agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2830 .



Lacul cu sălcii plângătoare
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Benedictus ]

2010-04-22  |     | 




Iese din casa întunecoasă și rece ca înfiorat de-o spaimă fără nume… Iese ca împins de la spate de o forță nevăzută… lăsîndu-și în urmă soția, trîntind nervoasă vasele de la bucătărie și bodogănind reproșuri în urma lui cu o voce stridentă ale cărei ecouri reverberează în semiîntunericul casei ca-ntr-o peșteră adîncă…
Iese în lumina orbitoare a soarelui parcă mai mult pe sus, purtat ca de-un vînt jucăuș prin văzduh… ceea ce are darul să-l sperie de moarte! Dar se sperie și mai tare cînd, în locul curții și a grădinii de zarzavat cu mica livadă din fund, vede un lac albastru ca cerul, înconjurat din toate părțile de sălcii plângătoare! Se rotește amețitor prin aer, pe deasupra apei limpezi, ușor vălurită de vînt iar sălciile din jur își clatină pletele verzi unduitoare, strălucind în bătaia soarelui… E înfiorat de spaimă dar și de un fel de bucurie copilărească… i se pare totul de o frumusețe neasemuită!...

Se trezește brusc, cu inima bătîndu-i să-i spargă pieptul! Se zărește de ziuă, e singur și speriat în încăperea sumbră și încremenită… nu se aude nici un zgomot în casă, soția, care doarme în camera alăturată, încă nu s-a trezit… De afară se aude doar ciripitul unei păsări matinale și freamătul unui copac de sub geam, în vîntul dimineții. Are o senzație de sufocare și leșin, parcă se rotește casa cu el, închide ochii și încearcă să se liniștească dar sîngele-i zvîcnește cu putere în piept și în tîmple… E speriat că visul… același vis, se repetă obsedant de atîtea nopți! Ce-o fi vrînd să însemne? E-adevărat că era un vis al lui din copilărie să aibă un lac al lui. Numai al lui. Și multe sălcii plângătoare în jur sub care să stea și să viseze… Dar de ce-l bîntuie acum noapte de noapte? Asta nu înțelege și e speriat de-a binelea…
Cuprins ca de un atac de panică se ridică brusc din așternut și, ca în transă, doar cu un halat luat la repezeală pe corpul gol, iese în lumina slabă a zorilor. Încă nu s-a luminat pe deplin dar vede curtea și grădina la locul lor dintotdeauna, nimic nu s-a schimbat. Grădina de zarzavat e încă nesăpată deși e sfîrșit de aprilie și toate grădinile din jur sunt de mult săpate și semănate. În grădina lui au năpădit buruienile și tufele de urzici, grase în urma ploilor abundente din ultimele zile. A neglijat-o ca niciodată. Deși e sursă importantă de hrană a familiei pe toată perioada anului. Pomii din fundul grădinii încep să-și scuture deja florile în briza ușoară a dimineții.
Aude zgomot în spatele său. Mariana iese și ea din casă trîntind cu putere ușa. Dar el nu se sperie cîtuși de puțin. E de mult obișnuit cu istericalele ei de dimineață. Îl ia la zor:
- Ce-i cu tine aici? De ce n-ai somn la ora asta? Măcar dacă ai lucra și tu ceva, dacă te-ai apuca de săpat! Umbli ca năuc cu noaptea-n cap dar nu faci nimic! Stai și te tot uiți și visezi cu capul în nori! La ce naiba mai visezi, nu știu! Ai în cap numai prostii și poezii de-alea de-ale tale de doi bani!
- Liniștește-te, te rog… Trezești toți vecinii cu țipetele tale.
- Nu te mai suport în felul acesta! Ori ești bărbat normal și mă ajuți la treburile casei și te apuci și tu de grădina asta așa cum făceai și altădată… ori te las și plec la mama! M-am săturat! încheie ea furioasă la culme și se retrage iar în casă trîntind ușa cu și mai multă putere.
De cînd le-au plecat copiii care-ncotro și au rămas singuri în casă, în loc să aibă mai multă liniște și pace, tensiunile și nervozitatea au atins între ei cote paroxistice. Poate e de vină și apropierea celor cincizeci de ani, vîrstă critică după unii antropologi. Sunt mai nervoși, mai arțăgoși, le sare țandăra din orice nimic. Și sunt tot mai îndepărtați unul de altul. Au camera lor fiecare și nu-și vorbesc uneori cu zilele.
De fapt el s-a simțit mai mult singur toată viața. A avut universul lui de preocupări intelectuale pe care ea, mai pragmatică și mai limitată în astfel de preocupări, nu i le-a înțeles, nu atît din rea voință cît mai mult din neputință… Erau diferiți, poate prea diferiți… E greu de spus în astfel de cazuri cine poartă vina… Cel mai probabil… nimeni. Nimeni nu-i vinovat. Decît întîmplarea care i-a unit. I-au unit atîția ani doar casa și copiii. Dar acum? Copiii sunt plecați. Iar pe el casa și gospodăria nu-l mai pun deloc în mișcare așa ca altădată. Iar de comunicat, aproape nu mai comunică. S-a refugiat mai mult în scris, în muzică și meditație. Lăsînd casa, curtea și grădina mai mult în paragină. Ceea ce ei îi provoacă zilnic adevărate crize de isterie.
De cîteva ori chiar s-au despărțit. Ea a plecat la mama ei în satul vecin. Acum îl tot amenință că într-o zi va pleca definitiv. El o ascultă mereu în tăcere și nu încearcă vreodată să-i oprească nici reproșurile nici plecările.

Îl prinde răsăritul soarelui stînd tot nemișcat în mijlocul curții. Mariana iese iar din casă, de data asta să dea de mîncare la orătănii și la cei doi alsacieni din curte.
- Și-acum ce tot stai proțăpit acolo de o oră? Ar fi cazul să te apuci de săpat în grădină, mai întîi straturile pentru legume iar pentru cartofi să aduci plugul. Să putem semăna și noi ca toți oamenii că vremea e tîrzie. Ești în vacanță de o săptămînă și nu faci nimic. Săptămîna viitoare începe iar școala. Iar ești ocupat toată ziua cu lecțiile și iar rămînem cu toate vraiște.
- În primăvara asta nu mai sap grădina! se aude el vorbind și e uimit la culme că se aude vorbind astfel.
-Ce vorbești? Gil, tu ai innebunit? Vrei să lași grădina pustie, plină de bălării și urzici, să rîdă toată lumea de noi? Vrei să cumpăr tot anul legume și cartofi din piață? Spune! Asta vrei? Ce ai de gînd să faci cu grădina asta?
El tace în continuare, încruntat și întunecat la față.
- Vorbește! Ce-ai de gînd să faci? țipă ea, disperată de muțenia lui.
- Vreau să fac un lac cu sălcii în jur! se aude el din nou vorbind ca și cum ar vorbi altcineva dinăuntrul lui pe care nu-l poate opri cu nici un chip.
Femeia face ochii mari și rămîne stană de piatră, necrezîndu-și urechilor. Apoi furtuna se dezlănțuie:
- Ești nebun de legat! Doamne, Dumnezeule, cu ce bărbat m-ai bătut! Rupt de realitate! M-am chinuit o viață cu tine! N-ai fost în stare de nimic! Alții au făcut averi și tu te-ai mulțumit cu un amărît de salariu de dascăl! Și nici de gospodărie nu te-ai ocupat ca lumea! N-ai știut decît să visezi la tot felul de prostii și la mîzgălelile tale pe hîrtie care nu ți-au adus nici un folos în viață! Gata! M-am săturat! Mi-a ajuns pînă în gît viața cu tine! Te-am lăsat și am plecat! De data asta definitiv! Nici să nu mă mai cauți! Adio! Și izbește din nou ușa cu putere, apoi celelalte uși din casă și toate dulapurile, semn că-și pregătește bagajele, turuind mereu de una singură.
El rămîne tot nemișcat în mijlocul curții dar simte cum crește în el, tot mai puternică, o hotărîre care-i dă fiori, plăcută dar și sumbră în același timp: da! va face lacul cu sălcii plîngătoare în jur! Cît toată ograda, grădina și livada la un loc! Se miră de unde vine, năvalnică și de neoprit, această stranie hotărîre. E-adevărat că și-a dorit asta încă din copilărie.. dar e un vis de-a dreptul absurd acum, în situația în care se află… fără bani și fără pămînt, doar cu cîțiva ari de grădină…
Măsoară lung din priviri curtea și grădina… și vede lacul cu sălcii… vede apa lucind enigmatică și sălciile legănate de vînt… și pajiștea înțesată de flori în toate culorile și băncile de șipci vopsite în verde intens la umbra sălciilor… și nuferi pe lac… și trestia foșnitoare… E dintr-o dată cuprins de o frenezie cum n-a mai cunoscut din tinerețe. Sîngele s-a trezit la viață și e un torent năvalnic prin artere. E mai hotărît ca oricînd s-o facă! Indiferent de toți și de toate! De-ar fi să piară lumea! Și el odată cu ea…

Mariana a plecat. Dar nu înainte de a-și vărsa tot focul prin vecini, dezvăluind nebunia care l-a cuprins pe bărbatul ei. Care vrea acum cu orice preț să distrugă bunătate de grădină și mica lor livadă cu pomi și viță-de-vie ca să facă peste tot o baltă uriașă cu sălcii de jur-împrejur. Nici măcar o baltă de pește care tot ar mai aduce un venit! El nici nu vrea să audă de o pescărie! Doar de frumusețe! Și-atît!
Vestea s-a răspîndit ca fulgerul nu numai în comuna lor ci și în toate așezările din jur. Toți discutau cu uimire de un dascăl care vrea să distrugă gradina casei sale pentru a face o baltă imensă. Care nici măcar pește nu va produce în locul legumelor și fructelor atît de necesare în gospodăria de la țară. Dar lui nu-i păsa cîtuși de puțin că e senzația zilei, că la toate cîrciumile din șapte sate se vorbea doar de el și de nebunia lui. A început o asiduă căutare de bani. A umblat zile în șir pe la rude apropiate și prieteni. Dar sumele adunate erau cu totul insuficiente. Și-a vîndut motocicleta adusă din Austria cu care făcea furori pe șosele. Inclusiv casca japoneză și costumul modern de piele. A vîndut toate orătăniile din curte că și-așa Mariana nu mai era să le dea de mîncare. Inclusiv cei doi alsacieni. I-a vîndut Marianei pînă și mașina de cusut Singer, veche și valoroasă, moștenire de familie de care era foarte mîndră. Puțin îi mai păsa de scandalul monstru pe care-l va face cînd va auzi. Dar banii erau încă departe de a fi suficienți pentru proiectul colosal pe care trebuia să-l susțină.
Singura cale mai rămînea un împrumut la bancă. Dar cum? Și de unde? Ce bancă îi va acorda un credit atît de mare? Cu ce garanții? Speranța lui era Oana, fiica vecinilor din fundul grădinii. Doar ea putea să-l ajute. Era ,de mai mulți ani, șefă de agenție la o bancă în B. O știe de mică…și o știe ca pe o femeie nu numai de o frumusețe și gingășie aparte dar și deosebit de bună și generoasă, iubită de toată lumea, nu doar de cei pe care de atîtea ori i-a ajutat de-a lungul timpului. Și el o iubea dintotdeauna pentru felul ei sensibil și melancolic, pentru finețea și frumusețea purtărilor ei. De neînțeles pentru toți era faptul că nu era căsătorită încă deși împlinise deja treizeci și cinci de ani. Era o mare enigmă pentru toți. Mai puțin pentru el. El înțelegea că la felul ei de a fi greu și-ar fi putut găsi un bărbat potrivit. Spera din tot sufletul pe ajutorul ei ca ultimă soluție posibilă și miza într-un fel pe faptul că știa de multă vreme că Oana îl place. Era clar că are o simpatie deosebită pentru el. Și-a dat seama de mult din felul cum îl privea și-i vorbea, din felul cum își făcea mereu vorbă cu el sau îl vizita acasă sub tot felul de pretexte. Spre enervarea soției care nu o putea suporta nu numai pentru atenția arătată soțului ei ci și pentru felul de a fi total diferit de al ei, cînd venea vorba de ea nu o scotea din sclifosită și prefăcută.

Și-a luat inima-n dinți și a pornit într-o zi spre oraș, la agenția unde Oana era resonsabilă cu creditele acordate clienților.. Acolo, lume peste lume. Toată lumea avea nevoie de bani. Oana l-a observat și a vrut să-l cheme în biroul ei, peste rînd. Dar el a refuzat. Nu voia nici să-și ridice oamenii în cap, și-așa destul de nervoși și avea nevoie de liniște și singurătate pentru a purta o discuție atît de delicată.. Așa că a așteptat, învîrtindu-se fără rost prin oraș, pînă spre sfîrșitul programului de lucru.
În sfîrșit, singuri în biroul elegant și liniștit, el s-a confesat Oanei ca în fața unui duhovnic. I-a spus ce vrea să facă. La început Oana a avut un zîmbet profesional ca în fața oricărui client al băncii. Treptat însă zîmbetul ei a devenit tot mai cald și apropiat. Și parcă era tot mai amuzată de povestea pe care o asculta, ca de o șotie făcută de un copil nostim pe care nu te poți supăra. Așa îl privea, cum privești un copil. Asta în ciuda celor cincisprezece ani pe care el îi avea în plus. Apoi el tăcu, parcă obosit și aștepta cu emoție răspunsul Oanei. Dar ea tăcea ceea ce lui îi sporea emoția și-și vedea tot mai mult speranțele spulberate.
- Mă uit la dumneavoastră – începu ea pe un ton cald și binevoitor. Vă știu dintotdeaun, un bărbat serios, inteligent și cult. Și aveți, oricum, o anumită vîrstă. Ceea ce mi-ați spus acum mă sperie și mă încîntă totodată. Îmi vine greu să cred că cineva în situația dumneavoastră se încumetă la așa ceva. Eu am ceva bani în contul meu dar… sincer vă spun... n-aș avea curajul! Am auzit și eu povestea spusă de toți cei ce vă consideră nebun. Eu vă spun sincer… vă admir. Mi-amintesc de vremea cînd eram la școală. Știam atunci că scrieți versuri, literatură. Mai am și acum unele reviste în care ați publicat. Le păstram cu sfințenie și încercam și eu să scriu… Stăteam adesea ascunsă în spatele gardului din fundul grădinii și… mă uitam cum scrieți, la măsuța de sub nuc, cu o cafea alături, cu ochii visători. Încercam să vă văd mai bine ochii și să-mi dau seama din ei ce simte și ce gîndește un poet atunci cînd scrie… Mi-erați atît de drag atunci… acolo… Încercam și eu să scriu și vă dedicam versuri…dar le-am păstrat fără să le arăt vreodată cuiva. Le consideram cu adresă precisă, doar pentru dumneavoastră.
- Spune-mi Gil, Oana. Te rog. Acum ești de mult femeie în toată firea și diferența între noi s-a estompat cu timpul. Þii minte, Oana? Eram încă student, tu aveai vreo cinci-șase anișori și veneai în grădina noastră, o floare printre celelalte flori din grădină… și te ridicam în mîini să culegi cireșe de pe crengile mai joase…dar după ce le culegeai tu le aruncai în joacă…
- Nu-mi doream atît de mult cireșele cît îmi doream să-ți simt mîinile strîngîndu-mă de mijloc. Mă simțeam atît de bine… în siguranță în mîinile tale puternice. Dar să lăsăm acum amintirile că avem o problemă serioasă. Cu proiectul tău sunt ceva probleme. Nu numai că nu e productiv dar la asemenea sumă tu nu prea dispui de garanțiile necesare… dar o să vedem cum facem. Îți promit să obțin banii pentru tine. Am să mă folosesc de toată influența pe care o am pe lîngă șefii mei de la sediul central.
El e în al nouălea cer și se ridică brusc în picioare, ia mîinile Oanei și le sărută cu recunoștință, ea rușinată parcă, încearcă să le retragă dar nu prea tare, zîmbește și ea emoționată la culme și roșie ca focul. El ar săruta-o și pe obraji dar nu îndrăznește i se pare că ar fi o îndrăzneală prea mare și nu știe cum ar interpreta ea gestul acesta…

A obținut în sfîrșit finanțarea, garantată cu casa, terenul și proiectul însuși. A angajat imediat o firmă cu utilaje grele pentru săpături. Satul a început să vuiască și să trepideze din temelii scuturat de excavatoare și buldozere care, ca niște monștri metalici, au început să rupă hălci din pămîntul gras al grădinii pe care l-a muncit o viață din greu pentru cîțiva saci de legume și fructe. Acum pămîntul negru era smuls de cupa excavatorului și aruncat, asemenea unui gunoi nefolositor, în benele basculantelor de șaisprezece tone și depozitat apoi de-a lungul rîului.
Oamenii veneau buluc să vadă minunea și priveau uimiți șantierul duduind de motoare grele, își făceau cruce și plecau mai departe. Nu le venea să-și creadă ochilor. Parcă trăiau un coșmar. Așa ceva la ei în sat nu se mai pomenise. Pomii înfloriți erau pur și simplu smulși din pămînt ca niște uriașe buchete de flori ale și roz, aruncați și ei în spinarea basculantelor și apoi străbăteau satul, triști, spre locul de înmormîntare pe malul rîului.
Zi după zi, acolo unde cîndva fusese grădina de zarzavat și mica livadă de pomi acum se căsca o uriașă groapă neagră ca o gură imensă fără dinți, strigînd în tăcere spre cer. Babele veneau, parcă temătoare, pînă spre marginea gropii, se uitau cu ochii măriți de groază ca și cum ar fi văzut însăși gura spre iad, își făceau cruci repetate cu spaimă, apoi se luau de braț și plecau șușotind între ele.
Lumea vorbea agitată și neliniștită în spatele lui dar el nu mai vorbea de mult cu nimeni. Ca și cum ar fi fost singur cu visul lui. Doar muncitorilor le mai răspundea cînd și cînd, laconic, la întrebări strict legate de problemele din șantier. Emoția îl copleșea. Pozitivă și negativă, bucurie și spaimă de ceea ce făcea. Dar pentru el nu mai era cale de întoarcere. Trebuia să meargă hotărît pînă la capăt.

Și a mers. După încheierea săpăturilor a căptușit groapa imensă cu o folie specială, groasă de un deget, adusă tocmai din Italia, pentru ca apa din lac să nu se scurgă în pămînt. Apoi a canalizat și redirecționat un pîrîu din apropiere îndreptîndu-l spre lacul său, ca sursă de apă. În decurs de două săptămîni lacul era aproape plin. Mai ales că și plouase din abundență în ultima vreme. Deși acum era aproape plin, nu arăta deloc bine. Nu arăta decît ca o imensă baltă murdară, cu malurile negre din care, din cînd în cînd, se rupeau bucăți de pămînt îmbibate de apa ploilor și a lacului care bătea la țărm unduită de vînt. Bucățile se scufundau murdărind apa și mai mult. Ceea ce vedea nu-l mulțumea deloc. A adus o firmă care a betonat în cîteva zile tot malul de jur împrejurul lacului. În sfîrșit malul era fixat iar apa începea să se limpezească devenid cu fiecare zi mai albăstrie.
Următorul punct pe lista de operațiuni erau sălciile. Dar cum să planteze puieți de salcie care ar fi avut nevoie de ani buni ca să crescă atît cît și-ar fi dorit el? Avea nevoie de sălcii adevărate, mari și pletoase. A decis că trebuie să găsească undeva sălcii mature, gata crescute, de zece-cincisprezece ani, pe care să le mute cu totul pe malul lacului său. Părea ceva de neconceput. Cu toții l-au luat în derîdere ori s-au mulțumit să ridice din umeri. Cum să scoți din pămînt salcie bătrînă ale cărei rădăcini groase cît piciorul ajung și la cinci–șase metri lungime? Apoi cum s-o transporți fără să-i distrugi coroana foarte fragilă și cum s-o replantezi ca să se și prindă în noul său amplasament. Sălciile de care avea nevoie le-a găsit într-un parc municipal ce urma să fie dezafectat și reamenajat ca parc de joacă pentru copii. A plătit la primărie cele șapte sălcii uriașe dar cum să le mute la el acasă? În cele din urmă a găsit o firmă care s-a încumetat să execute operația complicată, pentru o sumă destul de piperată dar în faza în care era nu mai putea să se împiedice de niște bani. Săpînd masiv în jurul lor au reușit să le scoată din pămînt cu rădăcinile aproape intacte, să le încarce pe trailere lungi, în picioare fiecare, bine ancorate cu cabluri în toate direcțiile.
Transportul lor spre lac a fost el însuși un adevărat spectacol. Lumea privea înmărmurită cum un șir de sălcii uriașe mergea de-a lungul șoselei clătinîndu-și în mers pletele verzi și bogate. În sat a fost o adevărată minune procesiunea sălciilor mergînd ca niște uriași în picioare printre casele scunde. S-au săpat apoi gropi adînci în care rădăcinile imense au fost așezate cu grijă și pămîntul bătătorit zile la rînd cu utilaje speciale ca sălciile să nu se incline sub propria greutate. Acum arătau minunat. Nu se mai sătura să le admire cît era ziua de lungă, chiar și noaptea ieșea să le vadă în lumina lunii. Veneau și oamenii să le privească uimiți cum arătau de parcă acolo crescuseră, în mijlocul satului lor!
A urmat iarba și florile. Iarbă iar nu putea să semene și să aștepte luni întregi să crească. Așa că a adus cu camioanele unei firme brazde de pajiște gata înierbată care au alcătuit, în cîteva zile, un covor verde miraculos acoperind pămîntul negru, clisos. Covor pe care o firmă de floricultură l-a împestrițat cu flori în toate culorile. A așezat bolovani ornamentali, aduși dintr-o mare cartieră de piatră, pe o bună bucată din țărm, dînd un aspect și mai natural lacului.
A plantat apoi stufăriș și trestie… și papură cu periile ei negre și catifelate, de mare efect. A adus nuferi albi și galbeni iar în uriașe vase de plastic o mulțime de flori de baltă dintre cele mai exotice și mai viu colorate. Era o mare încîntare suprafața apei împînzită de verdele frunzelor și corolele florilor multicolore. Totul parcă acolo crescuse, totul parcă era acolo de cînd lumea. Se gîndea acum la tot soiul de vietăți de baltă, iar fi plăcut păsări… cel mai mult și-at fi dorit două lebede…dar cum să le țină captive pe lac? Ar fi zburat cine știe unde. Dar speră să cuibărească în curînd prin stufărișul des tot felul de alte păsări de baltă. Și… cine știe… poate cîndva vor veni și lebedele, singure, atrase de frumusețea și liniștea micului paradis… A văzut în ultimele zile două păsări mari albe rotindu-se sus, la mare înălțime dar i s-au părut a fi mai degrabă berze… lebedele vor descoperi mai greu mica lui oază de apă și verdeață. Deocamdată s-au cuibărit doar broaștele, primii lui locatari. Pe care le iubește pentru că seara cîntecul lor e atît de duios și de liniștitor, ca o rugă…

În sfîrșit totul e gata. Se simte la capătul puterilor… dar împăcat și mulțumit de ce a făcut. Probabil așa s-a simțit și Dumnezeu în ziua a șaptea… Azi au sosit și băncile de lemn vopsite în verde adînc și montate sub fiecare salcie. Pășește agale prin creația sa, cu picioarele goale prin iarba și florile pline de roua înserării. A înălțat un gard viu uriaș, de peste trei metri, de jur-împrejurul paradisului său, încît nimic nu se mai aude din lumea de afară, doar un zumzet stins… liniștitor. Parcă-i țiuie urechile de-atîta liniște… Doar cînd și cînd cîte un brotac sparge liniștea înserării cu orăcăitul lui senzual… apoi sare în apă cu un scurt plescăit. E atît de frumos… e divin totul și … totuși…Își amintește versurile lui Arghezi…”De ce-aș fi trist? Și totuși…” o mare singurătate îl apasă…Acum parcă și-ar dori pînă și reproșurile nevestei… doar să audă glas de femeie.
Aude însă pași pe aleea dinspre poartă… După cum sună de ușori ar putea fi…chiar de femeie. Se-ntoarce și… e Oana! Parcă mai subțire de cum o știe, stînd așa în lumina sîngerie a amurgului. Se oprește, parcă temîndu-se să mai înainteze în noua lume.
- Am venit… să văd… - începe ea timidă, aproape în șoaptă, parcă să nu trezească duhuri nevăzute din noul paradis.
- Vino, Oana! – o îndeamnă el, înviorat dintr-o dată. Te așteptam…
Își dă seama că a spus mai mult decît s-ar fi căzut unei femei care nu era a lui. Cu ce drept o aștepta?
- Adică… Voiam să vină cineva… să nu fiu singur… Tu n-ai mai venit de mult.
- Recunosc că te-am evitat în ultima vreme știind cît ești de stresat și de preocupat cu munca. Nu voiam să te distrag. Te vedeam tot timpul încruntat și tăcut. Dar acum că s-a terminat totul am venit…
- Mă bucur enorm că ai venit, Oana…Hai să stăm pe o bancă. Azi le-am adus și încă n-am încercat vreuna.
Se așază puțin rigizi, puțin crispați, ca doi adolescenți la prima lor întîlnire. O vreme se lasă tăcerea…
- Am venit să văd rezultatul final al proiectului tău – începe ea cu tonul cu care funcționara de bancă vorbește cu clientul despre credite și investiții.
- Sigur, E dreptul tău. Aici sunt și banii tăi. În bună măsură ce e aici e făcut cu bani de la tine.
- Greșești! spune ea și rîde ușor. Aici sunt doar banii tăi. Eu te-am ajutat doar să-i obții.
- Stai liniștită. Nu te speria. Știi bine că voi plăti pînă la ultimul cent. Nu vei avea nici un fel de probleme din cauza mea.
- Știu, Gil… Nu-mi fac astfel de probleme. Dar aș vrea să-ți propun, cam tîrziu ce-i drept, un mic parteneriat. Aș vea să ne asociem la afacere, să preiau eu jumătate din investiție. Ce zici? Mă vrei parteneră?
- Glumești, desigur. Ce ai avea de cîștigat dintr-un proiect pur estetic, ceva ce nu aduce nici un cîștig? Nu ai face decît să arunci pur și simplu banii în balta mea.
- Aș face-o cu drag… dacă ai vrea… pur și simplu vreau să fiu parte la acest vis devenit realitate. O să-mi fie dor și de ce a fost aici cîndva. Sunt amintirile copilăriei și adolescenței. Dar acum sunt fascinată de ce a ieșit din mintea și inima ta! Arată superb! Ca un mic paradis terestru! Vreau să te felicit pentru ce ai avut curajul să faci. Puțini ar fi făcut asta în locul tău și cu situația ta.
- Și eu cred că foarte puțini…
- Cel puțin pe-aici pe la noi, cred că nu ar fi niciunul.
- Și eu cred că niciunul… cu siguranță.
- Te admir atît de mult, Gil! Nu oricine e în stare să fie un demiurg, așa ca tine. Să schimbe lumea după voința sa. Să croiască o realitate din nimic doar după un vis al său.
- Eu asta cred, Oana. Că bărbatul asta ar trebui să fie pe Pămînt, un fel de copie miniaturală a Creatorului, să nu se supună unei realități mediocre date ci s-o recroiască după măsura visului său.
- Ești atît de diferit!... De aceea mi-ești atît de drag… Pe cineva ca tine mi-aș fi dorit în viața mea de femeie. Ai fost idolul meu de cînd eram mică…
Se oprește, nehotărîtă dacă să mai continue. Se apropie și mai mult de el.
- Gil…
- Da…
Dar ea nu mai continuă privindu-l doar cu ochii în lacrimi, parcă rugători.
- Spune, Oana – o încurajează el parcă temîndu-se că se va opri de tot și nu va mai afla ceea ce-i frămîntă sufletul.
- A, nimic…
- Te rog să spui, Oana. Știi că mie poți să-mi spui orice.
- Știi de ce nu m-am măritat pînă la vîrsta asta, Gil?
El tace privind gînditor apa care bate ușor țărmul.
- Pentru că mi-am dorit pe cineva ca tine și nu l-am găsit. Tu erai aici, la doi pași. Dar erai dinainte pierdut pentru mine, tu erai de mult luat de cineva care… dar nu mai zic, mă abțin, nu vreau s-o vorbesc de rău pe Mariana în lipsă. Mai ales că mă aflu pe terenul ei acum.
- Aici greșești. Terenul acesta nu mai e de mult al ei. E numai al meu de-acum! E făcut de mine. Ești numai la mine aici – și-i cuprinde protector umerii cu mîinile lui mari și puternice.
Oana tremură de emoție:
- Te-aș săruta… - șoptește ea – dar parcă… mi-e teamă.
- Teamă? De ce?
- Dacă apare Mariana?
- Fii liniștită – o asigură el. Nu mai vine ea aici, la balta mea, niciodată.
Parcă încurajată de asigurarea lui, îi cuprinde capul cu ambele mîini și-l sărută lung și apăsat. El o cuprinde strîns cu brațele, lipind-o de pieptul lui masiv… îi pare atît de firavă cuibărită la pieptul lui uriaș. Atunci în mintea lui se produce ceva ca o iluminare. În sfîrșit! În sfîrșit parcă s-a deschis cerul și se simte eliberat de toată apăsarea de pînă atunci! În sfîrșit, abia acum își simte visul cu adevărat împlinit!
Deodată se aude un fîlfîit puternic prin văzduh. Speriați, amîndoi privesc în sus. Două lebede planează spre lac cu aripile larg deschise după care se lasă pe apă învolburîndu-i ușor suprafața liniștită.Apoi plutesc amîndouă în cerc, așa ca într-un dans nupțial. Se apropie tot mai mult și-și lovesc ușor ciocurile apoi își ciugulesc tandru puful de pe gîturile lungi și încovoiate.
Stînd așa îmbrățișați privesc uimiți și în tăcere cele două lebede ajunse parcă și ele la liman după o lungă călătorie…









.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!