agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1616 .



O săptămână la Portsmouth, Hampshire, UK (4)
proză [ ]
Note de călătorie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [RiMoGa ]

2010-06-04  |     | 



Ziua a cincea


Suntem în autobuzul 16A, pe ruta lui duminicală. E o rută de cele mai multe ori paralelă cu linia țărmului. Mai vedem o dată vechiul Portsmouth de la geamul vehiculului și chiar o luăm pe la locurile unde ne-am rătăcit în ziua a doua. Autobuzul face o buclă închisă deservind și aceste străzi mai izolate; înconjoară afurisita platformă-parcare ce se termină în apele golfului unde am căutat zadarnic o punte de trecere. Pe ziuă parcă totul e mai relaxant. Ieșim din nou pe lângă fortificații, pe la Round Tower pe care reușesc în treacăt să-l fotografiez. Pe urmă ne întoarcem la acel punct de pe High Street de unde se vede statuia lui Nelson – o luăm prin spate și ieșim într-o șosea largă apoi la o intersecție de unde ne abatem spre Fun Fair – suntem deja în Southsea. Remarc că este un orășel mai vesel cu albul victorian predominant în exteriorul clădirilor în loc de roșul epocii georgiene. Mai remarc și că e multă lume și că sunt multe flori.
Totul capătă larghețe aici în Southsea. Marea nu mai e nici ascunsă de ziduri de cetate, nici încercuită în ochiuri largi de utilități portuare. E pur și simplu loc de plajă și de distracție. În partea opusă mării e un islaz imens (o parte din el e transformat în „parcare pe iarbă”) numit Southsea Common (în Anglia termenul „common” definea în trecut un loc de pășunat în comun, folosit de toți membrii comunității). Undeva în drum (trecem pe Clarence Esplanade) răsare de pe islaz un monument uriaș, cu alură de mausoleu: în fapt nu e nici un mormânt aici, doar un memorial dedicat soldaților și ofițerilor din Royal Navy căzuți în cele două războaie mondiale dar și generic, tuturor eroilor marini, celor ce n-au avut ca mormânt decât apele mării. Din nou mă văd nevoită să remarc câte monumente au ridicat englezii pentru comemorarea celui de-al doilea război mondial, ca niște adevărați învingători, dar și ca cei ce au dus greul conflagrației de pe frontul vestic purtând pe umeri – încă o dată – destinul Europei. La noi în țară, de pe poziția noastră modestă de cobeligeranți alipiți în ceasul al douăsprezecelea, mult timp n-am avut voie nici măcar să ne plângem în piatră morții.
Trecem de stația unde se coboară pentru Blue Reef Aquarium și pentru D-Day Museum (muzeul debarcării în Normandia, unde e expusă o faimoasă și uriașă tapiserie), apoi de cea pentru castelul lui Henric. Ne apropiem din nou de oraș (sau orașul de noi) – apare un hotel foarte frumos, vechi, în prim plan. Pe urmă se interpune din nou între oraș și mare un spațiu verde, Canoe Lake, cu nume cât se poate de sugestiv.
Multe mașini vedem parcate chiar de-a lungul șoselei – având din loc în loc aparate de taxat („meter”) și panouri pe care scrie să plătești la aparat și să lipești chitanța returnată pe parbriz. Pe stânga văd o poartă din piatră străjuită de trandafiri prin care se vede un fel de grădină cu pergole pe care se înlănțiuesc trandafiri cățărători. Aici este intrarea în Southsea Rose Garden construită la adăpostul meterezelor fostului fort Lumps, o construcție de apărare de pe la 1860. Vedem oamenii care vizitează grădina dar și pe cei se duc la plajă (timpul e superb – solar dar nu canicular). În scurt timp ne desprindem de linia țărmului și o luăm iarăși pe la periferia orașului, pe un alt St. George’s Road (omonim cu bulevardul din Portsmouth) și cineva ne zice la un moment dat că aici trebuie să coborâm pentru Royal Marines Museum – dar noi ne-am propus să ajungem până la capăt. E rândul unui colț de natură spre a fi degustat – muzee (cu specific militar) am cam văzut.
Am intrat în Eastney, cea mai de est suburbie, așa cum sugerează și numele. De aici marea nu mai poartă numele de Solent Canal ci de Langstone Harbour, fiind „absorbită” din nou într-un golf crenelat, simetric oarecum cu Portsmouth Harbour, numai că acum vecinul „de peste apă” este insula Hayling. Drumul se îngustează, o luăm prin dosul unor bloculețe scunde și în fapt ajungem pe promontoriul ce se tot întinde ca un braț ridicat către insulă, care „ridică” și ea un vârf (are în fapt forma unei cizme cu bot ascuțit). Suntem acum între două ochiuri de apă. E înțesat de mașini – că doar e week-end. În stânga văd un fel de izlaz inundat presărat cu sute de ambarcațiuni cu motor sau pânze ce par a fi rămase după un naufragiu. Poate că așteaptă fluxul (ce fel de maree or fi în spațiul acesta închis prea puțin sensibil la seducția pulsului lunar?). În dreapta este o plajă îngustă și se vede țărmul insulei la apropiere. Am ajuns la punctul terminus – coborâm și continuăm drumul pe jos până la capătul promontoriului unde ne așteaptă un fel de pasarelă metalică ce face legătura cu un mic ambarcader. „The Hayling Ferry” este în fapt o mică șalupă-navetă care abia poate lua cred douăzeci de oameni pentru a-i duce pe țărmul celălalt unde sunt locuințe de vară și o plajă cu nisip. Aici, plaja este alcătuită dintr-un pietriș cărămiziu rotunjit de ape. Printre pietre găsesc scoici mici, care diferă de cele de la Marea Neagră. Nu au acea suplețe dantelată cu caneluri fine, ca de bijuterii marine, ci sunt amorfe, de un alb-cenușiu sau alb-gălbui ca un porțelan nesmălțuit. Marea e incredibil de albastră iar eu mă cobor pe panta abruptă făcând echilibristică ca să dau mâna cu ea, cu marea Stăpânei Mărilor. Apa e destul de caldă. La fel și strângerea noastră de mână în care eu pun un pic de tristețe.
Găsim niște bărci pescărești părăginite și întoarse cu fundul în sus care mi se par că pot ține locul unui confortabil șezlong. Cu alte cuvinte mă întind cât sunt de lungă și îmbrățișez cerul cu privirea. Autobuzul vine o dată la o oră și noi petrecem aici două ore mari cât două drumuri de la un capăt la altul al Portsmouth-ului.

*

E astăzi ultima zi de ședere pe meleagurile acestea. Mâine vom fi la Londra, iar peste alte patru zile, la București. Pentru ultima zi am lăsat casa unde s-a născut Charles Dickens, alt fiu celebru al urbei. Casa este acum muzeu memorial. E trecut de ora cinci și autobuzele vin mai greu la capătul de la The Hard. Ieri a fost o animație deosebită pe Gunwarf Quays, azi turiștii de două zile au plecat. Autobuzul e însă aglomerat. E condus de o doamnă-șoferiță tânără și drăguță pe care o rugăm ne spună unde să coborâm. Zâmbesc: pe la noi prin capitală nu prea e folosit sexul frumos, decât pe tramvaie. Cotim pe Queen Street, trecem pe lângă poarta istorică HMS Nelson, de acces la baza navală, apoi ne înscriem cu mare viteză pe Alfred Road și Marketway. Undeva pe dreapta vedem a doua catedrală a Portsmouth-ului, cea catolică, ce poartă hramul Sfântului Ioan Evanghelistul și se face remarcată prin cele două pinacluri ascuțite ce încadrează un fronton triunghiular. Trecem de un roundabout (sens giratoriu), apoi de încă unul și pe nesimțite – iată-ne ieșiți din oraș. De aici începe autostrada (recunosc locurile pe unde am venit de la Londra), motorway M275, după cum idică panourile verzi. Belea! Am uitat să coborâm! Remediem neajunsul la prima stație: ne dăm jos și constatăm că suntem chiar în poarta de acces la instalațiile terminalului portuar ce deservește liniile continentale. De aici pleacă și vin navele Britanny Ferries pe care le-am văzut circulând prin apele Solent-ului. Ca într-o (nouă) concesie pentru vecinii lor galici, englezii au scris pe plăcuța indicatoare (trilingvă de altfel: engleza, franceza și spaniola sunt aici limbile turistice) în versiune franceză: Gare Maritime Trans -Manche, știut fiind că limba de apă ce separă Anglia de Franța e numită English Channel într-o parte și Manche (Mâneca) dincolo, ca și cum „canalul englez” n-ar defini perfect o realitate istorică! Șoferița ne spune că trebuie să ne întoarcem până la roundabout, și ne arată că există o trecere de pietoni (sensurile sunt separate pe autostradă). Ne uităm dar nu vedem nimic, dacă e vreo trecere, e ascunsă foarte bine. Abia când ne apropiem distingem, discretă, gura unui pasaj subternan care ne scoate în partea opusă. O luăm în jos, înspre oraș pe trotuarul străjuit de spatele unor ciudate blocuri, lungi și nu foarte înalte, cu aspect de citadelă și de cămin muncitoresc deopotrivă. Pe spate sunt niște uși exterioare ce dau într-o strapontină lungă, comună pe fiecare etaj, lângă care apare scris, mare, numărul apartamentului. Din loc în loc blocul are în dreptul mezaninului un fel de „casă” ieșită în afară și tot din loc în loc, câte un turn prismatic cu scară exterioară cu care comunică printr-un coridor. La un moment dat, stingher rămasă în peisaj vedem o căsuță veche cu un etaj, Market House Tavern, un fel de pub ce are și camere în regim hotelier. Mai e mult de mers? Deja am obosit. În fine, după ale câteva tronsoane de bloc din genul descris mai sus trotuarul se termină brusc. Ultimul loc pietonal este adăpostul de sticlă garnisit cu orare și afișe al stației de autobuz, în rest, autostrada se continuă chiar până în peretele clădirilor. Îmi vine ideea să mă iau după un biciclist care trece pe o „cărare” îngustă între doi pereți de case ce stau cu spatele întors la noi ... și iată-ne într-o altă lume, departe de traficul dezlănțuit. O minunată curte englezească, o stradă ce se înfundă aici și care poartă numele Old Commercial Road, pe care-l vedem inscripționat cu litere de o șchioapă pe un gard de cărămidă roșie, cu piloni tot placați cu cărămidă între care se întinde un cochet grilaj metalic. Și, iată, chiar am ajuns la destinație fiindcă pe dreapta e casa lui Dickens. Din păcate muzeul s-a închis de vreo jumătate de oră, tot ce putem face e să privim exteriorul.
Avem înaintea ochilor o casă georgiană, cu lucarne și coșuri de fum multiple, cu cornișa acoperișului, tocurile ferestrelor și timpanele celor trei uși de un alb de var strălucitor în contrast cu zidăria grena, cu ferestrele tipic compartimentate în mici pătrate precum batoanele de glucoză și cu un bovindou la fel de alb, asimetric în extremitatea dinspre noi. Nu toată casa este dedicată muzeului, abia o treime din ea e vizitabilă. Trandafirii din mica grădină sunt în floare. O oază de liniște. Așa o fi arătat dintotdeauna? Se spune că însuși scriitorul, venit aici în vizită (el doar s-a născut în această casă și a locuit până la vârsta pre-școlară) după mulți ani, nu ar mai fi găsit-o, rătăcit într-un Portsmouth atins de schimbările industrializării.
După ce vedem ieșind din casă pe o doamnă care bănuim că e custodele (am stat pe o bancă din fața bloculețului mai nou, dar respectând coloristica și stilul, ce închide fundătura) ne urnim și noi, fiindcă se va lăsa seara și vreau să mai apuc câteva minute de mare.
La întoarcere (am fi putut ieși și prin celălat capăt al străzii) ne strecurăm prin aceeași alee îngustă și ajungem la stație. Curioasă, mă duc singură să văd blocurile-citadelă de pe Mile End Road din față, pătrunzând printr-o stradă laterală. Din față par mai puțin stranii, capătă și ele aspect de spațiu rezidențial. De fapt sunt blocuri obișnuite, cu balcoane lungi gen terasă la etaj, iar la parter – au și pe față acele „excrescențe” în formă de casă de sine stătătoare („mezonete” le zic englezii) cu curticică în față. Satisfăcută, mă întorc și după ce așteptăm vreun sfert de oră ne urcăm în același autobuz cu aceeași șoferiță cu care am venit.
(pe care la capăt, după terminarea cursei, o vedem ciripind ca o vrăbiuță cu un coleg venit „în vizită” la ea în autobuz – o femeie tot femeie rămâne, oricât de dură meserie ar avea).

*

Pe Gunwarf Quays. La revedere de la mare. Mai zăbovim o dată pe chei să privim navele WightLink intrând și ieșind din port (de când stăm le-am trecut în revistă pe St. Helen, St. Cecilia și St. Faith). Pe urmă încercăm să facem o „seară festivă” ca de rămas bun. Adică o masă la restaurat (până acum am mâncat doar de două ori la „Strada”, restaurant italian – specialitatea casei: Pollo cacciatore – pui vânătoresc, adică piept fript plus cartofi rotunzi în coajă, cât fuduliile de porc, ciuperci și piper; în rest ne-am autoservit de la hypermarket-ul Tesco cu preparate sub vid și fructe proaspete). Inițial înclinăm către un restaurant franțuzesc (sunt restaurante de toate felurile pe Gunwarf Quays) dar mă descurajează meniul cu sandwich-uri și paste. Oare nu găsim pe nicăieri o ciorbă sau supă (dar nu de pește)? Mor de dorul acestor preparate românești de care m am lipsit de o săptămână. Nu găsim pe nicăieri. În cele din urmă optăm – cum altfel? – pentru o seară tradițional-englezească, deci mergem la singurul pub din complex, o clădire istorică din câte înțeleg, cu multe tablouri ce reprezintă fosta navă Vernon. Uit însă că la pub nu ești servit la masă decât după ce comanzi la tejghea, așa că stăm mult și bine, așteptând și bombănind. În fine îmi amintesc și mă duc să dau comanda, dar legile lui Murphy intră în acțiune. Ori eu nu zic clar, ori fata de la bar nu pricepe, dar în scurt timp ni se aduce la masă o singură porție în loc de două, de friptură de porc destul de sumar preparată și cu niște roșii coapte necomestibile. Tot răul spre bine, mai ales că și costă o groază de bani. Noroc cu ceaiul englezesc aromat și decofeinizat, care capătă o culoare portocalie-mată după ce îl „machez” cu o cașetuță de lapte. E bun și îl savurez pe îndelete. Buni sunt și cartofii prăjiți, pe o tavă ovală din care ne servim pe la două capete.
Întunericul s-a lăsat și mai zăbovim puțin în plazza, până când frigul ne trimite acasă. Sunt o mulțime de prospecte gratuite în holul hotelului, la parterul care e practic o sală de așteptare, recepția fiind la etajul 1. Am luat și noi, în fiecare zi, ba unul ba altul, regiunea e plină de atracții pentru care – din păcate – n-am avut nici timp, nici legături: un muzeu al motorului la domeniul Beaulieu, Muzeul Submarinului de la Gosport, castelul Arundel, Grădinile Exbury și trenul cu locomotivă cu aburi, acvariul Blue Reef pe lângă care am trecut (dar eu n-am fost în formă). Și altele ...
Așa s-a scurs ultima zi în Portsmouth – dar nu azi, ci mâine va fi adevăratul „good-bye”, rostit de la The Hard, capătul de autobuz din preajma navelor istorice.

Ziua a șasea

Ne-am urcat în coach și – așa cum stipulează protocolul companiei – ne-am fixat centurile de siguranță. Cerul e luminos și pescărușii albi cu cap jumătate negru pichetează autogara ca și când ne-ar ura drum bun. "Mind your head - stand clear of the doors !" se aude de pe bandă semnalul de închidere al trapelor de la bagaje care execută o mișcare de pivotare comandată automat. Cei ce i-au însoțit pe pasageri se retrag, iar noi pornim la drum.
Ieșim din oraș pe Motorway 275, nu o mai luăm pe Northern Parade ca la venire, după ce mai întâi facem o buclă prin instalațiile portului continental pentru a prelua eventualii pasageri sosiți din Europa (nu e nimeni). Autostrada ne dezvăluie peisaje marine cu veliere de agrement la ancoră, înainte am ajunge la Port Solent și Southampton dar noi cotim spre dreapta, printr-o încrucișare aeriană de drumuri exact pe la marginea insulei Portsea. Spre stânga e o zonă colinară, îndepărtată, pe undeva pe acolo e Cosham, unul din orășele prin care am venit, coborând către mare. Acum, primul oraș pe care-l întâlnim și unde facem oprire este Havant. Următorul este Petersfield (unde rețin hanul The Red Lion) și de aici până la Liphook, mergem mult timp prin natură, printre păduri. Mai întâlnim și sate, aglomerări de căsuțe curate și geometrice cu grădini înflorite. Aspectul naturii s-a schimbat în săptămâna care a trecut de la venirea noastră și practic am schimbat și anotimpul – azi e prima zi de vară. Toți rododendronii sunt într-o înflorire fulminantă (violetul predomină), atât în grădini, cât și la liziera pădurii.
"There's nothing more beautiful than the English countryside" parcă spunea majordomul contelui Eroll în timp ce-l ducea pe micul lord Fountleroy spre moșia bunicului său. Mi se pare valabil. Și pe mine mă farmecă această frumusețe discretă, neostentativă. Ne înscriem de acum pe autostrada A3, în direcția Hindhead, care nu mai este în comitatul Hampshire, ci Surrey. Este vechiul drum al Londrei, puțin mai încolo chiar prin dreptul Hindhead-ului (în traducere liberă, Capul Căprioarei) ieșeau, în alte vremuri, bandiții la drumul mare.
Întâlnim bifurcații ce duc către castele de vânătoare, închiriate în scop turistic, vedem pășuni pe care pasc ca la noi, oițe, cai și vite, trecem printre dealuri ce dezvăluie în depărtare priveliștea unui lac, ca „lacul codrilor, albastru”. Dacă n ai fi venit pe autostrada cu 3+1 benzi pe sens (aici, redusă însă la un singur fir) ai crede că ești pe undeva pe Dealul Negru. Vegetația e totuși de conifere, semn că aceștia sunt munți tociți și nu dealuri, e și clima mai rece și bradul crește mai jos. Ferigile nu sunt ca la noi, cât iarba, ci au un aspect de mic arbust, până la șoldul unui om – evantaiele cu frunzulițe fiind dispuse de jur împrejurul tulpinii principale.
Dacă n-aș avea inima zidită în tot felul de griji și neliniști, m-aș plimba până la marginea zării și cred că aș fi fericită. La venire așa eram: atunci evadasem din cămașa de forță a grijilor cu care venisem din țară, hoinăream liberă undeva dincolo de trupul zbuciumat de tusea care nu se mai oprea. Britania mă întâmpinase nu numai cu pumnul de frig de la aeroport ci și cu o mângâiere extraordinară: OAMENII, a căror purtare n-am s-o uit. Șoferul care la Central Bus Station, de pe aeroportul Heathrow care zâmbind ne a poftit să ne urcăm, deși aveam bilet la o cursă spre Londra, ceva mai târziu. Doamna în vârstă de la Victoria Coach Station care, văzându-ne străini și închipuindu-și că n-avem mărunțiș, a scos din geantă două modenzi de douăzeci de pence și a vrut să ni le ofere ca să ne putem duce la toaletă (ar fi făcut, oare, un român, un asemnea gest?). Gunoierul din Portsmouth cu figură de marinar care, cu toată prestanța – nici o meserie nu e rușinoasă aici și totul se face cu cele mai moderne mijloace – s a apropiat de noi când ne-a văzut că bâjbâiam și ne-a explicat unde găsim fructe și apă minerală. Și toți cei care ne-au îndrumat în acea seară când ne-am rătăcit tragicomic prin vechiul oraș.
Și atunci încep să-mi vină în minte tot felul de „de ce”-uri.
De ce am fost atât de reținută? De ce nu ne-am alăturat până la urmă unui grup de plimbări organizat, cu toate inconvenientele? De ce n-am socializat mai mult? Aș fi putut s-o fac, fiindcă am simțit o dorință de apropiere și de comunicare, o căldură și o cumsecădenie de care nu i-ai crede capabili pe englezi. Oare la fel erau ei acum o sută de ani să zicem, în epoca victoriană? Mă îndoiesc!
Și mă gândesc iar la o carte pe care am citit-o demult, prin studenție. Eric Knight era autorul și Mai presus de toate (This above all) era cartea. Spunea un personaj (acțiunea se petrecea prin 1940), dacă noi, englezii ne-am dezbăra de aroganță, am fi cel mai minunat popor din lume. Probabil că războiul a făcut minunea asta, nu fiindcă ar fi micșorat puterea Angliei (care în realitate a crescut, chiar dacă au ieșit în față alte nații ca superputeri) ci fiindcă s-au cimentat, în focul bombardamentelor, câteva ingrediente ale supraviețurii: solidaritatea, mila, omenia. Și au rămas în pattern-ul comportamental, în special la bătrâni.
Ne apropiem de periferia Londrei. Trecem peste un canal, ceva asemănător cu Grand Union Canal, pe care vedem ancorată o ambarcațiune-locuință plutitoare. Un pic mai târziu, ajungem și oprim la o răscruce de drumuri având în stânga un imens teren verde, pe care se joacă golf – să fie Wimbledon-ul?
Curând, intrăm în Wandsworth, una din suburbiile sudice ale capitalei, după care traversând Tamisa, ne îndreptăm spre Victoria Coach Station, punctul terminus al călătoriei.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!