Autogara (Coach Station) Victoria este structurată în două mari unități – Arrivalls și Departures, cu alte cuvinte sosiri și plecări. Terminalul de sosiri e mai mic și mai înghesuit – se coboară din autobuzul care trage la peron, după care el pleacă la garaj și călătorii intră în coridorul delimitat de sticlă unde e doar o foarte mică sală de așteptare. Terminalul de plecări are case de bilete (pe destinații), o sală centrală de așteptare cu un panou de afișaj și multe fast-food-uri, apoi cu „porțile de îmbarcare” pentru fiecare destinație, ca la aeroport. În curtea interioară, sub acoperișul de sticlă, așteaptă, aliniate, autocarele care vor pleca la ora stabilită. Cu cinci-zece minute înainte, poarta de îmbarcare se deschide și călătorii se aliniază la coadă în fața botului autobuzului, șoferul – cu un fel de vestă reflectorizantă pe el – controlând pe rând biletele și încărcând bagajele în cală. Se zice că britanicii au o pasiune pentru a forma cozi și că dacă exită un singur călător, el se va așaza cuminte la o coadă de o persoană.
Hotelul unde avem reținută cazarea este la doi pași de autogară, pe Ebury Street. E o întreagă stradă închiriată de firma respectivă cu clădiri „istorice” , mărturii vii ale Londrei vechi, cu camere înguste, în plus împărțite încă în garsoniere și mai mici. Și – surprize, surprize! – hotelul n-are lift. Dacă mai pui la socoteală și scările înguste cu trepte pe care nu poți să pui toată talpa, totul e minunat. În fine, pentru un amator de chilipiruri e mană cerească, ai în fond și WC în cameră (fie el amenjat într-un fel de cabină care se clatină când intri) și TV cu LCD, chiar dacă trebuie să umbli cu antena prin toate direcțiile și s-o atârni (unde??) ca să ai semnal. Dar ... asta am plătit, asta avem, chiar dacă nu prea ne-am fi așteptat. După ce trecem peste șocul cazării (ne mai înveselește cafetiera cu pliculețe din belșug de ceai, ness și zahăr) o pornim la drum, pe Ebury Street înainte, până la intersecția cu Pimlico Road. Chiar în intersecție e o mică piețișoară cu numele Orange Square și statueta lui Mozart – copil - în mijloc (se spune că aici ar fi compus, la opt ani, prima simfonie, călătorind cu tatăl său). Aud din nou dulcea limbă românească cu accent bănățean și văd pe o bancă un grup de tineri probabil studenți. Și noi vorbim destul de tare, sunt convinsă că se aude. După bunul obicei, de acum încetățenit, între românii aflați pe meleaguri străine (mai puțin la aeroport), ne ignorăm reciproc – nu cumva să cerem sau să ni se ceară ajutorul, sau cine știe ... Sunt însă enervată și zicând câteva de dulce de mama Românie, tare, să se audă, mă ridic de pe bancă și o luăm din loc. Vreau să ajungem în Chelsea, pe cheiul Tamisei dar ne cam rătăcim pe o rută ocolitoare – vedem în drum Chelsea Royal Hospital, din spate. Este în fapt nu un spital, ci un azil al veteranilor militari, așa cum aveam să ne dăm seama peste vreo trei zile, când am plecat cu autocarul spre Heathrow și fiind zi de vizită, atât rudele cât și pensionarii erau îmbrăcați de gală. Este foarte cald și am obosit deja, căutăm cu disperare o bancă – nu găsim, după cum nu găsim nici intrarea în grădinile Ranelagh, pe lângă gardul cărora mergem și tot mergem. EDF -ul (Electricite de France! - iată că ce n-a reușit Napoleon, a reușit colosul energetic, să se facă stăpân la Londra) sapă prin mijlocul trotuarului, ca retailist și distribuitor de energie electrică ce se află, așa cum e Enel Muntenia la noi la București.
În fine, ajungem la chei, în față se profilează, recompensator, Chelsea Bridge, cu stâlpii săi terminali având în vârf câte un galion aurit și purtând pe brațele ca de ancoră două corpuri de iluminat ce aduc a felinar (sub galion este un scut cu insemnele Angliei –Crucea Sfântului Gheorghe cu leul regal în mijloc și reprezentarea heraldică a undelor Tamisei). Împrejmuirea grădinii Ranelagh se dilată într-un monument dedicat carabinierilor (dragoni călare) care au murit în Războiul Burilor din 1899-1902.
Vis a vis, este clădirea spitalului Lister, în cărămidă roșie cu frontoane triunghiulare și brâuri aurii.
După o incomodă odihnă pe băncuța din stația de autobuz – ne încumetăm s-o pornim la drum mai departe. Traversăm Chelsea Bridge privind dincolo de balustrada nituită și de corzile de ancorare, la podul de cale ferată din stânga (Grosvenor Bridge), luminat de raze, și la podul Albert în dreapta, la mare distanță, întunecat în penumbră, ca și fluviul cu maluri pline de vegetație (iluzie optică: ai zice că malurile sunt netaluzate!). La capătul sudic al podului ne așteaptă Parcul Battersea, cu hectarele lui de clorofilă și ozon.
Telefonez acasă de pe o bancă între copaci, pe o ridicătură, în plină natură. Apoi, plimbare de-a lungul Tamisei, pe o alee paralelă – vedem un vas de pasageri și o barjă împinsă de un remorcher. Ajungem la Pagoda Păcii, într-o nișă având o statuie aurie a lui Budha. Razele asfințitului dau o strălucire aparte. Umbrele sunt lungi și ascuțite. Pagoda e într-o grădină de trandafiri și măceși. Fotografiez o tufă de măceș cu flori albe, peste care proiectez involuntar imagine mea, o masă de umbră. E o singură bancă mai liberă – o împărțim cu un londonez de origine lusitană, venit cu mulți ani în Anglia. Conversăm despre țările noastre de baștină. El povestește de româno-ucrainienii veniți la muncă în Portugalia. Eu îi spun că sunt români din teritoriile răpite ale Bucovinei și Maramureșului. Mai vorbim și despre vreme. Se pare că am adus soarele – zilele trecute a plouat. Îl părăsim pe fericitul (cred) fiu adoptiv al Londrei și o luăm îndărăt, primind în dar un foarte „scenic” tablou cu podul Chelsea, pe care soarele ce asfințește s-a focalizat ca un reflector.

Ziua a șaptea

Am hotărât s-o dedicăm Grădinii botanice de la Kew, restanță de anul trecut. Poți ajunge acolo cu metroul, sau, dacă vrei să traversezi suprateran orașul, poți lua de la Gara Victoria autobuzul 415. După ce încercăm fără succes să găsim – în hățișul de stații ce se țese pe toate străzile ce înconjoară gara (anul ăsta Londra mi se pare de nerecunoscut, nu mă pot orienta decât cu mare dificultate), întreb la ghișeul de informații, pe domnul din spatele sticlei care stăpânește toată micro-geografia asta halucinantă. El are purici sub limbă – eu fluturi în urechi, ne înțelegem prin urmare ca cucu’n gură – de la jumătatea frazei (ceva cu traffic ligths – semafoarele) m-a pierdut. Ajung până la semaforul cu pricina – de acolo nu mai știu încotro. Cu amorul propriu sângerând, refuz să mă dau bătută, să mergem în altă parte (mi se spune, consolator că și un tur al Londrei cu autobuzele descoperite ar fi interesant), așa că deliberez: mergem la metrou, soluția care nu-mi surâdea de loc dovedindu-se directă și salvatoare. (Nu mai zic de umilința de a nu ști – până la urmă m-am prins pe bâjbâite – să folosesc automatul de travelcard-uri pentru o zi, nu-i vorbă, că nici mulți englezi nu reușesc fără ajutor din partea personalului gării).
Magistrala District care ne duce la Kew (având capătul la Richmond, o suburbie unde se află un vestit palat regal vechi) are garnituri cu ecartament normal. Prin urmare și vagoanele sunt „normale” – cele cu care am mers anul trecut pe linia Picadilly parcă erau trenulețe de păpuși.
Stația Kew este o gară la suprafață în toată regula. Orășelul Kew se întinde de o parte și de alta a căii ferate și după ce „facem plinul” cu apă minerală, suc și senvișuri de la prăvălia unui indian cu turban, trecem prin pasajul de sub gară și o luăm pe o stradă încântătoare și liniștită, tipic londoneză, cu case identice (oare nu se rătăcesc locuitorii?). După vreo zece minute de mers (mergem un pas, luăm două guri de suc) vedem zidul grădinii botanice și intrarea Victoria Gate, în stilul specific tuturor parcurilor regale. Grădina Kew tocmai a împlint anul acesta 250 de ani, e deci an jubiliar cu evenimente pe măsură, în special cu „zile ale porților deschise” pentru laboratoarele de cercetare științifică. Având o suprafață de peste o sută de hectare și fiind amenajată pe două foste terenuri regale de vânătoare, grădina este, ca mai toate obiectivele englezești, un mix de arhitectură, design peisagistic, artă, știință, divertisment, educație pentru cei mici, shopping și satisfacere culinară, dar întâi de toate, un ideal loc de picnic în mijlocul unei naturi în plină explozie florală și vegetală. Surpriza care ne așteaptă și la care cuplăm imediat e un „tur periferic” ghidat, cu un fel de minicar numit „The Kew Explorer”. „Vagoanele” au perdele din plexiglas care se închid cu fermoar, suficient cât să lase aerul să pătrundă, dar să și protejeze ochii vizitatorilor de crengile pe care le vom atinge în trecere când o vom porni pe cărările înguste ale grădinii. Turul e de tip hop-on, hop-off, te dai jos și te urci din nou unde îți convine. Numai să ai biletul – un ștraif lung de hârtie – înfășurat pe mână ca o brățară (sau prins la geantă), ca să nu se mai piardă timp cu verificările.
Pornim la drum – primul popas îl facem la Temperate House, o seră victoriană, cea mai mare structură din sticlă rămasă în picioare de atunci, ce amintește de Palatul de Cristal ridicat în Hyde Park la prima expoziție tehnologică universală, în 1851. Ghidul ne arată, pe stânga apoi, galeria de artă botanică a pictoriței Marianne North, acum închisă pentru renovări.
Urmează pagoda japoneză cu zece etaje situată în colțul vestic al grădinii, unde se învecinează cu parcul Richmond, după care ajungem la un lac cu nuferi și o „zonă de conservare” cu pini. Undeva în depărtare este cottage-ul (conacul) reginei Charlotte care ne este arătat de ghid. Trecem prin desișuri mov de rododendroni pe care abia apuc să-i fotografiez în fugă. De fapt, eu stând cu spatele spre sensul de mers n-am timp suficient să-i prind în cadru așa că fac un aranjament cu o doamnă care stă cu fața – ea mă avertizează din timp, eu apăs butonul.
Suntem deja în paralel cu Tamisa, pe Riverside Walk, alee cu stejari și alți arbori seculari, uriași pe care nu-i poți îmbrățișa decât ajutat de toți prietenii tăi. Ghidul ne cere să ne uităm când pe stânga când pe dreapta, unde se desprind numeroase cărări de iarbă sau asfaltate către centrul grădinii. Mai facem un popas în apropiere de Climbers and Creepers un loc special amenajat pentru copii, unde te strecori ca o șopârlă printre tufișuri la scară gigantică sau te cațări ca o insectă amatoare de polen pe corola florilor modelate uriaș și te familiarizezi cu toate schimburile și interacțiunile ce au loc în natură, între regnuri. Trebuie spus că acest amplasament atât de ingenios nu este unicul. Am lăsat în urmă, la colțul de nord-vest o altă interesantă atracție, „Vizuina de viezure” – The Badger’s Sett, un fel de „bordei” cu galerii subterane cam de un metru înălțime în care copiii pot descoperi pas cu pas culcușul simpaticului animal, cu cămările și dormitoarele necesare unei familii care se respectă.
Iar undeva în mijlocul grădinii Xstrata Treetop Walkway și „Rhizotronul” uimesc turiștii care vin pentru prima oară aici. „Xstrata” este o „alee prin copaci”, mai precis un fel de podișcă la înălțimea coroanei arborilor delimitând un contur închis, poligonal, în jurul unui mare pâlc de arbori și care se sprijină pe câte un „prepeleac” în fiecare colț al poligonului. „Rhizotronul” este un modul de observație unde turiștii pot face o incursiune către „fundația” vegetală, nivelul rădăcinilor. Din păcate eu nu sunt tocmai în condiția fizică cea mai fericită, și, fără a coborî pentru a „aprofunda” la pas grădina, mă mulțumesc doar cu ce pot îmbrățișa cu privirea.
Mergem mai departe ... în fundul unei poienițe se zăresc frontoanele triunghiulare și „bateria” impresionantă de coșuri de fum paralele, grupate în mănunchiuri ale palatului Kew (Kew Palace), vestigiu de pe la 1630, al cărui stil de îmbinare a cărămizilor e cunoscut ca „legătura flamandă” acestea fiind așezate una pe lat, una pe lung. A fost folosit ca palat regal de pe vremea monarhului George al III-lea.
Vedem pe drum un grup de copilași, nu știu dacă sunt orfani (la noi cam așa se gândește) sau pur și simplu, o excursie organizată de școală sau grădiniță. Copilașii ne fac cu mâna nouă, celor din minicar și strigăte subțirele "Hi!, Hi!" - salut! ies din gurițele lor inocente. De mult n-am mai fost înduioșată de copii, pe cei din țară mi-e imposibil să-i iubesc pentru că de mult la noi în România de la vârsta cea mai fragedă se învață obrăznicia și răutatea, sau cel puțin așa percep lucrurile eu.
Aproape de următoarea oprire vedem „Orangeria”, o clădire mare, albă, mai mult zidărie decât sticlă, cu uși mari și ferestre arcuite, strânse în clasice chei de boltă și compartimentate într-o rețea fină rectangulară. Ni se explică că a fost inițial proiectată ca seră de portocali (face parte tot din familia serelor din secolele trecute) dar, eșuând din lipsă de lumină în scopul inițial, a adăpostit alte plante tropicale, devenind în zilele noastre, restaurant.
Fotografiez un castan uriaș, împovărat de lumânările florilor după care atenția ne e atrasă de o altă clădire în stil clasic, cu coloane paralelipipedice închizând între ele pereți transparenți, care poartă numele de Nash Conservatory, după numele constructorului său. Inițial seră a palatului Buckingham a fost mutată aici cu puțin înainte de înscăunarea reginei Victoria, și a găzduit pe rând palmieri, arbori australieni și plante cățărătoare sud-americane. Astăzi este spațiu expozițional iar în fața clădirii vedem o curioasă colecție de „artizanat monumental” dacă nu cumva încep să „inventez” noi discipline. Mai precis e o colecție de „statui” de plante dintr-un fel de împletitură lemnoasă: o corolă mare cât o antenă parabolică în vârful unui trunchi mai înalt ca omul, o cultură de maci gigantici reprezentați în etapa coacerii semințelor când nu mai rămâne în vârful tulpinii decât capsula și alte forme împletite ca niște coșuri mari, la sol.
După ce trecem prin dreptul porții principale (Main Gate), dăm de altă seră, de data asta modernă, Princess of Walles Conservatory, o bijuterie tehnologică având 10 zone climatice sub același acoperiș. De aici o luăm pe niște drumuri lăturalnice, ne poticnim, acroșăm frunzișul care se scutură pe perdele de plexiglas, șerpuim astfel încât pot fotografia „coada” trenului auto. Mai imortalizez un covor uriaș de puf așternut la piciorul unui plop în timp ce ghidul își cere scuze că vom întârzia: a fost nevoit să o ia pe alt drum decât cel obișnuit din cauză că ploaia din zilele trecute a făcut impracticabile anumite alei. În fine, ajungem din nou de unde am plecat, în fața porții Victoria.
Dar ziua nu s-a terminat. O luăm puțin înapoi, de data asta per pedes, pe Glasshouse Walkway, aleea pe care tocmai am trecut cu minicarul, cea care înconjoară unul din ochiurile de apă ale grădinii și dincolo de care se vede, în toată splendoarea, Palm House, sera palmierilor. E ca un cort imens de sticlă, în formă de cruce văzută de sus, iar de jos, aduce vag cu forma unui submarin. În mijlocul lacului tronează grupul statuar numit „Hercule în luptă cu Achelus – zeul șarpe” și reprezintă încleștarea între om și reptilă în mijlocul jeturilor de apă care saltă ritmic, dând viață peisajului. O mulțime de păsări de apă vin până aproape de scărița pe care am coborât, încadrată de doi lei uriași. E o gâscă foarte frumoasă ce se desprinde dintr-un cârd de rățuște comune, cu benzi gri în jurul ochilor – probabil, o gâscă canadiană. După ce le facem pomană cu niște snacks asortați pe care i-am adus de acasă, o pornim spre mica seră a nuferilor, pe care doream demult s-o vizitez din motive sentimentale: știam despre ea din minunatele opere memorialistice ale lui Alecsandri.
Poetul, care a vizitat grădina prima dată în anul de grație 1851 (cum am mai spus, anul de debut al Expoziției Universale), împreună cu fratele său, o revede după 8 ani, în 1859 și o descrie astfel:
„Petrecui o mare parte a zilei pe malul Tamisei, căci nu mă puteam despărți de acea priveliște poetică, și plecând la Londra spre seară, am vizitat în treacăt grădina botanică numită Kew, unde sunt de admirat un turn chinezesc și mai multe sere de fer și cristal. În una din aceste revăzui vestita plantă tropicală Victoria a cărei frunze sunt largi și rotunde ca niște mari tipsii, precum și grădinarul care se ocupă special de cultura ei.
Acest grădinar trăiește cu planta sa favorită într-o atmosferă de treizeci de grade căldură; el o clocește cu ochii pentru ca să o vadă înflorind, și când planta răspunde la dorința lui, el are mulțămirea de a primi vizita întregii populații din Londra.”
Exact după 150 de ani, acum când o vizităm noi, aceste lucruri sunt întocmai. Serele, pagoda, nufărul Victoria, în înflorire în căldura – acum menținută cu moderne mijloace de climatizare. Doar îngrijitorul ei de atunci, un pitic ce părea a semăna cu Ghemiș cel din basmele românești și care le-a dat explicații fraților Alecsandri, cu prestanța unui profesor de botanică, e de mult oale și ulcele …
Îmi vine în minte și uimirea admirativă a compatriotului nostru de a fi făcut la acea vreme doar zece ore între Paris și Londra, via drum de fier și vapor - și cred că, din raiul fericit din care cu siguranță ne privește, i se pare o minune că acum de la București ajungi aici pe calea aerului în trei ore și ceva.
Bateria aparatului foto mă lasă, recurg la celular și – după ce îi fac un pictorial vedetei Victoria Cruziana, îmi îndrept obiectivul spre alte plante de apă – una cu tulpini cărnoase și inflorescență roșie, a doua, atârnând dintr-un vas suspendat într-o ghirlandă de boboci ca de fasole gigantică, înfiorați de o rețea delicată de vascularizare pe sub pielița maronie, ce mă duce cu gândul la un sân de femeie.
Restul după-amiezii, până pe la șase îl petrecem în mijlocul naturii, pe o bancă, în acest colț de rai pământesc, în acest micro-univers eclectic unde natura și creația umană se îmbină așa de frumos. Așteptăm să treacă „vârful de seară” pentru transportul londonez, după care travelcard-urile noastre off-peak (mai ieftine) intră din nou în valabilitate (de fapt nu știam că avem interdicție doar la vârful de dimineață).
Dar, câștigul a fost cu siguranță, de partea noastră!