și cu mîna întinsă înainte. Șah.
— M-ar mira foarte tare dac-ar veni astă-seară, continuă tatăl.
— Și mat, îi replică fiul său.
— Ce rau e cînd trăiești atît de departe de toate ! exclamă brusc domnul White cu o violență neașteptată. Dintre toate locu¬rile izolate din ținut, ăsta de aici e cel mai dezgustător cu putință. Aleea din grădină e plină de hîrtoape, iar drumul un torent. Mă întreb la ce-or fi gîndind oamenii. Cum la șosea nu sînt decît două case locuite, bănuiesc că nu-și bat prea mult capul.
— Liniștește-te, dragul meu, îl îndemnă soția lui cu un glas calm. Poate c-ai să câștigi tu partida viitoare.
Domnul White înălță brusc ochii tocmai la vreme ca sa sur¬prindă privirile complice dintre mamă și fiu. Cuvintele i se stinseră pe buze și își ascunse în barba căruntă și înspicată un zîmbet
de nedumerire.
— lata-l, zise Herbert White, în timp ce poarta grădinii se închidea zgomotos și pași grei se îndreptau spre ușă.
Bătrînul se grăbi să se scoale pentru a deschide. Îl auziră exprimîndu-și condoleanțele noului venit, care la rîndul lui se plînse de situația lui tristă, astfel încît doamna White șopti : „Vai de mine !" și tuși ușor cînd soțul ei intră în încăpere însoțit de-un flăcău înalt și voinic, cu ochi rotunzi și roșu la față
— Sergentul-major Morris, spuse domnul White.
După ce dădu mîna cu bătrîna doamnă și cu Herbert, Morris se așeză în fotoliul care i se oferi lîngă cămin și urmări mulțumit cum gazda pune pe masă o sticlă de whisky și păhărele, iar apoi atîrnă deasupra focului un mic ceainic de aramă;
după trei pahare, ochii vizitatorului începură să lucească mai viu și porni să povestească, în vreme ce micul grup familial privea cu interes pasionat acest oaspete venit din îndepărtate ținuturi și care, rezemîndu-și umerii lați în fotoliu, descria scene ciudate și fapte pline de curaj, războaie, epidemii și popoare stranii.
— Toate astea timp de douăzeci și unu de ani, spuse domnul "White, dînd din cap către soția și fiul său. Cînd a plecat era un băiat slab ca o prăjină, muncitor la antrepozite. Ia priviți-l acum pe acest voinic.
— E adevărat că nu pare să fi îndurat prea multe, răspunse politicos doamna White.
— Mi-ar place și mie să dau o raită în India, zise soțul ei, ca să văd și eu cum e pe-acolo.
— E mai bine pentru dumneavoastră aici decît acolo, răspunse sergentul-major, clătinînd din cap.
Apoi lăsă paharul gol, suspină ușor și clătină din nou din cap.
— Mie unul mi-ar place să văd templele alea vechi, fachirii și jonglerii, reluă domnul White. începuseși parcă să-mi povestești ceva data trecută despre o labă de maimuță, nu, Morris ?
— O, nu-i nimic, se grăbi să răspundă soldatul. Nu-i nimic care să merite măcar să fie povestit.
— O labă de maimuță ? întrebă curioasă bătrîna doamnă.
— Vă spun drept că asta se poate numi magie curată, declară Morris plin de el.
Cei trei ascultători se aplecară înainte plini de interes. Vizita¬torul duse cu un gest distrat paharul gol la buze, apoi îl puse la loc. Gazda i-l umplu.
— La vedere, continuă sergentul-major, moșmonind în buzu¬nar, nu-i decît o labă mică foarte obișnuită și uscată ca o mumie.
Scoase din buzunar un obiect pe care îl întinse spre ei. Doamna White se trase cu o strîmbătură, iar Herbert apucă laba de mai¬muță și o cercetă plin de curiozitate.
— Și ce are atît de special ? întrebă domnul White care, după ce-o primi din mîinile fiului său, o studie și el mai înainte de-a o lăsa pe masă.
— Se zice că un bătrîn fachir ar fi vrăjit-o. Era un adevărat sfînt. Voia să arate că destinul stăpînește viața oamenilor și că cei care încearcă să-i stea în drum au multe de suferit. A vrăjit această labă, astfel încît trei oameni diferiți să poată fiecare, cu ajutorul ei, să-și îndeplinească trei dorințe.
Pronunțase aceste cuvinte pe un ton atît de impresionant încît ascultătorilor li se păru că risul lor slab suna cam nelalocul lui.
— Și de ce nu vă exprimați aceste trei dorințe, domnule ? întrebă Herbert ironic.
Soldatul îl pironi cu o privire pe care cei vîrstnici o acordă tinerilor îngîmfați.
— Mi le-am exprimat, răspunse el calm, în vreme ce chipul lui rubicond pălea.
— Și cele trei dorințe au fost într-adevăr îndeplinite ? îl întrebă doamna White.
— Da, răspunse sergentul-major, și paharul i se ciocni de dinții solizi.
— S-a mai folosit cineva de acest talisman ? se interesă bă-trîna doamnă.
— Da, un altul înaintea mea ; și-a exprimat și el trei dorințe. Nu știu care au fost primele două, dar în ceea ce privește pe cea de-a treia, a cerut să moară. Așa am obținut laba.
Glasul îi devenise atît de grav încît cei trei ascultători răma¬seră tăcuți.
— Dacă toate cele trei dorințe ți-au fost îndeplinite, vorbi în cele din urmă bătrînul, atunci, Morris, această labă nu-ți mai folosește la nimic. De ce-o mai păstrezi ?
— Cred că dintr-o pură fantezie, răspunse soldatul dînd din cap. M-am gândit s-o vînd, dar, pînă la urmă, bănuiesc c-am să renunț. A pricinuit și așa destul rău. In afară de asta, nimeni nu vrea s-o cumpere. Unii își închipuie că-i o farsă, iar cei care dau cîtuși de puțin crezare poveștii vor mai întîi s-o încerce și numai apoi să-mi plătească.
— Dacă ai mai avea încă dreptul să-ți exprimi trei dorințe, ai face-o ? îl întrebă bătrînul aruncîndu-i o privire pătrunzătoare.
— Nu știu... zău că nu știu, răspunse sergentul-major.
Luă laba, o juca o clipă între degetul mare și arătător, apoi o aruncă deodată în foc. Domnul White dădu un strigăt ușor, se aplecă și o scoase grăbit.
— Mai bine ați fi lăsat-o să ardă, declară soldatul solemn.
— Fiindcă tu n-o vrei, Morris, dă-mi-o mie, zie bătrînul.
— Nu, răspunse soldatul cu o voe încăpățînată. Am arun¬cat-o în foc. Dacă vreți s-o păstrați, sa nu-mi reproșați ce-o să se întîmple. Dac-ați fi om de înțeles ați arunca-o la loc de unde ați scos-o.
Bătrînul clătină din cap șl cercetă cu atenție noua achiziție.
— Cum te folosești deea ? întrebă el.
— E de ajuns s-o "ții în mîna dreaptă și să-ți exprimi cu voce tare dorința... Vă previn însă că poate avea urmări neplăcute.
— Parcă-i o poveste din "O mie și una de nopți", spuse doamna White și se ridică pentru a pune masa. Ai fi în stare să dorești să am patru perechi de mîini, nu ?
Soțul ei scoase talismanul din buzunar, apoi toți trei izbucniră în rîs, văzînd că sergentul-major îl apucă neliniștit de braț.
— Dacă țineți să vă exprimați o dorință, zise el aspru, cereți cel puțin un lucru rezonabil.
Domnul White dădu drumul labei în buzunar, apoi aranja scaunele și-l invită pe prietenul său să ia loc la masă. în cursul cinei aproape că uitară de existența talismanului. După masă, fa¬milia White ascultă cu încîntare o nouă povestire a aventurilor trăite de ostaș în India.
Cînd ușa se închise în urma oaspetelui, plecat la timp ca să mai prindă ultimul tren, Herbert se adresă părinților săi.
— Dacă povestea cu laba de maimuță e la fel de adevărată ca cea pe care tocmai ne-a istorisit-o, n-o să ne alegem cu mare lucru.
— I-ai dat cel puțin ceva în schimb, dragul meu ? întrebă doamna White, scrutînd pe soțul ei.
— A, un fleac, răspunse el și roși. N-a vrut să-l primească, dar l-am silit. Și m-a rugat din nou cu insistență să arunc laba
de maimuță.
— Nici gînd ! exclamă Herbert, simulînd o uimire plină de spaimă. Ei bine, o să fim bogați, celebri și fericiți. Pentru început, cere, tată, să fii împărat. Așa n-o să te mai conducă nevasta.
Începu să alerge în jurul mesei, urmărit de mama calomniată, care flutura o husă de fotoliu.
Domnul White scoase laba din buzunar și o contemplă ne-hotărît.
— De fapt, nu prea știu ce să doresc, spuse el încet. Am impresia că nu-mi lipsește nimic.
— Dac-ai plăti dintr-odată toate datoriile asupra casei, nu-i așa c-ai fi grozav de fericit ? întrebă Herbert, lăsîndu-și o mînă pe umărul tatălui. Ei bine, n-ai decît să ceri două sute de lire, și cu asta ai achitat datoria.
Domnul White zîmbi jenat de propria lui credulitate, ridică talismanul în mînă, în vreme ce Herbert, cu un aer grav„ nițel ridicol prin semnul cu ochiul pe care îl făcu mamei sale, se așeză la pian și execută două acorduri impresionante.
— Doresc să am două sute de lire, spuse bătrinul cu o voce hotărîtă.
Aceste două cuvinte fură primite cu un acord formidabil de pian, întrerupt violent de un strigăt înfricoșat al domnului White. Soția și fiul său se repeziră la el.
— S-a mișcat! strigă el aruncînd o privire îngrozită labei care zăcea pe jos. în clipa cînd mi-am exprimat dorința, laba s-a zvîrcolit în mîna mea ca un șarpe.
— În orice caz, nu văd banii, declară Herbert ridicînd talis¬manul și punîndu-l pe masă, și pun rămășag că n-am să-i văd niciodată.
— Dragul meu, imaginația ți-a jucat o festă, spuse doamna White privindu-și soțul cu neliniște.
Înainte de a răspunde, domnul White clătină din cap.
— La urma urmei, n-are nici o importanță, nu s-a întîmplat nimic rău. Dar tot mi-a tras o sperietură.
Se așezară din nou înaintea căminului, iar cei doi bărbați ter¬minară cu fumatul pipelor. Afară vîntul sufla cu o violență sporită, iar domnul White tresări de teamă auzind cum trosnește o ușă la primul etaj. în încăpere domnea o tăcere neobișnuită și tristă, care ținu pînă în clipa cînd cei doi bătrîni se ridicară pentru a se duce la culcare.
— Cred c-o să găsiți banii într-un sac mare în mijlocul patu¬lui, zise Herbert, urînd noapte bună părinților, săi. Iar o ființă înspăimîntătoare o să vă pîndească pitită sus pe dulap, cînd o să vîrîți în buzunar banii cîștigați necinstit.
A doua zi dimineață, în vajdl de lumină cu care soarele de iarnă inunda masa cu micul dejun, Herbert își bătu joc de temerile tatălui său. în încăpere domnea o atmosferă foarte banală, diferită de cea din seara precedentă. Mica labă murdară și zgîrcită fusese aruncată pe măsuța de servit cu o neglijență ce trăda lipsa com¬pletă de încredere în virtuțile ei.
— Bănuiesc că toți ostașii sînt la fel, spuse doamna White. Mă mir c-am fost în stare să-i ascultăm balivernele ! Cum să se îndeplinească asemenea dorințe în vremurile noastre ? Și chiar dacă s-ar îndeplini, cum ar putea două sute de lire să-ți facă cel mai mic rău, dragul meu ?
— Doar căzîndu-i din cer în cap, răspunse Herbert ironic. Morris afirmă că lucrurile se petrec atît de firesc încît par datorate unei simple coincidențe.
— În orice caz, să nu încerci să intri în posesia acestor bani mai înainte de întoarcerea mea, vorbi Herbert ridicîndu-se de la masă. Mă tem să nu te transforme într-un avar, iar noi să fim siliți să te dezicem.
Mama sa începu să rîdă și îl întovărăși pînă la ușă. Apoi, întoarsă la masă, rîse cu lacrimi de credulitatea soțului ei. Ceea ce n-o împiedică însă să se repeadă la ușă cînd auzi că bate poșta¬șul și nici să facă aluzii destul de răutăcioase la adresa bețivanilor de sergenți-majori pensionari, cînd își dădu seama că poștașul nu-i adusese decît o notă a croitorului.
— Cred că Herbert o să ne ridiculizeze mai departe cînd o să se întoarcă, zise ea în timp ce se așezau la masă ca să ia micul dejun.
— Desigur, răspunse domnul White, turnîndu-și puțină bere. Asta nu înseamnă însă că laba nu s-a mișcat în mîna mea. Sînt gata să jur.
— Închipuiri, declară bămna doamnă, vrînd să-l îmbuneze.
— Îți repet că s-a mișcat într-adevăr. N-a fost nici un fel de închipuire. Tocmai... Dar ce ai ?
Doamna White nu-i răspunse. Urmărea cum afară un om dădea în mod misterios tîrcoale casei, privind-o nehotărît și părînd că încearcă zadarnic să se hotărască să intre. Făcînd legătura cu cele două sute de lire, observă că necunoscutul era foarte bine îm¬brăcat, avînd pe cap un joben nou-nouț. Se opri de trei ori înaintea porții de la grădină, apoi își văzu de drum. A patra oară, apucă clanța, deschise poarta brusc și păși spre casă pe alee. în aceeași clipă, doamna White își duse mîinile la spate, desfăcu grăbită șorțul și ascunse acest articol vestimentar sub perna fotoliului. îl conduse pe necunoscut în salon. Acesta, destul de jenat, o urmări din colțul ochiului pe bătrîna doamnă, ascultînd cu o figură preocupată scuzele ei despre dezordinea din cameră și despre vechea haină a soțului ei (pe care acesta n-o purta de obicei decît cînd lucra în grădină). Cînd încheie cu introducerea, doamna White așteptă cu toată răbdarea pe care io îngăduia curiozitatea ei feminină ca necunoscutul să mărturisească obiectul vizitei sale. Dar omul păstra o tăcere ciudată.
— Mi s-a cerut să vin să vă văd, începu el în sfîrșit, aplecîn-du-se pentru a culege un fir de ață de pe pantalon. Vin din partea casei Maw și Meggins.
Bătrîna tresări.
— S-a întîmplat vreun accident ? întrebă ea cu o voce gîtuită. I s-a întîmplat ceva lui Herbert ? Vă rog, spuneți-mi repede ce s-a petrecut!
— Hai, bătrînico, îi spuse soțul ei, grăbindu-se să intervină. Ia loc și nu te grăbi să tragi concluzii pripite. Apoi, privindu-și vizitatorul cu un aer gânditor, continuă : Sînt convins că nu ne-ați adus știri rele, domnule, nu-i așa ?
— Regret... începu celălalt.
— E rănit ? întrebă mama. Vizitatorul dădu afirmativ din cap.
— E grav rănit, declară el calm. Dar nu are nici un fel de suferințe.
— Mulțumescu-ți ție, Doamne ! strigă bătrîna împreunîndu-și mîinile. îți mulțumesc că l-ai scăpat de dureri. Doamne, eu...
Se opri deodată pricepînd semnificația sinistra a acestei asi¬gurări formale și citi pe fața interlocutorului ei confirmarea teme¬rilor ei. își reținu răsuflarea, se întoarse spre soțul ei, apoi își puse bătrîna ei mînă tremurătoare pe-a lui. Se așternu o lunga tăcere.
— A fost prins de-o mașină, murmură în cele din urmă vizi¬tatorul.
— Prins de-o mașină, firește, repetă domnul White cu o fi¬gură năucită.
Rămase nemișcat în fotoliul său, privind pe fereastră fără să vadă nimic, apucă mîna soției sale și o strînse ca pe vremea logod¬nei lor, cu aproape patruzeci de ani în urmă.
— Nu ne mai rămăsese decît el, spuse el, și se întoarse încet spre vizitator. E o lovitură grea pentru noi...
Omul tuși ușor, se ridică și se apropie de fereastră cu pași lenți.
— Firma mea m-a însărcinat săvă exprim sincere condoleanțe pentru această pierdere dureroasă pe care-o încercați, zise el fără să se întoarcă. Vă roginsistent să înțelegeți că nu sînt decît un simplu funcționar care execută ordine.
Nu primi nici uh răspuns. Bătrîna pălise. Privea fix și respira aproape imperceptibil. Pe chipul domnului White se întipărise o expresie cu care înfruntase pentru prima oară focul luptelor priete¬nul său, sergentul-major.
— Am fost însărcinat, de asemenea, să vă transmit că firma Maw și Meggins își declină orice răspundere, continuă mesaj erul, dar că, ținînd seama,1 de munca lui conștiincioasă la întreprinderea noastră, firma dorește să vă ofere o anumită sumă cu titlu de compensație.
Domnul White dădu drumul mîinii soției sale, se sculă de pe scaun și își pironi îngrozit privirea asupra vizitatorului său. Apoi, buzele reușiră să pronunțe un singur cuvînt:
— Cît?
— Două sute de lire.
Fără să audă strigătul pătrunzător al soției sale, bătrinul zîmbi ușor, întinse mîinile înainte ca un orb și se prăbuși.
Domnul și doamna White își îngropară mortul în marele cimi¬tir nou de tot, situat la trei kilometri de casă, apoi se întoarseră la locuința lor, scăldată în umbră și tăcere. Totul se încheiase atît de repede încît la început le venise greu să înțeleagă bine situația. Rămaseră în așteptare, ca și cum ar mai fi trebuit să se întîmple ceva, un lucru capabil să le ușureze această povară prea mare pentru două inimi bătrîne. Dar, pe măsură ce zilele se scurgeau, așteptarea luă locul resemnării, acea resemnare lipsită de speranță a bătrînilor, greșit numită apatie. Li se întîmpla cîte odată să nu schimbe mai mult de două sau trei fraze, căci acum nu mai aveau subiecte de conversație, iar zilele nesfîrșite nu le mai aduceau decît plictiseală și oboseală.
Cam la o săptămînă după înmormîntare, domnul White se trezi brusc la miezul nopții, întinse mîna și se pomeni singur în pat. Camera era cufundată în beznă. De lîngă fereastră răzbăteau hohote înfundate. Se ridică în capul oaselor și trase cu urechea.
— Vino îndărăt în pat, spuse el blînd. O să ți se facă frig.
— Fiului meu îi e mai frig decît mie, răspunse bătrîna și ho¬hotele ei se întețiră.
Apoi, treptat, domnul White nu le mai auzi. Patul era cald, iar pleoapele lui grele de somn. Se ghemui nițel și adormi de-a binelea. Un strigăt disperat al soției sale îl făcu să se trezească cu o tresărire.
— Laba de maimuță ! exclamă ea sălbatic. Laba de maimuță !
Bătrînul avu un fior de teamă.
— Unde-i ? întrebă el. Ce s-a întîmplat ? Soția lui se apropie de pat cu pași tremurători.
— îmi trebuie, spuse ea. Sper că n-ai aruncat-o.
— E în salon, pe consolă, îi răspunse el în culmea mirării. Dar de ce ?
Rîzînd și plîngînd, doamna White se aplecă peste soțul ei și îl sărută pe obraz.
— Tocmai mi-am amintit de ea, spuse ea cu o voce întretăiată. De ce nu mi-a venit ideea mai devreme ? Și tu de ce nu te-aî gîndit ?
— La ce să mă gîndesc ?
— La celelalte două dorințe, firește. N-am exprimat decît una.
— Și nu crezi că-i de ajuns ? o întrebă el violent.
— Nu ! strigă ea triumfătoare. O să ne mai exprimăm o do¬rință. Coboară și caut-o imediat, apoi exprimă-ți dorința ca băiatul nostru să-și recapete viața.
Bătrînul se așeză pe pat, apoi aruncă jos cuverturile, tremurînd din toate mădularele.
— Dumnezeule, ai înnebunit ! exclamă el uluit.
— Du-te și caut-o ! îi ordonă ea cu un glas gîtuit. Du-te și caut-o imediat, și exprimă-ți dorința... O, fiul meu, copilul meu !
Domnul White scapără un chibrit și aprinse lumînarea.
— Culcă-te la loc, spuse el. Nu mai știi ce vorbești.
— Dar dacă prima dorință ne-a fost îndeplinită, de ce nu s-ar îndeplini și cea de-a doua ?
— A fost doar o coincidență, se bîlbîi el.
— Du-te și caută laba și exprimă-ți dorința ! strigă ea, îm-pingîndu-l spre ușă.
După ce coborî în beznă scara, ajunse bîjbîind în salon. Talismanul se găsea într-adevăr la locul lui, și bătrînul se îngrozi la gîndul că dorința încă neexprimată ar fi putut să-i aducă pe fiul său mutilat în fața ochilor, mai înainte să aibă timp să fugă din încăpere. Își reținu răsuflarea, dîndu-și seama că nu mai nimerește spre ușă. Cu fruntea scăldată de-o sudoare rece, ocoli masa, o luă pe lîngă perete și, ținînd sjtrîns în mînă obiectul malefic, regăsi în cele din urmă coridorul strimt.
Pînă și chipul soției sale i se păru schimbat cînd intră în dormitor : livid, trădînd o așteptare febrilă, avea o expresie pe care n-o mai întîlnise. Domnului White i se făcu frică de ea.
— Exprimă-ți dorința ! strigă ea violent.
— E stupid și nelegiuit ! se bîlbîi el.
— Exprimă-ți dorința ! repetă ea. Soțul ei ridică mîna și murmură :
— Doresc ca fiul meu să-și recapete viața !
Talismanul căzu pe dușumea. Bătrînul îl privi tremurînd.
Apoi se prăbuși într-un fotoliu, în vreme ce soția sa se apropie cu o privire febrilă de fereastră și ridică jaluzelele.
Domnul White rămase nemișcat pînă ce frigul îi cuprinse întreg corpul ; arunca uneori o privire bătrînei sale soții, care privea pe fereastră. Lumînarea, care arsese pînă la piciorul sfeșnicului de porțelan, răspîndea umbre tremurătoare pe tavan și pe pereți. In curînd se stinse, după ce mai pîlpîise o dată viu. Bătrînul, căruia eșecul cu talismanul îi adusese o ușurare sufletească greu de expri¬mat în cuvinte, se apropie de pat cu pași rari, iar peste puțin timp soția lui veni, și se întinse alături de el fără să scoată un cuvînt. O vreme ascultară în tăcere ticăitul orologiului. O treaptă a scări trosni. Un șoricel se strecură pe lîngă perete, scoțînd un chițăit ascuțit. Bezna devenise apăsătoare. Atunci, adunîndu-și întreg curajul, domnul White luă cutia de chibrituri, scapără unul și coborî să caute o luminare.
Cînd ajunse la piciorul scării, chibritul se stinse. în aceeași clipă, se auzi slab o lovitură în ușa de la intrare.
Bătrînul scăpă cutia din mînă, rămase împietrit, reținîndu-și răsuflarea, pînă cînd răsună o a doua bătaie. Atunci, făcu stînga împrejur, se urcă grăbit în camera de la etaj și închise ușa în urmă. O a treia bătaie în ușă răsună în toată casa.
— Ce s-a întîmplat ? strigă bătrîna tresărind.
— Un șobolan, răspunse domnul White cu glas tremurător. A trecut prin fața mea pe scară.
Bătrîna se ridică în capul oaselor și trase cu urechea. Se auzi o nouă lovitură violentă în ușă.
— E Herbert ! urlă ea. Fiul meu !
Fugi spre ușă, dar soțul ei i-o luă înainte și o apucă strîns de braț.
— Ce vrei să faci ? o întrebă el cu voce răgușită.
— E copilul meu ! E Herbert ! strigă și se zbătu să scape. Am uitat că cimitirul e la trei kilometri de aici. De ce nu-mi dai dru¬mul ? Lasăimă ! Trebuie să-i deschid !
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu da drumul înăuntru ace¬lei ființe ! strigă el tremurînd tot.
— Þi-e frică, așadar, și de propriul tău fiu ? Lasă-mă !... Vin Herbert, vin !
Răsună o nouă bătaie, apoi încă una. Bătrîna se smuci brusc, scăpă din mîinile lui și ieși în fugă din încăpere. Soțul ei o urmă pînă la palier și o imploră să se întoarcă, în timp ce ea cobora scările, sărind cîte patru trepte. Auzi clinchetul lanțului de sigu¬ranță și cum se freacă zăvorul de la piciorul ușii, care aluneca încet. Apoi, surprinse vocea încordată și gîtuită a soției sale.
— Zăvorul de sus ! striga ea. Vino să mă ajuți. Nu pot să ajung la el.
Dar soțul ei, ghemuit pe dușumea, căuta cu disperare să dea de laba de maimuță. Dacă ar fi reușit s-o găsească mai înainte ca ființa de afară să intre ! O adevărată grindină de lovituri zgu¬dui casa din temelii și auzi scîrțîitul unui scaun pe care soția sa îl așeza pe coridor lîngă ușă. Apoi zăvorul de sus începu să alunece la rîndul lui. în aceeași clipă, bătrînul găsi laba de maimuță și murmură înnebunit cea de-a treia și ultimă dorință.
Loviturile încetară pe loc, deși ecoul lor mai persista încă în casă. Scaunul fu tras înapoi și ușa se deschise. O pală de vînt înghețat mătură scara. Un geamăt lung de dezamăgire și durere îi dădu bătrînului curajul să coboare treptele în fugă, pentru a se alătura soției sale, apoi ca s-ajungă repede la poarta grădinii. În lumina tremurătoare a felinarului din fața casei, drumul se întindea tăcut și pustiu.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!