Structura imaginii în interesul politicienilor

Mă feresc să teoretizez mai mult decât trebuie și intru în subiecte numai cu câteva cazuri bine cunoscute în istoria veche și recentă, după cum urmează:

Aria calomniei din „Bărbierul din Sevilla”
„Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose(fr, „Calomniați, calomniați, ceva tot va rămâne!”) Beaumarchais, Bărbierul din Sevilla-act.II sc.8. Sunt cuvintele din faimoasa tiradă a lui don Basilio, care i-a inspirat compozitorului italian Rossini, nu mai puțin faimoasa „arie a calomniei”. Autorul punându-l pe Don Basilio să facă elogiul calomniei, arată că cei care folosesc această armă perfidă, strecoară în mod conștient veninul minciunilor, convins că măcar un strop tot va rămâne în sufletul oamenilor, de pe urma unor astfel de ponegriri. De aici această expresie, aplicată defăimătorilor fără scrupule, de tipul lui Don Basilio, care se bucura și râdea văzând cum o șoaptă calomnioasă ia încet-încet proporții:
„Și se-ntinde ca un val,
Ca un foc, ca un cutremur,
Ca urgia ce produce
Un dezastru infernal”
La rândul lui, Beaumarchais s-a inspirat din Francis Bacon care, în lucrarea sa De dignitate et augmentis scientiarum(cartea a 8-a, cap.II), exprimă o idee identică într-o formă care e și ea aproape identică: Audacter calumniare, semper aliquid haeret(Calomniază cu îndrăzneală, până la urmă tot se prinde ceva).

Circumstanțe istorice opuse manierelor politice sus arătate
Concizie maximă

Istoria omenirii are o linie sinuoasă când politica vrea și reușește să subordoneze interesele și mersul social, dar sunt și cazuri inverse când politica devine prăfuită și reacționară față de interesele societății. În acest caz, societatea, prin intelectalitate, prin artiști și oameni de știință, nu mai acceptă imixtiunile și dominațiile acestora în artele imagistice, când își creează propriile simboluri, nuanțe, o imagistică proprie.

Renașterea și manierismul istoric
Renașterea marchează trecerea către vremurile moderne. Artiștii perioadei sus arătate s-au eliberat de dogmele care au dominat evul mediu și au început să înfățișeze realitatea vizibilă prin perspectiva liniară.
Tablourile care reprezentau portrete și peisaje au căpătat mai multă importanță alături de temele biblice și mitologice.

Dezvoltarea știintelor naturii, precum și orientarea către arta clasică a antichității, au contribuit la apariția unei noi maniere de reprezentare artistică- manierismul, un alt curent imagistic care a structurat artele pe alte coordonate dătătoare de progres și civilizatie, care au ras feudalimul prăfuit și au adus prin revoluțiile franceze, democrația burgheză și apoi alte democrații constituționale.
Renașterea a adus cu și după ea idealurile clasicismului.

Perspectivele percepției umane și a locului umanității în lume
Arta nu mai acceptă să fie privită doar ca un simplu meșteșug , care și-a cerut și obținut locul si rostul în societate și în deciziile politicenilor.
Artiștii renașterii erau preocupați de inovarea și aplicarea unor tehnici și tehnologii înaintate, rafinate, ele au dus la progresul știut, idee care a fost puternic însușită și aplicată de uriașa revoluție industrială americană care a schimbat lumea.

Astăzi, de la manierismul arătat-la manelism
Nu mai insist asupra folosirii manelismului în scopuri de imagini politice, dar nu pot trece chiar total cu vederea când puternicii de azi cumpără și utilizează imaginea manelelor, ca imagine a desăvârșirii politice a puterii vremelnice.
N-am argumente contrarii ca să nu constat că se schimbă doar actorii, că obiceiurile se preiau din zbor și că exemplul din aria calomniei din opera „Bărbierul din Sevilla” n-a dispărut niciodată, pentru care citez
catrenele de mai jos:

S-au schimbat simboluri și actorii
Doar șmecheria a rămas,
Și din ea sug bine profitorii
Ce-i întâlnim la ori ce pas.

S-au schimbat, s-au alternat
Cât erau la cârmă-adică,
Dar cu toții au mâncat
Din aceeași fripturică.

Așa e-n politica din toate timpurile
Politica-i târfă spurcată
O știe lumea foarte bine,
E singura prostituată
Ce te plătește ea pe tine.

Înapoi la Machiavelli și la urmașii lui
Am făcut intenționat zig-zag în istorie cu ținte directe la epoca lui Machiavelli , la trecut, prezent și viitorul probabil.

Machiavelism-Cuvântul s-a format de la numele lui Niccolo Machiavelli, diplomat florentin, care a trăit între anii 1469 și 1527. Acesta a scris în 1515, o carte cu titlul Principele( tradusă și în limba română), în care-cu sinceritate(după părerea unora)- dar mai ales cu cinism( după opinia altora), a preconizat în politică absolut orice mijloace ce pot duce la atingerea scopului propus: vicleșug, minciună, lipsă de scrupule, sforărie, diabolice manevre, trădare, corupere, etc. Această doctrină a dat naștere în limbajul comun epitetului de machiavelic și expresiei machiavelism, care se aplică însă numai unor persoane, unor acțiuni, unor sisteme, etc, din care dacă morala și scrupulele sunt excluse, sunt în schimb incluse ingeniozitatea, dibăcia, calculul premeditat și o țintă foarte precisă.
În graiul nostru, spre a întări și mai mult sensul urât al machiavelismului, s-a creat din dispreț pentru el, cuvântul machiaverlâc. „Ești tare, stimabile, la machiaverlâcuri…”, spune Trahanache la adresa lui Cațavencu în: "O scrisoare pierdută" de Caragiale. Și tot același personaj, referindu-sa la scrisoarea de șantaj:
„Apoi, dacă umblă el cu machiaverlâcuri, să-i dau eu machiaverlâcuri….”