X

Mai întâi se poate spune că zgomotul acela înfundat, de tobă din metal, îi zgârie nervii, apoi observând care era sursa zgomotului, reuși să se adune și să vină în fugă, gândind că din fericire era prea devreme ca să fie cineva în parcarea blocului. Perdelele Mateeascăi nu erau date în lături, semn că domnia sa își savura somnul profund de dimineață, departe de orice dramă omenească posibilă, iar omul de serviciu care răspundea de exterior se auzea strigând la gunoieri undeva, în aleea din spate. Femeia nu păru că-i sesizase prezența, continua să se izbească în acel obsedant du-te-vino de tabla mașinii, stând în fund și pliindu-și capul pe spate, ca somnambulă. La un moment dat, când Patricia o apucă de brațe și o scutură, silind-o să se ridice, ea nu opuse rezistență și abia atunci salvatoarea sa văzu dâra de sânge ce i se prelingea pe umeri. O ajută ușurel să urce treptele din fața intrării, apoi să intre în casa ei, după ce împinse ușa neîncuiată.
E încă în criză – gândi. Alcoolul, cu care dezinfectă rana din care izvora violent și fără întrerupere șuvoiul cel roșu, păru s-o trezească. Voi să ducă sticla la gură, dar Patricia o luă și o puse la loc, acolo unde o găsise.
- Tanti Lenuțo, cum ați putut să faceți așa ceva?
Dojana n-avea niciun efect și Patricia se simți vinovată pentru că o abandonase atâta timp pe vechea ei prietenă. Venise în sfârșit momentul să se ocupe și de semenii săi apropiați, vorba lui Horia. Atât cât putea, ca ființă obișnuită, ca prietenă, ca om, nu ca Renda. Renda fusese înfrântă … umilită și neputincioasă. Continuă să apese puternic cârpa îmbibată în licoarea bahică, până când la un moment dat șuvoiul fu zăgăzuit. În locul lui, pe ovalul capului, printre firele de păr, se vedeau distinct marginile pielii crăpate, ca pereții unui mic canion. Ar fi necesitat o cusătură. Dar tanti Lenuța nu de un voiaj la spital avea nevoie acum. Primul ajutor fusese dat și nevoia ei era de liniște, de mângâiere, nu de spaimă, emoție și interogatoriile unor străini. Întrebarea „ce s-a întâmplat” i se părea stupidă Patriciei și n-o puse, doar că un nou izvor, de lacrimi, se porni din trupul bătrânei, din adâncul inimii, încât tânăra ei protectoare își înteți mângâierile.
- Fetița mea a murit … fetița mea a murit.
Rostea cuvintele cu certitudine, ca și când abia azi ar fi realizat acest lucru. Părea ca și cum ar fi aflat o știre proaspătă, de netăgăduit.
- De unde știți? scăpă aproape fără să vrea Patricia.
Nu rămase mai puțin mirată de răspuns. Aflase ieri, într-adevăr. Curiozitatea era că răspunsul venea din partea unei agenții de detectivi particulari. Mai află și altă veste, dacă nu șocantă, având în vedere antecedentele, cel puțin destul de neplăcută. Se știa de mult în bloc că bătrâna era curtată de domnișoara avocat. Dar Patricia habar n-avea cât de „intime” deveniseră în ultimul timp. Nici faptul că prețul „prieteniei”, fusese în sfârșit, plătit. Profitoarea își atinsese scopul – o determinase în fine pe Lenuța Mărgeanu să-i cedeze prin testament locuința. Dar nu era doar atât … pentru că, deși legal, se împliniseră de mult condițiile necesare, legate de dispariția Tatianei, pentru a fi declarată decedată, ținuse s-o convingă pe bătrână de realitatea acestui fapt angajând firma de investigații cu pricina, evident, pe cheltuială proprie. Toate acestea le află Patricia acum și întrucât trebuia să ajungă la serviciu, o părăsi până spre seară după ce-i promise că va reveni și că vor discuta. Dar adevărul, sau mai bine zis minciuna, i se păru atât de evidentă, că atunci când veni îi ceru să vadă raportul faimoasei agenții de detectivi. Așa cum se aștepta, erau câteva fraze seci, scoase la imprimantă, fără vreo dovadă anexată asupra identificării vreunui cadavru sau al vreunei persoane înhumate cu semnalmentele Tatianei. Era doar un fel de recunoaștere a faptului că n-o găsiseră și ea se termina cu o concluzie ce putea fi categorisită drept stranie și hazardată, dacă n-ar fi fost de fapt, o ticăloșie.
Asta era, va să zică! Și încă nu era tot. Află, stupefiată, că bătrâna nu se mai dusese singură la mare distanță de casă pe undeva, din ziua aceea nefastă când o întâlnise, fără să știe, pe „Renda”, pe terenul ei propriu. Activitățile banale, ca plata telefonului, ca mersul la farmacie, neplăcerile la fel de obișnuite precum ifosele și țipete unor funcționare de poștă, îi deveniseră sărmanei femei tot atâtea torturi de nesuportat - pentru că-și imagina acest rău mereu în creștere și din ce în ce mai agresiv, și neavând cui mărturisi toate acestea, părăsită de Patricia, singura ei prietenă în putere, devenise o victimă ușoară pentru aceea care pândea mereu din umbră. Acum ea făcea toate treburile astea și bătrâna se afla în acea stare de dependență a copiilor mici de părinții lor. Chiar și acum tremura de teama unei vizite inopinante. Dacă o găsea aici pe Patricia … La una ca asta tânăra femeie nu mai putu răbda și-i promise bătrânei că vor face împreună, de aici încolo, toate acele lucruri de care ea se temea, fără niciun fel de pretenție materială. Iar domnișoara avocat o să rămână, când va veni vremea, cu garsoniera, dar până atunci o să trebuiască să-și țină în frâu efuziunile și să păstreze distanța legală.


Au mers în acel sfârșit de săptămână la coafor, împreună. Patricia a așteptat în timp ce părului alb al bătrânei i se reda culoarea tinereții. S-a supus, de dragul prieteniei, convenției sociale: a plătit bacșișul de rigoare pentru buna purtare și respect. Au mers împreună la cumpărături și au probat câteva costume elegante. N-a fost niciun zâmbet ironic. O fiică iubitoare cu mama ei. Vânzătoarele le-au zâmbit cu o înduioșare complice.
Apoi s-au întâlnit cu Horia și s-au plimbat cu mașina. Ea le-a povestit că a avut cândva un Trabant. Pe care în vremurile ei bune, în tinerețe, când îi trăia bărbatul și fata lor era teafără și fericită, îl conducea. S-a întâmplat însă ceva cu mulți ani în urmă și a trebuit să-l vândă. Au lăsat o pe ea la volan, undeva pe o stradă înfundată aproape de Herăstrău. Trabantul se conducea altfel decât mașina asta ultraelegantă, vitezele se schimbau de la volan, iar bătrânețea își spunea un cuvânt greu. Femeia a tresărit când a pornit motorul, s-a speriat de zgomot, dar sub încurajările și indicațiile afectuoase ale celor doi, a reușit. Mașina n-a fost mișcată mai mult de două-trei sute de metri, dar pasul a fost făcut: recăpătându-și un pic din respectul de sine, bătrâna se întorsese în rândul oamenilor. Îi mai rămânea Patriciei să-i redea și cealaltă parte care face viața suportabilă – să-i spulbere certitudinea că Tatiana murise. Ba mai mult, în mintea ei se născu atunci o idee îndrăzneață.

Ca s-o poată ajuta, trebuia să-i afle povestea. Ce era cu cartea Tatianei, aceea despre care Lenuța îi vorbise la priveghi? Și care fusese viața lor de până atunci? În ce circumstanțe dispăruse? Smerită, făcu ea primul pas – era absolut necesar, în numele încrederii. I-a spus simplu bătrânei: eu sunt Renda, iar când aceasta a schițat un zâmbet, crezând că e o glumă, Patricia a adăugat: nu sunt mândră de acest lucru; vecina ei și-a amintit de reacția avută la filmările pentru Cuore, dictată, după cum afla acum, de motive foarte personale. Cu un bun simț desăvârșit, a bâlbâit rușinată niște scuze, de parcă ar fi fost într-adevăr vinovată cu ceva. Prietena ei nu-i aduse insulta de a-i cere expres să păstreze taina. Era ceva de la sine înțeles, cu toate că în acele momente, acesta era ultimul lucru care-o preocupa pe titulara rolului.
- O să vă ajut s-o găsiți pe Tatiana, dacă ea se află în viață o s-o găsim, dar nu cu ajutorul emisiunilor Anacondei, nici a corespondenților răspândiți acum în toată țara, deși ar fi fost un punct bun de plecare, numai că trebuie să recunosc că lucrul acesta e mai presus de puterea mea, mai ales acum, și nici nu vreau acest lucru.
Ce alternative rămâneau? A apela, ca domnișoara avocat, la o agenție de detectivi particulari, fie ea de data asta una serioasă și de bună credință (eventual cea cu care lucra Anaconda), era o cale fără sorți de izbândă și se excludea de la sine. Indiciile despre locul unde s ar fi putut afla Tatiana erau aproape nule și nu lăsau loc niciunei metode posibile de investigație. Dacă poliția la vremea respectivă fusese neputincioasă, cu toate mijloacele ei … A doua alternativă, cea mai simplă, era desigur, un anunț cu poză într-un ziar. S ar fi putut presupune că fata mai apăruse pe undeva în timpul scurs de atunci. Dar, chiar în cazul fericit ca cineva, care ar fi știut, presupus sau intuit ceva, să dea cu ochii de anunțul respectiv, pierdut la rubrica de publicitate, printre anunțuri de vânzări de mașini și matrimoniale, nu erau prea mari șanse ca acela să se deranjeze a telefona sau scrie. Nu, problema se cerea abordată altfel: cititorul trebuia sedus cu povestea Tatianei și a mamei rămase singure. Trebuia impresionat, convins afectiv. Trebuiau expuse amănunte privind vârsta, caracterul, având în vedere că timpul ar fi putut schimba trăsăturile. În plus trebuia ca ziarul sau revista în care apărea povestea să fie unul de circulație națională, să pătrundă în medii cât mai diverse, să se adreseze unui public țintă format din oameni dornici să-și ajute semenii, să nu fie preferat de idioți amatori de glume proaste. Care jurnal din pestrițul peisaj al presei scrise răspundea la asemenea cerințe? Până la rezolvarea ghicitorii, Patricia își propuse să redacteze deocamdată povestea. În timpul liber, adună asemenea unei albine harnice toate amintirile Lenuței Mărgeanu. O singură mică mârșăvie săvârși – aduse cu ea undeva ascuns, un reportofon. Fără să-i spună, ca să n-o intimideze, dar temătoare ca vorbele să nu-i alunece din minte sub impulsul emoției, Patricia își avu la sfârșitul purgatoriului prețioasa comoară de cuvinte imprimate pentru veșnicie.

Ediția consacrată scrisorilor șterpelite se apropia de final, odată cu ultimul destinatar ce putuse fi identificat. Dintre cele care nu-și mai aveau adresa inteligibilă, una avu un destin special. Părinții micului expeditor, căci despre un copil era vorba, urmărind episoadele emisiunii își reînnoiseră SOS-ul, de data asta adresat direct Anacondei și „Legiunii Sfântului Mihail”. Care în mod fericit se apropia de o ediție aniversară: împlinea venerabila vârstă de doi ani. Problema micului petent era o leucemie bifenotipică, ce necesita un transplant devenit ultimă soluție, într o clinică străină. În partea spinoasă a finanțării, părinții nu obținuseră mare lucru pe cale oficială și acum speranța se îndrepta spre cei ce ofereau garanția unui ajutor prompt și eficient.
În procedura care i se impusese Rendei se puteau distinge câteva aparente paradoxuri. Unul era că nu se luau măsuri speciale de compromitere a vipurilor apelate pentru donări, care refuzau. Se considera suficientă „nominalizarea” lor. Probabil că – Patricia nu aprofundase prea mult aspectul – oamenii aleși de Giulieta erau dintre aceia, prin natura împrejurărilor, foarte ușor de discreditat, adică a căror credibilitate atârna de un fir de păr. Sau dimpotrivă, indivizi cu o reputație atât de imaculată încât erau obsedați de a nu o strica cu nici un chip. Cert este că, în general – de când Legiunea debutase acest nou ciclu tematic – refuzurile fuseseră rare. Acum însă problema se punea în termeni ușor diferiți. Timpul era dușman neîndurător și nisipul din clepsidră conta până la ultimul fir. Patricia se trezise din nou în competiție cu moartea. Fusese învinsă atunci când privise, neputincioasă, trupul micului ei prieten întins pe caldarâm. Sau animalele acelea agonizând într-o baltă de salivă înspumată, în stradă.
Se întâmplă ca persoana indicată spre a fi interpelată în cazul respectiv să fie o reprezentantă a sexului frumos. „Legiunii” i se puseseră la dispoziție telefonul fix și mobil ca și adresa persoanei în cauză – cea de toate zilele și cea de vacanță. Pentru a nu exista surprize, de obicei, apelul adevărat se făcea înainte de prezentarea cazului în public și Renda chiar se întâlnise în câteva rânduri, în spatele cortinei, cu potențialii donatori. Iar acum, deși ea se obișnuise de mult cu ideea că nu era tocmai o favorită a sorții, când implicarea sa devenise cumva patetică și disperată, refuzul, a cărui probabilitate nu trecea statistic de unu la sută, dar care se materializase în mod neașteptat și cinic, o afectă peste măsură. Știa, desigur, că exista o variantă de rezervă, că bani putea Giulieta să obțină oricând de la cineva, dacă nu să pună ea însăși, dar nemaiavând certitudinea că o înțelege pe șefa ei în modul de a gândi și acționa, se temea că aceasta ar putea folosi eventual decesul unui copil în scopurile ei oculte. Oricum ar fi fost să iasă până la urmă, furia, vechea ei furie împotriva răului, întrucâtva adormită pe parcurs de acea împăcare cu soarta dictată de neputință ori de rușine, se trezi la o intensitate incredibilă, întocmai ca atunci când o așteptase pe Giulieta la redacție înainte ca amândouă să pornească în marea lor aventură. Când toate căile păreau deschise, tentante și pline de fascinația necunoscutului. Nu mai era furia aceea înfrântă din ziua în care-i predase lui Dumnezeu ștafeta ultimei pedepsiri. Era din nou Renda, „leoaica tânără” cum o numise în glumă Horia, gata de inițiative războinice și acțiuni coercitive. Dădu buzna în biroul planificatoarei, cea care știa în fiecare moment unde se află echipele și echipamentul de filmare. Colega ei făcu ochii mari simțindu-i hotărârea imperativă în fiece amănunt ce definește limbajul trupului. Nu, momentan nu era disponibil niciun cameraman. Mai bine! În definitiv ceea ce voia să facă nu era nici ortodox, nici conform instrucțiunilor, deși corespundea pe deplin cu ceea ce probabil ar fi putut fi numit spiritul Anacondei.
Când se întâlni – singură – cu acel individ ascuns pe după o pereche de ochelari și o barbă stufoasă și-i încredință tot ceea ce știa ea însăși despre acea femeie – se convinse pe sine că a recurge la serviciile unui paparazzo era în situația de față cea mai bună metodă de a-și atinge scopul. În fond, a nu ști stânga ce face dreapta era unul dintre avantajele anonimatului. Un bărbat, o femeie, amândoi fără nume și chip; o victimă, câteva poze, un filmuleț și o sumă de bani ca recompensă.
- Doresc o poză din față a casei din București, a domeniului de la țară, câteva prim planuri cu interiorul – dacă poți pătrunde cu un pretext oarecare. Și cu ea în mașină – cea de teren și cea de oraș.
Aceasta a fost toată conversația lor. Lucrul trebuia făcut în mare grabă.
În ziua în care a avut prețioasa marfă în mână, Renda a intrat ea însăși în acțiune. I-a luat o jumătate de zi de așteptat în mașină, la adresa pe care o învățase pe dinafară, până când seara și a întins mantia de camuflaj și ploaia – o ploaie cu bolboroci – a început să biciuie parbrizul. A sucit dintr-o mână în alta fotografiile, iar când a zărit cealaltă mașină (un Porche Boxter) cu farurile aprinse oprindu-se pe partea cealaltă a străzii, a ieșit luând-o la fugă în direcția siluetei zvelte ce-și profila conturul și umbrele în lumina difuză. Femeia a simțit că e urmărită și a iuțit pasul ca să ajungă la adăpostul căminului ei somptuos, dincolo de dantela grilajului din fier forjat. Renda i-a aținut calea cu răsuflarea tăiată, reușind să se interpună între ea și poarta cea impunătoare a reședinței și o clipă se priviră ochi în ochi și din cap până-n picioare. Nările Patriciei erau dilatate de surexcitare iar inima își dublase bătăile pentru că accidental viața o adusese aproape de una din dorințele ei cele mai nebunești. Dincolo de drama în care juca acest rol grozav de ingrat, se găsea în fine față în față cu adversarul. Fără mască și cu mâinile goale. În fine avea în față o întruchipare concretă a răului, perfidă în forma ei de manifestare – o femeie frumoasă, cu situație materială de excepție, cam de aceeași vârstă cu ea. În scurtul timp cât s-au privit, Patricia i a simțit parfumul acela discret, scump, un prêt à porter. A adulmecat mirosul lumii căreia îi aparținuse cândva. Erau la fel de înalte dar cealaltă o domina, în ciuda aerului speriat, printr-un plus de feminitate și rafinament care răzbătea în fiecare detaliu perceptibil de către simțuri. Patricia se hotărî și atacă.
- Cum ai putut să refuzi să salvezi viața unui copil? Un simplu nu, fără nicio explicație!
Cealaltă a scos un suspin ușor, care a sunat ciudat, ca o chicoteală. În ciuda abordării neobișnuite probabil că se simțea ușurată. Interlocutoarea ei nu era vreo vagaboandă pusă pe șutit.
- Tu ești Renda de la Anaconda? Tu m-ai sunat sâmbătă seara?
- Nu contează cine sunt. Contează cine ești tu. Soția unui creator de modă de succes. Proprietara unei vile de patru sute și ceva de metri pătrați. Posesoare a două mașini personale. Cum ai putut? Ce înseamnă pentru tine câteva zeci de mii de euro?
Femeia chicoti din nou. Replică:
- Și tu ai, presupun, o mașină. Presupun că e aceea, și arătă spre unica pată întunecată ce se distingea pe trotuarul însingurat. Nu-i una ieftină.
Deși cinică, remarca o atinse pe Patricia ca o palmă. Fiindcă, era adevărat, în fiecare e o doză de filistinism. Și fu nevoită să admită că pentru nimic în lume nu s-ar fi gândit să se despartă de merțanul ei negru.
… Cândva, la țară, voise să miluiască o femeie săracă. Nu se îndurase să se despartă de vreuna din rochiile ei, nici de cea mai nouă și frumoasă, nici de cea mai veche și demodată. Dăduse, până la urmă niște bani, de rușine … Poate că așa gândește fiecare, oricâte bunuri ar avea?
Își reveni repede și găsi imediat celeilalte circumstanțe acuzatoare. Situațiile nu erau similare, ba chiar insinuarea celeilalte era o măgărie fără margini. Scoase la iveală pozele – nu mai conta că ploaia bătea peste ele – în poziția în care stăteau, ramurile unui copac atenuau forța stropilor și direcționau ciudat lumina spotului de veghe de deasupra intrării. Femeia privi pozele, apoi le dădu la o parte cu un fel de dispreț, nu atât pentru cea care i le arăta și ale cărei intenții erau evidente, cât pentru lucrurile și ipostazele întipărite pe acele petice de hârtie udă.
- Există și un film, își întări Patricia poziția. Îl vom derula în emisiune.
- Înțeleg că mă șantajezi.
Parfumul femeii o înnebunea.
- Încerc doar să te previn. Nu-mi place să fac rău. Mai demult, cineva într-o situație similară a fost corecționat usturător. I-a fost arsă proprietatea până la cărămidă și n-a aflat precis nici până azi cine-a fost. Iar ce-a pățit el, nu cred că ai vrea să afli.
- Da, desigur, voi care vă considerați arbitri ai vieții altora nu irosiți niciun mijloc. Regret însă că te dezamăgesc: ce vezi aici nu-mi aparține.
- Cum adică?
- Adică simplu. Chiar vrei să-ți fac confidențe? Poftim, îmi pun viața pe tavă. Sunt un simplu chiriaș aici. Unul care va pleca mai curând ori mai târziu.
Privi în jos și spuse încet.
- M-am hotărât să divorțez. N-am vrut să fac publicitate. Am crezut că viața personală îmi aparține.
Ce similară era scena asta cu una din trecut, în care ea, actuala Renda se afla la ananghie, făcând o atare mărturisire unui călău ce-i avea viața în mână! Ca și cum ea n-ar ști, pe lângă asta, ce înseamnă să vrei să ții ascuns un lucru dureros, despărțirea de un om și de un micro-univers vital.
În loc de toate astea rosti cu voce tare: - De unde știu că nu minți?
Femeia se întorsese deja cu spatele, apăsând pe una din laturile porții, ca și când considera că și-au spus tot ce trebuia spus. La auzul întrebării, se întoarse și replică, cu o ironie amară:
- Nu cred că trebuie să vă dau eu sfaturi cum să dați buzna în bârlogul omului și să aflați tot ce vreți până la urmă. Până atunci, dacă nu mai ai răbdare, poți să faci ce vrei cu filmul și cu pozele, și să asmuți pe oricine. Crede-mă că există o limită în orice, chiar și în suferință, după care nimic nu te mai poate răni.
Patricia rămase în ploaie, gândindu-se tot la ceva din trecut – la ce spusese tanti Lenuța cândva: că un simplu călugăr ce se roagă sincer pentru omenire face mai mult ca o sută de făcători de bine ca ea.


Nu-i rămânea decât să mintă ca să poată salva un adevăr de nespus. Îi va relata Giulietei că a fost imposibil s-o găsească pe acea femeie … că aflase că nu e în țară … că apelul n-avea rost să mai fie făcut. Va expune cazul și poate că vor suna, cum se mai întâmplase, oameni care puteau și voiau să ajute. Și nu în ultimul rând ea, care nu mai putea privi în urmă fără să priceapă că aici era tristul, rușinosul final al carierei, o să-și vândă mașina și restul … îl va lăsa pe seama sorții. Numai că în dimineața zilei ce o despărțea de ultimul episod al Legiunii, Giulieta o anunță surâzătoare că problema micuțului se rezolvase. Un simplu telefon dat unei persoane importante din guvern adusese banii mult așteptați.


- Vreau ca din toamnă Legiunea să înceapă un nou ciclu. Unul din nou extrem de incisiv.
- Cred că aș dori să fac altceva. Mi se pare că „Renda” începe să devină … ceva rutinat … depășit. Cred că Anaconda nu mai are nevoie de acest simbol.
Giulieta o privi pe sub sprâncene.
- Da, continuă Patricia, acum ne-am diversificat. Ai două știriste drăguțe care au din ce în mai multă priză la public. Ai cei doi băieți care au preluat "Dreptatea socială" și "Anchetele imposibile" de când „Legiunea” și-a dublat intervalul de difuzare. Zău așa, cred că Renda ar trebui scoasă pe tușă. Măcar pentru un timp.
- Mi se pare curios. Un om cu o evoluție profesională normală ține la eticheta sa, nu-i recomandă pe alții. De obicei există ceea ce se cheamă concurență.
- Știu, tu așa gândești și n-ai încurajat niciodată ideea ca noi, angajații tăi să fim prieteni, să ne cunoaștem cu adevărat.
- Cunoști motivele, o întrerupse d-ra Coreitaru.
- Da, dar eu simt nevoia de o schimbare. Vreau să mai fac și altceva. Chiar în spatele cortinei.
Giulieta o privi cu o abia disimulată grimasă de neîncredere. Dădea cineva cu atâta nonșalanță șefului său ideea să-l înlocuiască? Zâmbi.
- Mai reflectează. Oricum, ca la orice sfârșit de „an al legiunii” ai o vacanță de aproape o lună. Reflectează, odihna e un sfetnic bun.