În ceea ce ne-a mai rămas din ziua calendaristică, hotărâm să ne amintim puțin de Londra anului trecut – și să vedem din fuga bus-ului și ceva nou. Întâmplarea face ca în punctul terminus Victoria – la unul din peroanele din fața gării să plece în cursă un 11, care ne duce în acest preludiu de asfințit prin fața Abației Westminster, pe la Whitehall și Cenotaf, pe la sediul Gărzii Călare - dar cât de diferită stare de spirit am acum față de anul trecut când bucuria era deplină și solară. În treacăt mă mai enervez și pe prostia masculină – pandemie se pare, mai gravă ca gripa porcină – încuibată de data asta în doi englezi nu foarte tineri, ce se tot uită pe geamul autobuzului după o tipesă care, după mine, n-are nimic înnebunitor și tot vorbesc tare făcând presupuneri despre ea, arătând ca niște caraghioși ogari cu limbile scoase …
Trecem de Piața Trafalgar, o luăm pe Strand, ajungem la Saint Paul’s, iar după Mansion House ne despărțim de traseul pe care am fost anul trecut care se continua în linie dreaptă până la Cartierul Docurilor. Acum cotim la stânga, trecem de Templul lui Mithras și în scurt timp ajungem la capătul din apropierea Gării Liverpool Street, o interesantă construcție monumentală. Intrăm puțin înăuntru - vedem doar partea de la suprafață, nu coborâm în subteran. Aici a avut loc o întâmplare nostimă cu ceva ani în urmă, când membrii unei formații au filmat incognito un videoclip având ca leit-motiv lăcomia umană după ce au aruncat de pe unul din pasajele de trecere o grămadă de bani (lire) asupra cărora pasagerii s-au îmbulzit frenetic, așa cum era previzibil. Gara a cunoscut și momente mai dramatice, la debutul ultimului război mondial când a devenit destinația exodului de copii evrei refugiați din Cehoslovacia, Austria și Germania, țări ce se aflau deja sub sceptrul nefast al lui Hitler. Afară, în fața gării e un grup statuar dedicat acestor Kindertransporte, denumirea sub care au rămas în istorie.
Mâncăm la Mac Donalds – tragem de timp ca să nu ajungem la hotelul nostru „oribil” (seara trecută am mâncat la noi în cartier pe strada Ebury, la un restaurant select: câte o salată „Cesar”, adică un piept de pui fript garnisit cu file de pește, lăptuci fragezi, piper verde, cașcaval ras și crutoane suculente – chelnerul a spus că e un meniu pur englezesc de vară și a arătat semnificativ cu capul afară, la soarele care încă lumina – în fine, prima masă englezească care ne-a gâdilat papilele gustative, dar pentru unii dintre noi, vai de intestin!).
Din nou în stația de autobuz (am amețeli când îmi impun să ghicesc care e stația potrivită pentru sensul potrivit, mereu sunt tentată să judec „normal” adică după regulile de circulație pe dreapta), bus-ul apare dintr-un garaj sumbru, un fel de gang imens în parterul unei clădiri înalte vis a vis de gară.

Ziua a Opta

Astăzi e ultima zi completă pe pământul Angliei, din acest ciclu de vacanță. Vor mai fi și mâine, în completare, câteva ore. Din nou, timp de un an poate, cel puțin sper că doar un an, mă voi hrăni cu amintirile, din care o să am grijă să extrag miezul dramatic, să le spăl ca pe niște rufe, până când se vor albi, până când va rămâne din ele doar partea luminoasă.
În prima parte a zilei ne hotărâm pentru British Museum, Covent Garden și Camden Town plus Regent Park și grădina zoologică (Hampstead Heath, pe care l-am avut în vedere inițial, a căzut ca alternativă). Până la urmă se cam alege praful de tot acest plan ambițios, în parte din cauza vremii, astăzi urâte, reci și vântoase. Ne urcăm în autobuzul 38 care merge undeva la periferie, spre un lac numit „Clapton Pond”. Harta de care dispun îl arată ca trecând chiar prin poarta lui British Museum (stația se numește Holborn) dar ratăm coborârea ca niște turiști începători așa că ne resemnăm să privim străzile și bulevardele pe care trecem, în premieră. De altfel, parcă n-aș avut chef să văd și să asimilez ceva important – doar vreau să hoinărim prin Londra. Eu țin pe genunchi harta de buzunar pe care am luat-o de la un automat din autogara Victoria la prețul de două lire pe care trebuia să le introduc una după alta și să apăs o pârghie. La Islington Angel ne dăm jos, ca să schimbăm cu 274. Tot mă mai gândesc să salvez ceva din ziua de azi, măcar Camden Town.
Foamea bate la ușă, e ora prânzului și obsesia unei ciorbe sau supe calde se perpetuează. Londra culinară e extrem de zgârcită. Ieșim val vârtej dintr-un pub unde trage un curent ca un uragan și – proasta mea inspirație mă înghioldește din nou să fac o alegere „de zile mari”. Intrăm într-un restaurant cu nume atractiv – are ca siglă un palmier sau ceva în genul acesta, ca să realizăm mai apoi că suntem într-un loc cu specific afro-indian.
Ia să vedem meniul – în fine, rubrica „Supe” există!! Ce dacă e ceva asiatic? uite „Lakasha Soup” – carne de pui, orez, sună atractiv. Dăm comanda și primim spre surprindere două străchini uriașe cu o zeamă deasă, în care găsești de toate. Lingurile sunt de lemn – n-am mai văzut așa ceva, cu coada perpendiculară ca la polonic și cavitate semicilindrică nu semisferică. Mai primim și furculițe ajutătoare pentru „partea solidă” care abundă. Orezul nu există decât în noodles, adică pastele sunt din făină de orez (așa și scria în meniu, dar n-am citit cu atenție) iar puiul … hm, o fi pui-pui, sau pui de baltă? Parcă n-are gust de pui terestru, e ceva amorf, dulce și fraged, iar pe lângă toate astea mai plutesc amenințător în compoziție și niște bucăți verzui-negre (or fi melci? – nu, din fericire sunt vinete!) și niște tuburi lungi și translucide cu un sfârc lung la capăt (or fi viermi? nu, sunt cică păstăi de varză, adică fructe de varză!)
În fine, mai mult pentru ridicarea moralului, mâncăm zeama asta caldă plus ce putem din rest și ca și când n-ar fi fost destul, mai comandăm și felul doi care e esențial, bazat pe aceleași oribile elemente. Cu ce mai zâmbet parșiv m-a gratulat băiatul indian care era chelner după ce am lăsat dintr-un foc vreo 30 de lire de persoană și mâncarea aproape intactă! (în fața unei „anumite persoane” – se știe ea care – care tot timpul bombăne, acum pe bună dreptate, declam sus și tare, ca să nu recunosc că am dat-o iar în bară cu alegerea culinară, că totul a fost foarte bun, dar că nu suntem noi în stare să apreciem ceva diferit de bucătăria clasică).
Ieșim la o răspântie și după alte chinuri în depistarea „peronului” unde trage 274, îl depistăm în fața unui liceu de unde tocmai ies elevii, adolescenți în uniformă. (La englezi fiecare stație are „peroane” numerotate cu litere de la A la Z așa încât chiar dacă unele linii au prevăzute pe hartă stații comune, în fapt autobuzele nu opresc toate în același punct al străzii și uneori nici pe aceeași stradă, dacă stația se află într-o piață delimitată de mai multe artere de trafic). Undeva în depărtare se profilează un zgârie nori, care cred că face parte din complexul comercial Barbican Center.
O luăm pe Pentonville Road (ocazie cu care vedem un penitenciar apărat de ziduri cu sârmă ghimpată) apoi pe Caledonian Road, Copenhagen Street, York Way. Suntem undeva la marginea orașului, văd depozitele unor firme. Ajungem și la Camden Town Station dar e prea frig și pentru mine o descindere cu plimbare înseamnă din nou răceală și nu mai vreau. Abia ce nasul mi-a trecut. Las pentru viitor Regent Canal, London Zoo prin spatele căreia trecem, adăpostită de Regent Park a cărui latură sudică am văzut-o anul trecut. Ocolim parcul și ajungem iar prin locuri cunoscute, undeva pe dreapta e Pizza Hut la care am mâncat anul trecut în prima mea zi londoneză. Pe stânga e Baker Street Station. Ciudate sunt stațiile astea de metrou (chiar și gările) din Londra, multe aflate în subsolul unor clădiri impozante, istorice, cu etaje în partea supraterană! O luăm pe Baker Street înainte (perpendicular am ajunge la Madame Tussaud) – pe aici pe undeva e „casa lui Sherlock Holmes” (muzeu tematic al unui personaj de roman, nu „casă memorială” cum cred unii care îi atribuie o viața reală). Autobuzul întoarce la Lancaster Gate, adică la Hyde Park, dar noi decidem să coborâm la Marble Arch, de unde avem o legătură spre Victoria. Coborâm, dar ca să ajungem la peronul nu știu care, unde oprește legătura noastră, mergem o jumătate de kilometru înapoi pe Oxford Street, bâjbâind și cercetând fiecare peron unde trag autobuze, iar eu în disperare de cauză îi înjur pe englezi de mamă și de tată, îi trimit la originile saxone și normande, dau cu harta de pământ, mă agit și mă burzuluiesc.
Supărarea însă îmi trece până seara, când suntem iar în dispoziție de plimbare, plimbarea de rămas bun. Mergem pe Elizabeth Street, care e perpendiculară pe Ebury, strada unde am locuit, în sens opus autogării Victoria. Trecem pe rând de un pub înțesat de lume, de o librărie cu cărți pentru copiii închisă, de un atelier de lucrări în ipsos. O iau la dreapta, pe lângă biserica St. Michael (Sfântul Arhanghel Mihail, care e și patronul meu), apoi mă întorc și din nou după ce mergem puțin înainte, cotim dreapta, pe o stradă care e adiacentă la latura opusă a curții bisericii și care se numește la fel: Chester Square. Mergem pe ea cât e de lungă, până la prima intersecție apoi ne întoarcem, ca nu cumva să ne rătăcim. Cartierul e select (Belgravia se numește), pe strada asta – ca și pe cea a noastră se înalță clădiri albe, aristocratice, mai mult lungi decât înalte, cu luminatoare (un fel de curți la demisol) pavate cadrilat, în care se coboară pe scări metalice spiralate, în spatele grilajului ce delimitează spațiul locuit de trotuarul străzii. Londra știe să fie frumoasă și în mare și în mic, și în monumental și în minion.
Când și când trece câte o persoană: văd un tânăr cu doi câini de rase diferite și o mamă cu fetele ei. După ce ajungem de unde am plecat, o luăm tot la dreapta până unde Elizabeth Street se încheie într-un alt scuar, foarte lung, ca o deltă cu trei brațe paralele, Eaton Square, un loc în care verdeața abundă și emană răcoare și parfum. S-a înserat de-a binelea, e trecut de opt și jumătate. Aș vrea să mi se ofere ceva, o ultimă și emblematică amintire de suflet, pe care să o iau cu mine: un zâmbet, o conversație prietenoasă cu cineva, măcar un chip interesant, un schimb de priviri … dar trecătorii sunt tot mai rari și eu mă resemnez: n-a fost să fie! Londra s-a arătat ceva mai străină anul acesta, mai neprietenoasă și mai neutră. Și totuși, Anglia e pentru mine an de an un cocktail minunat de adrenalină, endorfine și testosteron, cu alte cuvinte porția mea de aventură, chef de viață și bărbăție. Fără asta n-ar mai rămâne altă imunizare la răutățile vieții decât veșnicul auto-vaccin al lacrimilor înghițite de nevoie.
Mi-aduc aminte cum imediat după Revoluție, când teoretic închisoarea România își deschisese porțile spre marele exterior iar eu eram încă o copilă chiar dacă mă aflam pe la mijlocul studenției, pe Calea Victoriei, colț cu Știrbei Vodă, cam în diagonală de Hilton se deschise o reprezentanță a unei companii englezești de transport aerian, cel mai probabil British Airways, deși nu-mi aduc aminte precis. Aveau drept mascotă un leuț cam cât o păpușă mare, îmbrăcat în Union Jack și înconjurat de afișe cu avioane luându-și zborul și multe stegulețe în cruce, care ne ivita să mergem în vizită în Anglia. Eu priveam, priveam la nesfârșit la leuțul acela făcând planuri, castele de nisip la vremea respectivă când o călătorie dus-întors costa cât o Dacia nouă. Și mai era și problema vizelor …
Altădată, a venit în Piața Palatului, într-un autobuz roșu cu imperială, echipa română a BBC-ului. I-am considerat un fel de conchistadori nemeritorii ai Britaniei, niște uzurpatori, care în plus înșelaseră speranțele pe care România, fie ea și socialistă, le pusese în ei, fugind prin porțile generos deschise lor chiar de regimul de tristă amintire. Cel puțin așa am gândit atunci și cu o dârză gelozie, am refuzat să urc în double-decker-ul roșu și să iau lecții de life-style englez de la niște ex(pați)-români.
Mai târziu, salariată de acum, am vrut să mă înscriu într-o excursie organizată de o agenție de turism în vogă. Funcționara ne-a măsurat și ne-a privit de sus pe mine și pe mama mea. Ne-a răspuns cu mare superioritate la întrebări. „Merge doar fata sau … amândouă?” s-a interesat în final. Am ieșit fără să stăm la prea multă discuție.
În fine, au venit anii când nemiloasa carantină s-a ridicat – dubla carantină, a vizelor și a sărăciei intelectualului cinstit și principial – iar eu și țara pe care o iubesc de-o viață ne-am întâlnit în sfârșit. Deși nu-mi place să recunosc, datorez asta Uniunii Europene și celor ce au luptat ca România să fie parte din ea. Sau, mai degrabă lui Dumnezeu care are în mână soarta tuturor, oameni și nații, și asta recunosc cu gratitudine.