În acea noapte, sufletul îi fu din nou absorbit prin perdeaua mai transparentă ca niciodată. Eliberat din trupul vlăguit, o porni îndărăt pe acel drum printre piscuri de calcar alb, brăzdate de torente negre de bitum solidificat, acel drum săpat prin Munții Dinarici către profunzimea albastră a Adriaticii. O văzu pe femeia tânără, frumoasă, cu părul lung, negru și ochii de un albastru incredibil pe o față atât de smeadă, pe locul din dreapta al elegantei mașini, zicând către soțul ei:
- Vom mai veni și la anul, și la anul celălalt, și acesta va deveni locul nostru preferat de vacanță, nu i așa?
... Ea însăși.
Vacanțele lor de vară – întotdeauna în stațiuni maritime – exotice, elitiste și scumpe – îi aduceau o trecătoare senzație de împlinire, trecătoare fiindcă schimbând mereu locul din snobism, nici o amintire n avea continuitate. Trăia cu un veșnic dor al locurilor pe care – probabil – avea să le vadă o singură dată în viață. În aceste vacanțe, departe de viața cenușie de zi cu zi, departe de grija pentru firma al cărei director era – din partea lui – și de grija pentru poziția lui – din partea ei – relația lor părea că se revigorează. Când și când, îi mai treceau ca un nor prin fața ochilor, făcând o să roșească brusc, acele scene – petrecute pe o masă de birou, pe un covor, sau pe un scaun – cu bărbatul ce avea în mână destinele lor, proprietarul firmei și potentatul recunoscut al urbei – banale și triste „infidelități conjugale”, cum le ar fi caracterizat lumea, cum de fapt le și categorisise, după ce totul se aflase, și după ce pentru ea n au mai avut niciun sens și nicio importanță.
Revăzu apoi vilele de pe insulă, palmierii și cedrii, vila în care făcuse dragoste cu soțul ei. Și primul atac al bolii. El observase că-i era rău, ea însă se prefăcuse că totul era în regulă – nu voise să strice vacanța – și nici nu dăduse importanță întâmplării. O revoltă a viscerelor – era ultima din zilele acelea în care nu era permis – dar dorința fusese prea mare și nu rezistaseră ispitei. Apoi, în penultima zi a șederii lor acolo, el fusese cu niște probleme de afaceri la aeroportul situat într un orășel vecin și se întorsese târziu. Se certaseră în ziua aceea, în mod absurd, din cauza unui prosop care căzuse pe jos, și ea îi dusese dorul, jinduind după împăcare. El venise în sfârșit, și după ce făcuse un duș o posedase sălbatic, ca un nebun, deși ea țipase de durere așa cum nu mai făcuse niciodată, și în acea noapte de chin care urmase, de durere care nu se mai sfârșea, deși cauza încetase de mult, în acea noapte când el dormise nepăsător la suferința ei, cortina căzuse între ei doi pentru totdeauna. A doua zi luaseră micul dejun și el o întrebase – ca pe o străină – cum se simte. Apoi merseseră la plajă și ea voise să-l sărute.
- Știu că nu simți nimic pentru mine, că totul a fost și este un circ absurd, spusese bărbatul și ea, privindu-l cum se duce să se scalde în mare, cu o voluptate solitară, avusese presentimentul că totul s-a sfârșit.
Întorși acasă, timp de vreo lună, jucaseră un pervers joc de-a v-ați ascunselea și într-o zi, după ce băuse câteva pahare de tărie, el îi făcu un incredibil de detaliat rechizitoriu. Iar ei îi fusese peste putință să afle cu cine stătuse el de vorbă atunci, în orașul acela străin și îndepărtat, și cine putea ști atât de exact ce se petrecuse între doi oameni într o cameră închisă.
Își aminti că atunci nu simțise – fizic nicio durere, dar acum, prin vis, ovarul în care se încuibase boala o frigea, și trezindu se, se strădui să nu țipe: în spital suferința era un lucru cât se poate de obișnuit și fără importanță.

În acea noapte o femeie născu, alta pierdu copilul și una fu internată pentru un chiuretaj problematic. Cineva vorbi despre operație. Despre anestezie, despre teama de a nu se mai trezi și despre ceea ce scria în cărți în legătură cu părăsirea corpului și cu tot ce decurgea de aici: o incredibilă și cvadridimensională cunoaștere. Ea se lumină la față: poate că destinul îi oferea în sfârșit o șansă: găsise poarta ce ducea la adevăr. Dacă era vreo cale să afle ceea ce se petrecuse în ziua fatală, atunci aceasta era, cu siguranță. Și din acel moment, acea idee fixă n-o mai părăsi. Se duse în salonul vecin, căutându-și prietena din ajun.

O găsi îmbrăcată cu lucrurile de stradă.
- Păcat că nu mai pot să aștept, ți-aș fi împrumutat "ochiul anacondei". Așa se numește piatra asta, îi spuse Patriciei, ca replică la privirea ei uimită, arătând către amuleta și turbanul care îi făceau parte și din „recuzita civilă”. Þi-ar fi adus noroc cu siguranță, dacă nu cumva au adus suficient noroc până acum.
Norocul însă își întorsese fața de la ea definitiv, după cum avea să constate cinci minute mai târziu, în cabinetul de consultație. Tânăra femeie nu era din aceia care aveau o viziune globalistă, incriminatoare și catastrofică asupra societății. Mai putea percepe, chiar dacă simplist, faptul că lumea era alcătuită deopotrivă din „buni” și din „răi”. Știa că existaseră medici care pe front își dăduseră viața alături de pacienții lor, ori alții care pe vremea anilor întunecați își riscaseră propria meserie și libertate salvând pe alții. Faptul că cele mai urâte temeri i se adeveriseră, că somitatea medicală aflată în fața ei nu era decât un negustor ce nu voia să lase la preț, îl luă mai degrabă ca pe un nou eșec personal, decât ca pe rezultatul unei – cum spuse Giulieta Coreitaru? – al unei „convenții sociale”. Experiența ei de viață, nu atât săracă, cât mai degrabă unilaterală n-o ajuta să-și dea seama dacă individul făcea parte dintr-o majoritate sau dintr-o minoritate. Cert e că la un moment dat individul își dădu seama că o cunoaște.
- Nu ești soția lui Marius Roiban? De la agenția de turism ... ? și pomeni numele firmei la care lucrase cu soțul ei, firmă ce avea și mulți clienți din capitală.
- Ne-am despărțit, spuse ea și era prima dată când spunea unui străin acest lucru despre care nu putea să admită că se întâmplase.
- Trebuie să-ți fi rămas relațiile. Acestea nu se pierd peste noapte.
- Nu, nu mi-a mai rămas nimic. Nici relații, nici bani lichizi. Agentul meu imobiliar n-a reușit să-mi vândă apartamentul din provincie. Nu am nimic în afară de ceea ce se vede pe mine.
Văzu că el n-o crede. Se văzu refuzată în rugămintea ei, respinsă în marea ei disperare și adânc, din nou adânc rănită. La fel ca atunci, după divorț, când, nemaiavând nicio motivație să continue, ea voise să încheie acea relație adulteră și când acel bărbat o gonise de la firma lui și practic din oraș. Ca și în trecut, ea spuse acum ridicându-se „am să caut alt medic”, iar răspunsul fu „aici în spital nu ne furăm pacienții unul altuia” precum primise atunci replica similară „aici în oraș nimeni nu se va pune rău cu mine ajutându-te”. Acum însă n-avea unde fugi, din naufragiul bolii n-avea cum să scape altfel și mai era și ideea ei fixă. Bărbatul o privi câteva clipe și – iluminat de o subită inspirație – întinse mâna către ea:
- În definitiv poate că e suficient ... Mă mulțumesc și cu atât. Și, răspunzând privirii ei nedumerite, continuă:
- Cu ceea ce se vede. Ai spus că n-ai decât ce se vede pe tine. E suficient ...
- Ați înnebunit? Am să spun totul presei, o să afle lumea tot ce s-a întâmplat aici ...
Nu se mai putea controla, țipa de a binelea, o asistentă năvăli în încăpere, mai veni acolo și un alt medic tânăr, iar ea, care nu mai părea conștientă de ce face și ce spune, fu cuprinsă de o nouă și sfâșietoare criză de durere care în final o făcu să-și piardă cunoștința. Când se trezi, auzi ca de undeva din depărtare, vocea tânărului care îi masa mâna:
- Liniștiți-vă doamnă, o să vă operăm. O să vă operăm mâine.

Când se trezi după anestezie, Patricia Roiban fu cuprinsă de un amar sentiment de dezamăgire. Își imaginase că va cunoaște pe Dumnezeu și Adevărul absolut și când colo nu avusese parte decât de un somn delirant, plin de coșmaruri, la capătul căruia n-o așteptau decât vărsături chinuitoare și o continuă stare de greață. Când se simți suficient de întremată ca să-și pipăie cicatricea și dădu de cusătura grosolană, încă prinsă cu fire, începu să plângă de disperare: înțelegea că pântecele ei nu va mai fi niciodată frumos, că niciun bărbat nu se va mai uita la trupul ei, gol, fără să o întrebe ce i s-a ntâmplat și fără să schițeze o grimasă de dezgust. Își aminti apoi că în curând va fi probabil externată și de problema presantă a găsirii unei locuințe, cel mai probabil a unei garsoniere, pentru că doar asta putea echivala în capitală apartamentul ei din centrul orașului natal. Și totuși, atmosfera din spital îi devenise de nesuportat, era un climat de nesiguranță, cel puțin așa îl simțea ea, chiar și în modul cum denumeau bolnavele organul sexual feminin, cu expresia aceea vulgară, fără perdea, nu i se părea nimic haios, îl resimțea ca pe o agresiune, fiindcă îl asocia involuntar cu înjurăturile, cu violența. Voia să scape cât mai repede de aici, dar nu știa ce îi rezerva viața de acum înainte. Văzând o atât de disperată, una din infirmiere intră în vorbă cu ea și Patricia, văzând că era o femeie simplă și bună, neavând nimic din aroganța cadrelor medicale medii și superioare, îi spuse pricina supărării ei.
- Fata mea, cunosc pe cineva care vinde un apartament ieftin într un bloc care are și garsoniere. Cineva care se mută într-o singură cameră, la parter, o bătrână. E un bloc de bătrâni, într-un cartier destul de bun.
Oftă și adăugă, fără să-i lase prea multe iluzii:
- Să nu-ți închipui că e cine știe ce ... Știi ... blocurile de felul ăsta sunt un fel de sate pe înălțime.


„Între orele 15.30 și 17.00 păstrați liniștea”
„La toboganul de gunoi nu se aruncă decât deșeuri menajere”
„Ștergeți-vă pe picioare”
Sub ultima inscripție cineva scrisese, mucalit, o continuare: „ ... se face control la degete”. Cele trei reguli de bază se găseau afișate pe orice porțiune de geam disponibilă. „Satul pe verticală” avea un regulament precis, după cum avea suficienți voluntari binevoitori care să asigure respectarea lui cu strictețe. Pe vecina de sus o cunoscuse în clipa când, deranjată de transportul mobilei în apartamentul de sub ea, venise la ușă cu mare scandal. Cea de dedesubt fusese aceea care stătuse în locul ei. Îl cunoscuse și pe președintele blocului, „primarul satului”, cel care aici știa totul despre toți. Aflase și de grădina de flori din spate, cea la care doamna cu sămânță de scandal își „convinsese” vecinele să lucreze, în timpul liber. Timp liber – era un fel de a spune, pentru că acestea, ca și majoritatea colocatarilor, erau la pensie. Patricia avea însă pe moment alte gânduri în minte, așa că lăsă în suspensie problema relațiilor cu vecinii. Făcu abstracție de perdelele ce se dădeau la o parte de câte ori ieșea din bloc, de privirile schimbate între persoanele adunate pe banca de lângă intrare. Ca și de țevile ce deveneau instrumente de percuție la orice decibel în plus ce străbătea accidental plafonul. Răspunse cu zâmbetul pe buze întrebărilor privind starea civilă. Viața o învățase să mintă cu eficiență: experiența din cabinetul doctorului faimos îi era de ajuns. „Soțul meu e plecat cu afaceri, în străinătate.” Verigheta pe deget. O mică minciună nevinovată, pe lângă altele, cele pe care se bazase relația ei cu Marius. Adevărul era însă acela care era, cel al existenței ei reale, și acesta se lega de problemele materiale. Ideea atragerii unui alt bărbat, a unei fericiri clădite pe dependență sau chiar pe interdependență, o speria și îi repugna, așa că hotărî să-și încerce șansele intelectuale. Găsirea unui serviciu devenise o necesitate, și într-o zi, după ce fusese la trei interviuri și nu se alesese cu nimic, venind acasă, găsi o femeie tolănită în fotoliu. Un observator străin le-ar fi putut confunda lesne, erau cvasi identice. Cea care stătea jos era copia cu păr castaniu și ochi verzi a stăpânei casei. Când o văzu pe aceasta venind, se ridică în picioare și – cum ea se trăsese un pas înapoi, cu aerul evident că surpriza nu fusese deloc plăcută – o întâmpină cu un surâs afectat:
- Surioara mea dragă, așa mi-arăți tu dragostea pe care mi-o porți? Ce rău arăți, ce-i cu tine? Nu s-ar spune că ești doar cu un an mai mare ca mine, parcă ai fi împlinit treizeci, ai căzut rău, așa-i? Așa-i când cazi de sus, nu?
- Cum ai intrat aici?
- Erau niște babete în față, m-au luat în primire de cum am ajuns. Una din ele mi-a zis că vecina de jos ți-a vândut apartamentul așa că m-am dus la ea și m-am prezentat. Avea o cheie de rezervă și cum nu ți-ai schimbat yala ...
- De unde știi că stau aici? Și de ce ai venit?
- De unde știu? Hai că ești reușită. Crezi că Adrian „Vijelie” n-a spus tuturor că și-a trimis șoferul personal să-ți care lucrurile de acasă ca să fie sigur că te-a exilat și ca să știe asta toată lumea?
Patricia se prefăcu că nu o afectează veninul din înțepătură. Nu o mira nicidecum faptul că venea din partea cui venea.
- Oh, hai să lăsăm introducerea. De ce ai venit de fapt? Vrei să-i faci un raport detaliat despre mine baronului urbei noastre? Sunt la pământ, nu? Asta ar trebui să-l facă să înceteze focul.
Și gândi: întotdeauna am asemuit-o cu o felină. O văzu cum începe să-și plimbe prin cameră fesele întoarse către ea, îmbrăcate în blugii strâmți.
- Am venit în București să fac un chiuretaj. Noul meu prieten nu trebuie să știe – e un prost care vrea o familie mare. Bine că nu mai sunt interzise chestiile astea.
Patricia își aminti că nu era prima dată când se lăuda cu nerușinata fecunditate a pântecului, și nici cu mereu „noii ei prieteni”. Din acest punct de vedere, semăna perfect cu mama care o adusese pe lume.
- Păcat că erau interzise acum 25 de ani, spuse zâmbind. Pe vremea când te ai născut tu.
Cealaltă pomeni cu ironie ceva despre dragostea fraternă. Patricia o privi, venindu-i greu să creadă, ca de fiecare dată, că erau rude într-adevăr. Pe lângă faptul că odată cu divorțul părinților „divorțaseră” și ele, trecând fiecare sub jurisdicția altui părinte, era și altă cauză, mult mai profundă. Copilăria le fusese scurtă, și scurt fusese destinul familiei lor întregi. Nu o durea prea mult faptul că „surioara” se bucura la orice eșec al ei, ca și cum între ele ar fi fost o concurență acerbă pentru ceva anume. Ori că nici măcar dezastrul, naufragiul nu făcea apa să devină sânge. O duru însă remarca despre dragoste.
Dragostea e asemenea unei flori cultivate, spuse: trebuie sădită de cineva ca să răsară. Apoi trebuie udată cu grijă și întreținută. Numai că asemenea floare era cam greu de cultivat într o casă cum a fost a noastră, în care părinții se urăsc între ei, copiii se tem de tatăl lor, iar acesta zice la orice beție că nu sunt ai lui. Într o casă în care credința, iubirea și iertarea n-au încăput vreodată. Oricum, pentru noi e prea târziu. Să nu mai vorbești de iubire niciodată, nici măcar în glumă, n-ai niciun drept să iei asta în râs. E ceva despre care noi două n-avem ce vorbi, nici nu putem cunoaște. Cred că ar fi mai bine să fie ca și până acum: fiecare cu viața ei.
O însoți până în holul ce dădea spre ieșire. Din prag, musafira îi aruncă o ultimă frază, ca un fel de post scriptum la discuția lor:
- Ghici cu cine m-am întâlnit deunăzi, pe stradă, pe la noi. Cum sora ei se mulțumi s-o privească, ea continuă, luându și un aer conspirativ: Cu Horia Halvageari. M-a întrebat de tine. Era cu soția, știi, părea că le merge foarte bine. Ca doi adolescenți îndrăgostiți.
Patricia continuă s-o privească, în timp ce mintea îi aducea în fundal reprezentarea persoanei respective, care lucrase cu ei la firmă: un bărbat scund, nu prea arătos și mai în vârstă. Se ocupa cu coordonarea supravegherii circuitelor de securitate, era șeful bodyguarzilor, responsabilul general cu paza. Fusese un timp pentru soțul ei un fel de ... prieten de familie. Asta era de fapt prea mult spus, pentru că Marius Roiban, directorul executiv al firmei, îl considera cu acea – oh, cât de naivă aroganță – pe o poziție socială mult inferioară. Ieșiseră de câteva ori împreună cu soțiile la restaurant și așa Patricia îl cunoscuse mai bine pe el și pe nevasta lui, ca și pe fiica lor, o fâță obraznică ajunsă în anii pubertății. Faptul că sora ei îl pomenise cu atâta subînțeles, se datora desigur etichetei cu care fusese alungată: aceea de devoratoare de masculi, de femeie care își întinde tentaculele asupra oricui.
El nu fusese, desigur, niciodată o țintă de cucerit. Nici nu dăduse vreun semn că ar fi disponibil pentru vreun flirt, și oricum nu se afla printre cei de care i-ar fi putut plăcea. Dar numele pomenit îi stărui un timp în minte după ce ruda ei părăsi blocul.