El – să-i spunem Horațiu.

Buzele lui se strânseră nemulțumite. Cu un an înainte jurase să nu mai facă niciodată asta, și totuși era din nou acolo. Respirând aerul greu, luptându-se cu matahale nespălate, încercând din răsputeri să-și păstreze mintea clară. Dacă era ceva bun în acel stabiliment, trebuia să fie băutura, nu atât prin calitatea ei cât prin prețul foarte acceptabil. Nici vorbă de scorurile orașului.
Horațiu nu băuse. Două beri, și alea pe sărite; prietenii lui, în schimb, consumau alcoolul ca pe clătite. Toată lumea râdea în jurul mesei de biliard și, în timp ce fiecare își aștepta cu nerăbdare rândul, filau fetele din jur. Să spună că acest gen era slab reprezentat în acel colț de lume era cea mai uriașă subestimare pe care o gândise vreodată. Deci fetele erau puține și neapetisante, prietenii beți și schimbați - lumea îl sufoca încet dar sigur.
Ferindu-se de tacul aruncat în mod nefericit de cineva spre el, privirea îi căzu pe ușa de la intrare chiar în momentul în care aceasta se deschidea. Albul orbitor al soarelui îl orbi pentru o clipă așa că n-o recunoscu. Mai târziu avea să-și spună că n-ar fi recunoscut-o nici în cea mai perfectă dintre ambianțe. Aerul curat ce se strecurase prin ușa între-deschisă îi umplu plămânii și căută cu privirea persoana pentru a-i mulțumi, măcar în gând. Dar, spre surprinderea lui, nu mai era nimeni acolo. Fata care intrase se făcuse repede nevăzută. Tras de mânecă de cineva pentru că-i venise rândul, se forță să nimerească bila albă. Cu un sunet sec lemnul plezni bila și mingea de fildeș sări supărată de pe masă. Prietenii lui, se gândea serios să le retragă titlul în cauză, râseră grosolan. Idioți, mormăi el și se retrase lângă un perete.
Stătea singură la o masă de șase persoane, avea aproape un pachet de țigări -a căror prezență o simți ca pe o lovitură mișelească pentru că-l frigeau degetele după nicotină- o sticlă de Cola și un telefon mobil. Se uită mai atent la chipul ce părea familiar dar totuși alterat… ochii i se căscară larg. O cunoștea! Sau, mai exact, o cunoscuse.
Fata la care visase de când începuse să vorbească clar și să priceapă ce erau defapt visele, cea la care medita când avea nevoie de liniște. Trecuse mai bine de un deceniu însă inima lui călcă strâmb în fața ochilor hipnotici. În ultimii ani se gândise prea puțin la dragostea copilăriei, pe care o comparase fără să vrea cu fiecare nouă femeie din viața lui, privind-o simți un junghi de vinovăție. Se luptă pentru o clipă cu dorința de a pleca, de a se scuti de emoții și senzații inutile.
O clipă.
Apoi ridicându-se își cercetă sacoul. Trei pași și nici o bătaie de cord mai târziu se oprea lângă masa Georgetei.


Ea – să-i spunem Georgeta.

Ziua de Paști amenința să vină cu tunete și fulgere. Tatăl ei ajunsese acasă de la Silivaș de numai două ore că și începuse s-o blesteme pe Angela, mama ei. A doua zi trebuia să meargă la biserică cu amândoi și să-i vadă zâmbindu-și în timp ce pozau drept cuplul perfect – și asta nu era cel mai greu lucru pe care trebuia să-l facă: problema era că și ea trebuia să zâmbească, să privească în ochi toate acele femei care încă o condamnau și să să râdă la fiecare bârfă tâmpită. Simți nevoia imperioasă s-o ia în brațe pe Roberta.
Nu.
Se gândise toată dimineața dacă să iasă din casă sau nu, dacă să le dea din nou babelor prilej de ocară sau să se retragă în lumea ei, lumea în care doar Roberta putea să intre.
Nu.
Va intra și va face tot posibilul să reziste preț de un suc, nu mai mult. Își analiză din nou motivele și zâmbi malițios în timp ce pășea cu pasul ei cel mai hotărât spre bar. Cineva o strigă din spate. “Geta”, numele nu-i mai spunea mare lucru. Domnișoara învățătoare din Murmureni nu mai avea nimic în comun cu fata ce fusese cândva.
Ceru un suc și un pachet de țigări, apoi căută o masă liberă. Înaintă mândră prin mulțime știind că nu era nici un bărbat în barul acela care să n-o vrea. Buzele aproape i se despărțiră cu greață – ea nu mai voia pe nimeni. Tot ce ar fi putut-o face fericită era să poată respira, pentru o clipă doar, numai pentru ea. Dar asta nu era posibil. Fiecare bătaie a inimii ei era strâns legată de a Robertei. Nimic nu mai conta în afară de ea. Dacă ar fi trebuit să se gândească la cele mai fericite zile din viața ei… nu ar fi trebuit să se gândească mult.
Primul ei cuvânt.
Primul pas.
Prima zi de naștere.
A doua.
Lista putea continua la nesfârșit pentru că, în doar patru ani, minunea ce-i purta numele îi dăduse mai multă putere decât crezuse că era posibil să primească de la cineva. Desigur, nu plănuise niciodată să rămână însărcinată la șaptesprezece ani cu un dobitoc.
Oftă.
Nu-l văzu venind, nu-i anticipă mișcările. Chipul îi era necunoscut și nimic n-o împiedica să plece.