*

Nu pot, dacă tot am adus vorba despre copilăria perpetuă, să nu vorbesc puțin despre un loc dedicat copiilor de toate vârstele: de la cea a școlăriei pân' la cea a buniciei: muzeul figurilor de ceară, Mme Tussaud's, pe care, cronologic vorbind, l-am vizitat înainte, prin a treia zi a periplului nostru.

Am prins reducerea de după ora 5 PM (ei da, aici se plătește intrare, și încă destul de mult, 25 de lire de căciulă, 16 cu reducere), dar am ratat planetariul, în mod normal inclus și el în bilet. Vizita se face de la ultimul etaj (unde se urcă cu liftul) în jos, din sală, în sală, până în subsol unde te așteaptă o surpriză. Traseul nu se alege, ești obligat să treci prin fiecare sală, cu o singură excepție, voi arăta care. Iată-ne așadar, într-o atmosferă de discotecă, cu muzică și antren printre celebrități hollywood-iene sau non-hollywood-iene, dar la fel de pline de sare și piper. Penelope Cruz (lângă care mă pozez), Nicole Kidman, Tom Cruise, soții Victoria și David Beckham, Brad Pitt și Angelina Jolie, Julia Roberts, Cameron Diaz, Leo di Caprio sunt câțiva pe care i-am reținut. De aici, am pătruns în lumea băieților buni și răi ai vestului sălbatic, într-un saloon în care se cântă la pianina mecanică și din care nu lipsesc pistoalele, pălăriile albe și negre și "domișoara" îmbrăcată țipător. Mai departe, în galeria personajelor celebre din lumea filmului. Scarlett o'Hara și Rett Butler m-au invitat la Tara, așa că mă las imortalizată într-o fotografie cu ei, în care apare în fundal și umbra stejarului în amurg, din celebra scenă-simbol a peliculei "Pe Aripile Vântului". Trecem apoi prin sala sportivilor, unde poți să joci fotbal cu Beckham (de data asta fără Posh) și să-i vezi în elementul lor pe alți monștri sacri ca Tiger Woods, Andy Murray, Cassius Clay, ca să ajungem la sala celebrităților regale și a eroilor maritimi ai Angliei din toate timpurile. După ce admir barba roșie și burta corsarului elisabetan, sir Francis Drake, distrugătorul Armadei spaniole, dau cu ochii de statuile în rame de tablou ale reginelor Elisabeta I și Maria Stuart (remarc asemănarea dintre ele, de fapt erau verișoare), precum și de cea a lui Henric VII. Iată-l și pe eroul meu preferat, sir Horatio Nelson, cu care vrând-nevrând am iarăși rendez-vous. Stă așezat, cu mâneca brațului absent prinsă la piept pe panglica purpurie, sub decorații. Privește în gol, cu o expresie tristă. Oare de ce? Are de reproșat ceva posterității? Pentru cine a citit povestea lui, lucrul e clar. Memoria lui a fost cinstită și venerată în toate modurile posibile mai puțin aceea în care a vrut-o el: "las în grija țării mele pe iubita mea lady Hamilton și pe fiica mea Horatia", se zice că ar fi spus pe patul de moarte. Dar lucrurile nu s-au petrecut conform acestei ultime dorințe ... cine vrea se poate informa ușor și din belșug în această epocă a Internetului.
Mă fotografiez lângă el (nu pot comite ireverența să mă așez pe genunchii lui) pe urmă, ne concentrăm atenția asupra cuplului regal (păzit de la distanță de un guard cu căciula de urs) și asupra restului familiei: prințul Charles și Camilla, prinții William și Harry. Diana, frumoasă și elegantă e o prezență discretă, vis a vis de ei. E și regina Victoria undeva într-un colț, în anii ei de retragere din viața mondenă, o bunicuță modestă și mărunțică, abia cât mine de statură.
Trebuie spus că din loc în loc, fotografi profesioniști ai muzeului, cu aparatură de calitate, montată pe trepied, fac poze vizitatorilor, după care imaginea e trimisă electronic la un centru de stocare și prelucrare pe computer (în anumite săli ale muzeului) unde, după ce o vezi pe ecran, decizi dacă vrei s-o cumperi sau nu. Dacă ți se pare reușită, ea îți este oferită pe hârtie, ca tablou, sau montată pe diverse suveniruri (de exemplu, un breloc pentru chei) la un preț ce-i drept destul de piperat (7 lire)!
Nu ratez nici eu ocazia, și cum Maiestățile Lor mi-au acordat cu bunăvoință, un loc în cadru, tabloul nostru de curte (cu mine, Regina Elisabeta a II-a și Prințul Consort Philip) se află acum pe masa mea de lucru din București.
Mai departe: galeria oamenilor de stat - eroi sau ticăloși (ești liber să îi încluzi tu în ce categorie vrei), personalități indiene - care au loc aparte, vedetele pop (Britney, Aguillera, Beyonce, Kylie etc), cei patru lorzi Beatles așezați pe o sofa, în atitudinea nonșalantă a vremii lor, dar și Pavarotti, a cărui muzică și imagine de concert se revarsă din ecranul suspendat ... În fine, iată că ajungem într-o sală întunecată, la intrarea căreia vedem pe pereți un individ spânzurat, un liliac ... lucruri care nu ne prevestesc nimic bun. Da, este faimoasa sală a ororilor ... oare chiar suntem obligați să o vizităm? Ne taie calea un angajat al muzeului, care văzându-mă palidă, subliniază că sala e cam "tough for young ladies"; dacă suntem impresionabili și vrem să o evităm, avem o scară de "scăpare" imediat la stânga. Ne năpustim spre ea, taman la timp. Undeva în fundul încăperii, unde s-a înghesuit toată lumea ca la bâlci, se aude un obiect greu căzând și imediat izbucnesc acordurile Marseillaise-ei, de unde deduc că tocmai am avut norocul să ratăm o ghilotinare.
Scările salvatoare ne duc într-o sală istorică, mai liniștită, unde aflăm povestea adevărată a doamnei Tussaud, care chiar a existat în realitate. O vedem în "ceară și mătase" dacă nu în carne și oase, la vârsta la care preda desenul la curtea regelui Ludovic al XVI-lea și a Mariei Antoaneta. În timpul Revoluției Franceze, a fost nevoită să-și pună în practică meșteșugul de a face măști mortuare în ceară, deprins de la doctorul Curtius, pentru nobilii decapitați. După 1800, ea a trecut Canalul Mânecii, cu o expoziție itinerantă de relicve ale revoluției și efigii ale personalităților timpului, în 1835 stabilind în Baker Street o expoziție permanentă cu lucrările sale, nu departe de amplasamentul actualului muzeu. Expoziția a avut un mare succes, în acele vremuri în care - televiziunea neexistând - a asocia un nume pe care l-ai citit în jurnale sau l-ai auzit trecând din gură-n gură, cu un o reprezentare umană tridimensională, era un lucru inedit și extraordinar.
Ne mai atrag atenția în sală o păpușă care "doarme" și "respiră", probabil având înăuntru un sistem pneumatic și o linie de prezentare a etapelor tehnologice de realizare a statuilor în zilele noastre, mare parte din tehnică respectând-o pe cea a primelor păpuși de ceară. Ca și un portret al doamnei Tussaud ajunsă la o vârstă venerabilă, în mai puțin sângerosul secol 19.
Deși tehnic încântați de tot ce am văzut până acum, mărturisesc că expoziția, probabil unică în practica muzeală prin faptul că poți atinge exponatele, ne-a inspirat și un sentiment de ... disconfort. Nu doar că muzica e pe alocuri prea agresivă, că practic nu mai știi cine e manechin și cine om, dar e o senzație ciudată, ca atunci când ești printre făpturi împăiate.
Ne continuăm drumul - e din nou o sală pe care dacă vrei poți s-o "baipasezi" și să ieși direct în holul de la ieșire - dar pierzi exact quintesența - către o hrubă situată în subsolul clădirii unde vom lua contact cu "Spiritul Londrei"! Ne urcăm într-un trenuleț stilizat, din vagoane în gen de cab (faimosul taxi negru londonez). Trenulețul ne poartă prin subterana timpului, prin vremea ciumei și a marelui foc din Londra, printre căruțele cu morți și fum (efectul olfactiv e foarte real); păpuși de ceară animate trec pe lângă noi sau trecem noi pe lângă ele. Vagoanele pivotează în jurul axei lor, ne răsucesc cu fața spre stânga sau dreapta, se opresc în rampă sau în pantă, apoi ne readuc cu privirea înainte și trenul se mișcă mai departe prin spațiu și timp. Maestrul Shakespeare stă la masa de scris, cu pana în mână, actorii dau reprezentație în fața reginei Bess, un carusel cu yeomen-i și soldați în tunici roșii se rotește, abia îi pot reține fugitiv. Un cap uriaș iluminat în verde, pe dreapta, cu tricorn și un ochi bandajat, câțiva marinari pe o corabie și sunetul ca de tunet al salvelor (broadsides) ne sugerează că am intrat în epoca războaielor pe mare cu Franța lui Napoleon. Regina Victoria stă mai departe, alegoric, în mijlocul unei mașinării simbolizând epoca industrială ce mergea către apogeu, apoi intrăm în Londra celui de-al doilea război mondial, cu Winston Churchill și sirenele ce anunță blitz-krieg-ul și sfârșim cu anii 60, anii renașterii, ai festivalului britanic, ai muzicii pop, ai "Londrei ritmate", dacă e să-mi aduc aminte cum era denumită de revista "Time".
Traseul s-a terminat. Spiritul Londrei și-a făcut datoria, ne-a readus în zilele noastre teferi și nevătămați. O cameră de luat vederi ne imortalizează, cu figuri destul de răvășite, și, din cauza neașteptatelor mișcări, cu ținuta un pic neglijentă. Hotărâm să nu mai dăm alte 7 lire pentru poza tipărită. Așa că rămânem doar în baza de date. Ce-ar fi să se încropească vreodată și o "sala a vizitatorilor", cu o colecție de noi statuete (de remarcat că statuetele de aici se retopesc periodic, colecțiile fiecărui an conținând noutăți) întruchipându-ne, să zicem, prin tragere la sorți, tocmai pe noi, cei ce am trecut pe aici? Sau o colecție a extremelor cu cel mai - gras, slab, trist, vesel, speriat, simpatic etc - vizitator al anului respectiv? Râdem de idee și ne îndreptăm spre ieșire.




Din "goana" double-decker-ului



De la Victoria Station (mare gară, mare!) dar și "nod rutier urban" cu multe peroane în față, pentru bus-uri îl luăm pe 11 cu intenția de a merge să vizităm Catedrala Sf Paul.
Pe Victoria Street pozez o clădire modernă de sticlă și apoi una mai veche, o "mică" bijuterie glazurată cu cărămidă galbenă și roșie, cu balcoane-terasă pline flori. Oprim lângă sediul nou al Scotland Yard-ului. Îmi amintesc un incident hazliu petrecut pe același traseu luni, când am mers la Westminster Pier. Eram într-un alt autobuz, cu alt număr, care traversa podul și ajungea undeva pe Southbank. Șoferul era tânăr și blond (am reținut amănuntul) și în stația asta s-a urcat la un moment dat un tip care doar s-a făcut că-și validează abonamentul. Interesant că deși se mai urcaseră mulți, șoferul a observat neregula și l-a dat jos. Și mai interesant a fost că, oprind puțin mai încolo, la alt "peron", l-a așteptat pe pișicher să-și ia bilet de la automatul din stație și să se urce din nou, acordându-i prezumția de nevinovăție, întrucât acela mimase că nu și-a dat seama de invaliditatea abonamentului său. Dar șemecherașul - care n-avea nici un chef desigur, să-și plătească cursa a rămas jos, așteptând probabil altă "ocazie".

Ieșim în Whitehall, bulevardul "guvernamental", pe care găsim multe departamente ministeriale ale guvernului britanic. Clădirea albă, impozantă, cu coloane și bosaje în diamant este Trezoreria. Trecem pe lângă Foreign Office, depășim monumentul comemorativ al eroilor necunoscuți numit "Cenotaful" care fragmentează bulevardul, ne intersectăm cu Downing Street (nr. 10, reședința primului ministru vine tot spre stânga), apoi vin Cabinet Office (tot un departament guvernamental de sprijin pentru primul ministru) și Scotland Office, după care prezența a două sentinele călare de o parte și de alta a intrării, în uniformă de paradă, cu coif garnisit cu păr de cal, ne anunță că suntem la Horse Guards. Vedem din fuga autobuzului o plăcuță care-i avertizează pe gură-cască să stea departe de cai (pericol de lovire!). Așadar, acum vedem din față Horse Guards și Old Admirality Buildings (vechea Amiralitate) pe care le-am admirat mai deunăzi dinspre Parcul St James și locul de defilare a drapelului. Ieșim pe la Arcul Amiralității în Piața Trafalgar, pe care o cunoaștem de acum.

Autobuzul cotește pe Strand, pe care recunosc la un moment dat turnulețele ascuțite ca niște creioane ale Royal Court of Justice, tribunalul civil al Londrei, un palat în stil gotic victorian. În dreapta, este Temple Bar Memorial, punctul de delimitare între cele două "cetăți", marcat printr-un grifon, simbol al capitalei. De aici intrăm în City of London, și tot aici, la procesiunile oficiale, regina se oprește și cere voie Lordului Primar să treacă mai departe. Noi nu cerem voie nimănui și autobuzul își continuă drumul. Intrăm pe Fleet Street, unde văd pe o clădire înnegrită (toate clădirile vechi din Londra indiferent de culoarea în care vor fi fost zugrăvite inițial, au de fapt nuanțe de griuri colorate) scrise unele sub altele numele unor redacții de publicații periodice. Îmi amintesc că am citit undeva că aici e prin tradiție cartierul ziarelor dar în ultimii ani tipografiile s-au mutat prin East End.
Coborâm în urma unui incident mai degrabă zgomotos decât periculos după cum am povestit în capitolul dedicat Catedralei St. Paul's. După ce vizităm catedrala, trecem pe lângă transeptul de sud, îmbrăcat în schele (se restaurează) și îl luăm pe 15 de la stația St. Paul's Churchyard. Știm că are capătul undeva în zona docurilor, deci vom dubla pe uscat o parte din traseul spre Greenwich. E oră de vârf, autobuzul e aglomerat și la parter și la etaj, se stă până și pe scara de acces la imperială.
Suntem în districtul financiar al Londrei. Pe dreapta vedem Cannon Street Station, stație de metrou dar și de tren, capătul de pe malul nordic al Tamisei al podului omonim. Ceea ce vedem este suprastructura de oțel și sticlă a lui Poulson despre care știu că a fost prin anii 60 obiectul unui scandal cu corupție, corupți și corupători. Zona este acum într-un proces de "redevelopment".

Dacă-mi aduc bine aminte, pe aici am văzut în fața unui "pub" de elită, bărbați și femei foarte bine îmbrăcați (se sărbătorea ceva?) stând afară, cu paharele în mâini, în fața intrării.

Mergem paralel cu fluviul. Suntem pe Tower Hill și vedem dinspre uscat cetatea (Tower of London). De aici o luăm pe un traseu întortocheat; cert e că ajungem pe undeva pe la "blocul-ou", care se vede acum din apropiere. Tot pe aici ne intersectăm cu linia DLR (Dockland Light Railway), de aici din zonă pleacă "trenulețul docherilor".
Rețin câteva nume de stații (și de străzi): Whitechapel High Street (trecem așadar prin cartierul lui Jack Spintecătorul!), Aldgate East Station, Commercial Road, London Metropolitan University, Limehouse station ...

Suntem deja pe la periferie pe India Dock Road, începe să semene a "cartier muncitoresc", păstrând proporțiile, desigur. Ajungem aproape de capăt, pe Poplar High Street și coborâm în dreptul unei școli care poartă numele primului președinte american, George Washington. După care traversăm și ne urcăm din nou într-un bus al aceleiași linii.

La întoarcere, remarcăm pe stânga complexul de la Canary Warf, de asemenea văzut de pe Tamisa. Programul de redezvoltare al vechilor docuri "Docklands", a făcut să apară pe locul fostului doc al Indiilor de Vest, un modern mixaj de spații rezidențiale, comerciale și chiar industriale.
Despre Canada Tower, pe care-l vedem acum de pe uscat, cu cele 50 de etaje ale sale și "moțul" piramidal din vârf, trebuie spus că este cea mai înaltă clădire publică din Europa (250 metri) și este opera arhitectului american Cesar Pelli.

Intrăm din nou în City of London. Două lucruri mi-au reținut atenția în mod deosebit: am trecut pe lângă o clădire în fața căreia, afară, se aflau câteva urne-făclii (nu știu cum să denumesc acele flăcări nestinse cum este cea care arde la noi în Parcul Carol, întru cinstirea eroilor; aici erau mai multe). Cu toate eforturile mele ulterioare, nu am reușit să identific clădirea.

Apoi am remarcat, pe Strand teatrul Adelphi, pe care, profitând de o oprire în trafic a autobuzului, l-am prins în bătaia camerei de vreo trei ori, una din poze ieșindu-mi mulțumitor.

Ar mai fi de adăugat că de la Piața Trafalgar am ieșit cumva la statuia lui Eros din Picadilly Circus, apoi am luat-o pe Regent Street, printre clădiri ce urmează curbura străzii, și pe Oxford Street, două artere comerciale, unde se află magazine de lux (mă refer la modă) cum de altfel erau și în "cartierul nostru", pe la Knightsbridge. Dacă în ultimul deceniu, Bucureștiul nostru n-ar fi trăit acel "boom" vest-european în materie de fashion și de lux, probabil că aș fi fost uimită ...
În fine, ieșim la Marble Arch de unde deja ne descurcăm ca la noi acasă.

Ar mai fi de povestit drumul cu autobuzul 74, spre capătul sudic, Putney, zonă de periferie renumită pentru centrul de canotaj, unul din cele mai importante din țară, ca și pentru podul peste Tamisa, singurul din Marea Britanie care are două biserici la capăt. Fac o paranteză pentru a spune că numărul bisericilor parohiale din Londra este impresionant de mare. Pentru mine a fost însă un contact fugitiv cu Anglia rurală, pentru că pe drum, de pe Fulham Road se desprindeau patriarhale, liniștite străduțe, cu căsuțe identice și minione, ca de păpuși, fermecătoare cottages cu fațade gemene, triunghiulare, care îmi plac atât de mult.
Am văzut apoi Tamisa într-o altă ipostază, mai sălbatică, mai plină de verdeață, mult mai îngustă, mai mult râu decât fluviu. Și am pășit pentru prima dată pe malul sudic, la vreme de amurg, mergând pe jos o distanță considerabilă (și cu o nelămurită frică în suflet, în locurile astea liniștite, dar îndepărtate și necunoscute) de la presupusul capăt al autobuzului, unde am coborât fiindcă eram ultimii călători și până la stația de întoarcere. De fapt aceea era o stație obligatorie, dar cred că mai erau pe parcurs și altele, facultative, însă n-am îndrăznit să facem cu mâna autobuzelor care treceau.

Dacă mai adaug și incursiunea noastră fugară prin cartierul Marylebone, atunci când am fost la Madame Tussaud, când am văzut un pic din Regent Parc și am trecut în revistă cartierul medicilor și al clinicilor de elită, sau în prima zi, când am "explorat" capătul nordic al lui 74, ca și numeroasele drumuri fragmentate cu bus-urile, fie ele double-decker-e sau nu, pot să spun că ... travelcard-ul a fost amortizat cu siguranță.