NOTA AUTORULUI
Toate personajele cărții sunt create de imaginația autorului și nu au nici o legătură cu persoane în viață. De asemenea, toate casele, reședințele, organizațiile internaționale și companiile sunt invenții.
PROLOG
Paula Grey nu observă nimic sinistru. La început...
Ceața de noiembrie de deasupra își întindea alene degetele umede peste fața ei. Stătea în picioare la marginea portului de ambarcațiuni Lymington, de pe coasta de sud a Marii Britanii, cu fața spre invizibila insulă Wight. Era ora opt și era singură în întunericul serii. Atmosfera o înfiora pe măsură ce ceața se îndesea devenind o negură deasă. Se auzea doar zgomotul valurilor ce se rostogoleau peste peretele de stâncă de dedesubt și pufăitul înăbușit al micii bărci cu motor, care îl ducea pe bunul ei prieten, Harvey Boyd, din ce în ce mai departe în largul mării, pe Solent.
Calculă că nu făcuse mai mult de o sută de iarzi de la malul la care se aflau acostate o sumedenie de iahturi particulare acoperite pentru iarnă cu plastic albastru. Din barca cu motor care înainta pe canal, nu mai rămăsese decât un contur neclar.
Avuseseră o mică discuție în timp ce beau un ultim pahar la Ship Inn. Paula încercase să-l oprească să se îmbarce pentru un voiaj atât de periculos. Voise apoi să-l convingă s-o ia cu el.
- în nici un caz, îi răspunsese el scurt.
- Dar tocmai ai spus că nu este deloc riscant.
- Nu știu ce este acolo. O navă fantomă? Amicul meu George a dispărut îndreptându-se către insulă, pe când traversa canalul.
Blond, bine făcut, înalt de vreo șase picioare, brunet, proaspăt bărbierit, fost membru SAS, clătinase din cap. Paula insistase.
- Te contrazici. Nu e nici un risc. Acum vrei să insinuezi că e ceva ciudat acolo, pe Solent.
12

- Mă întorc într-o oră sau chiar mai puțin. Te găsesc aici. Apoi vom lua o cină elegantă cu Tweed, la Passford House...
Boyd nu era numai fost soldat al forțelor de elită: era și un tehnician expert. El instalase radarul sofisticat din barcă. Deci totul ar trebui să fie în regulă, încercă Paula să se convingă, în timp ce se cocoța pe marginea peretelui ce străjuia marea, strângându-și canadiana în jurul gâtului și aranjându-și mai strâns eșarfa pe cap. Dar nu putea să-și reprime un anume presentiment îngrozitor.
Mâinile îi atinseră binoclul cu infraroșii încolăcit în jurul gâtului. Era prea strâns. Valurile din ce în ce mai mari se izbeau la baza peretelui, împroșcând în jur picături fine. „Harvey m-ar trimite la naiba dacă ar ști că stau aici singură", reflectă ea. Apoi se încruntă.
Ceața se răsucea în vârtejuri, stârnind forme de coșmar deasupra apei. Ar fi putut să jure că văzuse ceva mare mișcându-se ușor. Aerul rece începea să o pătrundă chiar prin haina de vânt. își ridică ochelarii cu mâinile înmănușate. își scoase mănușa dreaptă ca să potrivească focarul, când auzi un zgomot de pași în urma sa. întorcându-se, nu zări nimic altceva decât ceață. Ascultă. Imaginația îi jucase o festă. Se concentra să regleze binoclul.
Valurile de ceață se mișcau, luând forme spectrale. Nimic concret. Nici o navă n-ar fi ieșit în larg într-o astfel de noapte. Undeva, la distanță, un corn de ceață îngâna o tânguire funebră. Farul. Putea auzi încă pufăitul îndepărtat al navei lui Harvey, mișcându-se ușor, croindu-și drum pe canal. Apoi avu primul presentiment autentic al dezastrului.
Un zgomot scrâșnit, înfundat, totuși strident. Un zgomot copleșitor, sfâșietor. îndreptă lentilele în direcția din care credea că venise zgomotul, știind că ceața va împiedica localizarea a ceea ce păruse o coliziune îngrozitoare. Se străduia să țină lentilele drepte.
- Oh, Doamne! Nu! Nu, Harvey... Trecură câteva secunde până să-și dea seama de absența a ceva. Dispăruse pufăitul motorului bărcii. Respira greu, sufocându-se în aerul rece ca gheața. Se lăsă o tăcere înfricoșătoare, punctată doar de loviturile valurilor ce se prăvăleau peste peretele de sub ea. Așteptă.
Părea că trecuseră ore. Dar numai după cincisprezece minute își verifică ceasul cu un gest automat. Instruirea făcută de Tweed o scoase
NAVELE FANTOMA
13
din inerție și își stăpâni groaza. Cincisprezece minute mai târziu, fluxul aduse o formă întunecată acolo jos, la baza peretelui. Un corp. înțelese imediat că era un cadavru, deși nu-l putea vedea bine.
Picioarele încălțate în ghete o purtară ușor înapoi, de-a lungul marginii peretelui, ținând pasul cu obiectul plutitor. Paula se mișca asemenea unui robot. Marea împingea cadavrul dinspre canal spre perete. Apoi se îngrozi din nou. Marea începuse să se retragă.
Dar o parte a curentului continua să împingă corpul spre țărm. De la marginea peretelui pornea spre fluviu o platformă pietruită - o rampă de unde erau lansate la apă navele. Numai în cazul în care curentul ar fi adus îngrozitorul corp plutitor în apropierea ei, Paula - era sigură - l-ar fi putut trage pe țărm.
își grăbi pașii pentru a ajunge prima la platformă. Băgă binoclul în buzunar și alergă aplecându-se spre piciorul rampei. Valurile se spărgeau și apa se revărsa peste ghetele ei. Cadavrul plutea spre rampă sub linia apei. Orbecăi un timp și prinse un braț înfășurat într-o mânecă familiară, acum îmbibată cu apă.
Se forță să tragă cadavrul, luptându-se cu marea acaparatoare ce părea că vrea să-și tragă înapoi obscena captură. în ciuda frigului, o trecură nădușelile pe când îl sălta cu greu pe rampă, apoi îi dădu drumul gâfâind.
Obosită și udă până la piele, bâjbâi după lanterna de buzunar. Ezită înainte să o aprindă. „Trebuie să o faci", își spuse cu voce tare, scrâșnind din dinți. Raza luminii se opri pe fața lui Harvey Boyd, care avea acum șuvițe de păr lipite de craniu. Ochii îi rămăseseră deschiși, fără vedere. Urechea dreaptă și o fâșie de piele îi fuseseră retezate.
Inspiră o gură de aer înăbușindu-și senzația de greață. Era oribil. își spuse din nou cu voce tare. „Trebuie să telefonezi la Căpitănia Portului. Ai văzut doar un cadavru!" Parcă prinsese rădăcini în acel loc. Nu voia să-l lase descoperit în ceață și frig. Și se rugă lui Dumnezeu să-l găsească pe Tweed la Passford House.
- Corpul a fost încărcat intr-o ambulanță. îl duc la morga din Southampton. Ne pierdem timpul aici, spuse căpitanul activ al portului.
Se numea Walford, era solid, cu fața bătută de vânturi și cu o bărbie proeminentă. Tweed îl studie înainte de a-i răspunde. Tweed, director adjunct al SIS, era un tip de înălțime și greutate medie. De o vârstă incertă, purta ochelari cu rame din os și era genul de bărbat pe lângă care treci pe stradă fără să-l observi, o trăsătură pe care el o socotea folositoare în profesia sa. Se degaja însă din întreaga sa înfățișare o forță de atracție. Walford îi găsi privirea tulburătoare.
- Aș vrea să văd corpul acela acum, propuse Tweed.
- Pentru ce? Cine sunteți? N-aveți nici un drept!
Walford era agresiv. Stăteau în biroul corect mobilat dintr-o clădire mare, albă, situată în apropierea platformei și în spatele portului. Paula îi telefonase lui Tweed în camera lui de la hotelul Passford House, iar el se afla, zece minute mai târziu, în mașină, îndreptân-du-se spre Lymington.
Dinții îi clănțăniseră în timpul scurtei sale convorbiri telefonice și recunoscuse că era complet udă. înainte de a pleca de la Passford House, Tweed aruncase un prosop pe radiatorul fierbinte, se dusese în camera ei, folosind cheia pe care ea i-o lăsase la plecare și, deschizând rapid sertarele, strânsese câteva schimburi curate, un sveter, o fustă și un trenci căptușit. îngrămădi prosopul într-o geantă izolantă pentru a-i menține căldura.
Bob Newman, celebrul corespondent străin, se întorsese pe neașteptate chiar înainte ca Tweed să părăsească Passford House. El îl adusese pe Tweed cu Mercedes-ul său model 28oE până la sediul Căpităniei Portului. Acum se afla afară, cercetând locul unde se petrecuse tragedia .
- Totuși, ar fi bine să arunc o privire asupra corpului. îlcunosc pe Harvey Boyd, insistă Tweed calm.
- Prieten? Atunci îl puteți vedea la morgă...
- Pot să-ți ordon să oprești ambulanța aceea. Pot chiar s-o aduc înapoi, aici, imediat, prin radio. Tweed începuse să se simtă agasat de Walford. Sunt în Serviciul Special...
Scoase legitimația falsă în sala mașinilor de la cartierul general din Londra. Walford luă legitimația se uită lung la ea, iar gura i se strânse de ciudă.
- N-am mai văzut niciodată așa ceva pe aici...
- Vezi acum. N-ar fi mai bine să te miști și să oprești ambulanța aceea?
NAVELE FANTOMA
- Domnișoara Grey a identificat deja corpul, spuse Walford cu jumătate de gură în timp ce ieșeau în ceața înghețată de afară.
- O a doua identificare nu strică.
In interiorul ambulanței, la cererea lui Walford, unul din însoțitori trase deoparte cearșaful care acoperea cadavrul întins pe targa. Tweed privi corpul și fața răvășită, cu o privire inexpresivă. Dar în sinea sa era șocat.
Părăsind SAS, Harvey Boyd se pregătea să intre în SIS. Trecuse prin toate cursurile severe de antrenament menite să înfrângă un om sub presiune. Fuseseră teste de rezistență fizică. Mai târziu trebuise să facă față neînduplecatelor examene psihologice. Acum, când ar fi putut să-și servească din nou țara, se ducea să sfârșească pe o lespede mortuară înghețată, ciopârțit de un patolog.
- Este Harvey Boyd, spuse Tweed scurt. Aș dori să aleg chiar eu patologul. Pe Warn Southampton. Am această calitate...
Sări pe neașteptate din ambulanță, lăsându-l în urmă pe Walford, și intră în clădire. Paula deschise o ușă și intră îmbrăcată în hainele aduse de Tweed; pe cele ude le băgase într-o geantă de plastic. Se aruncă în brațele lui Tweed, în timp ce Newman intrase cu câțiva pași înaintea lui Walford.
- Tweed, ești atât de drăguț, rosti ea pe nerăsuflate. Eram înghețată. Prosopul acela cald a fost o adevărată fericire. Și faptul că mi-am schimbat hainele...
- Trebuie să fii încă în stare de șoc, spuse Tweed. O băutură caldă ți-ar prinde bine, dar fără alcool.
- Domnul Walford mi-a oferit ceva, pentru că l-am rugat. O ceașcă de cacao aburindă.
Cu spatele la ceilalți doi bărbați, își lăsă capul pe umărul lui, și Tweed îi surprinse licărirea ironică din ochii cenușii. Numai un om ca Walford ar fi putut-o servi cu cacao, pe care n-o putea suferi.
- Nu cred că avem nevoie de presă aici, mormăi Walford privind chiorâș spre Newman.
- E un asociat apropiat de-al meu, îi răspunse Tweed sec.
N-avea nici un sens să-i explice că Newman fusese răsverificat în anii din urmă și că lucrase împreună cu Tweed la o serie de misiuni secrete. Dar căpitanul portului nu renunțase. Continua să se uite la corespondentul străin cu o privire scrutătoare.
Văzu un bărbat de aproape patruzeci de ani, înalt de vreo cinci picioare, proaspăt bărbierit, atletic în mișcări, cu păr castaniu, privire ageră și o față ce sugera tărie de caracter. Walford îi văzuse, în urmă cu câțiva ani, fotografiile în ziare, deasupra reportajelor despre diverse evenimente din întreaga lume. Bob Newman scrisese o carte, un best-seller-bombă, Kruger: The Computer That Failed. îladusese o avere, iar acum putea face tot ce dorea. Walford făcu o grimasă.
- Poliția va dori să obțină o relatare a cazului de la doamna Grey. Eu însumi am nevoie de unele detalii...
- Șeful poliției, Mark Stanstead, îmi este prieten, interveni Tweed. Îi va povesti totul chiar lui.
- Și-apoi, continuă ezitând Walford, mai e și problema informării rudelor...
- Era văr de departe cu Sir Gerald Andover, de fapt unica sa rudă, îl informă Tweed. E întâmplător o cunoștință de-a mea. Locuiește pe drumul spre New Forest. Îi știți adresa? Bine. Spuneți-ne cum se ajunge acolo și mergem chiar acum.
- Vreau să vă spun un singur lucru, domnule Walford, spuse deodată Paula. Chiar înainte ca motorul bărcii lui Harvey - a domnului Boyd - să se oprească, am văzut conturul vag al unui vas mare care venea prin ceață în amonte. Cel puțin așa părea...
- Presupun că e epuizată în urma celor întâmplate, zise Walford privind spre Tweed.
- Atunci și eu sunt la fel de epuizat. Las-o să termine, scrâșni Tweed.
- Oricum, o formă vagă, continuă Paula. Dar am văzut ceva.
- Nimic altceva nu se afla în această noapte pe fluviu, insistă Walford. Poate vi s-a părut.
- O, chiar așa? Paula era furioasă. Crezi că Harvey Boyd a tras cepul de la propria sa barcă și apoi și-a retezat o parte a capului?
- A fost un prost și un inconștient să se aventureze în larg pe o vreme ca asta...
- Poate că a fost nebun, dar a fost unul brav, răcni ea. A ieșit, pentru că un camarad de-al său, George Stapleton, a dispărut acum o lună
NAVELE FANTOMA
mergând spre insula Wight cu iahtul său. Pur și simplu, a dispărut. Nu s.a găsit nici o urmă a epavei. Reține că asta s-a petrecut acum o lună. Sau poate nu te ajută memoria?
- Nu e nevoie să...
- Și pentru că tot veni vorba, câte vase au mai dispărut în zona asta anul trecut?
- Nu sunt computer...
- Deci au avut loc și alte dispariții misterioase? Aș vrea să știu câte. Vă rog. Ați putea verifica documentele.
- Presupun că aș putea...
- Atunci faceți-o imediat. Acum! interveni Tweed.
- Sunt cinci toate, spuse Walford, nemulțumit că trebuia să admită faptul. Asta dacă poveștile prostești legate de o mulțime de navigatori de iahturi, care ne folosesc portul în căutare de taxe reduse de ancoraj, au vreo noimă... Proastă afacere.
- O, Doamne! exclamă Newman vorbind pentru prima oară. Rău de industria turismului. Se reia vechiul sindrom Jaws.
- Nu sunt rechini pe aici, îl întrerupse Walford.
Se întinse după un registru vechi, roșu, dintr-un sertar și începu să-l răsfoiască. Newman părea mânios.
- N-or fi rechini, dar există teribilele meduze.
- Din câte văd din dosar, nimic nu are de-a face cu cazul din această seară.
- Dă-ne doar datele detaliate și analizăm după aceea, îi spuse Tweed.
- La mijlocul lui octombrie, începu Walford, un anume George Stapleton a plecat cu iahtul său spre Wight, pe o ceață foarte deasă. N-a mai ajuns la Yarmouth. Nu s-a găsit epava. întoarse câteva pagini și reluă: Ar trebui să luați legătura cu comandantul portului pentru o treabă ca asta.
- Unde e? îl întrebă Paula.
- în vacanță în străinătate. Îi țin doar locul până se întoarce. Iată. La începutul lui februarie, anul acesta, doi puști au navigat pe Solent, separat, la un interval de vreo două săptămâni. Nici unul din ei nu s-a mai întors. Nici o epavă.
- Cum era vremea? interveni Tweed.
- Ceață deasă. Idioții... ridică privirea, dar văzând privirea Paulei schimbă maniera relatării. Nici unul dintre acești navigatori n-a ținut seama de condițiile vremii. Asta este valabil și pentru cel de-al cincilea care este Harvey Boyd al vostru. Un tip de vârstă mijlocie numit Benton, prieten de-al lui Sir Gerald Andover, spuse el privindu-l pe Tweed. A ieșit pe la începutul lui februarie într-o mică barcă cu motor. Și - înainte de a mă mai întreba - era, de asemenea, ceață deasă. Nu s-a mai auzit nimic nici despre el când a ieșit pe fluviul Beaulieu.
- Cinci ambarcațiuni dispărute într-un an? Tweed accentua nota de neîncredere. în mod sigur s-au făcut investigații? S-au pus întrebări?
- Se repetă. Walford închise cu o pocnitură dosarul, păstrând pe chip aceeași expresie încăpățânată.
- în anii precedenți, mult timp n-am avut nici un singur accident. Cam mulți puștani își pot permite iahturi în zilele noastre.
- Benton n-a fost un puștan, sublinie Tweed.

- Pentru că tot mi-ați amintit. N-ar trebui să-i dați un telefon lui Sir Gerald Andover, având în vedere că e singura rudă a lui Boyd?
- Nu se transmit prin telefon astfel de știri când ești destul de aproape s-o faci personal. Și dumneata ai să ne arăți cum putem ajunge la el acasă. Bănuiesc că se vor face cercetări pentru a se găsi epava bărcii lui Boyd.
- Paza de coastă a fost deja informată. O privire triumfătoare apăru în ochii lui Walford.
- Desigur că nu vor putea ieși în noaptea asta. Ceața se înrăutățește. Și uite, am aici o hartă pe care am să vă însemn locul unde îl veți găsi pe Andover. Nu e ușor să te descurci în pădure.
Puse la loc dosarul și scoase o hartă pe care o întinse pe masa de lemn. Luă un pix și se uită surprins la Paula care stătea în picioare lângă el.
- Sunt o bună navigatoare. Pe pământ, cel puțin, îi explică ea.
- Vă întoarceți la Lymington și o luați spre Brockenhurst...
Pixul său urmări traseul destul de încâlcit, avertizând-o că ar putea rătăci ușor drumul. Ea îi mulțumi și luă harta.
- Poliția... continuă el în timp ce musafirii săi se grăbeau spre ieșire.
- Þi-am spus că o să iau legătura cu comandantul-șef, îi aminti Tweed. Iți mulțumesc pentru sprijin. în fața clădirii mari se vedea o mașină parcată în ceață. Tweed îi împrumutase Ford-ul Paulei ca să-l aducă pe Harvey Boyd la Lyming-ton. Lângă mașina sa se afla mașina lui Newman. Un Mercedes. Walford îi petrecu până la ușă unde rămase privindu-i.
- Domnule Tweed, strigă el, ați spus Secția Specială... ce căuta de fapt Boyd?
- Așa e, răspunse Tweed ambiguu. Trebuie să plecăm. Mă grăbesc să-i spun lui Andover cele întâmplate. Apoi coborî vocea. Paula, știi drumul. De ce nu iei Ford-ul meu? Noi ne ținem după tine.
Ea descuie ușa mașinii și se furișă înăuntru în timp ce Newman deschise ușa de la Mercedes-ul său și Tweed luă loc repede lângă el. în depărtare se auzea sirena mașinii de patrulă.
-De aceea erai grăbit s-o ștergi, remarcă Newman.
înainte de a porni motorul, Paula coborî geamul. Îi făcea bine aerul curat, chiar dacă era foarte rece. De undeva, de aproape, auzi țipătul unui pescăruș. Þipătul pătrunzător venit din ceață suna la fel de funebru ca și cornul de ceață pe care îl auzise pe digul din port. Un recviem pentru morți.
- Un lucru e sigur, spuse Newman în timp ce ieșeau pe urma luminilor roșii de la mașina Paulei, orice ne-ar mai aduce noaptea asta nu poate fi nicicum mai rău decât șocul care l-a avut Paula aici, în port.
Era un comentariu pe care avea să-l regrete în mai puțin de o oră.
PARTEA ÎNTÂI
Răpiți - fără recompensă
1
Spre bucuria Paulei, ceața se ridicase la periferia Lymington-ului. Cu harta desfăcută pe scaunul de alături, înainta în viteză de-a lungul autostrăzii A337, ale cărei margini pustii erau năpădite de ierburi. Mulțumea cerului pentru putința de a fi singură: avea astfel șansa să-și revină la normal. Faptul că se concentra asupra volanului îi îndepărta gândul de la oribila întâmplare.
Apropiindu-se de Brockenhurst, văzu la timp șoseaua ce ducea spre Beaulieu, semnaliza și coti spre drumul de țară B3o55, care ducea spre prima așezare umană din regiune, Beaulieu.
Walford o avertizase că urma să întâlnească liziera a ceea ce el numise sălbăticie - New Forest. în oglinda retrovizoare, văzu farurile Mercedes-ului lui Newman, care o urma la o mică distanță. Acum trebuia să fie atentă să nu depășească Prevent, locuința lui Sir Gerald Andover, care era, după spusele lui Walford, îngropată în pădure.
In Mercedes, Newman menținea aceeași viteză ca și Paula, dar avea grijă să păstreze o distanță rezonabilă între ei. Bănuia că s-ar putea să întâmpine dificultăți în găsirea casei și trebuia să fie pregătit să îi lase loc în eventualitatea unei opriri bruște.
- Crezi că a fost o idee bună s-o lași să conducă singură pe aici după un asemenea șoc? întrebă el.
- Am făcut-o dinadins, răspunse Tweed. Are nevoie să-și revină în cel mai scurt timp posibil. O să vrea să-mi arate că poate s-o facă și singură...
- Dacă spui tu... M-am uitat la Boyd în ambulanță...
- Cum ai reușit? Doar nu lăsau pe oricine să examineze cadavrul, remarcă Tweed.
- Oh, am spus: „Nu-l lăsați pe fratele lui să-l vadă?" Și mi-au dat voie imediat înăuntru. Te rog să remarci că n-am spus că eu eram fratele lui. Asta au crezut-o ei...
- Unul dintre trucurile tale de reporter. Ce impresie ți-a făcut? Bănuiesc că nu a fost o priveliște prea plăcută.
- Ca și cum un imens satâr însângerat, mânuit de un zeu nordic, i-ar fi tăiat țeasta în felii. Nici o ambarcațiune obișnuită n-ar fi putut să producă o tăietură atât de curată. S-ar fi izbit mai înainte de carenă, explică Newman.
- Iar Paula n-a auzit nici un alt zgomot de barcă prin apropiere. Doar zgomotul bărcii lui Boyd și asta până s-a oprit și el. E un mister.
- Un alt mister este de ce ai venit la hotelul Passford House? E un loc minunat, dar nu stă în obiceiul tău să-ți iei vacanțe.
- Am primit un telefon de la Sir Gerald Andover, care mi-a cerut să vin aici, să stau un timp și să aștept până mă caută el, răspunse Tweed.
- Și te-ai grăbit s-o faci. în timp ce Paula și Boyd se îndreptau spre același loc. Ce se întâmplă de fapt?
- Și eu aș vrea să știu. Iată un alt mister.
Newman reduse viteza. Șoseaua, a cărei suprafață era mai denivelată decât s-ar fi așteptat, făcea o curbă. Pe ambele părți ale drumului farurile măturau trunchiuri goale de copaci cu crengi ce se ridicau spre cer ca niște mâini scheletice. Erau o mulțime de stejari și pe alocuri pâlcuri de arbuști. Burnița ce cădea peste pădure îi acoperea parbrizul. Porni ștergătoarele; stopurile de la mașina Paulei apărură mai clar.
- Cine e acest Sir Gerald Andover?
- Un fel de geniu. Ani în șir a fost șeful secției de cercetare în consiliul de conducere al uneia dintre cele mai mari companii petroliere. Principala lui ocupație era prezicerea viitorului: cum se va dezvolta lumea la nivel mondial. A prevăzut criza de petrol din 1973 cu mult înainte ca ea să se fi întâmplat. A trimis chiar prim-ministrului din vremea aceea un raport, avertizându-l că șeicii arabi vor forma un cartel și vor șantaja Vestul prin creșterea spectaculoasă a prețului țițeiului. Nimeni nu i-a dat atenție atunci. După un timp, după cum bine știi, totul s-a adeverit. E un tip destul de straniu.
- Straniu în ce sens?
- încrezut în cel mai mare grad. Niciodată n-a putut suferi proștii.
- Nici eu nu pot suporta prostia. Descrie-mi-l.
Pe măsură ce înaintau în pădure, burnița începea să se transforme într-o ceață groasă. Newman fixă ștergătoarele la viteză maximă. Odată cu lăsarea ceții, atmosfera devenea din ce în ce mai apăsătoare, copacii începeau să se unească pe marginea drumului. Nu mai circula nimeni pe șosea.
- Andover e un tip înalt, cu ținută frumoasă, trecut de cincizeci de ani. Are o mustață cochetă și e destul de autoritar în comportament. Un bătrân vulpoi chinez.
- Cum adică? întrebă Newman.
- A fost o exagerare. A vizitat Hong Kong-ul de mai multe ori, dar niciodată nu s-a stabilit acolo. în urmă cu trei, patru luni, s-a întâmplat ceva ciudat însă. într-un moment de vârf al carierei sale, s-a retras peste noapte de la compania petrolieră și din alte funcții publice pe care le deținea. S-a retras. Lucru care nu-i stă defel în caracter. Și apoi, telefonul ăsta ciudat pe care mi l-a dat.
- De ce ciudat?
- Nici nu i-am recunoscut vocea la început... suna de parcă ar fi îmbătrânit cu zece ani. Și doar am vorbit cu el acum vreo cinci luni la clubul său. M-a rugat să vin să-l văd. Mi-a interzis să-l sun acasă... casă pe care n-am văzut-o până acum. L-am întrebat de unde sună și răspunsul a fost straniu.
- Nu mă mai fierbe.
- A spus că de la un telefon public. De ce nu m-a sunat de acasă? Nu l-am întrebat. Părea neliniștit. Oricum, total deosebit de omul calm și controlat pe care îl știam.
- Þi-a sugerat măcar de ce era atât de disperat să te vadă?
- Nu. Nu l-am întrebat. Mi s-a părut prea nervos, de parcă ar fi fost nerăbdător să iasă din cabina telefonică. într-adevăr, ceva nu e în ordine la Prevent.
- Un nume neobișnuit pentru o casă, comentă Newman.
- Tipic pentru Andover. El recunoaște că pasiunea vieții lui este să privească în viitor, după cum ți-am spus. Speră că prin avertizarea oamenilor cu influență și putere va putea preveni viitoare catastrofe. Și subliniez, poate gândi la nivel mondial.
- Care e viața lui de familie? Dacă are una.
- A divorțat de nevastă-sa cu mulți ani în urmă pentru adulter. Are
o fiică, Irene, care trebuie să aibă optsprezece ani de acum. Au mers mai departe împreună, așa cum fac orice tată și fiică din zilele noastre. Trăiește la Prevent și e înnebunită după călărie.
- E și locul ideal pentru asta... Dar ce are Paula de gând?
In fața lor, în Ford - o mașină mică în comparație cu Mercedes-ul uriaș al lui Newman - Paula simți amplificându-i-se teama de singurătate în timp ce trecea printr-un tunel de copaci luminați doar de farurile mașinii. Urmă o curbă.
După câteva secunde încetini pentru a-l avertiza pe Newman. La lumina farurilor desluși un drum acoperit cu smoală ce-o lua la stânga prin pădure. La intrare, drumul era flancat de doi stâlpi din piatră. Două porți mari de fier forjat erau deschise. Opri și se aplecă în față pentru a citi numele. Leopard's Leap1. Era altă casă.
Intre timp, în spatele ei, Newman opri mașina și micșoră lumina farurilor. în vârful fiecărui stâlp de piatră se afla postată câte o sculptură neagră, extraordinar de „vie", a unui leopard încordat, gata să sară asupra prăzii.
Paula era sigură că trecuse de intrarea de la Prevent. Puțin mai devreme, zărise, cu coada ochiului, o alee laterală. în acel punct însă curba drumului îndreptase lumina farurilor în cealaltă parte.
Porni semnalizatorul și întoarse mașina cu fața în direcția din care venise. Prin fereastra deschisă făcu un semn cu mâna lui Newman s-o urmeze. Merse câțiva metri și dădu de un drum acoperit cu zgură care se pierdea între copaci. Nu erau porți, ci doar un bloc De ciment lipit cu pământ pe care scria cu litere mari: PREVENT. Se cutremură și se întrebă de ce.
Tweed hotărî să urce alături de Paula în Ford. îi ceru lui Newman să aștepte în Mercedes-ul său pe care să-l ascundă în tufele de subarboret cât putea mai bine, chiar în fața intrării.
- S-ar putea ca Andover să nu fie încântat de o delegație, explică el. La telefon m-a sfătuit să vin singur.
- Și nu va obiecta în ceea ce privește prezența mea?
- Uneori ești mai stăruitoare decât mine. Poți să-i faci pe bărbați să spună mai multe. Și am avut impresia că Andover e un bărbat înspăimântat...
Tweed porni încetișor mașina de-a lungul drumului șerpuit. Paula se înfiora. De ambele părți ale drumului, tufe dese de rododendroni, înalte de peste nouă picioare, alcătuiau un perete compact. Aveau un aspect sălbatic, de parcă n-ar mai fi fost îngrijite de ani de zile. Îi spuse asta lui Tweed.
- Asta nu mă surprinde deloc. Andover e genul de om pe care nu-l interesează împrejurimile.
- Casa confirmă asta, comentă ea.
După altă curbă, farurile poposiră pe un stâlp victorian fără prea multă valoare arhitectonică. Era o casă mare cu trei frontoane largi și cu un aspect neîngrijit. Tweed era surprins de dimensiunile neașteptate ale casei. Trase în fața scării și roțile scrâșniră pe zgură.
- Ușa din față e larg deschisă, observă încet Paula. își scoase mănușa dreaptă și o băgă în geantă, de unde scoase arma.
- Nu-mi place cum arată, spuse ea.
- Ce te-a făcut să iei Browning-ul?
- Harvey a insistat atâta că există ceva periculos pe Solent... Speram să pot merge cu el cu șalupa. Și voiam să fiu pregătită în caz de necazuri. Puteau să fie...
- Ușa aia deschisă, pe o noapte ca asta, e într-adevăr ceva ciudat, acceptă Tweed. Vom acționa cu prudență...
- Să mă duc prin spate?
El deschise ușa Ford-ului. Se opri și-o privi în lumina care-i cădea direct pe chip. Părul negru îi strălucea punând în evidență chipul puternic, dar plăcut, și bărbia proeminentă. Simți că face un mare efort să-l convingă că depășise șocul trăit în port. încă o experiență traumatică în aceeași seară ar fi fost puțin prea mult pentru ea.
- Nu. Mergem împreună. Și-o să intrăm prin față. Vorbim cât mai puțin. Stinse farurile, coborî, încuie mașina și porni spre cele două șiruri de scări, care se terminau în fața ușii printr-o verandă uriașă. Ușa masivă de la intrare era făcută dintr-un lemn greu și în jumătatea superioară avea un geam de sticlă mată. Dincolo de ferestruică se întrezărea o perdea. Intr-o parte a ușii era un vizor rotund. Andover
28

își luase precauții împotriva musafirilor nedoriți. Dar de ce era ușa larg deschisă?
Tweed apucă mânerul lanțului de la sonerie. De undeva din casă se auzi un clopoțel. în spatele ușii era un hol larg, cu o podea acoperită cu dale de lemn. Mai trase o dată de lanț și din nou se auzi clopoțelul. Nu apăru nimeni.
- E ceva în neregulă, șopti Paula.
- Nu pot spune că-mi place prea mult cum arată. La ora asta.
- Deci, ce facem?
- Intrăm în hol și-l strig pe Andover. Dar mai întâi să ascultăm. Poate că i-a spart cineva casa. Mai bine dă-mi mie arma.
- Pot s-o folosesc și eu dacă trebuie. E a mea, spuse ea cu fermitate. El ridică din umeri resemnat. Era o trăgătoare de elită și părea să
fie foarte hotărâtă. Dacă ar fi insistat, ea ar fi putut-o lua ca pe o lipsă de încredere.
- Andover, strigă el după ce intră încet în holul pustiu.
Ridică o mână oprind-o să vorbească. O scară largă de tip vechi, de stejar, ducea la un palier în spatele holului, apoi se întorcea ca să urce sus. La primul etaj era o galerie împrejmuită. Tweed privi în sus cu atenție. Atât de des oamenii uită că pericolul se poate afla la etaj.
Holul mirosea a fum care se risipea prin ușa deschisă. Paula găsi atmosfera, lipsa totală de mișcare, tăcerea, de-a dreptul fantomatice. O rază de lumină se strecura printr-o ușă deschisă din fundul holului. O altă rază venea de la o altă ușă din dreapta. Complet întunecat, holul cu lambriuri de stejar era plin de umbre derutante.
- Andover! strigă Tweed mai tare și așteptă.
Făcu Paulei un semn cu mâna să cerceteze camera din spate, iar el intră în camera din dreapta. Purtau pantofi cu talpă de cauciuc, care nu făceau nici un zgomot.
Tweed se opri în ușă și aruncă o privire prin încăperea care părea să aibă aspect de birou sau de bibliotecă. Lumina provenea de la o veioză mare de pe un birou vechi. Observă draperiile lungi din tavan și până în podea, care erau trase peste geamuri. Erau niște draperii ponosite din catifea purpurie care ar fi trebuit scuturate.
Trei pereți erau căptușiți în întregime de sus până jos de biblioteci cu geamuri de sticlă. O scară de lemn era agățată de una din ele și Tweed ghici că scara avea rotile. Ce era în neregulă în camera goală?
Biroul era curat. O sugativă cu rama de piele, un carnețel cu un stilou cu rezervor, gata pregătit pentru scris. Telefonul de pe colțul biroului, la care era ușor să ajungi de pe scaunul încăpător de la masă, îi aminti lui Tweed că Andover telefonase dintr-o cabină telefonică. De ce?
Păși încet pe covorul de Axminster, își scoase ochelarii și începu să-i șteargă cu batista. O ceașcă de ceramică smălțuită era așezată pe o farfurie și era plină cu un lichid maro. Ceașca era rece. își scăpă ochelarii. Băgă batista în buzunar și se aplecă să-i ridice. Îi puse pe nas, dar rămase aplecat. Când se ridică, zări ceva în vârful cadrului de sârmă al abajurului lămpii. Se uită la micul obiect ascuns. Semănând cu un mic ochi de sticlă, era acoperit cu un grătar minuscul. Un microfon.
Tweed se mișcă cu repeziciune. Ridică receptorul și desfăcu capacul microfonului. înăuntru era un alt aparat de ascultare. Era un model foarte modern și sofisticat. Căută în toată camera, acum știind după ce să se uite.
Se urcă pe un scaun și descoperi alt microfon ascuns între cristalele candelabrului. Puse scaunul la loc și se apropie de scară; urcă și se uită de-a lungul balustradei. Nimic.
Coborî repede, luă scara și o mută cu grijă spre ușă. Scara era bine unsă și nu scoase nici un sunet. Tweed se cățără până în vârf. Cercetă bagheta din colțul tavanului lângă ușă și descoperi un alt microfon de același tip. încruntat, coborî și puse scara la loc. Toată camera era împânzită. Să fi descoperit Andover microfonul de sub veioză? Auzi o mișcare în spate, se întoarse și înțepeni. Paula stătea în ușă. Mușchii feței îi erau încordați, tot trupul îi era tensionat.
Dar ce-i atrase în mod special atenția era Browning-ul. Ea ținea pistolul cu ambele mâini, cu țeava ațintită spre podea pregătită să tragă imediat. Ce naiba descoperise?
Mai înainte, Paula se îndreptase încet spre ușa deschisă din spatele holului. Când ajunse se opri și ascultă. Liniștea înfricoșătoare îi amintea de așteptarea din port. Era și mai rău acum, când mirosul cetii pătrunse înăuntru odată cu frigul.
Lângă peretele din hol găsi un calorifer vechi, împărțit în compartimente. îlpipăi. Abia călduț. Cum putea să trăiască Andover într-o morgă ca asta?
Se uită în încăpere, dar atmosfera nu i se păru diferită. Era o bucătărie victoriană cu podeaua din piatră. Un șir de încăperi largi și vechi, înșirate una după alta alcătuiau bucătăria. Trebuie să fi fost construită în epoca victoriană ca muzeu. Făcu câțiva pași în încăperea singuratică. Pașii răsunau înăbușit pe dalele de piatră.
Singura concesie făcută modernității era neonul care, suspendat în tavan, lumina întreaga încăpere. Acesta și un congelator mare lângă frigider. O masă mare de lemn ocupa centrul camerei. Paula se încruntă
Pe masă se găseau câteva farfurii. Pe una era o pâine cu câteva felii tăiate. Pe alta era o bucată de brânză Cheddar. O untieră chinezească cu capacul deasupra conținea o bucată dreptunghiulară de unt. Cuțitul, cu care fusese tăiată pâinea, era pe masă.
Totul sugera că proprietarul tocmai își pregătise o cină frugală și fusese întrerupt înainte să mănânce. în fața ei, de cealaltă parte a mesei, erau ferestrele acoperite cu perdele, peste care era lăsată pe jumătate o draperie albă, care ar fi avut nevoie de o spălătorie.
Deschise bufetul fixat în perete și se uită înăuntru. Apoi deschise o ușă din perete și se pomeni în fața unei cămări cu rafturi pe care se găseau provizii cumpărate recent.
Deschise frigiderul, care era plin cu alimente. Când să iasă din bucătărie, se opri privind spre lada frigorifică uriașă. Ar fi bine să controleze totul. Atinse capacul, îl ridică și aproape îl scăpă din mână.
„Nu te lăsa, pentru numele lui Dumnezeu!" își spuse ea.
înăuntru era, de asemenea, un mare stoc de provizii. Dar deasupra acestora se afla o cutie adâncă de plastic, largă de vreo două picioare și fără capac, cu un bloc de gheață. Și sub primul strat - se vedea atât de bine prin gheață - se afla un braț uman tăiat de la cot și acoperit cu un bandaj mânjit de sânge peste partea retezată. Era mâna dreaptă a unei femei, care avea un inel cu smarald pe al treilea deget al mâinii. Rămase în ușa bibliotecii cu pistolul în mâini pregătită să tragă în orice intrus, în oricine ar fi comis actul acela barbar.
Tweed duse un deget la buze, avertizând-o să nu vorbească. Veni spre ea, o luă de braț și o conduse la birou unde îi arătă lampa cu microfonul. îlarătă printr-un gest că erau mai multe, pretutindeni.
■ Ea dădu mașinal din cap, apoi îl luă la rândul ei de braț și strângân-du-l automat de mână îl conduse ca pe un somnambul în bucătărie. Se opri în fața congelatorului și-l deschise. El clipi scurt, apoi se înclină deasupra să examineze membrul retezat. După aceea închise capacul. Apucându-l din nou de braț, îl împinse afară spre ieșire, unde îi spuse:
- Călăul e încă aici. Am văzut pe cineva în grădina din spate, prin geamul de la bucătărie… -
Du-te înapoi la Newman, îi spuse Tweed Paulei. Spune-i pe scurt ce s-a întâmplat. Apoi vino cu el. Și, mai bine, lasă-mi arma.
- Mai bine ne-am duce chiar acum să vedem cine se furișa în spatele casei. Altfel, poate să plece...
Tweed îi găsi logica ireproșabilă. Nu-și puteau permite să piardă timpul contrazicându-se. Îi făcu semn să-l urmeze și se îndreptă spre drumul cu zgură, pășind prin iarba prost tăiată care creștea într-o parte a casei.
Nu era nici o barieră, nici o poartă. Jalnică pază. Se părea că Andover nu simțise nevoia să se apere. La ferestrele din stânga nu se vedea nici o lumină. în partea dreaptă, un perete imens de plante verzi delimitau proprietatea de alături.
Când ajunse în spatele casei, Tweed își dădu seama că Prevent avea o suprafață destul de mare. în spatele copacilor îndepărtați se întindea o câmpie. Era întuneric beznă. Se opri și întinse mâna pentru a o opri pe Paula. Avusese dreptate. în mijlocul pajiștei, apropiindu-se de casă, venea încet un bărbat.
- Vorbește singur, șopti Paula.
- Cred că-i recunosc mersul. Pare a fi chiar Andover, spuse Tweed încet.
In acel moment, silueta din umbră intră în raza de lumină ce venea de la fereastra bucătăriei. Tweed avu atunci imaginea clară a persoanei care se opri. Se îngrozi. în aerul înghețat din pricina curenților încețoșați ce se învârteau neîncetat, Andover purta doar o pereche de pantaloni marinărești și o cămașă. Dar ceea ce îl șocă pe Tweed era înfățișarea lui Andover. Tras la față, pământiu, slăbit și cu umerii aduși. Lui Tweed îi veni în minte expresia „un suflet pierdut". Nimic asemănător cu Andover pe care-l cunoscuse la Londra: hotărât, mândru și categoric. Omul acesta era o epavă fizică.
- Cine-i acolo? tresări el în timp ce Tweed apăru în lumină urmat de Paula, care avea Browning-ul ascuns sub trenci.
- Ah, tu ești, Tweed... Ce naiba faci aici?... Þi-am spus clar să aștepți la Passford House până te sun eu... și să vii singur...
Vorbea încâlcit cu o voce răgușită. Doar ultima propoziție o spuse cu vocea sa obișnuită.
- E foarte frig aici, spuse încet Paula. Iți aduc o haină. Cred că am văzut un dulap cu haine în hol.
- Ești amabilă, draga mea, spuse el din nou schimbat, politicos, recunoscător. într-adevăr, e un dulap cu haine.
Ea se întoarse și porni spre casă strecurând în geanta de pe umăr pistolul. Rămas singur cu gazda sa, Tweed îl întrebă testându-i reacțiile:
- De ce nu intrăm să discutăm...
- Nu! Nu! Andover îl apucă pe Tweed de reverele hainei. Ați fost înăuntru, nu-i așa? Ați vorbit cumva în timp ce iscodeați pe acolo?
Era foarte agitat, tremurând în timp ce-l smucea pe Tweed de haină, încercând să-i smulgă un răspuns. Tweed rămase neclintit, fără a încerca să îndepărteze mâinile care-l scuturau.
- Iți voi răspunde când ai să-ți revii.
Paula apăru de după colț ținând un fular de lână și un palton. Andover îi dădu drumul lui Tweed, rușinat parcă, pentru că-l văzuse Paula. Dându-se înapoi, luă fularul, îl înfășură în jurul gâtului și-și vârî brațele în mânecile paltonului pe care i-l ținea Paula.
- E foarte drăguț din partea ta, spuse el cu vocea obișnuită. Aerul e un pic cam rece în noaptea asta.
- De-a dreptul siberian... sau poate că ești obișnuit cu frigul, continuă Paula pe un ton de conversație. Eu sunt Paula Grey, asistenta domnului Tweed.
- E mai mult decât atât, adăugă Tweed privindu-l fix pe Andover. E înlocuitoarea mea când lipsesc. O avansare recentă. Folosim din ce în ce mai multe femei în organizația noastră. Știe la fel de multe ca și mine.
- Femeile, spuse Andover, sunt mai meticuloase. Sunt mult mai loiale și au o mare putere de concentrare.
- Singurul motiv pentru care am fost în casa ta - iscodind după cum ai spus - a fost pentru că ușa era larg deschisă. E prudent să o lași așa?
- Am lăsat-o deschisă, interveni repede Paula, simțind noi semne de agitație în atitudinea lui Andover. E o greșeală lipsită de importanță.
- Presupun că da, spuse Andover calm. Scotoci sub haină în buzunarele pantalonilor. Cheia este aici. Prost mai sunt. Ar trebui să-mi dau seama de ceea ce fac.
- Și, continuă Tweed, să știi că n-am discutat nimic cât am fost înăuntru. Am strigat doar de două ori după tine, iar apoi am încercat să te găsim.
- înțeleg. Andover părea vizibil ușurat.
- Fiica ta Irene este dreptace? întrebă Tweed deodată. Andover reacționa ca un nebun. îlînșfacă pe Tweed de gât cu ambele mâini.
- Ce dracu' te face să-mi pui această întrebare? răcni el. Tweed rămase ferm. îlapucă de încheieturile mâinii strângându-l cu putere. Avea mult mai multă forță decât s-ar fi crezut. Simțind că slăbește încleștarea. Îi îndepărtă mâinile și-și apropie fața de Andover.
- E destul de brutală purtarea ta.
Mâinile lui Andover erau neputincioase. Tremura ca o frunză în vânt când Paula interveni pe un ton neutru.
- Venind încoace, Tweed și cu mine discutam dacă sunt mai mulți stângaci decât dreptaci. Pălăvrăgeală inutilă ca să mai treacă timpul.
- Oh, înțeleg, zise Andover și-și trecu o mână prin părul blond.
- Tweed, îmi pare îngrozitor de rău. E de neiertat ce-am făcut. Nu știu ce m-a apucat. Am avut un acces de nevralgie. Te face teribil de nervos.
- Știu că poate fi foarte dureros, aprobă Paula cu blândețe.
- Pentru că tot veni vorba, spuse Andover, care acum se adresa Paulei ca și cum ar fi uitat de existența lui Tweed. Irene este stângace. în urmă cu cinci luni i-am oferit un inel cu smarald.
O umbră de durere trecu peste fața lui osoasă, proaspăt bărbierită.
- La a optsprezecea aniversare.
- Mi-ar plăcea s-o cunosc cândva, continuă prudentă Paula. Dar la vârsta asta nu stă prea mult pe acasă.
_ Așa e, draga mea... E plecată într-o vacanță mai lungă... cu iubitul e[ francez, Louis... Bun băiat, Louis al ei... Þi-ar fi plăcut...
„Iar tu minți", gândi Tweed. Avu impresia că Andover se retrăgea treptat într-o lume a sa și-l întrebă repede:
- Mi-ai cerut să vin aici. Acum, că tot am sosit, pot să te întreb de ce?
- Bineînțeles, se încruntă Andover.
Paula îl studie. Era înalt de aproape doi metri, suplu, avea o frunte înaltă și o figură inteligentă. Avea o atitudine aproape arogantă. Nu, nu era arogantă, mai degrabă un fel de rigiditate. Avu impresia pentru scurt timp că era acel Andover pe care îl cunoscuse Tweed la Londra.
- Desigur, repetă el. Am un dosar în casă pe care vreau să-l studiezi. Este foarte serios. S-ar putea să ne confruntăm cu un nou dușman -mult mai rău decât Hitler sau Stalin, atâta timp cât e vizată Europa de Vest. Tocmai când Europa se simte în siguranță și fără griji. Dacă nu te deranjează să aștepți în fața casei până îl aduc... Nu e genul de lucru pe care să-l încredințezi poștei... E dezastru, Tweed. Catastrofă, poate, ar fi un cuvânt mai potrivit...
Porni vioi spre casă cu umerii drepți, dar brusc se răsuci pe călcâie.
- Tweed, îmi pare într-adevăr rău. Apropo de felul în care te-am tratat. Am fost o companie de-a dreptul detestabilă. De ce nu te duci alături, la vecinul meu, să bei ceva cu el? Comandantul de brigadă Maurice Burgoyne, un alt tip care a fost în China. El e civilizat, oricum mult mai civilizat decât am fost eu...
înainte ca Tweed să-i poată răspunde, Andover plecase. îlurmară încet. în fața casei așteptară în tăcere lângă mașină, amândoi cutremurați de macabra lor experiență.
Andover ieși după cinci minute. Ducea sub braț un plic mare de cânepă maro. Când i-l înmâna lui Tweed, Paula văzu că are înscrisă o adresă și într-un colț un timbru. Andover îi surprinse privirea.
- Camuflaj, îi explică el. Un nume fictiv, o adresă și un timbru pentru expediție. Nimeni nu va ghici ce conține. Poți să-i spui comandantului de brigadă că ai fost aici. își duse mâna la frunte. Am o idee. Spune-i că am un acces de nevralgie și că te-am trimis prin vecini pentru o companie agreabilă. în timpul celor cinci minute de așteptare, Tweed se frământase dacă să-i spună de moartea lui Harvey Boyd. Nu părea a fi momentul potrivit, dar oricum poliția l-ar fi căutat... și probabil curând.
- Mulțumesc, îi spuse el strecurând plicul în interiorul jachetei sport de sub trenci. Mai trebuie să-ți spun ceva înainte de a pleca. Și este o veste foarte proastă.
Andover deschise gura să vorbească, apoi o închise fără să spună ceva. Paula putea să jure că buzele lui pronunțaseră numele Irene. Andover se stăpâni și încuviință din cap.
- Ei bine, dă-i drumul.
- E în legătură cu Harvey Boyd, care cred că ți-e rudă îndepărtată. Paula observă că în acest timp emoții diverse brăzdau fața lui Andover. Alinare. Apoi regret, pentru că încercase acea senzație. Dădu iar din cap și așteptă.
- Harvey Boyd e mort, îi spuse Tweed.
Ii explică în câteva cuvinte cele întâmplate. Privind spre gazda lor, Paula văzu o expresie îngândurată. - ... așa că, în curând, conchise Tweed, poliția va veni să te informeze.
- Nu aici! Nu voi lăsa ca o mulțime de polițiști să-mi tropăie prin toată casa tulburându-mi liniștea.
Tonul lui Andover era brutal. Privind la vizitatorii săi, el se încruntă.
- Să-ți spun ce fac, continuă el repede. Rover-ul e în garajul ăla... Arătă două uși de lemn dintr-o parte a casei. Mă duc chiar acum la colonelul Stanstead. E șeful poliției și ne cunoaștem.
- E o idee bună, aprobă Tweed.
- O să-i telefonez pe drum să-i spun că mă duc. Da, asta fac. Făcu o pauză. Harvey era un tip de treabă. Acum câteva luni a ieșit din SAS. Unii spun că generația mai tânără se lasă pe tânjală. Nu știu ce spun.
- E mai bine să plecăm acum, decise Tweed. îmi pare rău că am fost purtătorul unei vești atât de triste.
- Mai bine s-o aflu de la tine decât de la altcineva. Se apropie de Tweed, îl luă de braț și-l conduse spre ieșire, îndepărtându-se de Paula.
- Deci ei l-au lichidat și pe Harvey!
- Cine sunt „ei"? întrebă repede Tweed.
- E timpul să mergeți la comandantul de brigadă. Dacă nu este acasă, încercați la Willie Fanshawe. Locuiește în spatele casei comandantului, Leopard's Leap. Casa lui Willie este The Last Haven. Un alt tip din China.
Se opri din nou și privi spre Paula care urca în mașină.
„încearcă să-și amintească ceva", gândi Tweed.
Andover îi șopti:
- N-a fost cerută nici un fel de recompensă...
Se întoarse înainte ca Tweed să spună ceva și porni încet spre casă. Þinea capul plecat, iar umerii îi tremurau. Tweed auzi zgomotul ușii de la intrare care se închisese, apoi urcă în mașină, la volan. Paula aștepta pe locul din față.
- Ai văzut? întrebă ea. Nenorocitul plângea în drum spre casă. Un bărbat puternic ca el. Cred că trece printr-un adevărat iad. N-ar trebui să informăm poliția?
- Nu încă. Este evident că Irene este victima unui complot de răpire hidos. Ultimele cuvinte pe care mi le-a spus Andover au fost: „Nu s-a cerut nici o recompensă". Am găsit chestia asta sinistră. Plus afacerea macabră cu brațul ei amputat, care i-a fost trimis.
Porni motorul, nerăbdător să se îndepărteze înainte ca Andover să iasă să se ducă la colonelul Stanstead. La ieșire se opri. Din dreapta apăru Newman, care îi făcu un semn cu mâna pentru a-i arăta locul unde își ascunsese Mercedes-ul. Tweed întoarse la dreapta și părăsi drumul care era mai îngust chiar decât o alee largă. Mașina lui Newman era parcată, fără a putea fi văzută de pe drum, în spatele unui crâng din plante perene. Când Tweed opri motorul, urcă în spatele Escort-ului.
- Dosarul acesta nu e în siguranță, comentă Tweed.
îl scoase de sub jacheta sa sport. Paula spuse că îl va ține în servieta sa. Tweed i-l înmâna și ea strecură plicul înăuntru, apoi încuie servieta subțire.
- Să nu-i dai drumul din mână, o preveni Tweed.
- De parcă aș face-o, îl mustră ea.
- Și, Bob, continuă Tweed, ne așteptăm ca în curând Andover să plece să-i facă o vizită lui Stanstead, șeful poliției. Þine urechea deschisă la sunetul mașinii lui, apoi urmărește-l. Stanstead are o casă undeva pe lângă Brockenhurst.
- Vrei să mă asigur că se duce acolo? întrebă Newman.
- Parțial. Nu-mi place câtuși de puțin treaba asta. Cealaltă sarcină a ta este să te asiguri că nu știe că e urmărit, dar mai ales să vezi dacă îl urmărește altcineva.
Continuă să-i spună pe scurt lui Newman despre vizita lor la Prevent, inclusiv despre macabra descoperire a Paulei în congelator, despre descoperirea de către el a microfoanelor și despre întâlnirea cu Andover.
- Un braț drept retezat, repetă încet Newman. Și crezi că era al lui Irene?
- Nu mă îndoiesc de asta, spuse Tweed concis. Andover a vorbit despre inelul cu smarald pe care i-l dăruise cu doar câteva luni în urmă. Ceea ce mă îngrijorează este mențiunea sa că nu s-a cerut nici o recompensă. Răpitorii au ceva de-a dreptul diabolic în minte.
- N-ar trebui deci informată poliția? insistă Newman, repetând sugestia de mai înainte a Paulei. Indiferent de faptul că, din cine știe ce motiv aiurit, nu vrea să le spună.
- în nici un caz. I-am dat cuvântul meu fără rezerve. N-avem idee de ceea ce se întâmplă. S-ar putea să știu mai multe când voi citi acel dosar pe care mi l-a încredințat. Se aude cumva zgomotul unei mașini care se apropie?
Newman ieșise deja din mașină. Alergă în drum, privi spre capătul crângului și alergă înapoi. în drum spre Mercedes, se opri o clipă în dreptul lui Tweed care coborâse geamul.
- Rover-ul tocmai a ieșit în drum. Andover a pornit. Și eu... Tweed așteptă până ce Newman porni, bătând cu degetele în volan,
singurul semn care arăta cât este de tulburat. Paula rămase tăcută câteva minute, ghicind că Tweed era pe cale de a lua vreo decizie.
- Și acum?
- Cred că ar trebui să urmăm sugestia lui Andover și să-i facem o vizită lui Maurice Burgoyne, o altă mână chinezească, după cum a spus.
- Eu nu-i sunt un străin. L-am întâlnit de câteva ori la dineuri la Londra. Exact cum l-am întâlnit și pe vecinul său, pe Willie Fanshawe. Amândoi fac parte dintr-un club cu circuit închis, unde am fost și eu invitat ca oaspete de câteva ori.
3
Tweed intră pe drumul de acces spre casa comandantului de brigadă și deodată se opri. Mai departe, de-a lungul bordurii de iarbă ce înconjura proprietatea, se afla depozitată, lângă o betonieră, o grămadă mare de cărămizi.
- Comandantul de brigadă are ceva de lucru, observă Paula. Tweed trecu printre porțile de fier forjat deschise și o luă de-a lungul altui drum cotit. Dar această suprafață fusese de curând acoperită cu bitum. Ca niște santinele din loc în loc, arbuști ornamentali aranjați cu dibăcie după arta grădinăritului îi mascau marginile.
- Miroase a bani, comentă Paula. Oare comandantul de brigadă va fi bucuros de oaspeți străini la ora asta?
După ce trecură de o altă curbă, le apăru înainte o superbă vilă în stil iacobin. Spre deosebire de întunecimea de la Prevent, aici lumina puternică era asigurată de o baterie de proiectoare fixate pe fronton. Pe perete, se vedea sistemul de alarmă contra hoților.
- Sistemul de securitate e mai bun decât la Andover, comentă Tweed.
- Iar mie îmi miroase chiar a mai mulți bani.
Vila era construită din piatră; deasupra se înălțau în noapte hornurile tipice acestui gen de construcție. La un colț se vedea un turn ascuțit ca pălăria unei vrăjitoare. în ciuda luminii puternice, Paula se cutremură. Ceva din aura casei o neliniștea.
- Să sperăm că e acasă, spuse Tweed, în timp ce parcă mașina la poalele scărilor de piatră ce conduceau spre intrarea impozantă. Se văd lumini înăuntru.
Urcară scările spre o verandă spațioasă care punea și mai bine în valoare edificiul. Când Tweed sună, Paula privi în urmă. La marginea aleii se afla o pajiște cu brazde de flori bine întreținute. Deasupra verandei se aprinse o lumină orbitoare. După un moment, ușa se deschise și în același timp se stinse lumina. O siluetă înaltă și subțire se întrezări în spatele ușii.
- Tweed! Chiar tu ești! Ce surpriză plăcută! Și ce încântătoare doamnă mi-ai adus! N-am mai văzut de mult timp un păr negru ca pana corbului atât de frumos.
Vocea bărbatului era blândă, dar Paula ghici că ascundea multă voință, putere și caracter. în mod normal, ar fi găsit complimentul ieftin și de circumstanță, dar acum încercă un sentiment de mulțumire.
- Este adjuncta mea, Paula Grey, o prezentă Tweed. Paula, ți-l prezint pe domnul comandant de brigadă Maurice Burgoyne.
- Intrați, nu stați în frig și în ceață, zise comandantul de brigadă. Sper să vă facă plăcere o băutură bună. Mergeți drept înainte, în timp ce eu încui ușa.
Intrară într-un hol imens cu o podea din scânduri solide de stejar. Era bine luminat de un candelabru atârnat de tavan, iar camera în care ajunseră era mobilată cu gust, ca un salon spațios.
O femeie blondă între treizeci și patruzeci de ani se ridică de pe o canapea și veni în întâmpinarea lor, în timp ce Burgoyne îi ajunse din urmă. Flutură o mână osoasă.
- Ea e Lee Holmes, camarada mea, anunță el. El o prezentă pe Paula și apoi pe Tweed. Bem șampanie, continuă el, luând brațul Paulei. Crezi că un pahar te-ar scăpa de frigul ăsta arctic?
- Arctic este cuvântul, îl aprobă femeia blondă ținând încă mâna Paulei. Ești înghețată. Vino și așază-te lângă foc.
Burgoyne o ajută să-și scoată haina, o luă și pe a lui Tweed, dispăru în hol, se întoarse și ridică o sticlă din frapieră.
- Musafirii sunt întotdeauna bineveniți aici la „mama naibii". Mai ales în această perioadă a anului...
Turnă șampanie într-un pahar înalt și subțire pentru Paula, în timp ce sporovăia, dându-i ocazia să-l studieze. Burgoyne avea o față alungită ca de vulpe, nas puternic și o bărbie proeminentă. Vocea sa era impresionantă, iar mișcările aveau grația controlată a felinelor. Părul său des era negru, bine pieptănat și dedesubtul nasului avea o mustața lungă și subțire.
Burgoyne purta cizme de călărie ce străluceau de lustruite, cu pantaloni de călărie gri, vârâți în cizme. Vesta albă de polo era imaculată. Dar ceea ce-i atrase atenția fură ochii. întunecați și ageri, sub sprâncenele dese, ochii lui o priveau iscoditor, în timp ce-i turna băutura.
Era ceva aproape hipnotic în privirea aceea insistentă.
- Mulțumesc, spuse ea. După asta totul va fi în regulă. Apoi ridică paharul... Noroc! Tuturor!
- Mie nu, spuse Tweed repede. Conduc.
Paula observă un semnal rapid între Lee și Burgoyne, în timp ce căutau locuri să se așeze. Un gest scurt spre Tweed, o înclinare aproape imperceptibilă a capului. „Camarada" lui Burgoyne reacționa îndată. Zâmbindu-i lui Tweed, netezi locul de pe canapea și el se așeză alături de ea, iar Paula se scufundă într-un fotoliu care aproape o înghiți cu totul. Lee începu să vorbească cu Tweed, în timp ce Paula o examina discret.
Lee Holmes o făcea să se simtă demodată în hainele pe care le purta. De un blond natural, părul i se revărsa peste umerii goi și perfect modelați. Purta o rochie purpurie mulată, care îi punea excelent în evidență frumusețea.
„Ești o frumusețe, lua-te-ar naiba", gândi Paula. Rareori avea astfel de reacții răutăcioase.
- Spune-mi, te rog, Lee, se adresă ea lui Tweed în timp ce se apropie mai mult de el. Se așeză picior peste picior, manevră care îi deschise șlițul lung al rochiei expunându-i piciorul stâng aproape în întregime, îmbrăcate în ciorapi de culoarea pielii, picioarele ei bine făcute păreau goale. Luă mâna dreaptă a lui Tweed.
- îmi plac bărbații cu mâini puternice, se destăinui ea.
Tweed îi strânse mâna și rămase uimit când văzu cu câtă forță îi răspundea Lee. îleliberă cu delicatețe mâna.
- Sunteți destul de puternică. Cum vă petreceți timpul aici?
- Călăresc. îldepășesc chiar pe Maurice, deși nu-i place s-o recunoască, îl înțepă ea.
- Păi, nici nu-i greu, replică Burgoyne sprijinindu-și brațul de fotoliul Paulei. Calul ei duce o povară mai mică. își mută privirile spre Paula. Sper că nu vă deranjează apropierea?
- De ce m-ar deranja? Aveți o casă încântătoare. Nu e nici pe departe ceea ce m-aș fi așteptat să găsesc în New Forest.
- E construită de mult, presupun. Apă minerală, Tweed?
- Poate mai târziu. Cum ai făcut să pui mâna pe o astfel de perlă?
- Trebuie să-i mulțumesc lui Sir Andover pentru asta. Când eram în Hong Kong și mă pregăteam să mă întorc acasă după atâția și atâția ani, am ieșit la un pahar... eu, Willie Fanshawe, care locuiește alături, și Andover. L-am întrebat dacă a auzit de vreo proprietate potrivită și dacă e atât de bun să-mi trimită detalii. Au trecut trei luni. Nimic. Fanshawe voia și el un loc. Apoi am primit de la Sir Andover un teanc de prospecte, în care am găsit și casa asta. Am încheiat afacerea imediat.
- Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, interveni Lee cu un zâmbet bizar.
- Cam așa ceva. Tweed prinse ocazia.
- Andover m-a trimis aici. Bietul om arăta de parcă ar fi avut o depresiune nervoasă.
Așteptă reacția.
Paula îl privi pe Burgoyne. Salonul era, de asemenea, luminat de aplice de perete care aruncau o lumină estompată. în penumbră, fața comandantului de brigadă era întunecată. Părea că se gândește ce să răspundă.
- Andover este un bun prieten, după cum am mai spus, dar un vecin rău. Stă mereu închis în dărăpănătura aia veche și oribilă. Era mult mai bine când Irene, fiica lui, era pe-aici.
- Maurice se îndrăgostise de Irene, interveni Lee. Vrea să spună că era mult mai bine pentru el când Irene era aici.
- E o prostie, i-o reteză Burgoyne fără ranchiună. Cu aproximativ trei luni în urmă, Irene s-a tot fâțâit încoace și-n colo pe Riviera cu amicul ei francez, Louis Renard. Nu pot spune că mi l-aș face prieten.
- Maurice, interveni din nou Lee, l-ai întâlnit doar o singură dată.
- Și a fost de-ajuns. Un soi de golănaș. Dar se pare că unele femei agreează genul. Atinse umărul Paulei. Musafirii se exclud. De altfel, păreți a avea capul pe umeri.
- Cam pe vremea când a demisionat Andover de la Institut și a renunțat la funcțiile sale directoriale? insistă Tweed revenind.
- Stai să mă gândesc... cam în același timp. Da, cam trei luni în urmă. Ce prostie! Fiică-sa își face mendrele - ca în zilele noastre - iar taică-său părăsește tot ceea ce îl interesa. I-am spus că greșește, dar, bineînțeles, nu m-a ascultat.
- Văd că ați adus Estul aici cu dumneavoastră, spuse Paula repede, simțind că Tweed insistase suficient pe subiect.
Privi în jurul său prin încăpere. Cocoțat pe un sipet oriental, într-o nișă cu draperii lungi, trona un mic Buddha care părea să o fixeze cu ochii săi întredeschiși. Pereții erau decorați cu picturi chinezești pe pergamente de mătase. în spatele unui birou oriental se afla agățată de perete o hartă la scară mare a Hong Kong-ului. înainte de a răspunde, Burgoyne zâmbi.
- Mi-am petrecut acolo cei mai frumoși ani din viață. Și am venit aici înapoi să găsesc o Anglie văduvită de vechile și bunele ei maniere. Nu mai poți deosebi un gunoier de un lord în zilele noastre. Societatea declasată a năruit tot ceea ce odinioară constituia mândria Angliei. De aceea m-am înconjurat de această ambianță orientală. Nostalgie prostească, probabil. O privi din nou pe Paula. Nu vreți să-mi dați servieta aceea s-o pun lângă haine?
Paula strânse servieta pe care o păstra pe genunchi. Îi zâmbi.
- Nu, mulțumesc. E plină cu hârtii ce reprezintă rezultatul cercetărilor mele la care lucrez de trei săptămâni. Mă simt mai bine cu ele în mână. Și-apoi, nu le uit la plecare.
- Fumați? îl întrebă Lee pe Tweed.
- Nu, am renunțat, dar îmi place încă mirosul.
Paula o urmări în timp ce Lee deschise o poșetă de seară lungă și neagră, cu o încuietoare împodobită cu diamante. Scotoci înăuntru și scoase un portțigaret subțire acoperit cu pietre prețioase, își puse o țigară, dar nu făcu nici un efort să o aprindă, ceea ce o intrigă pe Paula. Lee își rezemă picioarele de ale lui Tweed, ca și cum s-ar fi așezat mai confortabil.
- N-am cunoscut-o pe Irene, remarcă Tweed ca din întâmplare. A plecat pe neașteptate?
- Așa cred, răspunse Burgoyne. O noapte aici, următoarea aiurea. Tinerii sunt atât de nerăbdători...
- Apropo de plecare, spuse Tweed consultându-și ceasul. Andover ne-a sugerat să-l vizităm și pe Willie Fanshawe, dacă tot suntem aici. Se culcă devreme?
- După miezul nopții. Sunt sigur că va fi bucuros să vă revadă.
- Tweed, spuse Lee repede, deschizându-și din nou geanta. Merg adesea la Londra. Poate am reuși să luăm masa împreună? Iți telefonez înainte. Iată cartea mea de vizită. Am un birou în oraș. Maurice mi-a spus că lucrezi la Asigurări. Chiar ieri mi-a vorbit de dumneata.
- Mi-ar plăcea, răspunse Tweed.
- Iată cartea mea de vizită. Mai bine să sunați mai întâi așa cum ați sugerat. Sunt plecat mai tot timpul din birou.
Ii dădu o carte de vizită pe care scria Gerald&Cumbria Assurance -numele de acoperire pentru SIS. Erau înscrise doar numele și telefonul. Nici o adresă. Se ridică și îi strânse mâna.
- Mi-a făcut multă plăcere.
Rămase un moment în fața ei, aparent admirând-o. Ochii lui studiau însă portțigaretul acoperit cu pietre prețioase, pe care îl ținea cu atâta eleganță în mâna stângă.
Burgoyne se ridică cu mâinile în buzunarele pantalonilor săi de călărie. Era încruntat, ca și când gândurile i-ar fi rătăcit aiurea la mile depărtare.
- Nu l-am mai văzut pe Andover de câtva timp. Credeți că a făcut o depresiune nervoasă... ați folosit această expresie, parcă?
- Am spus că se reface după surmenaj, replică Tweed degajat. Vă mulțumim pentru plăcuta jumătate de oră.
- Vă aduc hainele...
După ce plecă, Paula se întoarse spre Lee. Atrăgătoarea blondă o examina cu un ochi critic.
- A fost o experiență interesantă să vă cunosc, îi spuse Paula zâmbind.
- Sunt o femeie cu experiență, replică Lee.
- E moartă după tine, spuse Paula după ce Burgoyne închise ușa de la intrare și se urcară în Ford.
- Se întâmplă nenorociri și mai mari, o tachina Tweed.
Ea îl înghionti în coaste. Apoi, apucându-și servieta privi înainte drumul, pe care îl urma mașina ieșind din raza proiectoarelor. După ce trecură de porți, viră la stânga și opri lângă grămada de cărămizi din fața betonierei.
- Ce crezi despre ăștia doi? întrebă el.
- E ceva neclar în relația dintre ei. Burgoyne are toate atuurile, este un caracter puternic. Dar Lee Holmes este o ființă ciudată. N-a ezitat să-l contrazică și nu-mi vine să cred că o femeie ca asta i-ar putea fi amantă. O femeie deșteaptă, da, dar poate mai puțin înțelegătoare. Am avut impresia că asist la o...
- Șaradă pusă în scenă pentru noi, completă Tweed. Și e greu de crezut că nu l-a mai văzut pe Andover de trei luni sau cam așa ceva. E un mister în casa asta. Hai să mai facem o vizită și să îl vedem și pe Willie Fanshawe. Ai să vezi că e cu totul altă mâncare de pește.
The Last Haven nu avea porți și drumul acoperit cu pietriș ducea drept la casă. Nu era nici pe departe ceea ce-și închipuise Tweed. Era o casă dintr-un singur corp cu un fronton larg. Asta îi amintea de casele văzute în Scandinavia, cu cărămizile lor mici și subțiri, și acoperiș țuguiat acoperit cu smoală.
- Arată foarte modern, comentă Paula. Nu seamănă deloc cu celelalte case din New Forest...
Lumina de deasupra ușii de lemn de la intrare era foarte puternică, iar în spatele perdelelor de la geamuri se zăreau mai multe lumini. Tweed și Paula tocmai coborau din mașină, când ușa se deschise. Un bărbat masiv, cu un cap mare și păr alb țepos, le ieși în întâmpinare. Paula se gândi că are în jur de șaizeci de ani și că e genul de unchi favorit. Capul îi era aplecat în față și avea un zâmbet larg pe buze. Tweed îi ieși în cale prezentându-i-o pe Paula.
- Ce surpriză minunată, începu Fanshawe. Chiar Tweed în persoană. Ce mai faci? La vânătoare de răpitori de copii aici, în inima pădurii?
Paula aproape tresări. Cu mare efort își păstră o expresie neutră. Apoi își dădu seama că Fanshawe se referea probabil la faptul că Tweed era cunoscut în rolul său fictiv de șef al investigațiilor la General Cumbria. Anumitor persoane știa să le dea impresia că era implicat în megocierea eliberării unor victime răpite, în schimbul recompenselor. Acest fapt explica și motivul deselor sale călătorii în străinătate.
Fața lui Tweed nu exprima nimic altceva decât plăcere. O prezentă pe Paula și Fanshawe o plăcu imediat, evident.
- Hai să intrăm din ceață, o conduse el înconjurându-i umerii cu brațul. Bestială noapte, continuă, dar înăuntru e cald și bine. Sistemul suedez de încălzire centrală merită toate paralele...
O ajută să-și scoată trenciul, după care îl agăță într-un cârlig deasupra caloriferului. Dincolo de ușa de la intrare se afla un salon spațios în formă de L, mobilat în stil scandinav.
- Suedez? întrebă Paula în timp ce se lăsă condusă spre o canapea lungă.
- Da. Am fost foarte norocos să obțin această locuință. O însoți până la sofaua confortabilă și Paula se așeză într-un colț. Fanshawe se întoarse spre Tweed care își agățase haina peste a Paulei. Ia loc în fotoliul din fața noastră și ne vom simți confortabil. Nu credeți că un pahar de sherry ne-ar face să ne simțim mai bine?
- Am băut nu de mult, spuse repede Paula.
Observase sticla sub brațul lui Fanshawe în timp ce acesta lua câteva pahare de pe un raft de sub măsuța de cafea rotundă care îi despărțea de Tweed. Sherry de Cipru. Aruncă o privire în încăpere: nici urmă din opulența ostentativă de la Leopard's Leap.
- Atunci pentru tine, Tweed?
- Mulțumesc, Willie, dar sunt cu mașina. De cât timp ești aici? Vecinul tău, comandantul de brigadă Maurice Burgoyne, mi-a sugerat în treacăt să vin să te văd.
- Zdravăn bărbat, Maurice. A cucerit MC-ul în timpul războiului din Coreea, pe când era tânăr ofițer...
în timp ce pălăvrăgea, adresându-i-se lui Tweed, Paula își studie gazda. Fața mare și rotundă avea un aer angelic. Sub sprâncenele stufoase avea ochi albaștri care iradiau o notă de umor.
„Da, asemenea unui unchi favorit", gândi ea din nou, în timp ce Willie se întoarse către ea.
- Scuză-mă că te-am neglijat. M-a absorbit discuția. Da, suedez. Locuința a fost construită pentru un suedez, după ce au demolat un conac vechi aproape dărăpănat. Spuneam că am fost norocos. în timp ce eram în Orient, tatăl meu a jucat la Bursă și a pierdut vechea noastră proprietate din Berkshire, unde eu am crescut. Dar locul acesta se potrivește perfect veniturilor mele limitate. După cum vezi, nici o cheltuială de întreținere. Tocurile ferestrelor sunt făcute dintr-un lemn special, care nu are nevoie niciodată de vopsea. Doar din când în când se aplică un ulei pentru lemnărie. Și asta, bineînțeles, o fac singur. își îndreptă atenția spre Tweed. Dar nu ți-am răspuns la întrebare. Cred că știi că Sir Gerald Andover locuiește la două uși de aici?
- Da, de fapt, pe el l-am văzut mai întâi.
- Bun băiat. A fost la Hong Kong într-una din călătoriile sale. Odată, când beam ceva împreună cu Burgoyne, i-am spus lui Gerald că mă pregătesc să părăsesc curând Orientul. Imediat s-a oferit să-mi caute o locuință. Nici n-am visat că-mi va propune un loc în apropierea propriei lui case. Prețul era rezonabil - se spune chiar că e o casă ieftină pentru locul ăsta - iar suedezul voia să se stabilească în Statele Unite. Locuiesc aici de mai bine de doi ani; comandantul de brigadă a sosit aproximativ acum trei ani.
- Am fost surprins să găsesc trei vechi camarazi din China în același loc, comentă amabil Tweed.
- Așa că acum știi de ce...
Se întrerupse. Se deschise o ușă. Paula aruncă o privire spre bucătăria modernă.
In cameră intră o femeie. înaltă, subțire, o brunetă frapantă, căreia Paula îi dădu aproximativ treizeci de ani. Peste bustul frumos modelat purta o bluză mulată de culoarea florii-soarelui cu o eșarfă mandarin. Se mișca elegant apropiindu-se de ei. Fusta plisată crem se oprea deasupra genunchilor descoperind o superbă pereche de picioare.
Fanshawe sări de pe scaun. Pentru un tip atât de masiv, se mișca ușor și era destul de rapid în reacții.
- Vino să faci cunoștință cu musafirii noștri, Helen, o întâmpină el entuziast. Helen Claybourne, secretara mea și în același timp facto-tumul meu. Pune totul în ordine, inclusiv pe mine...
După prezentări, trase un scaun pentru ea lângă Paula. Þinea în mână un pahar cu un lichid gălbui; privirea ei rece se opri asupra Paulei în timp ce se așezară din nou cu toții. Vocea, plăcut modulată, era la fel de rece ca întreaga ei persoană.
- Apa minerală, remarcă ea, îmi face sete pe o vreme ca asta. ar trebui să servim băuturi domnului Tweed și domnișoarei Grey.
- Oh, i-am rugat, i-am poftit, dar rezistența lor e implacabilă.
- Poate că vor ceda puterii tale de convingere mai târziu, sugeră Helen, apoi sorbi cu înghițituri mici băutura din pahar.
Ochii ei cenușii, pătrunzători o priveau încă pe Paula amintindu-i de privirea hipnotică a lui Burgoyne. Se pomeni comparându-le în gând pe Helen și pe Lee. Dacă ar intra într-o încăpere plină de bărbați, Lee ar deveni pe loc centrul atenției, în timp ce Helen s-ar opri în tocul ușii privind în jur. Și în curând toți ochii s-ar îndrepta spre ea. Două femei destul de neobișnuite.
- Andover m-a surprins. Părea cu totul rupt de realitate, remarcă Tweed. Cred că fiica lui e plecată.
Willie își redobândi zâmbetul bonom.
- Andover e un tip de treabă, zise el ridicând puțin vocea. Dar își păzește cu strictețe proprietatea. Și acum, dacă mă gândesc bine, cred că ai dreptate. Irene a plecat. A plecat într-o lungă vacanță în Mediterana cu actualul ei iubit. N-are pic de odihnă. E vârsta - a ei și a epocii -vreau să spun.
- Cam de când a plecat? întrebă Tweed pe un ton indiferent, cu ochii pe jumătate închiși.
- Poate de trei luni și mai bine, n-aș putea spune exact. Nu, Helen?
- Cam așa ceva. Cam de când Andover a renunțat la președinția INCOMSIN - Comitetul Internațional de Inteligență Strategică? Și la celelalte directorate?
Willie își țuguie buzele.
- Stai să mă gândesc. Cred că ai dreptate. Până acum nu m-am gândit la asta.
- De la ce spuneai - acum o clipă - că i se trage această izolare? Este un solitar?
- Mă tem că da. Helen, întreține, te rog, pe oaspeții noștri pentru o clipă în timp ce dau un telefon...
Dispăru pe o altă ușă în bucătărie. Helen Claybourne își concentra atenția asupra lui Tweed.
- După cum îmi spunea Willie, activați într-o formă destul de periculoasă de asigurări?
- Nu chiar. Sunt rare ocaziile când se tensionează un pic negocierile unele situații ambigue. Oricum, nu e vorba de ceva periculos, o asigură el.
Ea se întoarse spre Paula.
- Lucrați în aceeași ramură?
- Da. Cel mai adesea mă ocup de întocmirea polițelor de asigurare. De fapt, mi-ar plăcea o muncă de răspundere. Dar dumneavoastră?
- Oh! Duc o viață plăcută și liniștită. Pun lucrurile în ordine. Mai fac unele excursii în străinătate cu Willie. Fac prăjituri cu cireșe...
Continuă să vorbească până se întoarse Willie. își frecă mâinile și se așeză din nou lângă Paula.
- Observația ta în legătură cu izolarea lui Andover m-a alarmat. I-am telefonat ca să-i propun să vină aici. Dar n-a răspuns.
- Te-aș fi putut scuti de efort, spuse Tweed ridicându-se. A ieșit imediat după ce am plecat noi de la el.
- La ora asta din noapte? Ei bine, el totdeauna a avut propriile sale legi. Chiar trebuie să plecați atât de curând?
- Mă tem că da. Locuim la Passford House și aștept acolo un telefon. Văd că cineva construiește pe aici. Cărămizile alea din iarbă par să înainteze...
- Sunt ale lui Burgoyne, spuse Willie, repezindu-se să le aducă hainele. Comandantul de brigadă are întotdeauna câte ceva de modificat. Presupun că e unul dintre scopurile vieții sale. Mi-a făcut multă plăcere să te revăd. Trebuie să ținem legătura, adăugă el în timp ce-o ajuta pe Paula să se îmbrace. Vin din când în când în oraș. Vă telefonez înainte de a ieși data viitoare. Un prânz la Brown ar fi grozav...
Paula spuse noapte bună lui Helen care îi însoți până la ușa pe care o deschise. Tweed observă că aveau două încuietori; securitate mai bună decât la Andover.
Erau în mașină și o luară la dreapta pe drumul ce ducea la Lyming-ton, când Paula îi puse întrebarea:
- Ce crezi despre ei? Toți trei atât de aproape?
Betoniera apăru în spatele lor cu mult înainte de a ajunge la drumul principal spre Lymington.
Cu câteva minute mai devreme, Tweed, cu mâinile relaxate pe volan, se-ntreba ce voia ea să spună. Noaptea fără lună părea se devină chiar mai întunecată, datorită luminii farurilor ce se izbea de copacii din jur. Pe drum nu mai circula nimeni. Undeva, în urma lor, era un drum singuratic spre Beaulieu.
- Ai trei chinezi bătrâni, explică Paula. Se cunosc între ei de la Hong Kong - în cealaltă jumătate a lumii. îlinclud și pe Andover, pentru că se pare că a vizitat și el adeseori Hong Kong-ul. Ce sens au toate astea? Mi se pare ciudat și aproape straniu că locuiesc doar la o ușă unul de altul, la marginea pădurii New Forest.
- Ni s-a explicat de cum am ajuns. Găsești ceva ciudat în asta?
- Da. în primul rand, Andover n-a pomenit niciodată că el le-ar fi găsit case. Era așa de agitat, din motive evidente, încât nu mai e nimic de zis. Burgoyne a spus că ei - el și Willie Fanshawe - au băut la Hong Kong împreună cu Andover, iar Burgoyne i-a cerut lui Andover să găsească, dacă poate, o proprietate - ceea ce a și făcut. Willie ne-a spus o altă poveste, din care a reieșit clar că Andover s-a oferit să-i găsească locuință.
- Deci, ai prins firul?
- Ești imposibil, izbucni ea cu mânie prefăcută. Ai vrut să vezi dacă am observat contradicția?
- Dar ai observat că avem companie? Una din acele betoniere mobile uriașe se apropie din spate.
- Tocmai voiam să te-ntreb. Am văzut-o în oglinda laterală. O blestemată brută portocalie cu un mixer imens ne dă târcoale.
- Și cimentul e gata să fie folosit. Ciudat să vezi un astfel de vehicul circulând noaptea, la ora asta.
- Dacă continuă cu viteza asta, urmează să intre prin geamul din spate.
„Ceea ce e adevărat", gândi încruntat. Monstrul portocaliu era la câțiva inci de Ford, conturându-se amenințător ca un enorm tanc militar. Apăsă piciorul pe accelerație. Viră brusc spre cealaltă bandă în mare viteză, lăsând în urmă, pentru scurt timp, betoniera.
încordat, Tweed apăsă și mai tare pedala accelerației. Mulțumi cerului că nu plouase și că suprafața drumului nu era alunecoasă. Colosul îi ajunse din nou. Paula îl văzu năpustindu-se spre ei.
- Șoferul trebuie să fie ori nebun, ori beat, scrâșni ea.
- Sau are scopuri criminale.
- Dar de ce? protestă ea.
- Să scăpăm mai întâi... Tweed roti volanul spre curba următoare, recâștigă controlul asupra mașinii și păstră talpa apăsată pe pedală. Depășiră un stâlp solitar care marca probabil intrarea la o altă reședință izolată. Privind în oglinda retrovizoare, Tweed îl zări pe șofer care purta ochelari negri și stătea aplecat deasupra volanului. Se-ndrepta spre ei ca o rachetă. Era din nou la câțiva inci în spatele Ford-ului. Era doar o chestiune de secunde până ar fi simțit izbitura masivei greutăți nimicindu-i.
Tweed riscă mărirea vitezei la o nouă curbă. Distanța se mări. Dar pentru scurt timp. Betoniera se năpustea din nou asupra lor. Tweed își imagină greutatea mașinii, combinată cu grămada de ciment din rezervor revărsându-se deasupra lor.
- încearcă să ne preseze, spuse Paula calmă. Unde am spus ceva care a deranjat atât de mult, încât să încerce să ne omoare?
- Ne gândim mai târziu. Problema e acum să scăpăm cu viață. Tweed se blestema că o luase pe Paula cu el. Dar cine ar fi putut
să prevadă că vizita la Andover va avea ca rezultat o luptă disperată pe viață și pe moarte? Nu se îndoia că odată ce betoniera își va fi atins scopul, nu va rămâne din ei nimic, în urma coliziunii, decât o masă amorfă.
Lumina farurilor se roti odată cu trecerea prin curba strânsă și se proiectă pe o porțiune îngustă de drum ce o lua la stânga. Se pregăti de manevră, calculându-și șansele de scăpare.
- Să rezistăm de dragul vieții! strigă el.
Intr-o viteză nebună, ieși din drumul principal și apucă pe cel lateral, chiar mai îngust decât o alee. Simți cum derapează spatele mașinii și Paula se pregăti de izbitură. Din fericire, după cum observase Tweed, în partea exterioară a intrării pe alee era o denivelare acoperită cu frunze uscate.
Când spatele mașinii alunecă spre șant, Tweed reduse viteza. Ford-ul se redresa. Apăsă din nou pe accelerator, lăsând în urmă un vârtej de frunze. Se-ndreptă în viteză în josul aleii mărginite de copaci și subar-borbet. Paula privi prin oglinda laterală. Manevra neașteptată luase prin surprindere pe șoferul vehiculului ucigaș.
Depășise indicatorul, întorsese mergând cu spatele și pornise din nou să-i urmărească. Tweed zărise un indicator rutier în capătul aleii, dar nu avusese timp să citească ce indica. Spera că Lymington. Dar putea fi o fundătură. în acest caz...
- încotro indica panoul? întrebă Paula cu voce încă liniștită.
- Habar n-am. Vom afla pe parcurs.
In urma lor, betoniera lua viteză. Ar fi putut să-i ajungă în mai puțin de un minut, după calculul Paulei. Când avea să se termine coșmarul acesta? Privi spre Tweed. Expresia feței îi era încruntată, dar nu dădea nici un semn de nervozitate. Adesea ridica privirile spre oglinda retrovizoare pentru o fracțiune de secundă.
- Să sperăm că nu vom întâlni nici un tractor, spuse ea.
- Așa-mi placi. Optimistă, glumi el.
Aleea începea să semene cu un tunel, copacii foarte apropiați de pe ambele părți ale drumului se uneau deasupra. „Oh, Doamne!" gândi Paula. Urmă o curbă ce lăsa în urmă drumul drept. Se înlănțuiau viraje nesfârșite și cotituri oarbe care îl sileau pe Tweed să reducă viteza. Privi din nou în oglinda laterală. Monstrul portocaliu se apropia în viteză, luând fiecare viraj în trombă, imprudent. Avea o greutate enormă, și știa asta.
- Măcar de-am da de un sat, comentă Paula.
- Nu pare a fi un drum umblat. N-am trecut pe lângă nici o căsuță.
O nouă privire în oglindă îl avertiză că betoniera se afla în spatele lor cu sfera turnantă ca un ceas care le măsura destinul. Tweed mergea cu viteză maximă, fixându-și în minte imaginea aleii șerpuite de țară. Farurile mașinii ce-i urmărea se vedeau în oglindă. Trebuia să facă ceva și, fir-ar al naibii, cât mai repede posibil.
Luă altă curbă, cu zgomotul betonierei și al mixerului său în ureche. Paula își scoase Browning-ul din geanta de pe umăr, pregătindu-se să tragă.
- Bagă-l la loc! se răsti Tweed.
- L-aș putea termina cu o împușcătură prin geamul din spate...
- Am spus să-l pui la loc. La viteza asta n-ai să-l nimerești niciodată. Mai degrabă mă-mpuști pe mine.
Strecură arma la loc cu un sentiment de frustrare, dar recunoscând că obiecția lui Tweed era îndreptățită. Ford-ul se balansa acum dintr-o parte în alta a drumului, ca și cum ar fi așteptat - din voia Domnului -o altă curbă diabolică. Brusc, drumul se-ndreptă.
Lumina farurilor se vedea clar, iar efectul de tunel continua. Tweed se holbă înainte, unde două trunchiuri vechi de stejar se-mpreunau formând un arc, se îndreptau unul către celălalt ca într-o îmbrățișare pasională. Betoniera se afla la câțiva inci în urma lor vuind ca o bombă.
Tweed apăsă pe accelerație, smulgând motorului său o fracțiune de secundă. Distanța dintre cele două autovehicule se mări din nou. Pe sub stejari, Tweed văzu drumul drept și privi în oglindă.
Betoniera se apropia într-o viteză nebună. Ghici că șoferul intenționa să-și termine treaba. De aceea nu văzuse arcul. Mașina intră pe sub el, dar era prea lată ca să poată aluneca așa cum făcuse micuțul Ford. Tweed tocmai se uita în oglindă și văzu ce se întâmplă.
- Uită-te în oglinda laterală, spuse el repede.
Paula văzu uriașul vehicul oprit cu o bruschețe înfiorătoare. Arcul era prea mic. Betoniera era prinsă în bolta îngustă. Urmă un cumplit scrâșnet de roți. Se auzi în același timp uruitul asurzitor al metalului izbindu-se de copaci. Rezervorul de ciment continua să se învârtă, dar o făcea la o sută optzeci de grade. O avalanșă de ciment se revărsă. Un trunchi de stejar se prăbuși strivind acoperișul cabinei. Toba se-nvârtea ușor acum de parcă ar fi fost mânată de o mână nevăzută. Apoi se opri. Zgomotul motorului încetă. Tweed opri și el motorul și o liniște funestă se așternu pe drumul de țară.
- Dă-mi pistolul, zise răstit Tweed.
Era un ordin. Paula se supuse fără nici o ezitare, dându-i Brow-ning-ul. Tweed sări din mașină și se-ndreptă încet spre arcul zdrobit, mergând pe lângă bordura de iarbă, spre întunericul de la marginea drumului, cu pistolul ascuns.
Paula îl urmă la distanță. Culese de pe jos ca armă o creangă groasă. Mai bine decât nimic. Tweed se apropie cu grijă. Pantofii cu talpa de cauciuc nu făceau nici un zgomot prin iarbă. Pe măsură ce se apropia, strângea pistolul cu ambele mâini.
Un far era zdrobit. Celălalt se bălăbănea în jurul unei ramuri solide smulse din stejarul doborât. Printr-o ciudată întâmplare mai funcționa încă, iar lumina pâlpâitoare cădea pe cabina zdrobită. Dintr-o privire, Tweed văzu capul șoferului, înfundat între umeri, cu gâtul rupt, cu ochelarii negri încă la locul lor.
Capul era acoperit cu o grămadă de ciment; se mai vedea doar fața. Tweed înțelese că în aerul rece al nopții cimentul se solidifica rapid. Șoferul era înmormântat într-un strat gros din propriul său ciment. Tweed nu-l invidia pe cel care ar fi încercat să scoată cadavrul.
- E mort, spuse Tweed, auzind-o pe Paula alături.
- Observație evidentă, m-am gândit eu. Oricum, ori el, ori noi, spuse ea cu răceală.
- N-are nici un sens să încercăm să-l identificăm. Corpul e acoperit complet. Iar mașina nu are nici un semn de reper.
- Raportăm? întrebă ea.
- Nu. Avem de răspuns la prea multe întrebări incomode. Pe care tocmai ni le-am pus și noi. O privi și o cuprinse după talia zveltă, simțind că tremură.
- Știi, cred că e destul pentru ziua de azi. Un somn bun la Passford House este exact ce-ți trebuie.
- Pic de somn, recunoscu ea.
dimineața următoare, Tweed convocă un „consiliu de război". Erau adunați în dormitorul lui spațios, care era practic un apartament la primul etaj. Fereastra celei de-a doua camere dădea spre o pajiște verde, în dreapta căreia se afla parcată o mașină. Tweed rămase în picioare uitându-se pe fereastră, în timp ce Paula se așeză într-un fotoliu confortabil, iar Newman se cățără pe unul din brațele acestuia.
- îmi place locul ăsta, reflectă Tweed. Serviciu excelent. Și un extraordinar mic dejun englezesc. Personalul e îndatoritor, cadrul luxos. E atâta liniște și totuși ne aflăm doar la două mile de Lymington.
- După ziua de ieri era exact ce-mi trebuia, spuse Paula cu un sentiment de bucurie.
- Deci, când vom discuta despre evenimentele din seara trecută? întrebă Newman impacientat.
- Acum, spuse Tweed smulgându-se din visare. Se așeză într-un fotoliu, în fața lor. Spune-ne ce ți s-a întâmplat, Bob. Noi ți-am povestit prin ce-am trecut.
- L-am urmărit pe Andover care s-a dus direct la casa șefului poliției, aproape de Brockenhurst. O mașină de patrulare era deja pe drum. A stat acolo exact o oră.
- Timp în care, fără îndoială, a auzit totul despre moartea lui Harvey Boyd, medita Tweed. Pentru că e el însuși o țintă vie, i-a scutit de a-l mai vizita.
- Apoi s-a dus direct acasă. Atunci mi s-a confirmat ceea ce bănuisem pe drumul spre Brockenhurst. Era urmărit de cineva într-un land Rover. înainte de a-mi pune tu întrebarea, nu, n-am putut uita la numărul mașinii. Era acoperit de noroi. - E ciudat, reflectă Tweed. Chestia asta sugerează că Andover se află sub totala supraveghere a cuiva. Cel din Land Rover te-a reperat?
- Crezi că ai de-a face cu un amator? spuse Newman. Sigur că nu. Nu m-am luat după el chiar atât de repede. I-am dat de urmă de la distanță, pentru că era pe drumul spre Brockenhurst. Land Rover-ul l-a urmărit de îndată ce a plecat de la Prevent. La întoarcere, l-a condus până la intrarea pe domeniu.
- Și deja întreaga casă e supravegheată, remarcă Paula.
- De aceea am folosit expresia o supraveghere totală, îi spuse Tweed. Acum să recapitulăm ce s-a întâmplat. Oh, Bob, de ce-ai venit aici să mă întâlnești? Ești binevenit, dar de ce?
Newman păru stingherit. Evită cu grijă privirile Paulei când răspunse.
- Am auzit că Harvey Boyd intenționa s-o ia pe Paula cu el într-un soi de investigare a dispariției prietenului său, George Stapleton, pe Solent. M-am gândit că ar putea fi periculos și de aceea am venit de la Lymington. Asta-i tot.
„Nu chiar atât de simplu", gândi Tweed păstrând pe chip o expresie impasibilă. Se amuza: Newman era, evident, gelos pe prietenul Paulei.
- Și acum să adunăm factorii dispersați, continuă Tweed. Unu: Boyd, de asemenea, a avut ceea ce Walford a numit un accident pe vreme de ceață. Unul fatal, din nefericire.
- N-a fost accident, protestă Paula. Am văzut ceva mare mișcându-se prin ceață chiar înaintea coliziunii. Și, după cum știți, am o vedere excepțională.
- Liniștește-te, o tempera Tweed. Am spus „ceea ce a numit Walford accident". Ãsta-i factorul numărul unu. Doi: l-am găsit pe Andover îmbătrânit cu zece ani, un om distrus. înainte de a-l întâlni bântuind pe afară, am descoperit ceva cu totul macabru în răcitor - brațul înghețat, probabil, al lui Irene.
- Probabil? sări Paula. Amândoi am văzut inelul de pe deget. Iar mai târziu, Andover ne-a povestit că-i dăruise un inel cu smarald la a optsprezecea aniversare.
_ N-avem decât mărturia lui Andover despre acest lucru, sublinie ÞVeed. A ghicit că descoperisem brațul înghețat și era în disperare de cauză. Poate te gândești că era tulburat din pricina membrului congelat - ceea ce desigur e adevărat. Dar cred că era mai degrabă afectat, pentru că noi l-am descoperit. Un lucru total diferit.
- Doar nu vrei să spui că Andover este implicat într-o conspirație, protestă Paula.
- în acest stadiu, nu-mi imaginez nimic. Pur și simplu, însumez faptele. Trei: fiica sa pare să fi fost răpită. Mă bizui pe strania sa remarcă din ultimul minut: Nu s-a cerut nici o recompensă. Lucru care mi s-a părut destul de curios, dacă e adevărat.
- Andover este înstărit? întrebă Newman.
- Presupun că are peste o jumătate de milion moștenire de la tatăl său.
- Și locuiește în casa aceea înspăimântătoare, lipsită de orice confort, își aminti Paula.
- E un vechi elev al școlilor publice, explică Tweed. Am observat că mulți dintre ei sunt destul de indiferenți la condițiile în care trăiesc. Totul începe în copilărie, în școlile publice cu internat, atât de rigide. Dormitoare și săli de clasă prost mobilate. Nu dau nici o șansă formării gustului.
' - Și factorul patru? întrebă Newman.
- Retragerea bruscă a lui Andover din viața publică, autoizolarea sa asemenea unui pustnic. Nu-i stă în fire. A fost omul de bază de la INCOMSIN.
- N-am auzit niciodată de această organizație, remarcă Paula.
- Pentru că nu trebuia să auzi. Opera în mare secret. Un creier de excepție și unul dintre puținii care munceau cu adevărat. înființată la Londra, organizația făcea prin membrii săi prognoze asupra dezvoltării mondiale ulterioare. Am participat la câteva dintre adunările lor secrete. Ca și Burgoyne și Fanshawe.
- Și ce sens are izolarea lui Andover? insistă Newman.
- Pare să coincidă cu data dispariției lui Irene.
- Poate fi una dintre acele stranii coincidențe, comentă Newman.
- Să nu crezi în ele. Cinci: Am dat de trei bătrâni chinezi, după cum li se spune, la o distanță de câțiva iarzi unul de altul în adâncimile pădurii New Forest. Nu pot crede că e o coincidență.
- Burgoyne și Fanshawe ne-au dat o explicație în acest sens, îi aminti Paula.
- Pe care n-am crezut-o nici o clipă. Șase: pe cine am deranjat atât de mult, incat să ia măsuri ca o betonieră să ne omoare pe amândoi?
- Willie ne-a lăsat un timp singuri pentru a-i telefona, chipurile, lui Andover, sugeră Paula. Dar îmi place de el.
- Și, îi aminti Tweed, ne aflam la Willie, deci suficient de departe, pentru ca Burgoyne să organizeze atacul.
- Trebuie să fie unul din ei. Cumplită idee. Dar nu e exclus să fie una din cele două femei, spuse Paula.
- Ceea ce înseamnă, începu Tweed privind spre Newman, că Paulei nu i-a plăcut nici una din ele.
- Este ceva bizar în relațiile ambelor femei, care locuiesc cu acești bărbați, insistă Paula. Doar o altă femeie ar putea observa asta. Lipsa unui sentiment real de afecțiune.
- Dar ai uitat un suspect, continuă Tweed. Andover însuși. Ne-a sfătuit să-i vizităm vecinii, ca să ne țină la o distanță suficientă pentru a pune la cale crima.
- Nu e posibil să-l suspectezi pe el, protestă Paula din nou.
- Pentru moment, orice este posibil. Andover s-a înspăimântat când a aflat că fusesem în casă. Pur și simplu, s-a înfuriat de-a binelea. Mai ales când i-am sugerat să cheme poliția. Este chiar posibil să fi căutat o soluție ca să ne oprească cu orice chip.
- Dacă spui tu... Te-ai uitat prin dosarul lui Andover?
- L-am răsfoit în pat azi-noapte. Tweed se opri. Nu știu dacă îmi spune prea multe. E destul de subțire. Un document ciudat. Cred că am prea puține date pentru a-i aprecia semnificația, dacă există vreuna.
- Mă gândeam la Burgoyne și la Willie Fanshawe, spuse Paula în-cruntându-se. Tipuri atât de diferite. Comandantul de brigadă, după spusele lui Willie, este întruchiparea ideii mele de comandant strălucit. Un tip hotărât, aș zice, cu o minte ca briciul. Dar era ceva de-a dreptul straniu în zâmbetul său întunecat. Willie este exact opusul său. Foarte asemănător unui unchi generos de-al meu, cel pe care l-am îndrăgit. Plin de importanță - mi-o imaginez pe Helen Claybourne trebăluind cu spor în toată casa - și bine dispus.
- O descriere corectă a celor doi bărbați, spuse Tweed, privind-o în timp ce-și ștergea ochelarii cu o batistă.
- Și o mare deosebire în ce privește averea, cred, reluă ea. Brigadierul m-a copleșit cu opulența, pe când Willie trebuie să-și numere bănuții.
- Altceva? insinua Tweed.
- Da. Burgoyne trăiește în trecut. Ai văzut cum și-a împodobit Leopard's Leap - un nume caraghios - cu amintiri din anii petrecuți în Orientul îndepărtat. în schimb, Willie nu are nici un obiect din trecut, de parcă ar dori să-l uite.
- Numai deosebiri, observă Tweed.
- Oh, au și un lucru comun. Am greșit spunând că Willie a lăsat totul în urmă. N-ai observat că ambii păreau să fi rămas înțepeniți în trecut? Mă refer la limbă. Burgoyne s-a referit la iubitul lui Irene ca la un golănaș. Nimeni nu mai folosește acest termen. Cu excepția hoinarilor care continuă să stea la Hong Kong. Același lucru cu Willie. A folosit expresia prieten credincios, vorbind despre Burgoyne. E atât de arhaic. Amândoi sunt legați mental de China și de vechile lor obiceiuri din Extremul Orient.
- Dacă spui tu, remarcă Tweed distrat.
Paula sări enervată în picioare. Fără să-și dea seama, Tweed repetase cuvintele ei de mai înainte. Iritată de experiențele trăite în ziua precedentă, crezu că o imită.
- Bine, spuse printre dinți, vorbesc prea mult. Dar ținând cont că era să fim aproape uciși ieri noapte, nu uita de cărămizile și de mica betonieră de pe gazonul lui Burgoyne. Este deci în legătură cu un constructor... și poate de acolo provine monstrul portocaliu. Am nevoie de aer. Ies să fac câțiva pași...
Ea închise ușa încet și plecă agasată. Tweed își puse la loc ochelarii.
- De fapt, Paula a spus ceva foarte important. Ceva care se poate lega de raportul din dosarul pe care mi l-a dat Andover.
- Și n-ai de gând să-mi spui despre ce este vorba? încercă Newman.
- E prea devreme. Trebuie să fiu sigur. După cum am mai spus, am nevoie de multe date.
- îmi amintesc, spuse Newman neliniștit. Deci când începem să obținem datele?
- Oh, am început deja. M-am sculat mai devreme decât voi azi-di-mineață. Am adunat mult mărunțiș de-aici din birou, apoi m-am dus la Lymington să găsesc un telefon public.
- Continuă.
- I-am telefonat colonelului Stanstead, șeful poliției. Rămășițele bietului Boyd sunt acum în drum spre Londra într-o ambulanță. L-am căutat pe Sir Rufus Rabin, eminentul patolog la care apelăm uneori. Rabin va examina corpul și-mi va face un raport. Am sunat-o pe Monica La Park Crescent, continuă el referindu-se la sediul general al SIS. Henry Butler și Pete Nield sunt pe drum spre noi și vor supraveghea casa lui Andover, Prevent. Dacă vrei să fii de folos, du-te și întâlnește-l pe comandantul portului, Walford. Folosește-te de înfumurarea lui. Află dacă Burgoyne și Fanshawe, sau măcar unul din ei, au bărci ancorate pe acolo. Dacă da, ce tipuri de nave au...
- Trebuia să-mi închipui, oftă Newman. în timp ce eu călătoream în țara viselor, tu acționai ca un dinam.
- Am cerut, de asemenea, Monicăi să verifice datele și să-mi spună tot ce se știe despre existența celor doi, Burgoyne și Fanshawe, în toți acești ani petrecuți în Orientul îndepărtat. Plus o scurtă schiță biografică a lui Andover. Va lucra toată noaptea Monica noastră.
- Energie de bărbat, comentă Newman. A, și pentru că mi-am amintit, spuse el într-o doară, Paula a fost foarte afectată de moartea lui Boyd?
Tweed arboră o mină sobră.
- Bineînțeles că a fost șocată. Dar nu erau foarte apropiați. Păreau doar să se simtă bine împreună. Nimic serios.
- Mă bucur că n-a fost o pierdere devastatoare. Dar de ce iei toate aceste măsuri?
- Pentru că am citit dosarul lui Andover și câteva elemente mi-au revenit în memorie în timp ce vorbea Paula. M-am grăbit să mă duc la Lymington, pentru că Paula susține că a văzut ceva prin ceață în port, noaptea trecută. Are într-adevăr o vedere excepțională. Și-apoi, nu-mi place ca oamenii mei - chiar și cel mai nou recrut - să fie uciși în circumstanțe dubioase.
_ Vrei să spui că Harvey Boyd, ex-SAS, era...
- Aproape să intre în SIS, după ce ar fi trecut de cursul de antrenament...
_ N-am știut de asta, zise dojenitor Newman.
- Nici n-am avut timp să-ți spun. Bob, sunt realmente îngrijorat. Sunt aici câteva mistere aparent disparate. încep să cred că am dat peste ceva cu adevărat straniu.
- Atunci, mai bine mă duc să discut cu încântătorul domn Walford. Te întorci la Londra?
- Nu încă. Poate mai găsesc ceva interesant pe aici. Mă duc la Lymington. Poate intru într-una sau două cârciumi. Acolo poți afla oricând câte ceva despre localnici...
Tweed se urcase în Ford-ul parcat în față la Passford House, când Paula apăru din spate. Se postă la geam în timp ce el își punea centura de siguranță.
- îmi pare rău că m-am purtat așa. Presupun că nu te pot însoți?
- Urcă...
Trecură de poarta hotelului și se îndreptară spre Lymington pe drumul de țară, răvășit de vânt. Crengile înghețate ale copacilor străluceau, iar aerul era rece și curat. Tocmai intrau în drumul principal când Paula remarcă:
- Asta e vremea ideală pentru Bob Newman. Spune că lucrează și gândește mai bine când e frig.
- Să sperăm că le face pe amândouă în acest moment.
- în timp ce mă plimbam, mă întrebam ce-aș putea face... voi ceilalți sunteți atât de activi! Mi-ar plăcea să cercetez viața celor două femei, Lee Holmes și Helen Claybourne. Simt că sunt ceva mai mult decât așa-zise menajere ale celor doi bărbați.
- Verifică-le. îmi închipui că nu va fi prea ușor. Și fii foarte atentă.
- Deci și tu crezi că e ceva ciudat în ce le privește?
- Þi-am cerut doar să ai grijă...
Câteva minute mai târziu, intră într-o parcare publică din spatele supermarketului Waitrose. Opri mașina în zona de ședere prelungită, unde nu se plătea. Recepționerul de la Passford House îi spusese de ea.
Se întoarseră pe jos în strada principală și, pe la unsprezece și CeVa descoperiră vechea fațadă de la Gregorian și o serie de magazine. Twee se opri la Pier 68, un bar-restaurant, unde intră însoțit de Paula.
- Barmanii îi cunosc foarte bine pe localnici, îi șopti el. Caut niște informații. Vasele acelea care au dispărut...
înăuntru, o încăpere plăcută, se afla o tejghea de bar și scaune de-a lungul peretelui. în spate, printr-o ușă deschisă, Tweed zări mesele așezate pentru prânz. Se urcă pe un taburet înalt lângă un bărbat ce purta o șapcă bățoasă, de culoare albastră, cu cozoroc proeminent, și fuma o havană. Comandă câte un pahar de vin alb franțuzesc sec pentru el și Paula. Barmanul era un tip vesel cu o bărbuță ascuțită.
- Am auzit niște povești despre unele bărci care au dispărut la scurt timp după ce au plecat din Lymington, remarcă Tweed.
- Povești marinărești. Barmanul scutură din cap. Am auzit unele zvonuri vagi.
- Cinci bărci se pare că au dispărut anul acesta, observă Paula.
- Vorbe, barmanul clătină din cap. Mai înviorează localitatea, presupun...
Se mută mai departe, lustruind tejgheaua. Omul cu șapca cu cozoroc își puse jos paharul cu bere și se trase mai aproape de Tweed.
- Sunteți reporter?
- Nu, doar mă intrigă. Tweed se învârti în scaunul său și-și îndreptă atenția spre om. Ar putea constitui material pentru cartea pe care o scriu.
- Atunci miza dumneavoastră norocoasă se află jos, pe malul apei. Căutați-l pe Ned, barmanul de la Ship Inn. El e mai informat cu ceea ce se petrece acolo, jos.
- Mulțumesc. Oricum, mergeam într-acolo.
își lăsă paharul pe jumătate băut și după ce-l salută pe barman, ieșiră. Traversară High Street și în curând coborau un dâmb abrupt îngrădit de pavaj înalt. Paula aruncă o privire prin magazine, cercetă trecătorii.
- Pare un loc destul de pașnic.
- Poate fi doar o impresie înșelătoare.
La intersecție, traversară drumul și continuară să coboare pe o stradă pavată, foarte scurtă și povârnită, închisă traficului. Nu după mult timp, drumul o lua brusc la dreapta spre Quay Street, o altă stradă pavată. Se aflau aici cele mai multe magazine de calitate pentru turiști; Tweed observă și uși ce păreau să reprezinte intrarea în case particulare. După un colț, descoperiră o pădurice de stejar și hanul Ship Inn.
Paula se opri, respiră adânc și își reluă mersul.
- Preferi să mă aștepți aici, în timp ce mă duc să aflu ce s-a întâmplat astă-noapte? o întrebă Tweed.
_ Nu. Aici am băut ultimul pahar cu Harvey, dar nu vreau să mă las stăpânită de asta.
Un val de căldură îi întâmpină pe când urcau scările. Din nou, Tweed se duse direct la bar și comandă două pahare cu vin. în timp ce plătea, îi puse barmanului aceeași întrebare.
- M-am întâlnit ieri, întâmplător, cu comandantul portului. Mi-a spus ceva despre niște accidente stranii pe aici. Parcă nu mai puțin de cinci bărci, care au ieșit în larg în perioade diferite ale anului, n-au mai revenit. A, dumneata ești Ned?
- Eu sunt.
Nu mai erau alți clienți în bar, dar barmanul, aplecându-se spre Tweed și Paula, le spuse cu o voce coborâtă:
- încearcă să țină asta sub tăcere. Idioți! Dispare o barcă, Două. Se poate. Dar nu cinci. Ar trebui să se facă cercetări.
- Și toate au dispărut de la Lymington, nu?
- Nu, domnule. Nu e așa. Trei dintre ele, inclusiv cea a domnului Benton - primul accident - au fost văzute navigând în amonte pe Solent pe vreme de ceață. Presupun că veneau spre gura fluviului Beaulieu.
- Corectează-mă dacă greșesc, dar fluviul acela nu curge aproape paralel cu fluviul Lymington, numai că ceva mai la est?
- Exact, domnule. E o zonă mai sălbatică în care trăiesc doar câțiva oameni. Mai e un alt port mare în susul fluviului, Buckler's Hard. Unii preferă să acosteze acolo decât să vină aici. Destul de caraghioși barcagii ăștia.
- Cum adică?
- Ei bine, ați putea s-o numiți snobism. Există aici Clubul Regal de Iahting Lymington, despre care unii zic că are cel mai bun port pentru navigație. Un alt grup, mai mic, are alte idei. Cred că adevărata elită se duce la Buckler's Hard. Acolo își are iahtul cu motor comandantul de brigadă Burgoyne. N-ai să-l vezi aici nici mort. Eu personal însă nu văd nici o diferență.
- Spuneai că zona de lângă fluviul Beaulieu este foarte singuratică Vrei să zici că nu locuiește nimeni pe lângă Buckler's Hard?
- Ei bine, da, și nu, domnule. Mulți oameni ciudați locuiesc la Moor's Landing. Malul de vest al lui Beaulieu, aparține lordului Mon-tagu. Iar cel de vest - sau cea mai mare parte a lui - este proprietatea lordului Rothschild. Moor's Landing este, după câte știu, un teren pe care l-a închiriat. Era acolo un mic sat chiar lângă fluviu. Acela e Moor's Landing.
- De ce ai spus „era"? Nu mai există?
- Nu v-am explicat foarte bine. Niște întreprinzători au cumpărat toate casele vechi, le-au renovat și le-au făcut vilișoare clasa întâi. Apoi au vândut parcela în câteva zile.
- Ziceai că era un grup ciudat, îl încuraja Tweed. Asta pare șocant.
- Ei bine, țineau mult la grupul lor. Profesioniști, presupun. N-am văzut pe nici unul dintre ei pe aici. Le place să-și păstreze locul doar pentru ei. Snobism curat, presupun.
- Moor's Landing are acces la fluviul Beaulieu?
- Desigur. E acolo un debarcader mare care tocmai a fost modernizat. L-au reparat cu grijă și l-au vopsit. Lucru care mi s-a părut totuși curios, pentru că, din câte am auzit, nici unul dintre tipii ăia nu au bărci. Simbol al condiției sociale, cred. Și toate astea durează de mai bine de un an.
- Scriu o carte despre locurile retrase, zise Tweed, perseverând în aceeași poveste, pentru a evita nedumeririle ulterioare ale lui Ned cu privire la aceste întrebări. Se poate naviga în jos pe Beaulieu de la Buckler's Hard?
- Luna trecută ați fi putut face o croazieră pe un mic catamaran care plimba turiștii în josul apei. Dar, acum, e prea târziu... ultima zi din octombrie a încheiat sezonul. Ați putea angaja o barcă cu motor cu tot cu echipaj, dar v-ar costa mult mai mult decât cu catamaranul.
- Mă voi gândi la asta. Tweed își termină băutura și privi la Paula. Acum stomacul meu se gândește la un prânz. Restaurantul de acolo arată ispititor.
- Servesc o mâncare acceptabilă, domnule...
pupă prânz se-ndreptară spre chei. Ajunseră la timp să vadă un tren format din patru vagoane colorate în roșu, alb și albastru, traversând un pod sPre ultimul doc. în același timp, apăru un feribot care acostă' la chei» întorcându-se de pe insula Wight.
- Mă-ntreb care dintre prietenii lui Harvey urmează să cerceteze cum s-a sfârșit ultima sa excursie spre insula Wight, spuse Tweed mai mult pentru sine.
- Probabil nu vom ști niciodată, răspunse Paula. De ce te interesează atât de mult Buckler's Hard și Moor's Landing?
- Caut ceva ieșit din comun. Ar fi mai bine să ne întoarcem la Passford House.
Paula înțelese că nu i se va mai spune nimic, așa că rămase tăcută pe tot parcursul drumului spre hotel. Nici n-ar fi visat ce-i aștepta.
Pete Nield, căruia Tweed îi ceruse să supravegheze casa lui Sir Gerald Andover împreună cu Harry Butler, stătea lângă mașina sa Ford Sierra, în fața hotelului. înalt și subțire, era îmbrăcat sportiv și-și aranja mustața mică și cochetă ca un tăciune. Se grăbi spre Tweed și Paula, înainte ca aceștia să coboare din mașină.
- Harry este la Prevent. Eu am venit să vă spun. Casa a fost spartă. Andover a dispărut...
6
- Ai văzut cumva vreun Land Rover, Pete? întrebă Tweed în timp ce conducea Ford-ul apropiindu-se de Prevent. Chiar că ar fi trebuit să te previn.
- N-a fost nevoie, replică Nield din spatele mașinii. Harry l-a descoperit când venea. Era parcat printre tufe. A plecat aproape imediat ce am trecut de el. îmi pare rău că n-am putut ajunge aici mai devreme. Monica a dat greu de noi.
- Când ați ajuns aici? îl întrebă Paula care stătea în față, lângă Tweed.
- La ora zece, azi-dimineață. Am făcut o recunoaștere pe lângă casă și am descoperit imediat că a fost spartă. N-am intrat înăuntru, continuă el laconic. Am așteptat afară în cazul că intrușii ar fi apărut. N-a fost așa. Apoi am venit la Passford House să-ți spun. Te-am sunat de la un telefon public, dar erai plecat.
Tweed dădu din cap și încetini. Părăsi drumul și parcă mașina lângă crângul unde așteptase Newman cu o seară înainte. Ieși din mașină, ceilalți doi ținându-se anevoie după el. Harry Butler răsări din spatele unor tufe.
- Nu e nimeni pe aici, raportă el.
Un bărbat care vorbea puțin, Butler era mai solid decât Nield. Proaspăt bărbierit, era îmbrăcat în pantaloni de doc și o geacă de vânt, care contrasta cu costumul impecabil al lui Nield.
- De unde știi că Andover a plecat? întrebă Tweed încet.
- Nu mai e mașina în garaj - clădirea de afară - dar sunt urme de ulei pe podeaua de ciment și pe rampă.
- Dar poate fi încă înăuntru, nu?_
Numai dacă e mort. M-am apropiat de ușă și l-am strigat din răsputeri. Nici un răspuns. Stai să-ți arăt.
_ Mai întâi cred că ar trebui să verificăm puțin terenul din spatele casei. Sunt destul de multe urme... Andover a fost afară aseară, bântuind ca o fantomă.
- Am verificat deja, răspunse Butler scurt. Nimic.
- Ai informat poliția, Harry?
- Nu. Mă gândeam să vii tu mai întâi.
- Ai dreptate, hai să vedem...
Spargerea casei fusese făcută fără menajamente. Ușa din față era deschisă. Butler îi arătă unde a fost forțată ca să se deschidă - în acel loc era ruptă o bucată din tocul ușii.
- Asta ca să ai idee ce urmează, îl avertiză el.
Cu Paula alături, Tweed îl urmă pe Butler înăuntru, în holul spațios de la intrare. Pete Nield rămăsese afară să supravegheze. Tweed se îndreptă spre birou. Ușa era deschisă și înăuntru parcă fusese un măcel. Geamurile de la bibliotecă erau sparte, iar ușile trase în lături. Toate cărțile erau trântite pe podea.
- Așa e și sus, comentă Butler. în dormitor, salteaua e răsturnată, covoarele ridicate, plapuma ruptă.
- Ceea ce mă face să mă întreb dacă au găsit ce căutau, de au făcut asemenea ravagii, mormăi Tweed.
Rămase în picioare în mijlocul camerei. Sertarele de la biroul lui Andover erau trântite pe jos, cu conținutul răvășit. Până și perdelele și draperiile fuseseră smulse și zăceau în falduri în mijlocul harababurii.
- N-o să știm niciodată ce-au căutat, remarcă Paula făcându-și loc să treacă. Ce este?
Tweed stătea nemișcat, cu mâinile în buzunare, gândindu-se la Andover. Îi căzură ochii pe o carte care stătea deschisă cu copertele rupte. Se aplecă și-o ridică. Edgar Allan Poe: Tales of Mistery and Imagination. Răsfoi paginile și se opri la o filă cu colțul întors. I-o arătă Paulei.
- Ai citit-o?
- îmi pare rău. Nu l-am citit niciodată.
- Ar trebui s-o faci. A fost un geniu. Vezi titlul povestirii la care era îndoită pagina?
- „The Purloined Letter". Nu-mi spune nimic.
- Nici n-are cum - dacă n-ai citit-o. Andover e un tip inteligent. Poate că mi-a lăsat un semn.
- Ce semn...
Tweed se duse la polița mare cu aspect învechit de deasupra căminului cu o grămadă de butuci rânduiți. Singurele obiecte de pe consolă erau un ceas victorian care se oprise la douăsprezece fără cinci și două sfeșnice. Pipăi de-a lungul ceasului lângă perete și găsi un plic obișnuit -On Her Majesty's Service. O comunicare de la autoritățile financiare. Ridică plicul și în spatele lui, lipit de înveliș, era un alt plic. Era făcut din hârtie de bună calitate și era adresat lui Sir Gerald Andover. Avea timbru belgian.
- Doar n-au răvășit casa căutând asta, protestă Paula.
- Depinde de ce conține...
Tweed scoase două foi împăturite, de aceeași calitate. Parcurse repede cele două pagini. Când se întoarse spre Paula, părea neliniștit.
- E o scrisoare foarte grăitoare de la Gaston Delvaux, din Liège -Am mai auzit acest nume. Dar nu știu de unde să-l iau.
- Delvaux are o fabrică de armament și este unul dintre cei mai mari cercetători ai lumii în acest domeniu. Nu numai tancuri și arme, ci și vapoare, și avioane. Reține ultimul aspect.
- Vrei să spui că s-ar putea să știe ceva despre vasul ăla fantomă, pe care pot să jur că l-am văzut înainte de a muri Harvey?
- N-am spus asta. Dar Delvaux a fost, de asemenea, membru al INCOMSIN despre care ți-am mai spus.
- Grupul consultativ de experți preocupați de evoluția mondială.
- Delvaux, ca și Andover, este un astfel de expert. L-am întâlnit când am fost invitat să iau parte la una dintre ședințele secrete.
- Ce spune scrisoarea?
- Discutăm mai târziu, răspunse Tweed băgând scrisoarea în buzunar. S-ar putea să însemne că trebuie să facem în curând o călătorie în Belgia. Și nu mă îndoiesc că tocmai asta au căutat spărgătorii.
- Dar de unde naiba ai știut unde să cauți?
- Din povestea lui Poe. Este vorba despre o scrisoare care dispare dintr-o cameră. Au căutat-o pretutindeni, apoi au plecat, dar se vede că n-au căutat cu prea multă atenție. Ideea e că scrisoarea era ascunsă într-un loc la vedere: pe cămin, într-un plic. Era prea la îndemână, așa încât nimeni nu s-a gândit s-o caute acolo. De aceea Andover a îndoit pagina acelei cărți. Probabil cartea era pe birou, ca s-o văd. Acum, ar trebui să dăm un telefon anonim la poliție, de undeva, de la un telefon public și să-i anunțăm. Avem însă până atunci o sarcină neplăcută, dacă putem s-o îndeplinim.
- Fii tare, Harry, îl preveni Tweed înainte de a sălta capacul de la congelator.
- Suficient să dai afară tot prânzul, comentă flegmatic Butler.
- Bine că mai e încă aici, adăugă Tweed, uitându-se la cutia de plastic umplută cu gheață și care conținea brațul retezat. Nu știu unde vom rezolva treaba asta. Aș dori ca acest membru să fie transportat la Londra, la prietenul meu patolog doctorul Rabin. Dar nu-l putem duce până acolo într-o mașină.
- Ba da, îl asigură Butler. Neștiind cât va trebui să stăm pe aici, am luat un răcitor portabil plin cu mâncare. E în mașină. Stai doar cinci minute...
Pentru Butler era aproape un discurs. Dispăru și se întoarse repede cu o geantă tip frigider.
- Sper că intră aici.
Paula se așezase pe un taburet cât mai departe posibil de congelator. Nu era sensibilă, dar, dacă nu era nevoie, nu simțea nici o plăcere să se uite din nou la brațul retezat de la cot și acoperit cu un bandaj însângerat.
Butler desfăcu fermoarul genții. își puse mănușile și scoase încet cutia din congelator, care intră perfect în geantă. Trase fermoarul, lăsă capacul și privi spre Tweed, care scria ceva pe spatele unei cărți de vizită. I-o dădu lui Butler.
- Ai aici adresa. Doctorul Rabin te va aștepta. îlsun eu după ce pleci.
- Am pornit...
Paula așteptă până rămaseră singuri. Apoi îi puse întrebarea care o frământa:
- De ce un patolog? Și încă unul de frunte?
- Pentru că, îi explică Tweed, deși am puține cunoștințe medicale, se pare că un chirurg foarte bun a putut să facă această treabă - să arnpu-teze atât de curat un braț. Dacă îl pot găsi pe ticălosul care a făcut-o, am să fiu aproape și de cel care se află în spatele întregii mașinațiuni.
Paula încuviință din cap. Se pregătiră de plecare. Tweed folosea rar cuvinte dure: asta arăta cât de tare resimțea brutalitatea acestui act. Nici nu se mai uită în urmă când părăsiră casa răvășită. Pete Nield apăru ca din senin și-l salută.
- E liber. N-a trecut nici o mașină pe aici. Harry e m drum spre Londra, iar eu am îngropat mâncarea într-un șanț. Acum ce facem?
- Trebuie să vedem ce e cu Andover. Prima prioritate. N-are sens să-ți continui supravegherea. Așa că plecăm. Ne înapoiem la Passford House...
Primul lucru pe care îl văzură pe când intrau în parcarea hotelului, fu Mercedes-ul lui Newman parcat într-o splendidă izolare. Imediat după aceea, îl văzură pe Newman însuși ținând în mână o cârpă de lustruit. Veni la mașină și ascultă în timp ce Tweed făcu un rezumat a ceea ce se întâmplase.
- Ai aflat de la Walford dacă Fanshawe sau Burgoyne au o barcă? încheie el.
- Desigur. Am fost reporter cândva. L-am dus pe amicul Walford la o cârciumă și i-am dat câteva scotch-uri. A devenit foarte vorbăreț. Comandantul de brigadă cum îi spune el, are un luxos iaht cu motor, pe care îl ține într-un loc numit Buckler's Hard.
- îlștiu, spuse Tweed.
- Stai să vezi. Și Willie Fanshawe are un iaht cu motor, dar este în portul Lymington. Amândoi par să fie înnebuniți după mare. Sir Gerald Andover are și el iahtul său, Seahorse III...
- Asta e important, sări Tweed. Unde se află ancorat?
- La Lymington. Stai să termin. Andover a părăsit țărmul. Walford l-a văzut la bordul lui Seahorse III dimineață devreme luând-o pe Solent. Chiar în zori.
_ Ce bine era să fi știut unde se duce, își spuse Tweed.
_ Știu, continuă Newman. L-a informat pe Walford că se plimbă puțin în jurul insulei Wight, apoi spre Devon pentru câteva zile. Chestia i sa părut suspectă lui Walford, pentru că Andover nu i-a mai spus niciodată unde pleacă. L-a descris pe Andover ca pe un tip foarte discret în ce privește călătoriile sale pe mare.
- Ceea ce înseamnă, spuse Tweed încruntat, că Devon e ultimul loc unde s-ar duce. De data asta, a fost mai mult decât discret. Mai târziu va trebui să-i dăm de urmă.
- Paza de coastă? sugeră Newman.
- N-are rost. Andover e deștept. Bănuiesc că de acum a ieșit bine în larg, îndreptându-se spre destinație, oricare ar fi ea.
- Deci, e șah mat, spuse Paula. Ce facem acum? Ne întoarcem la Londra?
- Nu încă. Vreau să mai cercetăm puțin zona. Sunt sigur că se întâmplă ceva ciudat aici - începând cu ce-am găsit în casa lui Andover.
Tweed rămase cu privirile ațintite asupra pajiștei, care avea culoarea creme-de-menthe. Chiar și la ora aceea temperatura era în jur de zero grade. Ceilalți tăceau. îlcunoșteau. Mintea lui Tweed lucra rapid, încercând să pună cap la cap cele întâmplate.
- Nu înțeleg ce se întâmplă, spuse el deodată. Așa-zisa răpire a lui Irene este un mister. Prezența celor trei bătrâni chinezi atât de aproape unul de altul este mai mult decât pură întâmplare. Paula a spus ceva interesant nu de mult. Problema este că nu-mi pot aminti ce. Se îndreptă. Mai avem nevoie de date...
- Mi-a mai spus ceva Walford, acum mi-am amintit, îl întrerupse Newman. N-a fost prea precis noaptea trecută. Mi-a spus azi-dimineață că cele trei vase au dispărut la începutul anului, undeva la gura de
vărsare a fluviului Beaulieu. Printre cei dispăruți a fost și Benton. Nu a prietenul lui Andover?
- Ba da, răspunse Tweed. Ceea ce spui se leagă de cele aflate de la barmanul de la Ship. După ce mâncăm, mergem să aruncăm o privire la Buckler's Hard și la Moor's Landing. Paula, uită-te, te rog, pe hartă. Cât de aproape de Solent este satul pe care ni l-a descris barmanul?
Se plimba încet așteptând ca Paula să cerceteze harta pe care o luase din Ford. Tweed era nedumerit. Zona aceea părea atât de liniștită și totuși descoperiseră un braț retezat în casa unui om distrus.
- Moor's Landing este la vreo milă de Solent, raportă Paula.
- E aproape de locul unde au dispărut cele trei vase, la gura fluviului Beaulieu. Da, cred că merită să mai facem o vizită...
Cu Newman la volan, o luară pe același drum pentru a ajunge la Buckler's Hard, ca și cu o seară în urmă. Paula ședea lângă el pe post de copilot, iar Tweed era singur pe locul din spate.
La mică distanță în urma lor, conform instrucțiunilor lui Tweed, Pete Nield îi urma, ca și cum ei îi erau necunoscuți. Se apropiau de intrările la Prevent, Leopard's Leap și Last Haven, când Tweed vorbi pentru prima dată:
- Bob, vreau să încetinești acum. Mergi cu treizeci de kilometri la oră.
- Dacă trebuie, protestă Newman, dar Mercedes-ul n-o să fie prea încântat.
- De ce, dacă pot să te întreb? interveni Paula.
- Tocmai ai făcut-o, replică Tweed și se cufundă în tăcere.
în timp ce treceau de intrări, Tweed privi în treacăt în lături. Tocmai ajungeau la locuința lui Andover. Dimineață, sunase la poliție anunțând spargerea. Ca și înainte, casa era de neobservat. Porțile de fier forjat de la Leopard's Leap erau încă deschise. Nici un semn de viață.
Paula îngheță când văzu betoniera și cărămizile de pe peluză. își aminti de experiența din noaptea trecută când era cât pe ce să fie omorâți.
Tweed privi drumul acoperit cu pietriș ce ducea la locuința în stil suedez a lui Willie Fanshawe. Storurile trase la ferestre dădeau casei un aspect și mai pustiu. După un timp, vorbi din nou.
- Ai putea să oprești la marginea drumului. Vreau să discut ceva cu Pete și nu e nimeni pe aici...
Nield, în Ford Sierra, apăru după câteva minute. Tweed îl aștepta în picioare lângă mașină și-i făcu semn să oprească. Nield sări din mașină lăsând motorul mergând.
- Necazuri?
_ Nu încă, zâmbi Tweed. Pete, o milă sau două în urmă e undeva pe stânga un drum unde am avut aseară mica întâlnire cu betoniera mobilă- Trebuie doar să te întorci câteva mile. Vreau să te duci să vezi ce s-a întâmplat - dacă s-a întâmplat ceva. Cred că ai văzut harta Paulei cu traseul spre Buckler's Hard. După ce termini, vino imediat după noi și încearcă să ne ajungi.
- Am înțeles. Știu drumul. Ne vedem în curând.
înainte ca Tweed să închidă ușa Mercedes-ului, Nield întoarse mașina și porni înapoi.
- Sunteți amândoi înarmați? îi întrebă Tweed. Ar fi trebuit să vă întreb mai devreme.
- Am în centură SmithWesson-ul meu de 38, răspunse Newman în timp ce acceleră.
- Și eu am pistolul în geantă, îl asigură Paula. Iar Pete are un Wal-ther. Te temi că s-ar putea să dăm de ceva periculos? Asta e New Forest.
- Și era cât pe-aci să fim uciși ieri seară.
Ieșiră din pădure și lăsară în urmă o zonă întinsă de pământ sterp când o mașină de teren, Bentley, trecu pe lângă Mercedes într-o viteză diabolică. Coborau acum un deal din apropierea micului oraș Beaulieu cu fluviul pe partea stângă. Deodată, din spatele lor, apăru mașina de tip vechi, de culoare verde care îi depăși ca un fulger.
La volan se afla un șofer ce purta cască și ochelari de protecție. Dintr-o singură privire, Paula zări o eșarfă strălucitoare care îi acoperea partea de jos a feței, probabil ca să-l protejeze de frig.
- Ce nebun, mormăi Newman.
- O luăm la dreapta în curând, îl avertiză Paula. Nu trecem prin oraș. Doamne! Uite la nebunul ăla!
- îlvăd, răspunse nonșalant Newman.
- Se îndreaptă spre Buckler's Hard... dacă mai ajunge în viață.
- De fapt, e un șofer experimentat, chiar dacă e puțin cam spectaculos, remarcă Newman.
Pentru a întoarce spre celălalt deal abrupt ce ducea spre Buckler's Hard, șoferul de pe Bentley trebui să vireze la un unghi de vreo sută cincizeci de grade. Abia reduse un pic viteza după ce ieși din drumul principal, când acceleră în susul dealului și dispăru din vedere.
Din spatele mașinii, Tweed nu observă această demonstrație de îndemânare în arta conducerii. Stătea întors și privea pe geamul din spate, apoi își întoarse privirile spre geamul lateral, când Newman viră pe același drum sinuos.
- E un elicopter care zboară pe deasupra noastră, le spuse el. Un aparat particular, fără nici un semn. Ciudat.
Mașina urca dealul povârnit și bătut de vânturi. în vârf, se strecură printr-o serie de curbe de-a lungul unei pajiști ce se întindea pe ambele părți ale drumului. Erau singuri. Bentley-ul dispăruse, cu toate că drumul era drept acum ca în palmă.
_ Doamne! comentă Paula. Dar știu că gonește.
- Motor îmbunătățit, îi spuse Newman.
- Elicopterul acela merge paralel cu noi acum, anunță Tweed din spate.
- Mi se pare că ești foarte intrigat de asta, spuse Paula privindu-l peste umăr.
- Dă-mi harta, zise Tweed.
După câteva minute, în ținutul singuratic cu câmpii ce se întindeau până departe, Newman ajunse pe un drum particular ce ducea spre Buckler's Hard. Tocmai se pregătea să vireze, când Tweed strigă din nou:
- Elicopterul acela aterizează undeva în fața noastră. După hartă, aș spune că o să coboare undeva pe malul de vest, în zona al cărei proprietar e lordul Montagu.
- Este doar un elicopter, spuse Newman în timp ce începu să o ia la
stânga.
- Oare să mergem acolo? întrebă Paula. Cred că au acces doar posesorii de bărci.
- Atunci avem și noi o barcă, se repezi Newman. Seahorse IV, dacă întreabă cineva. îlvăd pe Nield care se apropie din urmă. Mă întreb ce bucurii ne mai aduce și el?
Pe la jumătatea drumului spre port, apărură docurile. Soarele strălucea și bazinul cu apa albastră sclipea ca diamantele. Semăna cu un mic lac, dar spre Solent se ramifica în mai multe brațe. Spre nord, unde venea dinspre Beaulieu, făcea o curbă dublă în formă de S. Newman opri și întrerupse motorul.
- îlaștept pe Pete... Tweed, urmat de Paula, coborî din mașină ca să se dezmorțească. Pe fluviu, bărci cu motor și iahturi acoperite cu prelate de plastic albastru, pregătite pentru iarnă, erau amarate de balize. Tabloul era pitoresc, dar nu exista nici un semn de activitate.
Sfârșit de sezon. Nield opri Ford-ul Sierra în spatele Mercedes-ulu; și coborî.
Paula, care se învârtise pe chei, uitându-se la locul de ancorare, Se îndreptă spre Tweed.
- Hai, Pete, nu mai sunt o școlăriță, spuse ea scurt. Vreau să aud detaliile îngrozitoare.
- Chiar că sunt îngrozitoare. Betoniera mai e încă acolo - blocată între doi copaci. Poliția mi-a spus că drumul e închis. Ridicaseră un cearșaf în jurul vehiculului, dar vântul l-a dat la o parte. Șoferul care a încercat să vă omoare e încastrat în beton. Foloseau perforatoarele pneumatice ca să-i scoată haina de pe el.
- Mai bine că este el și nu voi, comentă Newman. Și, acum, ce urmează?
- Eu și Paula vom împrumuta Mercedes-ul tău. Tu și Pete o luați înainte cu Sierra. încercați să închiriați o ambarcațiune care să ne ducă în josul fluviului, propuse Tweed.
- Am și plecat...
Tweed parcă mașina în spatele cheiului, la umbra unui iaht mare legat deasupra de două stinghii de lemn. Mercedes-ul era ascuns privirilor.
- De ce ne ascundem? îl întrebă Paula.
- Un Mercedes ar fi lesne de observat. Mă interesează mașina Ben-tley care ne-a depășit. Și elicopterul ăla care ne-a urmărit. Miroase a pericol.
- Din ce direcție?
- Nu știu. Dar am trecut pe la casa lui Andover. Se poate ca hoții care i-au spart casa să ne fi văzut printre tufe.
- Nu trebuia ca poliția să fie acolo după telefonul tău? întrebă ea. Nu prea am văzut nici o mașină de patrulare.
- Au fost și au plecat acum câteva ore. Pentru ei n-a fost decât o altă spargere. Andover n-a fost acolo să-i informeze. Au adus probabil un lăcătuș care a încuiat ușa din față și au lăsat-o așa.
- Altcineva?
- Am trecut, de asemenea, pe la casele celor doi vecini ai lui Andover, Willie și Burgoyne. Ar fi putut să ne repereze acolo, apoi să fi decis să ne urmărească pentru a afla încotro ne îndreptăm și ce avem de gând. Cineva încearcă să facă tot posibilul ca să ne împiedice... după cum am aflat deja aseară.
_ Și vrei să-i depistezi, oricare ar fi, constată Paula.
- Aș vrea să știu care este identitatea dușmanului. Pe unul îl știu din dosarul lui Andover și din scrisoarea trimisă de Gaston Delvaux, de la Liège.
- Și n-ai de gând să-mi spui nimic despre asta?
- Nu încă.
Mergeau pe un drum noroios, acoperit cu prundiș. Când ajunseră la un colț, lângă un pâlc de copaci și de subarboret, o luară pe malul apei. Newman venea în întâmpinarea lor cu un bărbat în jur de vreo treizeci de ani.
înalt și suplu, străinul avea un mers atletic. Era prezentabil, proaspăt bărbierit și avea un nas acvilin. Purta blugi și o jachetă de trening. Paula se gândi că, din fericire, era îmbrăcată adecvat: avea blugii băgați în cizmele lungi până la genunchi și o geacă căptușită.
- Arată bine, îi șopti ea lui Tweed, și știe asta.
- Am avut noroc, le strigă Newman. E o veche cunoștință de-a mea. Mordaunt, ziarist corespondent. A acceptat să ne ducă într-o plimbare pe fluviu.
Tweed făcu prezentările, folosind doar numele mici, omițând să se prezinte și pe sine. Mordaunt făcu o plecăciune spre Paula și-i întinse o mână mare și puternică. Avea o voce plăcută.
- Aș zice că ziua a devenit chiar agreabilă. Bun venit la Buckler's Hard, Paula. Tocmai îmi dusesem ambarcațiunea la culcare. E un iaht mic. îmi petrec aici, primăvara și vara, cat mai mult timp posibil. Am o cârciumioară la Londra. Toți banii mei, atâția câți sunt, se duc pe barcă. Sunt lucruri costisitoare, bărcile.
- îmi poți da drumul la mână? îl întrebă Paula cu un zâmbet sec.
- Scuză-mă. N-am vrut să te supăr. Ai o mână atât de mică și de fină. Nu mă poți învinui. Și acum să revenim la excursia pe fluviu. Am împrumutat o barcă pneumatică cu motor. Fără plată... mă bucur să vă pot ajuta. Astfel...
- Nu e nici o altă barcă disponibilă mai stabilă? întrebă Tweed.
- Mă tem că nu. n-ai de ce să te îngrijorezi. Apa e netedă ca mătasea. Nici un vălurel. O să vă placă.
In timp ce se îndepărta alături de Newman, Paula îi observă părul des, negru, spulberat de vânt. Un amestec ciudat de idol de matineu om practic de acțiune. Îi aruncă o privire lui Tweed care îi urma fără nici o tragere de inimă...
- Þi-ai luat Dramamin-ul la hotel, îi aminti ea. De fapt, nu ieșim pe mare.
- M-a ferit sfântul. Apa se mișcă întruna și tot ce e pe ea se mișcă și mai tare. Sper că voi supraviețui.
- Poți să mă ții de mână, îl tachina Paula. Ce baftă ca acest Mor-daunt să fie aici.
- Sau e tot de domeniul coincidențelor stranii...
Tweed îi urmă pe ceilalți pe scara de pisică ce ducea spre docul principal. în spatele său se afla o clădire lungă cu un singur etaj, care era un amestec de magazine pline cu suveniruri pentru turiști și oficiul unde se vindeau bilete pentru croaziera cu catamaranul. Totul era închis până la noul sezon, care se deschidea primăvara.
Paula simți că Tweed se oprise. Se uita undeva spre nord unde, lângă țărm, se afla o serie de vase de diferite mărimi. Surprinsese chipul unui om care se ascunsese imediat după carcasa unui iaht enorm.
- S-a întâmplat ceva? îl întrebă Paula.
- Am avut impresia că recunosc pe cineva. Lasă, nu mai spune și celorlalți...
Mordaunt își pusese șapca de marinar, pe care o ținuse sub braț, pe o ureche, cu un aer dezinvolt. Stătea în picioare într-o barcă, în care Newman și Nield se așezaseră la pupă. Asta însemna că Tweed și Paula trebuia să ocupe locurile de la prova, care lui Tweed nu-i erau nici pe departe favorite în astfel de împrejurări. - Toată lumea s-a îmbarcat? întrebă Mordaunt în felul său plin de siguranță. Toată lumea e gata pentru croazieră? Dar unde mergem? Aveți vreo preferință?
- Asta-i tot ce-mi lipsea, șopti Tweed.
- Am vrea să vizităm Moor's Landing, îi șopti Newman în timp ce gazda lor dezlegă odgoanele de ancoraj, sări în barcă și trecu la cârmă.
_ N-o să fiți prea bine primiți acolo, îi avertiză Mordaunt. Este un grup foarte izolat. Nu se amestecă cu tipi plebeeni ca noi. Ați putea fi primiți cu ostilitate.
_ Riscăm, spuse Newman ferm.
Mordaunt porni motorul. Tweed strânse din dinți când barca începu să se clatine, îndreptându-se spre canalul principal. Nu era vânt, dar era un frig teribil pe fluviu. în timp ce se deplasau în aval, Tweed începu să studieze malurile.
- Drace! Sper că nu m-a văzut.
Maurice Burgoyne stătea în picioare în spatele iahtului, cu o pereche de ochelari atârnați de un lanț în jurul gâtului. Se afla în marangozerie, și lângă el era o macara mare folosită la transportul vaselor de pe uscat pe apă. Blonda Lee Holmes îl privea cu un zâmbet echivoc.
- Cine speri că nu te-a văzut?
, - Tweed, cred. Era pe pasarelă și se uita spre mine. O să verific...
Burgoyne purta o geacă de piele și pantaloni de cavalerie. Vechea mașină Bentley era ascunsă într-un șopron, cu casca și ochelarii de protecție pe locul șoferului. înălță o scară, sprijinind-o de carcasa iahtului, și-și puse ochelarii.
Șalupa se îndepărtă de mal. îlrecunoscu pe Tweed ghemuit la prova, în timp ce se întorcea să-i spună ceva fetei de lângă el. Paula Grey. Coborî în grabă scara.
- Am avut dreptate. Era Tweed. Și femeia de alături, Paula Grey. Asta e periculos. Ar putea strica totul. Trebuie să aflăm unde au pornit.
- Cum?
- Chiar trebuie să mă gândesc la tot? Ia șalupa cea mică și urmărește-i.
- M-ar putea recunoaște, îl preveni ea.
- Cerule! se răsti el. Deghizează-te. Pune-ți ochelarii ăia negri. Hai, Pune-i.
- Ochelari negri, acum? Iarna? Știu că soarele strălucește. Nu, nu mai strălucește. Am să le atrag atenția.
- Puneți-i! Fetele pot purta oricând ochelari negri. Cred că le fac să arate mai sexy... Pornește odată după oamenii ăia. Vreau să știu ce au de gand. Mișcă-te mai repede!
Lee acționa imediat. își strânse părul ei lung și blond într-un coc Scoase o eșarfă de mătase din geanta încăpătoare și și-o puse pe cap așa încât își acoperi tot părul. își puse apoi ochelarii negri și coborî pe malul apei, unde urcă într-o șalupă mică. Un minut mai târziu porni în urmărire.
De îndată ce șalupa cea mare ajunse în larg, soarele intră în norii cenușii care formau o masă compactă. Lumina se diminua. în ciuda neplăcerii drumului, Tweed privi în jur și rămase pe gânduri.
Intre cele două brațe de apă era o mulțime de insule pustii și nici o cale nu arăta locul de ieșire spre mare. Paula se cutremură.
- Neplăcută atmosferă, șopti ea.
- Putea fi mai îmbietoare, aprobă Tweed.
Mordaunt părea că știe ce face în timp ce strecura barca printre insulițe spre un canal mai mare. Dar, în timp ce mergeau în josul fluviului Beaulieu, senzația de apăsare crescu și mai mult.
După un colț lăsară în urmă Buckler's Hard. Paula privi în urmă și văzu că micul port dispăruse. Dispăru orice semn de civilizație. Pe ambele părți ale apei se vedeau smocuri de ierburi de un verde aprins, care cuprindeau canalul de parcă ar fi vrut să-l stranguleze. Ierburile se intercalau cu bălți cu aspect mlăștinos. Chiar și brațul principal al fluviului era de un verde închis, apăsător.
- începe să devină apăsător, spuse Paula. Parcă totul se închide deasupra noastră.
„Are dreptate", gândi Tweed. în spatele bancurilor înșelătoare creștea o pădure deasă ca o junglă încâlcită, un păienjeniș de brazi pitici și stejari care își înlănțuiau coroanele. Trecură pe lângă un doc, în spatele căruia văzu o casă în stil Tudor mascată de frunziș. Dintr-unul din hornuri fumul se înălța pe verticală spre cerul cenușiu. Ici și colo, pe fluviu, câte un iaht singuratic era ancorat de geamanduri. Nu era nimeni la bord. Șalupa lor urmă un cot larg al fluviului. Ieșiră la un luminiș verde - o mică bucată de pământ. Tweed privi repede în dreapta. Soarele făcu să strălucească ceva între ierburi. Erau oare urmăriți prin vreun binoclu? Cam ăsta era locul unde calculase că aterizase elicopterul. Soarele intră din nou în nori. Paula privi în urmă și înțepeni:
_ Mai e o șalupă - una mai mică, după noi. Cred că este o femeie
inbarcă' ... .' .
_ O fi ieșit să ia o gură de aer. Presupun. Și încă ce aer, arctic!
Trecură pe lângă o serie de docuri, unele dintre ele păreau părăsite. Apoi Mordaunt strigă:
_ Acolo e! Docul din fața noastră. Acela-i locul de acostare pentru fyloor's Landing. Sunteți siguri că vreți să coborâți? Este proprietate particulară.
- Tot satul? pufni Newman. E ridicol.
- Să nu zici că nu ți-am spus...
îndreptă șalupa spre un doc lung. Proaspăt vopsit, lustruit, plăcile de lemn păreau a fi fost de curând înlocuite. O firmă mare purta inscripția: intrușii își asumă riscul. particular. Mordaunt trase șalupa lângă trepte. Primul urcă Nield. Ca și când s-ar fi împiedicat, în timp ce urca, se agăță de placa cu inscripția și o smulse cu putere. Când reuși s-o scoată, Nield o aruncă în apă, o urmări cum plutește și apoi cum se scufundă într-o mlaștină de un verde închis.
- Se mai întâmplă astfel de accidente, remarcă Newman frecându-și mâinile înmănușate.
„Pe dracu', gândi Paula. Ai distrus scândura dinadins. Iar remarca a fost ca să-l duci pe Mordaunt."
Era gata să coboare sprintenă din barcă, dar cineva îi prinse brațul cu putere pentru a-i reda echilibrul. - Ușurel, spuse Mordaunt cu zâmbetul lui larg.

- Iți mulțumesc, replică Paula.
Tweed păru că se dezechilibrează în timp ce trecea de la prova la pupa. Se agăță de un capăt al docului plutitor. Scândura pe care o smulsese Nield fusese prinsă numai în două șuruburi. Tweed se apucase de partea lemnoasă a punții, pe care un vas mai mare și-ar fi debarcat pasagerii. Privi suprafața netedă, acoperită cu lemn proaspăt, nevopsit. Ceva foarte puternic și foarte ascuțit tăiase, mai curat decât ar fi făcut-o un fierăstrău cu lanț, o bucată din lemn. Le spuse celorlalți ajungându-i din urmă fără a le comunica ce observase:
- Cred că am ajuns la locul potrivit.
82

- Eu rămân la barcă, strigă Mordaunt. Cineva trebuie să o păzeascj Chiar și pe fluviu mai sunt hoțomani care abia așteaptă să înșface băr cile nepăzite. Am să vă aștept, desigur...
Cu Newman în față, începură să traverseze podul ce ducea spre țărmul îndepărtat. Paula rămase alături de Tweed, mai în spate.
- Șalupa aia micuță din spatele nostru a oprit în mijlocul fluviului Cred că fata de la bordul ei se uită la noi prin binoclu.
- Curiozitate, presupun.
- Totuși, am impresia că o cunosc. Ceva din mișcările ei îmi amintește de cineva. Și de ce ai spus că am venit la locul potrivit. Nu văd nimic care să sugereze asta.
- Numește-l al șaselea simț, răspunse Tweed, stingherit.
- Bine, fii enigmatic, se răsti ea și porni cu pași grăbiți spre invizibilul sat Moor's Landing.
8
în aparență Moor's Landing părea a fi un sat de genul celor pe care le întâlnești adesea pe ilustratele poștale. Urcară pasarela și se îndreptară apoi în jos pe un drumeag ce ducea chiar la capătul străzii principale.
- E atât de pitoresc, spuse Paula.
- Nu mi se pare, zise Tweed pe un ton indiferent, revenind la primul său gând. Era convins că impresia inițială era corectă.
Stăteau lângă o fântână veche din piatră, situată în mijlocul unei străzi pietruite, drepte. Pe ambele părți ale drumului erau aliniate căsuțele de țară cu acoperișuri de stuf și mici grădini : împrejmuite la intrare. Tweed numără paisprezece case, câte șapte pe fiecare parte. Apoi satul se termină la fel de brusc cum începuse.
- Nici un magazin, nici măcar un magazin general, remarcă Nield. Doar un agent imobiliar cam pe la mijlocul străzii, pe dreapta. Ciudat sat. Și nici țipenie de om.
Prinsese și el ceva din ciudățenia atmosferei care îi atrăsese atenția mi Tweed. Toate ferestrele caselor așezate față în față aveau perdele. Așadar, păreau locuite, dar nu se vedea nici un locuitor.
- Nu-mi prea place locul ăsta, comentă Newman. E ca o fațadă minuțios pregătită ca să ascundă ceva.
„Are dreptate", gândi Paula.
Toate căsuțele aveau pereții proaspăt vopsiți în alb. Stuful de pe acoperișuri era într-o stare perfectă. Fiecare ușă era vopsită în altă culoare, iar deasupra fiecărei uși se afla o lampă de trăsură ce lumina de undeva de sub acoperiș, făcând să pară totul și mai ireal.
- Nu-mi inspiră încredere acest loc, hotărî și Paula în cele din urmă Ce facem?
- Barmanul de la Ship Inn spunea că un întreprinzător a cumpărat acest loc și l-a renovat, le aminti Tweed. Următoarea noastră mișcare este să ne ducem până la agentul imobiliar, pretinzând că suntem în căutarea febrilă a unei case.
- Deci, tu și cu mine suntem acum domnul și doamna Gulliver, hotărî Paula.
își răsuci inelele pe care le avea pe inelarul mâinii stângi. Newman își desfăcu trenciul ca să ascundă umflătura făcută de pistol.
- Vin cu voi, pentru orice eventualitate. Sunt sfătuitorul vostru în privința caselor.
- Iar eu rămân aici să mai arunc o privire, spuse Nield. Vreau să fiu sigur că Mordaunt nu pleacă și nu ne lasă aici de izbeliște...
Se îndreptară spre a patra casă pe dreapta. Tot nu zăriră nici un semn de viață. Până și pavajul i se părea lui Tweed proaspăt făcut. Se opriră la intrare. Pe o placă atârnată pe un perete, o inscripție cu culori scorojite: A. Barton. Agent imobiliar.
Tweed deschise poarta de fier forjat și o lăsă pe Paula să treacă înainte pe alee. Se pregăteau să apese pe butonul soneriei, când ușa se deschise și un bărbat de vreun metru nouăzeci, solid, cu o privire distantă și total lipsită de amabilitate, li se adresă:
- Da? Ce este? Ce doriți?
- Sunteți domnul Barton? întrebă Paula.
- Eu sunt.
- Agent imobiliar?
- După cum scrie pe firmă.
- Suntem domnul și doamna Gulliver. Căutăm o locuință și satul ăsta pare ideal. Domnul este avocatul nostru. Putem intra?
- Da, dacă vreți. Dar vă pierdeți vremea. Intrară în încăperea din față, sumar mobilată cu o masă cu niște
picioare ca de capră și un scaun pliant în spatele ei. Cam atât se afla pe podeaua simplă din scânduri. Pe pereți se aflau câteva fotografii încrețite pe margini, dar înrămate. Erau imagini ale mai multor proprietăți; unele dintre ele erau evident case din Moor's Landing. Toate aveau însă lipite câte un bilet cu inscripția VÂNDUT, cu excepția uneia.
paula aruncă o privire spre reclama înrămată, în timp ce Tweed și jsfewman o urmară înăuntru.
O adevărată matahală, Barton purta un costum gri elegant și destul de scump, o cămașă cu dungi, cravată de mătase și pantofi de comandă. Toate astea contrastau în mod ciudat cu aerul sărăcăcios al camerei. Rămase tăcut în timp ce Paula se întoarse.
- Este chiar genul de căsuță care ne place. Am vrea s-o vedem. Presupun că la un preț bun oricine va fi dispus să se mute. Putem lua loc?
Barton, cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor, clătină din cap. Fără prea mult entuziasm, aduse două scaune pliante de pânză groasă pentru prelată și le deschise pentru clienții săi, punându-le lângă masă. în timp ce Tweed și Paula se așezară, Barton își ocupă cu grijă locul pe scaunul său. Tweed avu impresia că nu era obișnuit cu acel scaun și nu avea încredere în rezistența lui. Newman se apropie de perete și începu să studieze fotografiile.
- Nu puteți lua o casă aici pentru dragoste sau bani, o informă Barton în maniera sa dură.
- De ce? îl întrebă încet Tweed.
- Pentru că nu e nici una de vânzare, îi răspunde privindu-l. E destul de clar?
- Nu, nu e. Soția mea a decis că vrea să locuiască aici. Nu e vorba de bani. Meseria dumneavoastră este să vindeți casa pentru a încasa comisionul. Am impresia că aveți un fel neobișnuit de a face afaceri.
- Vă spun doar ce știu. Îl cunosc pe proprietar, se răsti Barton. Nu va vinde nimeni și pentru nici un preț.
- Sunt cu toții milionari? întrebă Tweed politicos.
- Pur și simplu, s-au stabilit aici. Stabilit! înțelegeți?
- Atunci, cum de te menții în afaceri? întrebă Newman, întorcân-du-se să-l privească pe omul din spatele mesei.
- Am alte proprietăți, în alte zone. Dar în privința lui Moor's Landing, lăsați-o baltă.
Paula interveni repede. Simțise că răbdarea lui Newman începea să se topească.
- în acest caz, ce ne puteți spune despre Brockenhurst, proprietatea pe care o aveți fotografiată acolo pe panou? Arată destul de bine. înțeleg că aparține doamnei Goshawk. Poate ați vrea să-i telefonați?
- Nu la această oră din zi. Este întotdeauna plecată.
- Atunci, cel mai bun lucru ar fi să mergem până acolo și să vedem totul la fața locului, insistă Paula. I-am reținut adresa. Cum putem ajunge la Cray's Road?
- Vă fac o schiță, dar nu e acasă. Tot timpul lipsește. Nu folosește la nimic să vinzi o proprietate...
Două minute mai târziu, Paula luă bucata de hârtie pe care Barton le desenase o hartă, îi zâmbi, îi mulțumi pentru ajutor și plecă. Când își întoarse privirea spre capătul satului, oprindu-se brusc, se ciocni cu Newman care venea imediat în urma ei. Departe, spre ieșirea din sat, văzu o femeie în vârstă, îmbrăcată în negru, care freca treptele unei scări. Era singura căsuță prost vopsită, lipsită total de orice culoare strălucitoare. Îi șopti lui Newman:
- Bob, ține-l pe mitocanul ăla de vorbă un timp. Vreau să vorbesc cu femeia aceea care freacă scara, cu Tweed...
Newman se mișcă imediat. Se întoarse, îl lăsă pe Tweed să treacă și se postă în fața lui Barton, nelăsându-l să ajungă în stradă.
- Barton, de cât timp a fost scoasă la vânzare casa doamnei Goshawk de la Brockenhurst? Vom merge s-o vedem, dar din fotografia aceea a dumitale reiese că este expusă de luni de zile...
Tweed găsi bună ideea de a discuta cu bătrâna. Părea a fi persoana care știa ceva despre Moor's Landing. Când pătrunseră pe aleea din fața casei, îi privi cu suspiciune. Strânse peria cu mai multă putere și-și continuă treaba. Primele ei cuvinte dezvăluiră de îndată motivul suspiciunii sale.
- Dacă ați venit ca să încercați să mă faceți să vând, puteți să vă întoarceți de unde ați venit. Asta-i casa mea și când mi-o veni ceasul, de aici or să mă ducă.
- N-avem nimic de-a face cu bruta aceea grosolană, o asigură Paula, încercăm să aflăm ce se petrece aici.
- Afaceri necurate, nu e nici o îndoială. Dar cine sunteți?_ Sunt inspector-șef la reclamații pentru asigurări false, spuse repede Tweed. Doamna este asistenta mea. Dar nu prea înțeleg. Ce nu e în regulă?
_ Eu sunt doamna Garnett, continuă bătrâna. Avea părul cenușiu strâns la spate într-un coc. Vorbi fără să-și înceteze munca. Știți cum au dat afară pe toți oamenii o dată ce au ajuns proprietarii caselor?
_ Nu, spuse Tweed. Dar mă interesează.
- Afaceristul ăla le-a oferit prețul dublu decât ar fi obținut de la orice alt cumpărător obișnuit. Toți prietenii mei au plecat.
- Ce s-a întâmplat după aceea? întrebă Paula.
- Treburi dubioase. Toate casele, cu excepția casei mele, au fost modernizate. Au cheltuit o avere. Apoi au fost vândute în trei zile. Se opri din lucru și privi iute în jur. Vă repet - case care se vând în trei zile -toate. Mai puțin a mea. Eu nu am vrut să vând.
- Ce fel de oameni le-au cumpărat? întrebă Tweed.
- Și asta e o chestie ciudată. Niște specialiști din câte am auzit. Presupun că lucrează la Southampton. Aproape toți bărbați.
- Vreți să spuneți că în fiecare căsuță locuiesc câțiva bărbați? accentua Tweed.
- Da. în unele stau doi sau trei. Și toți trei umblă cu aceeași femeie. Ãsta e un secret pe care ei cred că eu nu-l știu. Poate că sunt căsătoriți. N-am mai auzit ca o femeie să fie măritată cu trei bărbați. Nu mă duc ei pe mine cu șmecheriile lor.
- Ce șmecherii? întrebă Paula.
- Când ea se întoarce cu unul dintre așa-zișii ei soți, e altfel îmbrăcată și poartă perucă. Dar vă pot spune, continuă cu fermitate doamna Garnett, că după mers ea e. O femeie nu poate prosti pe o alta, schim-bându-și îmbrăcămintea.
- Ați vorbit de specialiști care lucrează la Southampton, îi reaminti Tweed. Cum ajung aici? Nu văd nici un garaj... sau parcare...
- Garajele sunt în spate, la capătul străzii. Vechile hambare au fost transformate în garaje. Merg acum la Southampton sau în orice altă direcție cu mașinile lor.
- Mă surprinde că nu e nici un magazin sătesc, remarcă Paula.
- A fost unul. Casa din colțul străzii, de lângă debarcader. Când doamna Rogers a vândut-o, au transformat-o în locuință ca pe toate celelalte.
- Debarcaderul este mult folosit? întrebă ca din întâmplare Tweed.
- Niciodată la lumina zilei. Nici unul dintre ei n-are bărci. Dar eu am un somn ușor. La miezul nopții, cam la trei luni o dată, sosește un nou cuplu de bărbați care se mută în căsuțe. Iar cei din casa aceea pleacă. Dumnezeu știe unde. Dar pleacă și vin pe fluviu. Așa, spuse ea și se ridică cu o uimitoare sprinteneală. Am terminat cu scările, acum am să-mi fac o ceașcă de ceai.
- Vă mulțumim pentru informații, spuse Paula. Să aveți grijă de dumneavoastră.
- Am bastonul meu de nădejde. Oricine ar încerca să mă scoată de aici, îi crap capul. Casa asta e a mea...
Intorcându-se spre locul unde îl lăsaseră pe Newman, văzură că acolo se încinsese o ceartă. Roșu la față, Barton îl împingea pe Newman.
- Fără mașină? Ar fi trebuit să observ asta mai devreme. Deci ați venit pe fluviu. Și ați folosit debarcaderul. Care este particular. Pot să vă dau în judecată pentru încălcare de...
- Lasă prostiile astea, i-o întoarse Nield care i se alăturase lui Newman. Nu e nimic care să indice că e particular...
- Orb nenorocit! Am să-ți arăt eu, tună Barton.
II urmară în josul uliței. Pantofii de piele ai lui Barton țăcăniră scurt pe podețul de lemn. Nield și Newman erau imediat în spatele lui, urmați de Paula și de Tweed.
- Ce dracu'?...
Barton, în picioare, pe platforma de lemn, se holba la locul unde fusese placa cu inscripția. Tweed observă că Mordaunt se ferea să se uite la Barton. Stătea în picioare în barcă. Paula îl înțepă pe Barton:
- Ar trebui să puneți o inscripție dacă e privată!
- Dar era o blestemată de...
- Vezi cum vorbești, bătrâne. Mai ales că vorbești cu o doamnă, îi sugeră amabil Newman.
- Vandalii! Barton fierbea de mânie. Nu te aștepți să vină pe fluviu, dar ei totuși o fac. Și mai și strică lucrurile doar de dragul distrugerii...
în timp ce urla, Mordaunt o ajută pe Paula să urce în barcă. Tweed țși ocupă locul de la prova lângă Paula. Se uită pe fluviu. După ce urcară • jvjewman, și Nield, Mordaunt dezlegă odgonul și porni motorul.
Temperatura scăzuse, iar cerul era întunecat aproape ca noaptea. și; ridicându-se din Solent, se împrăștia pretutindeni o ceață densă și umedă.
Nervii Paulei erau încordați la maxim, dar se străduia să nu se observe. Ceața, ca un abur de gheață, îi încercuia din ambele părți ale malurilor. Îi amintea de așteptarea din portul Lymington când pândea întoarcerea lui Harvey Boyd. Ceva se mișcă în spatele lor.
Ceața se încolăcea ca un fum gros. Se uită în urmă și zări doar formele spectrale care bântuiau deasupra apei. Sau cel puțin așa păreau. Tweed îi simți nervozitatea și o prinse de braț.
- Ajungem în curând la Buckler's Hard, îi spuse el încet.
- Dar cum naiba o să găsească Mordaunt drumul prin hățișul ăsta? Am putea sfârși rătăciți într-unul din aceste oribile și sălbatice locuri mlăștinoase.
- Se pare că știe ce face...
Ceața își plimba degetele umede peste fața Paulei. Ca și în port. Retrăia coșmarul. Cu dinții încleștați, continua să privească peste umăr așteptând ca ceva uriaș să se năpustească asupra lor de sub apă.
Vorbeau în șoaptă. Era o reacție inconștientă la fâsâitul apei, la lăsarea cetii. Până și zgomotul motorului bărcii era înăbușit. Mordaunt urma cursul canalului. Deodată se auzi sunetul apei ce lovea învelișul unei carene. O secundă mai târziu o formă distinctă se ivi la tribord. Mâinile Paulei apucară strâns banca de lemn pe care stătea.
- E doar un iaht ancorat de o baliză, o asigură Tweed.
Trecură la un picior de iahtul ancorat care în curând rămase în urmă, deveni un punct mic, iar apoi dispăru învăluit în ceață. La următorul colț, vizibilitatea era redusă la zero. Frigul pătrundea prin geaca de vânt a Paulei. întoarse capul și-și umezi buzele uscate de frică. Apoi mclină capul spre el.
- Zgomotul acela de apă care lovește carcasa navei - ceva trebuie să fi tulburat apa. E ca uleiul. Mă întreb dacă fata pe care am văzut-o în barcă mai devreme este în drum spre debarcader?
- Așa cred, răspunse Tweed cu vocea sa calmă. - Cred că ar fi trebuit să ajungem la Buckler's Hard de acum.
- Suntem foarte aproape. îmi amintesc că am trecut pe lângă curba ■ asta îngustă. Și ceața se subțiază. O să fim pe teren sigur în câteva minute
- Să nu ne grăbim...
Lee Holmes se apropie cu șalupa ei mică de debarcader. Coman-dantul de brigadă Burgoyne apăru cu casca și ochelarii de protecție, și cu eșarfa în mână. Trase șalupa la țărm.
- Nu te-ai prea grăbit! se răsti el. Cred că-i aud întorcându-se. Trebuie să plecăm înainte ca ei să ajungă aici.
- N-am prea multe să-ți spun, începu ea.
- Atunci o să-mi spui pe drum.
Alergă spre magazie. Deschisese deja ușile. Ea îl urmă în fugă, smulgându-și baticul de pe cap și băgând ochelarii în geantă. El porni motorul când ea se așeză alături. Bentley porni în trombă cu luminile stinse. Când veniseră, Lee stătuse ascunsă jos la podea.
- Acum să te aud.
- Nu e cazul să fii așa de urâcios. Nu te adresezi unuia dintre subalternii tăi.
- Scurteaz-o! Dă-i drumul și spune ce ai de spus.
- Au fost cu toții, mai puțin Mordaunt, la Moor's Landing și au stat acolo mult timp. Tweed, Paula Grey și alți doi bărbați, pe care nu-i cunosc, dar din care unul mi se pare cunoscut. O să-mi amintesc cine e. Când s-au întors, Barton era cu ei și părea să spumege de furie, dădea din mâini foarte agitat.
- Cam cât crezi că au stat acolo?
Se întunecase de-a binelea, dar asta nu-l împiedica pe Burgoyne să gonească cu farurile aprinse. Se grăbea să ajungă la șoseaua principală de la Beaulieu la Brockenhurst înainte ca obiectivele lui să apară.
- Exact treizeci de minute. I-am cronometrat.
- Așa de mult? Trebuie să se fi învârtit mult pe acolo. Nu-mi place asta.
- Apoi, reluă Lee periindu-și chica blondă de păr, am văzut că se lasă ceața și m-am decis să mă întorc la mal. Oricum, Tweed și prietenii lui ar fi plecat. Era cât pe-aci să mă rătăcesc pe blestematul ăla de fluviu.
- Te-au văzut? se repezi Burgoyne, indiferent de problemele ei.
- Nu cred. Am stat destul de departe de ei.
_ Treizeci de minute la Moor's Landing, repetă el încetinind și apoi intrând pe drumul principal. Nu-mi place deloc treaba asta. Tweed ar putea strica totul. Trebuie să fie descurajat.
-Cum?
- Am să văd cum, spuse el încruntat.
Ceața începuse să se ridice când Mordaunt acostă la chei în Buckler's Hard. Paula sări pe mal înainte ca Mordaunt să-i ofere mâna. Ca să-și revină îi lăsă pe ceilalți în urmă și traversă în goană pasarela, o luă în josul aleii de lângă apă și trecu pe lângă magazinul închis.
Era aproape întuneric când ajunse la capătul unei alei ce ducea în sus pe dâmb. Pe ambele părți ale drumului erau câteva case înșirate pe coasta povârnită, în spatele unei întinderi de iarbă. Mordaunt o ajunse din urmă.
- Aș considera că-mi faci o mare favoare dacă ai lua prânzul cu mine la Londra. Iată cartea mea de vizită. Lasă-mi un mesaj pe robot dacă sunt plecat.
- E foarte drăguț din partea ta. Pot să mă mai gândesc?
- Te rog chiar...
Mordaunt refuză să primească bani de la Newman, nici măcar pentru combustibil. Mulțumindu-i, Newman se grăbi după ceilalți. Tweed părea extrem de grăbit să plece de la Buckler's Hard.
- De ce ne grăbim? întrebă Newman peste umăr în timp ce conducea Mercedes-ul în sus pe deal.
Paula era alături de el.
- Pete, continuă el, se ține după noi ca să nu ne piardă în întuneric.
- Oprește, spuse Tweed când ajunseră în vârful dealului și se pregăteau să intre pe drumul de țară spre Beaulieu. Vreau să ascult.
Newman îi semnaliza lui Nield, opri și întrerupse motorul. îlprivi pe Tweed prin oglinda retrovizoare. Tweed coborâse geamul de lângă el Și asculta atent cu capul înclinat.
- Mă gândeam la asta. Se aude din nou elicopterul acela. Aș spune că tocmai decolează. Acel cineva, oricine ar fi el, ne-a urmărit tot timpul prin binoclu din spatele ierburilor.
- Și are vreo importanță?
- Te sfătuiesc să conduci cu mare atenție de acum încolo.
9
Newman urmă sfatul lui Tweed și conduse cu mare prudență în timp ce se apropie de Beaulieu. Farurile luminară un indicator rutier.
- Bunker's Hill, spuse Paula înăbușindu-și un căscat. Au nimerit-o cu numele.
Tweed nu auzi ce spusese. Stătea în spate pe locul din stânga. Coborâse geamul cu câțiva inci, în timp ce Newman o luă pe drumul B 3o54 părăsind dealul după o curbă periculoasă. Se îndepărtau de Beaulieu. Tweed ținea capul înclinat într-o parte și asculta.
- N-am putea închide fereastra aceea? se rugă Paula. Nici măcar caloriferul nu mai face față la frigul ăsta.
- Nu, nu putem. Simt un pericol. Vreau puțină liniște...
Paula se retrase. își trase fermoarul la geacă până la guler, închise ochii, își lăsă capul pe spate și începu să moțăie. Stând lângă Newman, aerul rece îi atingea gâtul, dar nu-i mai păsa.
înainte, farurile luminau drumul pustiu. Nu mai întâlniseră nici un alt vehicul de când plecaseră de la Buckler's Hard.
„E noiembrie, gândi Newman. Toți turiștii au plecat."
Pe șosea se forma polei. Din spatele mașinii o mână se întinse și apucă umărul Paulei scuturând-o încet. Ea deschise ochii și clipi.
- Ce naiba mai e?
- Trebuie să rămâi trează, pe poziție, strigă Tweed.
- Mulțumesc. Bâjbâi după hartă. Unde suntem acum?
- Ne apropiem de Hatchet Gate. E doar o mână de case. Dacă îți amintești balta aia pe lângă care am trecut în dreapta - Hatchet Pond. Altminteri e destul de mare și chiar seamănă cu un lac.
_ De ce m-ai trezit? întrebă Paula studiind harta.
_ Pentru că aud elicopterul acela apropiindu-se. Se pare că se îndreaptă exact spre noi.
_ E doar un elicopter, comentă Paula. întâmplător, văd pe hartă că o putem lua pe bifurcația din stânga, aproape de Hatchet Pond, și să ne întoarcem la Passford House prin Boldre. Este un drum mai direct.
- Atunci o luăm pe acolo, spuse Newman.
- Traversează câmpia Beaulieu, continuă Paula. Mi-o amintesc dintr-o excursie pe care am făcut-o acolo. E foarte netedă și arată ca o „binecuvântată landă", ca să citez din Shakespeare, cred. E mai ușor de condus.
In acel moment auzi și ea ceea ce auziseră mai înainte urechile ascuțite ale lui Tweed. Bâzâitul - asemănător cu cel al unui mixer -unui elicopter. Părea că se afla chiar deasupra lor și cobora vertiginos, îngrijorată, se trezi brusc. Bâzâitul deveni un zgomot asurzitor și elicopterul părea acum să fie chiar deasupra mașinii.
- De-a ce naiba se joacă? se repezi Newman.
- Nu cred că se joacă, îi avertiză Tweed.
Newman apăsă piciorul pe accelerație și zvâcni din drumul principal pe bifurcația din stânga. în timp ce făcu asta trenul de aterizare al elicopterului apăru chiar înaintea lor. Paula încremeni. Blestematul acela zbura la vreo douăzeci de picioare deasupra lor.
Newman abia redresase mașina, care gonea acum pe drumul drept ce traversa dezolantul câmp luminat de faruri. Zări așa-zisa baltă în dreapta, undeva la distanță. Mări viteza, încercând să-l depășească pe dementul pilot al elicopterului.
- Pregătiți-vă...
Doar atât mai apucă să strige. Paula își propti picioarele în față, impingându-și spatele în scaun. în spate, Tweed făcu același lucru, apucând strâns mânerul de deasupra ușii. Newman frână brusc, oprind Mercedes-ul cu un scrâșnit cumplit de roți. Fusese proiectat înainte, dar se ținu de volan.
Elicopterul lansă un proiectil care căzu în fața lor și explodă. Lângă lac se formase o altă baltă, care acoperea o largă suprafață de drum dintr-o margine în cealaltă. La lumina farurilor văzu strălucirea ciudată a unui lichid vâscos.
- Ulei, spuse Newman, desfăcându-și centura de siguranță. Dacă a fi continuat cu viteza aia, plonjam direct în Hatchet Pond. Și zilele trecute a plouat grozav, așa că trebuie să fie adânc...
In spatele lor, la o distanță apreciabilă, Nield încetini, opri și coborî în grabă din mașină. Scosese Walther-ul ținându-l cu amândouă mâinile, pregătit să tragă în elicopter, dar lăsă mâinile în jos. Toți pasagerii Mercedes-ului coborâră din mașină.
- Degeaba, spuse Nield. A plecat. Puteați să vă răsturnați.
- Cred că ăsta a fost scopul, confirmă blajin Tweed.
- Mă duc până la casa aceea, îi anunță Newman. Trebuie informată poliția despre mizeria asta de aici, altfel, cine știe, ar putea avea loc un accident fatal...
Se întoarse repede ținând o lampă de vânt. Lângă el venea un om în vârstă cu o mustață stufoasă, care ducea o altă lampă.
- Am avut noroc, strigă Newman. Domnul Harmer va anunța poliția după ce vom pune semn în poziția de avertizare.
- îlpun pe ăsta de partea cealaltă, spuse Harmer.
Merse pe iarbă, departe de balta de ulei și plasă acolo felinarul. Newman întoarse mașina și puse felinarul la marginea petei de ulei.
- Pierdere de ulei de la vreun camion presupun, remarcă Newman înainte ca ceilalți să spună ceva.
- Trec pe la mine prin față ca trenurile expres, bombăni Harmer. Unde mergeați? N-o să mai puteți trece.
- Brockenhurst, răspunse Newman prompt.
- Păi, atunci, ați greșit drumul. Drumul ăsta duce la Boldre și Lymington. Mergeți înapoi un pic și apoi o luați prin New Forest. Acu' mai bine mă duc înapoi acasă să sun la poliție. Mergeți cu atenție...
Nimeni nu spuse nimic când Newman porni motorul și o luă înapoi pe drumul pe care veniseră, B 3o55. Tweed își dădu seama că era o reacție întârziată la șocul trăit. Sparse primul tăcerea și evită să se refere direct la atac.
- Unul dintre avantajele acestui drum este că putem vedea cine este acasă în locuințele pe care le-am vizitat.
- Presupun că ăsta-i rezultatul părerii tale, că am fost urmăriți când am trecut pe acolo, îi spuse Newman. Elicopterul.
_ Nu știm asta, răspunse Tweed. Dar inamicul a comis două greșeli tactice- Mai întâi, tentativa de asasinare a mea și a Paulei cu betoniera. Acum, acest nou atentat la viața noastră, îl găsesc, oarecum, satisfăcător.
_ E și ăsta un punct de vedere, răspunse Newman cu amară ironie. Ce inamic?
- Nu știu. Dar cel puțin știm că există unul.
Când se apropiara de The Last Haven, reședința lui Fanshawe, se lăsă din nou tăcerea. Casa în stil suedez strălucea scăldată în lumină. Newman conducea încet. Trecând pe lângă Leopard's Leap, luxoasa casă a lui Burgoyne, zăriră printre storuri o lumină slabă. Newman merse mai departe, cu aceeași viteză redusă. Ajunseră la intrarea de la Prevent. Tweed se aștepta să găsească întuneric.n schimb, văzu în drum două mașini de patrulă, iar în spatele tufelor, casa în stil victorian era puternic iluminată.
- Oprește! strigă el. S-a întâmplat ceva aici...
Câteva ore mai devreme, doi bărbați tineri își ancoraseră iahtul cam la jumătatea distanței dintre gurile celor două fluvii Beaulieu și Lymington. Era o zi foarte rece și pe Solent se lăsase, înaintea gerului, ceața.
George Day și Charlie Neal lucrau la o agenție de bursă din Londra. Dar amândoi erau pasionați după partidele de pescuit la bordul iahtului. Bătea o briză puternică. Stăteau tăcuți cu undițele în mâini, privind apa.
- E timpul să pornim înapoi la Londra, spuse Charlie fără nici un chef, după ce-și privi ceasul. S-a prognozat ceață în seara asta.
- Nu încă, protestă George. Cred că am prins ceva mare...
începu să înfășoare mulineta, dar captura lui părea să fie trasă spre învelișul carenei iahtului. Era un curent puternic de apă. George încetă să mai tragă de fir, surprins de faptul că cârligul se blocase în ceva. Se aplecă în față. Era ceva la pupa ce se prelungea spre babord. Așteptă, apoi se aplecă mai mult să vadă mai bine.
- Oh, Doamne! Strigă el. Privește!
- Ei, ce e? întrebă celălalt zeflemitor. O bucată de lemn? Tu și capturile tale... Se opri la mijlocul propoziției când corpul plutitor apăru în raza lor vizuală. Charlie reacționa primul. Se aplecă, întinse mâna și se pomeni că ține un smoc de păr negru. George îl ajută.
împreună, ridicară cadavrul pe punte. Albi la față, se holbară la captura lor în timp ce apa inundă puntea. George articula răgușit:
_ isuse! E o fată! Și nu are un braț. Dumnezeule mare! Are un bandaj îmbibat de sânge, care s-a desfăcut. E oribil.
_ £ mai bine să ne întoarcem imediat în port, spuse Charlie. Nu poate să aibă mai mult de douăzeci de ani sau nici atât. Hai s-o acoperim cu ceva. Nu suport s-o văd. Și nu pricep ce-i cu bandajul acela. Hai, hai să mergem. Asta e treaba poliției. Nu mai vin în viața mea aici la pescuit.
La capătul drumului ce ducea spre Prevent, Newman fu oprit de un sergent în uniformă de poliție, care ridică mâna. Tweed sări afară din mașină urmat de ceilalți.
- Cine sunteți? întrebă polițistul.
- Asta ar trebui să te întreb eu.
- Da, domnule? Sunt sergentul McCann. îlcunoașteți pe proprietarul acestei case?
- Da. Sir Gerald Andover. Eu mă numesc Tweed, spuse el întinzând cartea sa de vizită cu General&Cumbria Assurance. îlcunosc și pe comandantul poliției, Mark Stanstead.
- Colonelul Stanstead este înăuntru. Și dumnealor?
Tweed făcu prezentările. McCann era polițistul tipic de țară, la vreo treizeci de ani, cu o față aspră și privire pătrunzătoare. Se uită la Paula.
- V-am căutat, domnișoară Grey. Aș dori să-mi dați o declarație despre descoperirea cadavrului pe care l-ați pescuit din fluviu. Harvey Boyd...
- Asta poate s-o facă și înăuntru, îl întrerupse Tweed. E cam rece. Pot să te întreb ce se întâmplă aici?
- întrebați-l mai bine pe șeful poliției, domnule.
Alți doi polițiști în uniformă stăteau afară în fața ușii de la intrare. McCann se îndreptă spre aleea pe care Tweed o cunoștea atât de bine și care ducea în spatele casei. Polițistul le spuse privind peste umăr:
- Intrăm mai bine prin spate; am descuiat deja. Și poate domnișoara Grey va fi amabilă să-mi dea acea declarație în bucătărie.
Stanstead examina dezastrul din biroul lui Andover. De statură mijlocie, solid, proaspăt bărbierit, avea o claie de păr des castaniu și o față roșcată. Avea în jur de patruzeci de ani. Era îmbrăcat într-un costum albastru. Chipul său avea trăsături inteligente. Se mișca repede.
„Un om, gândi Tweed când fu prezentat, care e obișnuit ca ordinele să-i fie repede executate și are niște ochi care nu scapă nimic."
După ce fu salutat cu căldură, Tweed spuse:
- Treceam pe aici, am văzut luminile și ne-am întrebat ce se întâmplă.
- Vești proaste, Tweed. Doi bărbați ce pescuiau în Solent azi după-amiază au scos din apă corpul unei fete. Comandantul Burgoyne și domnișoara Holmes au identificat cadavrul ca fiind al lui Irene Andover, fiica lui Andover. Nu are un braț. O treabă ciudată. Bucata de braț, care i-a mai rămas de la cot, era înfășurată într-un bandaj.
- Unde e corpul?
- Voiam să-l aduc aici într-o ambulanță ca să-l identifice Andover. Necazul e că nu dăm de Andover, așa că am apelat la vecini.
- Și unde e corpul acum?
- Trebuie să fi ajuns la morga din Southampton.
Tweed îl luă deoparte pe Stanstead. Avură o scurtă discuție în șoaptă. Comandantul poliției dădu aprobator din cap. Se îndreptă către telefonul de pe biroul lui Andover, când Tweed îl ajunse și-i mai spuse ceva tot în șoaptă.
- Mai stai puțin. Locul ăsta e împânzit cu microfoane. Vino un moment afară...
Abia când ajunse în bucătărie, Tweed își aminti că uitase ceva. Paula tocmai semna o foaie de hârtie. Sergentul McCann împăturea hârtia ca să o bage în buzunar. Era mulțumit.
- N-a fost cine știe ce, nu, domnișoară Grey?
- Mulțumită dumitale a fost destul de simplu, sergent, răspunse ea. Tweed îi făcu semn să-i urmeze în grădină. Afară îi întâmpină aerul rece. Se lăsase bruma peste pajiștea largă din spatele casei.
- Intoarce-te repede și du-i pe Newman și pe Nield la mașină, îi ceru el. Nu vorbești nimic până nu ieșiți afară. E în întregime greșeala mea. Uitasem că în întreaga casă sunt instalate microfoane - inclusiv în bucătărie unde ți-ai făcut declarația...
- Am plecat...
- Ce-i cu toate astea? întrebă Stanstead mergând alături de Tweed pe iarbă.
N-avea nici un sens să mai țină secret. Tweed îi povesti despre precedenta lor vizită, când descoperiseră spargerea și microfoanele. Nu suflă însă o vorbă despre scrisoarea lui Gaston Delvaux găsită pe consola căminului, despre betoniera care era cât pe ce să-i omoare și de vizita lor la Buckler's Hard și Moor's Landing.
- Am să trimit pe unul dintre specialiștii mei să scoată aceste nenorocite de microfoane, decise Stanstead.
- Mai bine, nu, spuse Tweed cu fermitate. Lasă-le la locul lor. Poate mai târziu vom putea returna microfoanele celor ce le-au instalat.
- Ai motivele tale să crezi asta?
- Da. Putem începe chiar de acum dacă dorești. Propun să ne întoarcem în birou și să vorbim obișnuit de tare. Ai să-ți dai seama ce trebuie să spui după vorbele mele.
- De regulă știi destul de bine ce faci...
Stanstead îl trimise afară pe sergentul McCann, spunându-i să încuie la loc ușa din spate. Tweed începu imediat să vorbească pe un ton normal.
- Mă îndoiesc că veți rezolva vreodată acest caz, comandante. Eu nu pot pierde prea mult timp cu treaba asta. Am prea multe probleme pe cap. Așa că las toate astea în grija ta, așa cum sunt.
- înclin să fiu de acord cu tine, începu Stanstead intrând în joc. O să ne continuăm investigațiile câteva zile, dar cu corpul fetei pe jumătate mâncat de pești nu cred că o să ajungem prea departe. Se prea poate că întreaga afacere să fie doar un accident. Presupun că o fi ieșit cu barca fără să se priceapă prea bine s-o mânuiască. Mai ales dacă a ieșit singură. Andover e plecat la Devon, așa că o să încercăm să-l contactăm acolo. Mai mult de atât nu putem face.
- Ce se întâmplă? întrebă Newman.
Se întorceau la Passford House. Tweed ședea în față lângă el, iar Paula pe bancheta din spate. Pe Nield îl lăsaseră în urmă.
- Mai întâi, îi răspunse Tweed, l-am convins pe Stanstead să aranjeze un transfer imediat al cadavrului fetei, care, bineînțeles, este intact, mai
puțin brațul, la Londra. Vreau ca patologul nostru, doctorul Rabin, să examineze cadavrul. I-am trimis deja brațul retezat.
- Dar microfoanele?
- După cum știi, când pui la cale o treabă ca asta, trebuie să ai undeva, la o distanță rezonabilă, un echipament de ascultare care să în. registreze imediat tot ce captează microfonul activat prin voce. Nield va face o cercetare discretă a zonei. Trebuie să fie o furgonetă sau un vehicul asemănător prin preajmă. Nield are ordin să-i localizeze, fără însă să fie văzut. Acești oameni, oricine ar fi ei, ucid cu sânge rece.
- De ce ai apelat la doctorul Rabin? îl întrebă Paula.
- N-ai observat? Brațul pe care l-ai găsit în congelator pare să fi fost retezat de un expert în ale chirurgiei. Cel puțin, așa cred eu, cu puținele mele cunoștințe medicale.
- Și ce-o să rezolvăm cu asta?
- Dacă Rabin e de acord cu teoria mea, atunci voi putea să descopăr care anume este acel chirurg care a făcut amputarea.
- Mâine am s-o caut pe doamna Goshawk, cea cu casa din Brockenhurst. Parcă așa ne-a spus amicul nostru, agentul imobiliar din Moor's Landing, domnul Barton.
Nu după mult timp, Paula adormi.
Puțin mai devreme, la Leopard's Leap, Burgoyne, îmbrăcat în smoking și pantaloni bleumarin, se plimba prin încăpere. Se întorsese de la identificarea cadavrului lui Irene Andover. Lee Holmes, care purta o rochie strâmtă, verde, cu un cordon auriu, stătea în fața unei oglinzi de perete periindu-și părul.
- Deci Tweed stă la Passford House, remarcă Burgoyne cu o expresie sumbră.
- Da, confirmă din nou Lee. A trebuit să sun la mai multe hoteluri până să mă gândesc la Passford House. Maurice, de ce mergem acolo să cinăm?
- Ca să fim cu ochii pe el, bineînțeles. Aș dori din tot sufletul să se întoarcă la Londra și să părăsească zona asta. Cu fiecare clipă, devine din ce în ce mai periculos.
- Vrei să spui că poate să intervină în planurile tale, zise Lee ușor amuzată.
Desigur că asta vreau să spun, explodă el. Dacă se află acolo pentru cină, te apropii de Tweed și încerci să scoți cât mai multe de la el.
Vrei să-l seduc dacă e nevoie?
Nu-mi place tonul tău. Faci doar treaba pe care ți-am dat-o. Iar eu o să mă concentrez asupra Paulei Grey.
Iți vei exersa farmecul tău irezistibil asupra ei?
- Nu-mi plac femeile sarcastice.
- După ce stingi lumina se pare însă că nu mai contează, i-o întoarse ea în timp ce se ruja. Când plecăm la Passford House? Pari foarte iritat - e din cauza identificării corpului lui Irene Andover?
- Am văzut multe cadavre la viața mea, spuse Burgoyne cu fața și mai mohorâtă. Dar ai fost prea indiferentă și cred că Stanstead a observat asta.
- Eu sunt gata. Tu?
- Aștept de zece minute să termini.
Vocea începu să-i devină tăioasă și imperativă.
- Luăm Jaguar-ul. Nu putem risca să fim văzuți în Bentley. Și m-am gândit deja la o tactică bună. Oprim la Last Haven și-l invităm și pe Willie. E un bun camuflaj.
- Trebuie să vină și curva aia de Claybourne?
f - Evident. Dar fii politicoasă. Străduiește-te. Măcar o dată...
Pete Nield, îmbrăcat într-o salopetă gri fer, coborî din Sierra și se tupilă printre tufișurile ce împrejmuiau domeniul lui Andover. Purta salopeta ca să nu-și murdărească hainele de oraș, iar griul era o culoare insesizabilă în întuneric.
Oprise mașina în crângul pe care îl folosise Newman cu o seară înainte. Avea mănuși și dădea ușor la o parte ierburile și crengile din fața sa. Pământul era acoperit cu frunze moarte, înghețate. Un pas greșit și zgomotul făcut de strivirea unei crengi s-ar auzi la câțiva iarzi în tăcerea nemișcată a nopții friguroase.
Salopeta era descheiată la fermoar până în talie: putea înșfăca pistolul din tocul de la șold într-o milisecundă. Lăsă în jos altă tufă și rămase încremenit. O mână coborî pe umărul său drept.
- Prieten, șopti o voce familiară. Era Harry Butler.
Nield fierbea. Putea să-l împuște din greșeală. Dar cea mai mare supărare a lui Nield era că Butler apăruse de nicăieri fără să facă nici un zgomot. O să-i spună asta. Mai târziu. Acum aveau o altă prioritate. Când Butler se ghemui lângă el, Nield întinse mâna și-i arătă ceva cu degetul.
- Bună treabă, șopti Butler. Cred că i-ai găsit.
- Taci! Privește...
La douăzeci de pași în urma lui Butler se afla parcată o camionetă mare. Era trasă pe un drum îngust și era camuflată destul de prost. „Treabă de amatori", gândi Nield. Capota mașinii era acoperită cu un subarboret smuls și aruncat peste mașină.
O antenă mare era înălțată printre crengile unui brad, sub care era parcată mașina. Zgomotul pe care îl auzise Nield era cel al antenei care coborî încet până ajunse la același nivel cu acoperișul mașinii.
Nield n-avea nici o îndoială că era mașina în care se afla sistemul de ascultare și de înregistrare la care erau conectate microfoanele din casa lui Andover.
Un om mătăhălos se zări coborând din mașină prin ușile din spate care apoi se închiseră. Þinea în mână un băț lung cu care îndepărta cu grijă urmele de subarboret de pe mașină, înlăturând astfel camuflajul. Se mișcă apoi în jurul mașinii și împrăștie ierburile aruncate. Se întoarse la mașină și urcă, tot în spate, închizând încet ușile.
- Pleacă, șopti Nield. Hai să ne întoarcem mai bine la mașină. Stai puțin - cum ai ajuns aici?
- Cu Cortina mea. După ce am dus coletul la Londra doctorului Rabin. Ia-te după camionetă. Eu îți asigur spatele...
- încă ceva, Harry, spuse Nield în timp ce se întorceau la mașini. Dacă te mai strecori vreodată așa în spatele meu, s-ar putea să am plăcerea să-ți sucesc gâtul. Aveam Walther-ul în mână când ai scos primul cuvânt.
- M-am prins. Acum, hai să ne vedem de treabă. Mă întreb unde ne-o duce camioneta?
Tweed tocmai se spăla pe mâini în camera 2 de la Passford House, când cineva ciocăni ușor în ușă. Deschise cu atenție, ținând un picior în capătul ușii. Apoi se retrase lăsând-o pe Paula să intre. Ea rămăsese la parter pentru a-l anunța pe șeful de sală că vor veni în curând la cină.
_ Avem companie, spuse ea respirând precipitat.
_ Ce drăguț. Și cine ne onorează la ora asta nocturnă?
- înainte de a urca, am aruncat o privire prin bar. Burgoyne, însoțit de frumusețea blondă, se afla acolo...
- Poate ar trebui să mă pregătesc pentru o seară însuflețită?
- Nu știu dacă e cazul să faci glume. Nu sunt singuri. Willie Fanshawe și Helen Claybourne sunt cu ei.
- Bun. Atunci mergem împreună să bem ceva și mai vedem ce se întâmplă. Poate treci pe la Newman să-l avertizezi. Spune-i cum stau lucrurile. Îi sugerez să cineze singur.
- Nu ți se pare stranie prezența celor patru?
- Mi se pare straniu că Burgoyne, după ce mai înainte a identificat cadavrul lui Irene, a ieșit să bea ceva. Ca să nu mai vorbim de Lee Holmes. Le lăsăm lor inițiativa, să vedem ce vor face...
După zece minute intrară în barul hotelului. O încăpere confortabilă, dreptunghiulară, în care barul era așezat în fundul sălii. Lee Holmes sări imediat în întâmpinarea lui Tweed, cu paharul în mână, legănându-și picioarele lungi. O ignoră pe Paula.
- Domnule Tweed, ce minunat! Asta chiar ne dă prilejul să punem la punct o legătură amoroasă la Londra.
Dădu cuvântului „legătură" o notă seducătoare. îlluă de braț pe Tweed și-l conduse spre bar.
- Paharul meu e gol.
- Ce bei?
Tweed se opri când ajunseră în dreptul mesei de la fereastră, unde stătea Burgoyne cu Fanshawe și Helen Claybourne.
- Aveți ceva împotrivă? îi întrebă el.
- Cel mai bun învinge întotdeauna, remarcă sarcastic Burgoyne. Nu părea foarte încântat. Paula observă asta.
- Dar, vă rog, nu mă luați în seamă, adăugă el. Sunt neimportant. Paula rămăsese în picioare când Willie sări cu o figură radioasă și veni s-o ia protector de braț. O conduse spre locul unde stătuse Lee, lângă Helen Claybourne.
- Ce plăcere să te revăd, Paula! Pot să-ți spun Paula? Bine. Eu sunț Willie. După cum vezi, ne chinuim cu o sticlă de Laurent Perrier. Sau poate că preferi altceva?
- Șampania este băutura mea preferată, mulțumesc. „Iar începe", gândi ea.
Willie continuă să vorbească cu mare vervă - cuvintele i Se rostogoleau unele după altele din gura sa mare și zâmbitoare. Privi spre bar de unde se auzea râsul lui Lee - avea un râs cristalin, plin de vioi-ciune. Tocmai făcea o piruetă și părul i se revărsase peste umerii dezgoliți. Privirile tuturor bărbaților din bar o studiau pe furiș dacă erau cu soțiile lor.
- O mulțime de bule acidulate, spuse Lee, și după cum merg lucrurile - cu tine alături - voi sfârși prin a mă simți exact ca unul dintre aceste balonașe... Paula ciocni cu Willie și o privi pe Helen pe deasupra paharului din care sorbea. Spre deosebire de Lee, Helen purta aceeași îmbrăcăminte din seara precedentă. Era o tentă de sobrietate în combinația aceea de mandarin - culoarea eșarfei și fusta plisată.
„E exact genul femeii de afaceri", gândi Paula aprobator. O compară cu Lee care era esența unei joie de vivre.
Helen se uită spre bar în timp ce Lee râdea. Cu paharul din nou plin, Lee își încolăcise brațul gol în jurul brațului lui Tweed, ca să poată bea unul din paharul celuilalt. Ochii ei verzi străluceau privindu-l pe Tweed, care în schimb se uita la ea cu un fel de înțelegere.
- Sunt o fată veselă, se destăinui ea. Cred că viața ar trebui să fie amuzantă. Iar împreună am putea s-o facem să fie așa... Pot spune după ochii tăi că ești un om cu multe secrete.
- Ce vrei să știi despre mine? o întrebă Tweed amabil.
- Ești căsătorit. Da. Dar nu cred că mai trăiești cu soția ta, spuse ea strângându-i brațul. Hai, recunoaște. Am dreptate?
- Probabil ești ghicitoare, observă Tweed. Asta a fost cu mult timp în urmă.
- Te deranjează amintirea ei?
- Nu tocmai. E de domeniul trecutului. Iar eu trăiesc în prezent. Ea atinsese un punct sensibil, dar el fu surprins că nici măcar nu-l deranjase. Făcuse oare cercetări? Nevastă-sa fugise cu un grec milionar în America de Sud în urmă cu o sută de ani. Poate era doar intuiție feminină. Lee adăugă solemn:
_ Ești un tip interesant. Trăiești întotdeauna în prezent. Asta e și deviza mea, spuse ea ducând paharul la gură.
_ Ai un locșor plăcut la Londra? îl întrebă. Poate îți fac o vizită. Mi-ar plăcea.
_ Poate că mai întâi ar trebui să luăm masa, spuse Tweed evaziv. Te înțelegi bine cu Burgoyne?
- Iți poți imagina vreo femeie care să facă asta?
La masa de la fereastră, care dădea spre parcarea iluminată și spre pajiște, Paula se hotărî să arunce o bombă. Dar Helen i-o luă înainte, după ce privi din nou spre bar.
- Problema lui Lee este că ea trebuie să fascineze fiecare bărbat în parte. Este o manie a ei și se pare că-l are deja în palmă pe prietenul dumitale.
- E oricum o palmă frumoasă, adăugă Paula calm. După care aruncă propria-i bombă:
- Am auzit că tu și comandantul de brigadă ați identificat corpul adus de mare. Și era cadavrul lui Irene Andover.
- De unde naiba ai auzit asta?
Burgoyne o privi fix pe Paula. Tonul său era tăios, de parcă s-ar fi adresat unui soldat din subordine. Se aplecă în față și spuse:
- Presupun că Tweed este sau a fost negociatorul recompensei, încercând s-o facă pe intermediarul între Andover și răpitorii fiicei sale.
- Răpitori? Paula părea blocată.
- Bine, dar e evident, tună Burgoyne în maniera sa dură.
- în ultimele trei luni, Andover a decăzut fizic și moral. O umbră, a ajuns o umbră a celui care a fost Andover. Și toate coincid cu dispariția lui Irene, motivă el.
- Mi se pare că spuneați că e plecată cu prietenul ei, un francez, spuse Paula.
- Atunci nu apăruse cadavrul ei, nu știam că e moartă. Am încercat cu toții să păstrăm tăcerea.
- Maurice, interveni Willie, vorbești prea tare. Nu cred că s-a aflat până acum de asta, dar, dacă continui astfel...
- Lasă asta, îl repezi comandantul de brigadă, dar coborî vocea. Iar tu ai fost atât de orb, încât n-ai văzut ce se petrece la ușa ta.
- Habar n-am avut, protestă Willie. Ce-s toate astea despre un corp pescuit din mare? Sunt complet pe dinafară.
- întotdeauna ești, spuse Burgoyne cu brutalitate.
Paula se înfurie - Willie era evident șocat. Luă o gură de șampanie ca să-și ascundă tulburarea. Burgoyne era bine montat. Reveni la Paula.
- Șeful tău a făcut un adevărat talmeș-balmeș în tot timpul ăsta. Biata fată ar fi putut fi salvată dacă nu s-ar fi amestecat - la cererea lui Andover, cred - și nu s-ar fi tot fâțâit pe aici ca un proverbial taur într-un magazin de chinezării.
- De obicei, știe ce face, replică Paula încet străduindu-se să-și țină firea.
- Toate astea mi se par șocante și teribil de neliniștitoare, se plânse Willie cu o voce înăbușită. Nu vreți să mă puneți și pe mine în temă cu ce se petrece aici?
In acel moment interveni Helen. Singurul semn că Burgoyne o agasa era piciorul pe care-l mișca întruna.
- Willie, o mare parte din astea sunt zvonuri. Maurice nu e în toane bune în seara asta. N-ai absolut nici un motiv să te necăjești. Vom afla probabil în curând, și din surse mult mai credibile decât comandantul de brigadă, ce s-a întâmplat de fapt. Credeam că am venit aici să ne distrăm în seara asta.
Zâmbi rece. Paula îl văzu pe Willie relaxându-se. El o privi și îi umplu paharul.
- Helen are dreptate. Suntem aici ca să ne simțim bine, și de acum ne vom distra.
Privi paharul Paulei.
- îmi pare rău, dar s-a cam terminat. Am băut-o pe toată.
- Da, spuse Helen privind spre Burgoyne. Maurice, nu crezi c-ar fi cazul să comanzi altă sticlă? Credeam că tu ești gazda.
- Nu-mi place. Lee l-a sufocat de-a binelea pe Tweed, mormăi Burgoyne.
- Maurice, te rog, cere altă sticlă, repetă Helen.
Spre surprinderea Paulei, Burgoyne se conformă imediat și-l chemă pe chelner. Din acel moment tensiunea dispăru. Willie începu să ovestească despre aventurile sale în Extremul Orient. Comandantul afișa un aer plictisit ce sugera că mai auzise toate astea de multe ori. elen se lăsă pe spate pe canapea, scoase stiloul și un ca rnețel și începu să mâzgălească ceva.
In sfârșit, Tweed o aduse pe Lee înapoi la masă. Avea ochii strălucitori și se adresă lui Burgoyne în timp ce-și trase un scaun.
- N-ai de ce să te îngrijorezi. Am adus-o înapoi întreagă.
- De ce aș fi îngrijorat? ripostă comandantul de brigadă.
Tweed o invită pe Paula la cină și aleseră o masă destul de departe de cea la care era Newman.
- Mai bine să nu afle nimeni că suntem împreună, îi răspunse Paulei care îl întrebă de ce. Ai aflat ceva?
- Foarte multe. Vei fi surprins. Ba, chiar șocat...
11
Urmărind îndeaproape camioneta, Nield și Butler trebuiau să-și folosească întreaga măiestrie în ceea ce se dovedi a fi o misiune amăgitoare. Camioneta își continuă drumul, apoi o luă la dreapta și dispăru în noapte pe B3o55 către Brockenhurst. Nield ieșise cu Sierra lui din dumbravă la timp ca să vadă mașina părăsind drumul. Era bucuros că rămăsese ceva mai în urmă.
Un Land Rover, în care se afla doar șoferul, apăru dintr-o parte, din câmp, și se intercala la mică distanță, în spatele camionetei. Se părea că benzile pe care le transporta camioneta erau foarte importante - destul de importante pentru a fi păzite.
Intr-o porțiune a drumului izolat, Butler, care venea în urma lui Nield, zări și el Land Rover-ul în lumina lunii care apăru pentru o clipă. în fața acestuia camioneta gonea pe șosea spre destinație. Ajunse și el la aceeași concluzie ca și Nield.
„Unde naiba vă duceți?" se întrebă el cu voce tare.
Avea o ușoară bănuială în legătură cu locul unde trebuia să ajungă, când camioneta o luă spre dreapta pe A337 la Brockenhurst și continuă în viteză spre nord, spre Lyndhurst. Drumul era drept ca o panglică. Pe ambele părți se întindeau mlaștini singuratice în care sclipeau razele lunii.
La acea oră - și în acea perioadă a anului - șoseaua era pustie cu cât se înfundau mai mult în New Forest. Brazii acoperiți cu o mantie de brumă semănau cu pomii de Crăciun.
Dincolo de Cadnam, când camioneta îndreptându-se spre nord-est și depășind Winchester intră pe șoseaua M3, Butler începu a bănui că ultima destinație trebuie să fie Londra. Butler și Nield începură să se joace de-a capra, depășindu-se unul pe altul pentru a deruta pe ceilalți și entru a înlătura suspiciunea de a-i fi urmărit.
din când în când, Butler trecea în viteză pe lângă cele trei mașini din față și se depărta un timp, privind luminile lor în oglinda retrovizoare.
„Unde dracu mergeți?" se întrebă iar.
După un timp, Nield depăși toate vehiculele, inclusiv Cortina. Butler se lăsă întrecut de cele două mașini din spate și rămase ceva mai în urmă. Repetară figura de câteva ori până ajunseră la Londra.
La intrarea în oraș, rămaseră amândoi în urmă, în spatele Land Rover-ului. Când traversară podul Albert, era noaptea târziu. Nield încercă să-și amintească unde îl mai văzuse pe șoferul Rover-ului.
„Pentru că te-am mai văzut undeva, amice, își spuse el. E ceva în legătură cu felul în care te miști."
Puțin mai târziu, se aflau pe Fulham Road, luând-o repede la dreapta și spre nord. Butler încetini în timp ce Land Rover-ul opri în spatele camionetei ce staționa. Trecu pe lângă ei fără prea mult zgomot ca să nu atragă atenția. Nield opri după un colț. Erau în mijlocul sinuoasei Bol-tons, una dintre cele mai prestigioase zone ale Londrei.
Nield îl privi pe șoferul Land Rover-ului care încă purta pe cap o cască de protecție. Coborî din mașină și merse spre camioneta care își deschise ușile din spate. La lumina lămpii de stradă, Nield văzu pe bărbatul masiv care îi înmâna șoferului un pachet de vreo jumătate de duzină de cutii rotunde subțiri. Era exact genul de cutii care conțin casete - casetele pe care le înregistrase probabil în timp ce stătea în apropierea casei lui Andover.
„Deci, cine locuiește aici?" se întrebă Nield.
Șoferul împinse porțile de fier forjat și se grăbi pe alee spre scările de Piatră ce duceau către unul dintre magnificele castele situate la intersecția din The Boltons. Mort după o țigară, Nield așteptă cu răbdare fară să scoată pachetul din buzunar.
Șoferul reapăru după puțin timp. Camioneta plecase deja. Bărbatul urcă la volanul Land Rover-ului și plecă și el. Nield mai așteptă un timp, după care coborî și se apropie de intrarea vilei unde pe o plăcuță
era trecut numărul 185. Pe al doilea stâlp al porții se afla o firmă. I MOONGLOW REFUGEE AID TRUST INTERNATIONAL.
Privi în spate și-l văzu pe Butler apropiindu-se. Plecă din fața porți; și făcu câțiva pași înainte de a-i vorbi.
- Moonglow. Aici au fost aduse câteva cutii. Sunt convins că erau I pline cu casetele înregistrate.
- Atunci, să le facem o vizită. Se văd o mulțime de lumini. Tu du-te la mașină. Te țin la curent cu ce se întâmplă...
Butler se înapoie unde își parcase Cortina. Deschise ușa din spate și luă o haină ponosită și o șapcă. își trase haina peste geaca de vânt și-și puse șapca trăgând cozorocul pe frunte. Luă o geantă mare de pânză de sac galbenă, în care se găseau mai multe ziare. Puse geanta pe umăr. Era un truc pe care îl mai folosise.
Se întoarse la numărul 185, împinse porțile, se strecură de-a lungul aleii. Urcă scările, apăsă pe sonerie și așteptă. Þinea într-o mână o grămadă de ziare. Se aprinse o lumină deasupra verandei, apoi se auzi I zgomotul a trei încuietori. „Greu de trecut", observă el. Se auzi un lanț. Când ușa se deschise, Butler văzu o femeie înaltă și slabă, îmbrăcată în negru, care-l privea cu o față întunecată. Þinea un Walther ațintit spre pieptul lui. Făcu un pas înapoi, aparent înfricoșat, și spuse cu vocea tremurândă:
- Nu trebuie să vă alarmați, doamnă. Și... armele mă fac să mă tem. Dacă mă împușcați, am să mor... Iar eu n-am nici măcar un briceag la mine...
In timp ce turuia, se uită în holul larg din spatele ei. în fund, niște scări în spirală duceau la etaj. Era slab luminat. Văzu un bărbat solid coborând încet scările. Pășea foarte atent. Se opri când ajunse jos. Lumina din hol se reflecta în ochelarii ce îi purta pe nas. Păreau a fi de aur. Ochii din spatele lentilelor erau nevăzuți, lucru care îl derută.
- Ce vrei? întrebă răstit femeia cu pistolul.
- Distribui ziarul local. E gratis. Vă informează ce se întâmplă pe aici. Noile regulamente de parcare. Și un afacerist vrea să pună mâna pe unele case de pe-aici și să le facă hoteluri. Și nu vreți asta, nu?
- Ce se întâmplă, doamnă Kramer?
Vorbise bărbatul cu ochelari. Avea un fel ciudat de a vorbi. Pronunța fiecare cuvânt cu mare precizie și se oprea înaintea fiecărei vorbe- Vocea era joasă, dar Butler auzi totul clar. Găsi că vocea era la fel de derutantă ca și felul în care se mișca omul.
_ Nimic, domnule, răspunse ea întorcându-se. Un individ care distribuie ziare gratuit.
_ Noaptea, la ora asta? continuă vocea. Mi se pare destul de ciudat, într-adevăr, foarte ciudat.
- Sunt angajat numai noaptea, răspunse Butler ridicând vocea. Dimineața, am altă slujbă.
- Expediază-l, doamnă Kramer.
Pauzele dintre cuvinte erau chiar mai pronunțate. Și mult mai tulburătoare. Dar Butler nu era omul care să se lase impresionat oricum.
- Cară-te! se repezi doamna Kramer. Să nu mai calci pe aici. Nu ne interesează gunoaiele.
Ușa i se trânti în nas înainte ca Butler să mai apuce să zică ceva. Rămase pe loc ascultând zgomotul lanțului și a celor trei încuietori. Apoi se întoarse pe alee târându-și picioarele. Un minut mai târziu îi povestea totul lui Nield și hotărâră că e cazul să se întoarcă de îndată la Park Crescent.
12
După ora unsprezece noaptea, Butler și Nield ajunseră la sediul SIS din Park Crescent de lângă Regent Park. George, fost NCO și care activa pe post de pază, îi strigă în timp ce se îndreptau spre scările ce duceau la biroul lui Tweed de la etajul întâi.
- Monica e încă aici. A cerut mâncarea sus. Mă îndoiesc că o să se bucure să vă vadă...
Deschiseră ușa și intrară. Monica, asistenta de încredere a lui Tweed, era o femeie de vârstă incertă, cu părul sur, strâns într-un coc. Ridică privirea spre ei. Avea o grămadă de dosare în față și tocmai întindea mâna după telefon.
- Bună, Monica, spuse Nield bine dispus. Avem ceva pentru tine. Ca să nu te mai plictisești!
- Să mă plictisesc! spuse Monica cu falsă indignare. Tweed mi-a lăsat de lucru pentru o săptămână. Să aflu tot ce se știe despre Sir Gerald Andover, comandantul de brigadă Burgoyne și Willie Fanshawe. Notele de plată pentru convorbirile mele cu Extremul Orient vor fi înfricoșătoare. Am încercat să dau de Philip Cardon, agentul nostru din Hong Kong. Va veni în curând acasă. Pentru informarea voastră, pot s-o fac și fără treburile voastre.
Ii plăcea de Pete Nield. Glumea adesea cu el și, în secret, era de-a dreptul cucerită de ochii lui negri și de aerul său degajat. Nield zâmbi și continuă.
- Mai bine, notează-ți. Tweed va avea nevoie de asta. Gata? Moon-glow Refugee Aid Trust International. The Boltons, 185. Tot ce poți afla despre asta și cine conduce afacerea.
NAVELE FANTOMA
113
_ Moonglow? Monica își încruntă fruntea în timp ce nota. Am auzit undeva de ei- The Boltons? Trăiesc pe picior mare, chiar prea mare pentru o organizație caritabilă.
_ Am făcut un drum foarte lung, interveni Butler. Ne-ar prinde bine o ceașcă de ceai.
_ Știți unde e ceainicul. Așa că descurcați-vă singuri. N-am timp să mă ocup de voi. Și pentru că tot veni vorba, aș bea și eu una...
Când cei doi ieșiră, Monica se încruntă din nou. Răsucea absentă capacul stiloului.
„Moonglow, își spuse. Am auzit de tine lucruri urâte care însă nu s-au putut dovedi. Am să te disec până la oase."
Monica nu era singura care lucra la ora aceea. La numărul 185, The Boltons, doctorul Wand stătea în camera care servea drept sală de proiecție. Lumina era foarte mică și abia se vedea. Doctorul Wand prefera întunericul.
In noaptea asta se uita la un film. Doamna Kramer introducea benzile înregistrate într-un aparat și el asculta conversația ce avusese loc la Prevent. Þinea capul puțin aplecat într-o parte în timp ce memora ceea ce se spunea.
Doamna Kramer îl privea dintr-o parte. Ochelarii străluceau în lumina slabă a unei aplice de perete. Wand zâmbea, un zâmbet cu buzele strânse, total lipsit de căldură umană. Chiar și ea, care îl cunoștea bine, era înfricoșată de acel zâmbet.
m După ce se termină și ultima casetă, Wand se ridică încet în picioare. Îi dădu instrucțiunile cu vocea înceată și blândă.
- Ia imediat legătura cu Vulcan. Cred că de acum trebuie într-adevăr să-l supraveghem foarte atent pe acest om numit Tweed. Comunică-i asta de îndată lui Vulcan. Eu mă duc în birou să verific unele detalii în legătură cu Operațiunea Long Reach.
- Voi telefona imediat, domnule.
- Te rog.
D-na Kramer ieși în grabă din cameră. N-avea idee cine era Vulcan; îi știa numai numărul de telefon. Nu știa, de asemenea, nici ce însemna Operațiunea Long Reach. Și învățase că nu era indicat să-i pui întrebări doctorului Wand. Oamenii care făcuseră această greșeală dispăruseră.
La Passford House, în dimineața următoare, Tweed îi anunță că pleacă imediat la Londra. în camera 2, Newman o privi pe Paula surprins. Erau adesea luați pe nepregătite de hotărârile bruște ale lui Tweed..
- Mă întorc singur cu Ford-ul, continuă Tweed. Paula vrea să verifice cine este doamna Goshawk, care, după spusele agentului imobiliar are o casă de vânzare la Brockenhurst. Vreau s-o protejezi, Bob. Poți să o duci peste tot unde e cazul cu Mercedes-ul tău?
- Sigur. Dar ce urmărești? Ai vreo idee despre ce se întâmplă?
- Să reluăm faptele, spuse Tweed numărând pe degete. Unu; Harvey Boyd care era agentul nostru, a fost probabil asasinat pe fluviul Lymington.
- Asasinat? întrebă Newman. Pe ce te bazezi?
- Faptul că jumătatea din dreapta capului i-a fost retezată are nevoie de unele explicații. O privi pe Paula. Și am deplină încredere în capacitatea ta vizuală. Sunt convins că ai văzut ceva în ceață înainte de așa-zisul accident.
- Ca reporter privesc asta totuși ca pe o prezumție, insistă Newman.
- Nu e o prezumție, replică Tweed tăios, faptul că în două rânduri cineva a încercat să ne omoare. Betoniera mobilă și elicopterul care a aruncat uleiul în fața mașinii noastre. Undeva, pe traseu, la Andover, Burgoyne sau Fanshawe am spus ceva sau am pus o întrebare care a atras după sine aceste atacuri. Deci, ne bazăm pe ceva. Ãsta-i punctul doi.
- Nu-l poți include și pe Andover după cele întâmplate fiicei sale, protestă din nou Paula.
- Nu-l șterg de pe listă, pentru că am văzut caracterizarea pe care i-a făcut-o Monica. îmi amintesc că am auzit ceva ciudat în legătură cu Irene. Și punctul trei: sunt sigur că ceva nu e în ordine cu satul acela izolat de la Moor's Landing.
- Asta este o presupunere, obiectă Newman.
- Zău? Vocea lui Tweed era din nou dură. De când avem de-a face cu un agent imobiliar care nu e interesat să vândă imobile? Și ei încearcă s-o scoată pe bătrâna Garnett din ultima căsuță rămasă. E straniu că Barton n-a spus că, dacă am mai putea aștepta puțin, s-ar putea să devină disponibilă căsuța ei.
- Era un loc neobișnuit, acceptă Newman.
Și, în cele din urmă, punctul patru: Irene se pare că a fost răpită. Otuși, Andover mi-a șoptit că nu s-a cerut nici o recompensă. După circa trei luni.
Vezi vreun plan schițându-se? întrebă Paula, Sunt cu totul în necunoscut, recunoscu Tweed. Am în mână o iadă de piese, dar care nu se îmbină. Mai am nevoie de câteva ca să completeze tabloul. Și acum, spuse el luându-și valiza deja făcută, tre-ie să plec la Londra. Aveți mare grijă. - Ne vedem la Londra, îl asigură Paula. Tweed se întoarse brusc.
Am omis punctele cinci și șase. Dosarul pe care mi l-a încredințat idover. Și scrisoarea de la Gaston Delavux, geniul armamentului și membru al grupului consultativ de experți al INCOMSIN. S-ar putea să la Bruxelles în următoarele douăzeci și patru de ore.
April Lodge, casa doamnei Goshawk, era o mică construcție în stil torian de la periferia orașului Brockenhurst. Newman și Paula con-îiră că e mai bine ca Paula să viziteze singură casa. După ce trecură i proprietate, Newman opri mașina în afara drumului.
Trebuia să aibă grijă de Paula, așa că Newman o urmă de la distanță . rămase pe drumul de țară, ascuns de o pădurice de brazi. Când Paula dispăru, își verifică arma. De o parte și de alta a drumului erau câmpii întinse, îngrijite. Erau acum acoperite cu o pătură strălucitoare de chiciură. Casa era exact ca în fotografia pe care o văzuse în biroul lui Barton. Urcă scările de la intrare și trase de mânerul lustruit al clopoțelului.
- Doamna Goshawk? întrebă ea.
Ușa, care avea un geam din sticlă mată în partea de sus, se deschise, fața ei apăru o femeie trecută de cincizeci de ani, bine îmbrăcată, după părul castaniu, coafat, Paula ghici că venise de la coafor.
- Da, îi zâmbi femeia. Sper că nu vindeți ceva.
- Dimpotrivă. Doresc să cumpăr această casă.
- Dar nu e de vânzare. Ce v-a făcut să credeți că ar fi?
- Este prezentată în colecția domnului Barton, ca fiind de vânzare, vorba de agentul imobiliar de la Moor's Landing.
Dar, e ridicol, se înroși doamna Goshawk. îmi pare rău că am fost nepoliticoasă. Vreau să spun că ridicol e individul acela grosolan,
Barton. M-am decis să nu mă mut. I-am comunicat asta acum mai bine de un an și mi-a promis că o scoate de pe piață...
- Eu zic să ne întoarcem la Moor's Landing, hotărî Newman după ce ascultă relatarea Paulei. Știam eu că ceva nu e în regulă cu tipul ăla, Barton.
- Ceva nu e în regulă în general. Ce anume, nu știu. Poate că n-ar fi rău să mai schimbăm o vorbă cu doamna Garnett.
- Să ajungem mai întâi acolo să vedem care e situația.
Newman conducea acum pe drumul care ducea spre Beaulieu. Era o dimineață strălucitoare, cu un cer albastru senin și iarăși foarte frig. Copacii erau îmbrăcați în chiciură. Newman trecu în viteză prin fața lui Prevent și a celorlalte două case.
Paula studia harta. Ca să ajungă cu mașina la Moor's Landing, trebuia să treacă prin Beaulieu, să traverseze fluviul, apoi s-o ia spre sud pe un drum de țară care trecea și printr-o localitate mică, numită Exbury. Ca să ajungă însă la Moor's Landing, trebuia să părăsească acest drum cu câteva mile mai înainte. îlghidă pe Newman și după trei sferturi de oră intrară în sat. Când ajunseră la prima căsuță, Newman opri.
- Ce ciudat! spuse Paula când coborî din mașină.
- Ce anume? întrebă Newman.
- Firma agentului imobiliar a dispărut.
- Așa e. Poate au dat-o jos s-o vopsească. Am văzut că era scorojită rău.
- Da, și chiar m-a surprins asta. îmi imaginam că ar fi trebuit aranjată un pic ca să arate în ton cu satul.
Se duse la a patra casă pe dreapta și împinse poarta. Newman o urmă după ce aruncă o privire în stradă. Din nou era pustie. Paula îl prinse de braț.
- Perdele noi la geamuri. Ieri nu erau.
Ridică ciocănelul de pe ușă și bătu de câteva ori. Un om străin deschise ușa și se uită la Paula. Era îmbrăcat elegant, avea în jur de douăzeci și opt de ani, proaspăt bărbierit și cu un zâmbet plăcut. O izbi un miros de parfum.
„Sper că nu e..." gândi ea înainte de a spune repede:
- Am venit să-l vedem pe domnul Barton, agentul imobiliar.
- Domnul cine?
_ Barton, agentul imobiliar. Avea o firmă aici, afară.
, îmi pare rău, dar nu înțeleg. Eu locuiesc aici. Mă numesc Martin, poate ați greșit satul. Nu e nici un agent imobiliar aici de când s-a vândut satul, după câte știu.
Dar am fost aici ieri, insistă Paula neliniștită. Și ne-am întâlnit cu domnul Barton.
- Așa este, confirmă Newman din spatele ei.
- Are biroul în camera asta din față, reveni Paula. E sumar mobilat, are pereții albi, iar pe unul dintre pereți e un panou cu casele de vânzare. O măsuță joasă și niște scaune pliante.
- Dar asta n-are nici o logică, răspunse Martin, cu o urmă de îngrijorare în voce. Asta e casa mea, adăugă, și se uită la Newman. Doamna face o confuzie.
■ - Atunci ar fi prea mult dacă v-am cere să ne lăsați să vedem camera de la intrare? insistă Paula.
- Dacă asta vă va convinge, înălță Martin din umeri. Intrați. îmi cer scuze pentru mirosul de parfum. Soția mea a vărsat azi-dimineață o sticlă pe masă...
Paula intră urmată de Newman, care ținea în mână o țigară neaprin-să. Se opri uluită. în fața ei era o cameră elegantă, mobilată în stil scandinav. Pereții erau acoperiți cu lambriuri de stejar. Privi în jur neajutorată. Newman scăpă țigara care se rostogoli până la un perete și se aplecă s-o ridice. Martin ridică mâinile.
- Satisfăcuți? încercați în satul Exbury. Drumurile sunt cam încâlcite pe aici.
| - Mulțumesc, domnule Martin, spuse Paula cu răceală. Ajunseră la poartă. Auzi închizându-se ușa în urma lor.
- M-am țicnit? îl întrebă Paula pe Newman. E genul de experiență pe care o ai în vis.
- Nu-i vis, spuse Newman întunecat. Mai curând un coșmar. Hai să vorbim cu doamna Garnett. Ea știe câte ceva din ce se întâmplă pe aici.
- Ce naiba se întâmplă? întrebă Paula. Uită-te la ușa doamnei Garnett. E vopsită în violet strălucitor. Ieri era nevopsită și n-avea nici o culoare.
- Hai s-o întrebăm.
Paula străbătu repede aleea. Atinse ușa și văzu că vopseaua uscată. Apăsă pe butonul soneriei și așteptă. Ușa se deschise, și un bărbat, îmbrăcat într-un costum de zi, apăru privind-o.
„Până în treizeci de ani", ghici ea.
Brunet, părea mai distant.
- Da, ce este?
- Vreau să o văd pe doamna Garnett, vă rog.
- Cu siguranță n-o veți găsi aici, spuse el cu o urmă de accent ame-rican. Am înțeles că a plecat la un azil pentru bătrâni. Nu știu unde.
- Vreți să spuneți că a plecat peste noapte? întrebă ea.
- Dumnezeule, nu! Eu sunt aici de mai mult timp.
- Mă numesc Porter, interveni Newman. Am putea afla cum vă cheamă?
- Hartford, dacă vă interesează. Dar sunt foarte ocupat, așa că, dacă n-aveți nimic împotrivă...
- Dar am ceva împotrivă, se repezi Paula. Doar ieri...
- Am făcut o greșeală, spuse Newman apucând-o strâns de braț. Drumurile pe aici sunt cam întortocheate. Evident că am luat-o pe un drum greșit. Ne pare rău că v-am deranjat, domnule Hartford.
- Folosiți o hartă data viitoare.
Paula rămase nemișcată când ușa se închise în nasul ei. Newman, ținând-o încă de braț, o trase pe alee și o conduse la mașină. Izbucni înainte de a porni mașina spre Passford House.
- Nu prea m-ai ajutat. în fond, la naiba cu toate!
- E o zonă cam izolată, îi aminti Newman. N-ai de unde să știi cât de mulți oameni sunt aici. Și au dispărut atâția de la Moor's Landing. Uneori discreția e mai de preț decât curajul.
- Cum dracu' să dispară așa? strigă ea. Ce crezi că i s-a întâmplat bietei doamne Garnett? Era un sărman suflet singur și bătrân. Ce i-or fi făcut?
Newman se uită din nou în oglinda retrovizoare. Nu erau urmăriți-Voia să ajungă la un drum principal cât mai repede cu putință. Paula repetă întrebarea.
- Ce i-au făcut?
- Mă tem că ceva iremediabil. E cazul s-o ștergem cât mai repede de aici. Plecăm chiar azi la Londra.
- Vrei să spui că au omorât-o, nu?
- Cred că da. Problema este cine și de ce?
Se afla în drum spre Londra când Tweed se convinse că cineva îl urmărește. Observase asta de mai mult timp. Era un Land Rover corldus de un bărbat care purta o cască de protecție.
I se părea cunoscut. Ca și Nield, nu putea preciza unde îl mai văzu-se- în ciuda încercărilor de a nu fi văzut, Tweed îl observase imediat ce părăsise Passford House.
Se gândi atunci că asta era interesant - sugera clar că oricine i-ar fi dat instrucțiuni șoferului, știa sigur că persoana căutată locuia la Passford House.
„Ceea ce, își spuse Tweed, ne duce din nou la cei trei din New Forest. Și nu sunt de ignorat nici Lee Holmes și nici Helen Claybourne, pentru că nu e exclus ca una din ele să lucreze sub controlul cuiva." Tweed nu încercă să scape de Land Rover. Mașina îl urmări până în oraș, în zona Baker Street. Merse la garajul de unde cumpăra de obicei benzină și-i strigă mecanicului.
- Ceva nu merge la accelerație, cred. Poate greșesc, dar aruncă totuși o privire. Câteva ore n-am nevoie de mașină.
- Mă uit cu atenție, domnule, îl asigură mecanicul. ; - Se pare că o să plouă, remarcă Tweed.
Deschise portbagajul și scoase un Burberry cam uzat și o pălărie din piele de căprioară. înmânând cheile mecanicului, își puse trenciul și pălăria. își scoase ochelarii înainte de a ieși în stradă. Porni spre Re-gent's Park fără să privească în urmă. După câteva minute se opri într-o stație de autobuz și, pretinzând că se uită la orarul mașinilor, privi înapoi. Nu văzu nici urmă de Land Rover sau de șofer.
„O să aștepți mult și degeaba, băiete", își spuse el încet.
Traversă strada și se îndreptă spre Park Crescent unde urcă scările unei clădiri, pe care era înscrisă firma GeneralCumbria Assurance. Când intră în birou, Monica sări în picioare.
- Am vești pentru tine... și să nu-mi spui că le știi deja, pentru că nu te cred.
13
Câteva ore mai târziu, la The Boltons, doctorul Wand stătea în biroul său imens. Cerul londonez era acoperit și draperiile erau trase pe jumătate la ferestrele din spatele său. O lampă de birou era singura sursă de lumină din încăpere. Interfonul de pe biroul mare stil Regence sună și el apăsă pe buton.
-Da?
- Mesagerul pe care îl așteptați a sosit, domnule.
- Spune-i să aștepte un minut, două. Iți spun eu când sunt gata. Așezat la birou pe scaunul turnant, cu fața spre ușă, mâinile mari ale lui Wand începură să împăturească hărțile la care se uitase - hărți ale Europei de Vest. Umbla încet cu ele, cu multă atenție. Acoperi cu sugativa lista pe care o avea alături. Apăsă din nou pe buton.
- Trimite-l înăuntru, te rog, doamnă Kramer.
Wand se lăsă pe spate în scaun, ieșind din raza de lumină. Se uită la ușa care se deschise și care, după ce vizitatorul său intră, se închise la loc. Wand își strânse pumnul în umbră.
- Așază-te și dă-mi raportul. Cu precizie.
Scaunul sculptat, lipsit de confort, se afla la șase picioare în fața biroului. Când omul se așeză, Wand împinse cu mâna veioza, astfel încât lumina să bată chiar în ochii celui de pe scaun. Bărbatul ridică repede mâinile ca să se apere, apoi le coborî.
- L-am urmărit pe Tweed de la Passford House, conform instrucțiunilor și...
- A bănuit că-l urmărești?
- Sunt sigur că nu...
_ N-aș fi chiar așa de sigur. Spune mai departe.
- L-am urmărit până la Londra fără să-l pierd o clipă din ochi...
- Nu-mi place ce urmează. Zi mai departe...
Ochii erau inexpresivi în spatele ochelarilor cu rame de aur, iar vizitatorul nu putea ghici reacțiile lui Wand. Dar îi vedea gura, care pentru scurt timp se strâmbă într-un zâmbet neplăcut. Zâmbetul acela îl umplea de presimțiri negre.
- A mers la un garaj din Baker Street. Am rămas afară să-l aștept. Dar n-a mai ieșit. După un timp am coborât din mașină și am intrat în garaj. L-am păcălit pe mecanic că șoferul Pord-ului îmi e prieten și că vreau să-l văd. Nu știa nici măcar numele lui Tweed - plătește mereu peșin toate serviciile de acolo. Am aruncat o privire prin jur, pretinzând că aș vrea să-mi aduc mașina acolo. Tweed dispăruse.
- L-ai pierdut.
Se lăsă o tăcere de rău augur. Vizitatorul se gândea ce să spună. Spera ca Wand să vorbească din nou, dar înțelese că îl aștepta pe el. Se simțea teribil de agitat.
- Mă gândesc să mă întorc la garaj și să-l aștept până revine.
- N-o s-o facă. A văzut că-l urmărești. Nu prea te-ai descurcat, nu?
- îmi pare rău...
- Te rog să nu spui asta. Scuzele pentru incompetență crasă mă dezgustă. O echipă așteaptă jos. Am prevăzut că o să se întâmple asta. Vor prelua ei misiunea, iar dumneata te vei ocupa de ceva mai potrivit. Sper că nu te deranjează că vorbesc așa?
Zâmbi din nou. Vocea îi era atât de înceată, încât senzația de amenințare păru să devină și mai acută.
- Lasă-l pe Tweed, continuă Wand. Ocupă-te de domnișoara Grey, care este asistenta lui Tweed, cel puțin, așa se spune... zâmbi el. S-ar putea ca relația lor să fie mult mai intimă. Pur și simplu, vreau să știu cât de mult înseamnă ea pentru Tweed, unde locuiește și orice alt detaliu despre ea.
- Mă ocup de asta..., spuse bărbatul ridicându-se.
- Stai jos, te rog. Am să-ți spun când am terminat. în timpul spargerii de la casa lui Andover ești sigur că n-ai găsit nici o referire la Gaston Delvaux?
- Nimic, domnule. Am răsturnat toată casa.
- Ești absolut sigur că nu ți-a scăpat nimic? După cum știi, sunto persoană hotărâtă, conchise Wand.
- Sunt sigur că nu era nimic în legătură cu Gaston Delvaux, răs punse vizitatorul.
- Atunci, poți să pleci.
Doctorul Wand se ridică și ocoli biroul. îlluă de braț pe celălalt conducându-l spre ușă, plin de amabilitate.
- Ei, doar n-o să lăsăm ca această mică greșeală prostească - pierderea lui Tweed - să submineze încrederea noastră, nu? Vreau să știi că am deplină încredere în tine. O zi bună...
Când rămase singur, se întoarse la birou. Se așeză pe scaun și apăsă pe butonul de la interfon. Doamna Kramer răspunse imediat.
- Da, domnule?
- Musafirul nostru pleacă după ce predă misiunea echipei care așteaptă. Graves să-l urmărească zi și noapte. Ai înțeles?
- Am înțeles, domnule.
- Și încă două lucruri. Sună la aeroportul internațional Bourne-mouth și spune-i pilotului să aducă avionul la Londra. Avertizează-l că în curând va trebui să mă ducă la Bruxelles. încă ceva, fii bună, sună-l pe Vulcan și spune-i că Tweed poate fi un real pericol pentru operațiunea noastră și că s-ar putea să fie nevoie să luăm măsuri extreme și să-l trecem pe listă.
La Park Crescent, Newman și Paula tocmai intraseră în biroul lui Tweed. Newman condusese fără oprire de la Passford House. Tweed îi întâmpină cu o mină gravă și le ceru să ia loc în timp ce el o asculta pe Monica.
Newman se așeză într-un fotoliu și-și întinse picioarele. Paula se strecură în spatele biroului ei, care era față în față cu al Monicăi, scoase carnețelul și stiloul și ascultă.
- Nield și Butler au găsit o camionetă în apropiere de Prevent, explică Tweed. Au urmărit-o când s-a deplasat la The Boltons, numărul 185, împreună cu un Land Rover, care îi asigura protecția. Au văzut că șoferul Land Rover-ului a dus la această adresă o grămadă de cutii de tipul celor ce conțin casete audio. Monica și-a petrecut jumătate din noapte verificând organizația întemeiată acolo. Moonglow Refugee Aid International. Dă-i drumul, Monica.
_ Am reușit să-l contactez pe agentul nostru din Hong Kong, Philip Cardon. Chiar înainte să zboare încoace. După cum știți, e priceput, vorbește fluent dialectul din Canton și așa cum Lawrence din Arabia a trecut drept arab, Cardon poate fi luat drept chinez.
- E de calitatea întâi, comentă Newman.
- A auzit de Moonglow. O organizație destul de misterioasă. Chestia este că are la Hong Kong o filială cu un nume ușor diferit: Moonglow TradingMercantile International. Dar se pare că nimeni nu știe ce comercializează... și are fonduri nelimitate. Sursa acestor fonduri este necunoscută.
- Foarte dubios, remarcă Paula. O organizație pentru refugiați la Londra. O companie de comerț în Orientul îndepărtat.
- Cine conduce organizația? întrebă Newman.
- Un anume doctor Wand. La telefon, Cardon mi-a spus că e un tip misterios. Nimeni nu l-a văzut vreodată. Lucrează numai prin executanți și subalterni. Nu i s-au făcut fotografii. Se zvonește că a vizitat o dată America pentru o operație de chirurgie plastică. Nimeni nu știe de ce. Cardon a auzit că Wand are un reprezentant puternic în Anglia, un englez cu numele codificat Vulcan.
- Vulcan? întrebă Tweed. Mi se pare neobișnuit.
- Am sunat, de asemenea, la Paris, continuă Monica. Lasalle spunea că situația în Franța e atât de proastă, încât nu-i poate permite strălucitoarei agente Isabelle Thomas să ni se alăture. Nu încă.
- Ce păcat, spuse Paula fără convingere. N-o prea înghițise pe fermecătoarea Isabelle cu un an în urmă, când fusese în Franța în timpul scandalului.
- Și cele spuse de Cardon nu ne duc nicăieri, remarcă ea.
- Nu tocmai, o corectă Tweed. Amintește-ți că Nield și Butler au luat urma acelei camionete care s-a oprit la Moonglow. De unde rezultă că există o legătură între instalarea de microfoane în casa lui Andover și această organizație. Și, mai departe, implicit cu invizibilul doctor Wand. Verifică-l, Monica, vreau să afli totul despre el.
- Am o mulțime să vă spun despre conversația din barul de la Passford House, îi aminti Paula.
- Mai târziu, spuse Tweed uitându-se la ceas. Trebuie să ajung la aeroportul din Londra în câteva minute.
- Vine cineva? întrebă Newman.
- Ultima persoană pe care aș aștepta-o în acest moment. Nimeni altul decât Cord Dillon, directorul adjunct CIA. Vine împreună cu o femeie care a descoperit ceva deosebit. Dacă vreți, puteți veni amândoi cu mine - Newman și Paula.
- Eu vreau, spuse Paula.
Stăteau așteptând în aglomerația din aerogara aeroportului. Afară soarele strălucea, iar cerul era senin. „O atmosferă de pace și voie bună", își spuse Paula. Era neașteptat de plăcut, mai ales după ororile de la Lymington și New Forest. Se dezobișnuise de forfota londoneză, pe care o regăsea acum cu încântare. Și tocmai când se întorseseră dintr-o zonă rurală, ceea ce în mod normal ar fi însemnat o oază de liniște.
- Când vine afurisitul ăla de avion? întrebă Newman neliniștit. Tweed se uitase la panoul de sosiri. Tocmai se întoarse când îi auzi întrebarea.
- Aterizează chiar acum, zise el. Ar fi trebuit să sosească mai devreme. A fost reținut la aeroportul Dulles din Washington din cauza panicii iscate de o presupusă bombă. S-a dovedit a fi o farsă. Monica a păstrat legătura toată dimineața.
- Să sperăm că Dillon Cord e în toane bune, spuse Newman. Deși, după întârzierea asta, e puțin probabil.
Americanul avea o reputație de temut din cauza irascibilității sale. Foarte competent, cerea celorlalți să se ridice la standardele lui. După un sfert de oră începură să apară pasagerii - mult mai mulți decât s-ar fi așteptat Newman. Jumbo 747 trebuie să fi fost plin.
In jurul porților de intrare mișuna tot felul de lume. Pasageri care coborau, șoferi care țineau pe sus plăcuțe cu numele persoanelor așteptate, prieteni și rude care se regăseau. Tweed, Paula și Newman erau înconjurați de mulțime.
- Nu se mai știe care a venit cu avionul și care a venit în întâmpinare, observă Paula.
- Uite-l, spuse Tweed.
Cord Dillon era un tip înalt, bine clădit la cei cincizeci de ani ai săi, cu o față dură. Avea o claie de păr castaniu și era proaspăt bărbierit, iar deasupra nasului, ochii săi erau de un albastru pătrunzător și
reci ca gheața. Ducea într-o mână o geantă, iar cu cealaltă le făcea sernne, în timp ce se strecura spre ei. îlsalută pe Newman, înclinând capul, strânse mâna Paulei, oferindu-i un zâmbet larg, apoi se întoarse spre Tweed.
- Mai putem aștepta aici un minut, două? șopti el. Companioana nea călătorește singură. Pentru securitate. E Hilary Vane. Un element-cheie în această afacere catastrofală. E mică și subțire și poartă un impermeabil albastru deschis și o beretă bleu. Are o valijoară.
■ - E ușor de reperat, spuse Tweed Paulei care asculta.
i învălmășeala de oameni crescu. Paula remarcă o femeie înaltă, elegantă, care purta o pălărie cu boruri largi cu voaletă mică. Haina îlflutura deschisă și lăsa în urmă o dâră de Chanel.
i Paula o văzu pe femeia scundă pe care o descrisese Dillon. Haină albastră de ploaie, beretă bleu, valiză de piele. Hilary Vane își croia drum printre oameni. Femeia cu pălăria cu boruri largi se lovi de ea și înclină capul ca să-și ceară scuze. Vane spuse ceva, după care porni spre ei. Fața îi era schimonosită de o grimasă de suferință. Valiza îi căzu din mână. Se prăbuși.
- Isuse!
Dillon porni în goană spre ea, împingând oamenii din cale. Tweed îl urmă. Mulțimea se dădea la o parte uitându-se în jos. Dillon și Tweed ajunseră în același timp lângă corpul inert. Tweed se lăsă pe vine și-i luă pulsul. Privi în sus.
- E moartă.
- Nu se poate! răcni Dillon.
In ciuda rumorii, asta se auzi clar. Mai mulți oameni se opriră, îm-bulzindu-se să vadă. Paula se uită în jur după femeia cu pălărie. Nici urmă. Un paznic al aeroportului se apropie făcându-și loc. Avea în mână un aparat portativ de emisie-recepție. Tweed îi spuse repede.
- Sunt de la Secția Specială, folosește aparatul ăla și cheamă-l pe Jim Corcoran, șeful securității, adăugă în timp ce-și scoase legitimația. Mă cunoaște. Spune-i să vină cât poate de repede...
Se aflau cu toții în biroul șefului securității. Corpul lui Hilary era întins pe o masă. Deasupra ei era aplecat un doctor. Privi în sus și clătină din cap. Își strânse buzele - părea neputincios.
- Puteam să-ți spun și eu că a murit, se repezi Tweed. Aș vrea să aflu cauza morții.
- Oh, n-aș putea da un verdict...
- Bine, poate pot eu.
Tweed arătă spre o mică gaură în haina lui Hilary, în partea de sus a brațului. Ridică ușor mâneca subțire și arătă un punct mic în partea exterioară a brațului slab. Buzele lui Vane căpătaseră o culoare albăstruie, culoare care se întindea treptat și pe față. Doctorul scoase ochela-rii și se uită. Tweed își pierdu răbdarea.
- Nu e suficient de clar? I-a fost injectată o doză letală. Brațul este învinețit aici.
- Doar un patolog... începu doctorul.
- îlcunosc pe unul dintre cei mai buni din țară, îl informă Tweed. Deci îți mulțumesc pentru atenție. Dar nu cred să mai avem nevoie de prezența dumneavoastră.
- într-adevăr. Vă cer iertare...
- E timpul să mergem, domnule. Corcoran, un tip înalt și solid îl luă de braț pe doctor și-l conduse spre ușă.
- Sunt șeful securității de aici. Ar fi mai bine dacă n-ai pomeni nimănui despre tragedia asta. Absolut nimănui.
- Nu pot promite, spuse doctorul. Trebuie să fac un raport formal și nimeni nu mă poate opri.
- Ba da. Eu pot, spuse Tweed arătându-i legitimația. Acum nu mai ai de ce să fii îngrijorat. Desigur, dacă nu vă veți supune, s-ar putea să aveți dificultăți profesionale. Am în vedere Actul referitor la secretele oficiale.
- înțeleg. De ce n-ați spus așa?
- Tocmai am făcut-o. Deci, din nou, vă mulțumesc pentru oboseală și sper că nu v-ați irosit un timp prețios. Subliniez că acest incident implică o problemă de securitate națională.
- Atunci, nu prea mai am ce face aici.
- Nimic, adăugă Tweed pe același ton politicos. Dar vă mulțumesc, oricum, pentru asistență...
Când rămaseră singuri în birou, Newman sări.
- L-ai făcut praf. Toată chestia aia cu Actul secretelor oficiale. Nici măcar nu l-a semnat.
_ Știu. Dar asta îi va închide gura, motivă Tweed, după care se Stoarse spre Dillon care se holba încă la corpul de pe masă.
- Vane era importantă, Cord?
- Foarte. Mare parte din ce știa se afla în capul ei. Era foarte deșteaptă. Eu sunt vinovat. A fost ideea ei să călătorim separat ca și cum am fi străini, iar mie mi s-a părut o idee bună. Și n-a fost.
Tweed era surprins. Era prima oară martor al unei astfel de reacții umane din partea durului american.
- N-ai nici măcar habar despre ce știa? întrebă Tweed.
- Ba da. Am o casetă pe care e înregistrată o conversație cu ea. Am să ți-o pun s-o asculți în biroul tău. Nu aici.
- E urgent să dau de o urmă, oricât de mică ar fi ea.
- Atunci, camera asta ar trebui golită. Trebuie să rămânem singuri. Dillon revenise la tonul lui obișnuit, dur. Privi spre Paula și Newman. Asta vă include și pe voi.
- Putem merge în biroul de alături, zise Corcoran zâmbind, ca să mai încălzească atmosfera.
- Când ne putem întoarce, să bateți de trei ori în ușă.
- Ai menționat expresia „element-cheie al catastrofei", spuse Tweed după ce rămaseră singuri. Te ascult.
Așezat la birou, doctorul Wand ridică receptorul și formă un număr din Bruxelles. Se lăsă pe spate în scaun și așteptă, potrivindu-și ochelarii pe nas.
- Da? răspunse o voce guturală.
- Doctor Hyde?
- Da. Ce pot face pentru dumneavoastră?
- Aici e directorul. îmi recunoști vocea? Bine. Du-te la un telefon public și sună-mă. Imediat, te rog.
Wand închise telefonul. în timp ce așteptă, studie harta Angliei și a europei de Vest, pe care erau însemnate o serie de cruciulițe în creion. ușor de șters. După zece minute sună telefonul.
- Aici, doctorul Hyde.
- Cred că trebuie să treci la etapa următoare din program cu pacientul dumitale. O mână e de-ajuns.
- Pacientul este dreptaci, îl informă Hyde.
- Ei, atunci putem fi mulțumiți. Extirpă mâna stângă și expediaz-o conform planului.
In biroul lui Corcoran, Dillon se plimba nervos. Tweed nu-l văzuse niciodată așa de agitat. Rămase tăcut, încercând să ghicească ce avea să-i spună Dillon.
Americanul se apropie deodată de Tweed și începu să vorbească în șoaptă.
- Catastrofă nu e un cuvânt destul de expresiv. Avem de-a face cu un dușman foarte brutal, care ar putea cotropi vestul Europei și chiar anihila Statele Unite.
- Și cine este acest dușman? întrebă Tweed.
- Lasă-mă să-ți spun. Hilary Vane a fost o fiziciană strălucită. A lucrat un timp la un proiect ultrasecret la uzina Boeing din Seattle. Mai târziu, s-a mutat la Palmdale, în California. Acum, mi-am dat seama că trei dintre principalii oameni de știință - care lucrau la același proiect - au fost răpiți, cu tot cu familiile lor, în urmă cu trei ani.
- Și care este proiectul?
- Unul dintre cele mai avansate și mai ample planuri din lume. Bombardierul Stealth B2. Este practic de nedetectat de nici un radar - nici chiar de ale noastre. Procedeul poate fi, de asemenea, adaptat la avioane și submarine. Dușmanul poate avea - și probabil are - aceste arme.
- Deci, cu ce ne confruntăm?
- Cu avioane și vapoare invizibile.
14
- Mi-am amintit unde cred că am văzut-o pe femeia cu pălăria cu boruri largi, spuse Paula.
își azvârli într-o parte părul negru și se încruntă în timp ce încerca să-și ordoneze gândurile. Stătea în spatele biroului ei de la Park Cres-cent și-i avea ca ascultători pe Tweed, Newman și Monica.
Dillon hotărâse că ar fi cazul să-și prezinte omagiile directorului, adică lui Howard.
- Și să nu crezi că asta îmi face plăcere, fu remarca sa usturătoare, când părăsi biroul lui Tweed. Cam asta e, dacă nu te superi.
- A făcut un anume gest înainte de a se izbi de Hilary Vane la aeroport, reflectă Paula.
- Și a împins acul fatal în corpul victimei. O crimă cu sânge rece, în plină zi și în mijlocul unei mulțimi de oameni. Asta-ți cere ceva forță, nu glumă, comentă Newman.
- Las-o pe Paula să se concentreze, îl mustră Tweed.
- Ambele femei au energie, observă Paula.
- Care femei, pentru numele lui Dumnezeu? interveni din nou Newman.
Tăcu observând privirea lui Tweed.
- Cele din New Forest. Lee Holmes și Helen Claybourne, continuă Paula. Una din ele. Problema este că nu-mi pot aminti asemănarea, gestul acela... Amândouă sunt destul de înalte pentru a putea juca diabolicul rol de la Heathrow...
- Și ambele au o experiență dramatică, adăugă Monica. Completez un dosar al celor două neobișnuite doamne.
- Pot verifica un lucru, continuă Paula fără a lua în seamă între ruperile. Pot telefona în ambele locuri de la New Forest și să văd dacă lipsește de acasă vreuna din ele.
- Bur goyne și Fanshawe, își spuse Monica începând să caute în car. tea locală de telefoane. Iată-le!
Notă cele două numere pe o bucată de hârtie și i-o dădu Paulei.
Un moment așteptară în liniște. Paula luă un șervețel dintr-o cutie, îl mototoli, îl vârî în gură, apoi acoperi receptorul cu o batistă de mătase, pentru a-și disimula vocea. Formă întâi numărul lui Burgoyne. Așteptă câteva minute, apoi închise.
- Interesant. Nu e nimeni. Nici Lee și nici comandantul de brigadă. Acum să vedem la Helen Claybourne...
Repetă operațiunea. Așteptă din nou câteva minute. Suna în gol cu o persistență iritantă. Puse receptorul în furcă.
- Nici aici nu e nimeni. Nici Helen , nici Willie. Newman nu mai așteptă. Se adresă energic lui Tweed:
- Ce naiba, aș vrea să știu, facem ceva în legătură cu Moor's Landing? Biata doamnă Garnett a dispărut, după cum ți-am spus.
- Și ce propui?
- Să anunțăm poliția. Ia legătura cu Mark Stanstead. După cât îl cunoști, va face el ceva. Poate că următorul lucru pe care îl vom afla va fi că a fost găsit, plutind pe Solent, corpul doamnei Garnett... ca și al lui Irene Andover. O femeie a dispărut, Tweed, și cred că e mai mult decât suficient ca să răstorni întregul Moor's Landing.
- Ești prea mare pentru acțiuni pripite și la voia întâmplării, Bob, îi replică Tweed calm. Dinadins, nu stârnesc cuibul de viespi. încă. Să-i lăsăm să creadă că pot merge mai departe.
- De ce? bătu Newman în retragere.
- Pentru că mă tem că sunt în joc obiective mult mai mari. Lasă-mă să citesc câteva pasaje din dosarul pe care mi l-a dat Andover. Scoase dosarul din scrin, îl deschise și începu să citească rar.
- Doamnă Kramer, obțineți-mi legătura cu Vulcan, vă rog. Este foarte urgent.
Doctorul Wand așteptă legătura studiind hărțile de pe birou. Una dintre ele reprezenta coasta de sud a Angliei, de la Dover până la Lymington. Cealaltă reda coasta vestică a Europei de-a lungul Ger-itianiei și Danemarcei. Ambele aveau însemnări și cruciulițe în creion, care marcau zone specifice. Sună telefonul.
- Aici, Vulcan.
- Mergi la aeroportul din Londra împreună cu prietenii noștri chiar acum. Biletele se află la biroul Sabena. Plecăm în Belgia.
- înțeles. Au apărut intruși la Moor's Landing. Să evacuăm zona?
- Dumneata ce crezi?
- Nu e nevoie. îlcunosc pe Tweed. Procedează pas cu pas până are toate datele înainte de a acționa.
- Atunci, replică doctorul Wand, mergând în Belgia suntem cu un pas înaintea lui. în orice caz, am aranjat să-l trimitem pe lumea cealaltă dacă e nevoie...
Această succintă conversație avusese loc cu câteva ore înainte ca Paula să încerce convorbirile ratate.
Tweed continuă să citească din dosarul lui Andover:
- „Dar în secolul al treisprezecelea au avut loc chiar mai multe evenimente memorabile pe întinsa scenă a Asiei. Un popor tătar, din țara de la nordul Chinei, s-a ridicat deodată pentru a câștiga supremația în afacerile lumii și a repurtat o serie de cuceriri fără precedent în istorie. Aceștia erau mongolii...
In 1214, Ginghis-Han, conducătorul confederației mongolilor, a declarat război împăratului chinez și a cucerit Pekinul. S-a îndreptat apoi spre vest unde a cucerit Turkestanul de Vest, Persia, Armenia, India până în Lahore, și sudul Rusiei, până în Ungaria și Silezia..."
- Nu văd sensul acestei lecții de istorie, protestă Newman.
- Ai răbdare. Lasă-mă să mai citesc puțin... „Succesorul lui, Ogdai-han... a continuat seria acestor uimitoare cuceriri. A desăvârșit cucerirea Imperiului Chinez și a măturat apoi totul de-a lungul Asiei spre Rusia (1235), într-un marș uluitor. Kievul a fost distrus în 1240 și aproape întreaga Rusie a devenit tributară mongolilor. Polonia a fost distrusă și o armată mixtă de polonezi și germani a fost anihilată în bătălia de la Liegnitz, în Silezia Inferioară în 1241..."
- începe să se apropie de noi, observă Paula când Tweed se opri.
- Ai intuiție. Andover a subliniat pasajul despre Polonia.
132

- N-ai putea să-mi spui și mie ce-i cu toate astea? se plânse Newman
Ssst! făcu Paula. Citește mai departe, îl îndemnă ea pe Tweed.
- „E de observat că mongolii s-au pregătit pentru acțiunea lor asigurându-și o bună cunoaștere a poziției Ungariei și a situației din Polonia - au avut grijă să se informeze prin sisteme de spionaj bine organizate... "
- Andover a subliniat ultimul pasaj, unde am ridicat vocea, comentă Tweed.
- Tot nu pricep, insistă Newman. Singurii mongoli care au rămas sunt o mână de triburi nomade din Asia Centrală. Și ce-i cu asta? Andover a studiat istoria.
- Andover, sublinie Tweed, studiază amenințările mondiale contemporane, încercând să prevadă viitorul din istoria trecutului. Da, mongolii sunt doar niște nomazi lipsiți de importanță astăzi. Dar forțe masive există lângă ei - forțe despre care Andover crede că au studiat istoria.
- Liegnitz nu este departe de Atlantic, spuse Paula gânditoare. Cât de aproape însă?
A
- începi să sesizezi conturul enormului pericol pe care l-a identificat Andover, îi spuse Tweed. El a scris un comentariu exact despre această chestiune...
- „Liegnitz se află la mai puțin de o sută cincizeci de mile de Berlinul de azi și la nu mai mult de două sute cincizeci de mile de Hamburg și deci de ieșirea la mare. Mongolii au fost la o azvârlitură de băț de Atlantic și de Britania."
Ultimele două cuvinte au fost de asemenea subliniate de Andover. în afară de pasajele pe care vi le-am citit și care sunt comentariile lui Andover, mai sunt pasaje extrase din H.G. Wells: A Short History of the World.
- Acum, că ne-am luat lecția de istorie, remarcă Newman, întin-zându-se, ce mai urmează?
- Următoarea mutare este să ne grăbim spre Belgia pentru a discuta cu profesorul Gaston Delvaux de la Liège. O nouă verigă în lanț, sper. Monica are bilete pentru trei dintre noi. Dar mai înainte trebuie să vorbesc cu vechiul meu prieten, inspectorul-șef Benoit de la Poliția din Bruxelles. Un om care știe tot ce se întâmplă în țara lui.
- Să sperăm că nu ne va spune ceva șocant, spuse Paula.
- De ce ar face-o? întrebă Newman.
- Am un presentiment.
- Iar intuiția? făcu Newman ironic.
Monica formă numărul pentru Bruxelles și ceru legătura să fie trecută pe telefonul direct. I se spuse că vor fi sunați. Câteva minute mai târziu sună telefonul.
- Benoit? întrebă Tweed. Aici, Tweed.
- Ah, bătrânul meu prieten și-a amintit de mine, în cele din urmă, îl salută în engleză o voce caldă. Ce mai faci? Bine. Deci trebuie să ai o problemă. întotdeauna mă cauți când ai o problemă. Dă-i drumul, cum zic americanii vulgari.
- Voi veni foarte curând acolo...
- Spune Monicăi să-mi telefoneze detalii despre zbor. Te voi aștepta cu o mașină la aeroportul Zaventem.
- Un bun venit mai plăcut în Belgia nu-mi puteam imagina. Mulțumesc. Trebuie să-i fac o vizită lui Gaston Delvaux.
- Ești tot pe direct? întrebă Benoit repede.
- Da. Tweed se încorda.
- De ce?
- Delvaux, geniul armamentului din Herstal de lângă Liège?
- Ãsta-i omul, confirmă Tweed.
- Mă tem că e cam dificil să-l vezi. E un mister aici. Foarte ciudat.
- Ce fel de mister?
- N-am idee. Da, știu că pare curios, spuse Benoit, dar ăsta e adevărul. E interzis să ne apropiem de castelul său.
- Ce se întâmplă, de fapt? insistă Tweed.
- Nici eu nu sunt prea lămurit. Stai să-ncerc. Deși nu va fi prea ușor să descriu indescriptibilul.
- Faptele însăși ne vor ajuta. Urmă o pauză.
- Gaston Delvaux, atât de activ toată viața și în vârstă de abia cincizeci de ani, s-a retras din viața publică și comercială. S-a retras. Să fie o cădere nervoasă? Atunci de ce, după câte știu, n-a fost văzut de nici un doctor?
- Cât e de retras? Și de cât timp?
Paula se aplecă înainte. Când auzi cuvântul „retras", ochii îi strălu-ciră. îlprivi pe Tweed cu atenție. Newman, care bătea încet darabana cu degetele, încetă și se ridică urmărind și el fizionomia lui Tweed. Nu putu citi însă nimic.
- De vreo trei, patru luni. Se pare că soția lui l-a părăsit; a fugit cu un milionar american. Mi se pare puțin cam greu de crezut.
Tweed avu o sclipire de memorie. Și soția lui îl părăsise pentru un grec armator. Și, din câte știa, trăiau undeva prin Africa de Sud. Rămase surprins de cât de puțin îl afecta amintirea. La urma urmelor, se întâmplase acum câțiva ani. Toate astea îi trecură prin minte în timp ce-i răspunse lui Benoit.
- Și mie mi se pare greu de crezut asta despre Lucie, spuse Tweed încruntat. Gaston a adus-o o dată la Londra la o întâlnire INCOMSIN. Am cinat cu ei. Soția sa m-a surprins prin statornicia și atașamentul puternic pentru Gaston.
- Și mie mi-a lăsat aceeași impresie, recunoscu Benoit. Bineînțeles, nu poți fi niciodată sigur cu femeile. Nu în ceea ce o privește pe Lucie. Chiar deloc. Dar asta e ceea ce a spus Delvaux lumii.
- Așadar, în asta constă misterul?
- Nu numai. Mai e ceva. A renunțat brusc la toate posturile sale -consultant științific la NATO, consultant al apărării la EC etc. A renunțat la toate peste noapte.
- Când?
- De trei, patru luni.
- Coincide cu dispariția soției sale, Lucie?
- Exact. S-a presupus că asta l-a determinat să părăsească viața publică. însă eu cred, psihologic vorbind, că e o eroare. Pentru a diminua șocul pierderii soției sale, ar fi trebuit să se refugieze în munca sa. Repet, e un mister.
- Monica îți va comunica sosirea noastră, Benoit.
_ A noastră? Vine și încântătoarea Paula cu tine?
- Da. Tweed zâmbi în sine. Benoit avea o slăbiciune pentru Paula. ne vedem curând...
Telefonul de pe biroul doctorului Wand sună. Ridică receptorul, aruncând o privire spre ceasul său de mână, marca Rolex. -Da?
- Vorbesc de la o cabină, îl informă o voce feminină. Am îndeplinit misiunea de la aeroportul din Londra. Totul e aranjat.
- Te-a văzut cineva?
- Sigur că nu. Condițiile au fost perfecte. Era mare îmbulzeală. Atmosferă ideală pentru operațiune.
| - Excelent, draga mea, toarse Wand. își țuguie buzele într-un zâmbet satisfăcut. Ochii îi sclipeau în spatele ochelarilor. în curând vom pleca spre Bruxelles pentru o altă misiune. Vino aici în ținuta obișnuită.
- Sunt îmbrăcată în femeie de serviciu acum. Sunt pe drum... Doctorul Wand puse receptorul în furcă. își frecă mâinile mari.
Totul decurgea conform planului. Următoarea țintă se afla în Belgia.
- Toate astea sunt atât de incredibile și de tulburătoare, spuse Paula, după ce ascultă rezumatul conversației lui Tweed cu Benoit. Parcă se repetă experiența cu Sir Gerald Andover.
: - într-adevăr, răspunse Tweed. Găsesc însă că e mai degrabă sinistru. Dar ăsta e un motiv în plus pentru a merge la Bruxelles.
Ii înmâna dosarul lui Andover, când intră Cord Dillon însoțit de Howard. Directorul SIS era un bărbat înalt, cu fața roz, proaspăt bărbierit și îmbrăcat impecabil într-un costum Chester Barrie, albastru, cumpărat de la Harrods. Purta, de asemenea, cămașă cu dungulițe, iar accentul său era al unui aristocrat.
- Cât se poate de neplăcut acest incident de la aeroportul din Londra, începu el.
- Puțin spus neplăcut, repetă Tweed sec, nerăbdător să plece.
- Un groaznic bun venit pentru distinsul nostru oaspete, continuă Howard. Și toate informațiile se găseau în capul acestei femei moarte...
Tweed aruncă o privire spre Dillon. Fața acestuia era ca o masei cu siguranță că nu-i spusese nici un cuvânt despre Stealth lui Howar un om pe care nu-l plăcuse niciodată.
- ... deci presupun că nu vom ști niciodată ce ar fi avut ea să ne spună, completă Howard. într-adevăr, găsesc toate astea regretabile După cum știi, Tweed, tocmai m-am întors dintr-o vizită la Washington. Privi spre Dillon. Directorul dumitale mi-a spus că nu se poate să mai continue mult asta. Cu excepția haosului din Rusia își îndreptă din nou atenția spre Tweed. Deci, ce spuneai despre frontul interior?...
Aplecată deasupra dosarelor de pe birou, Monica își înăbuși un oftat. Frontul interior - Howard continua să folosească frazeologia asta desuetă. Limbajul clubului său.
- E ceva senzațional de raportat? Vreo nouă acțiune în timpul absenței mele? continuă Howard.
- Una, alta, răspunse Tweed stânjenit. Prea devreme pentru a trage vreo concluzie. Mult prea devreme.
- Ah! Howard îndepărtă o scamă de pe rever aruncând o privire spre Dillon. Nici o vorbă?
Tweed aprobă dând din cap. Howard presupuse că Tweed nu voia să vorbească în fața lui Dillon. Reacție pe care însă Tweed o provocase pentru a evita o discuție cu Howard.
- Mai bine îmi răsfoiesc dosarele, spuse Howard. Și dacă găsești ceva timp liber, Dillon, vino, te rog, să cinăm într-o seară la clubul meu. Bun venit în bătrâna Anglie. Dillon îl așteptă să iasă. Se așeză pe scaunul pe care i-l adusese Paula și începu să vorbească în felul său brutal, nemanierat:
- La naiba! Ceea ce nu pot înțelege este cum de-au avut pe cineva la aeroport care s-o aștepte la sosire pe Vane. Totul trebuie să fi fost dinainte pus la cale, pentru a avea asasinul gata pregătit.
- Cord, e de înțeles că suferi, probabil pentru că ne mișcăm încet, dar ai văzut și tu, spuse Tweed cu diplomație. Avem de-a face cu o organizație mare, internațională. Zborul avionului cu care ai venit tu de la Washington a fost întârziat cu cinci sau șase ore de amenințarea unei bombe - ceea ce până la urmă s-a dovedit a fi o farsă. Trebuia să te fi văzut cu Vane la aeroportul Dulles. Păcăleala a decalat sosirea avionului cu suficient de mult timp pentru ca asasinul să ajungă la aeroportul din Londra. Diabolic de simplu.
- Deci să ascultăm vocea unui mort, spuse Dillon.
Scoase din buzunar o eșarfă subțire de catifea în care se afla înfășurată o cutiuță. Deschizând capacul, scoase un disc CD. Privi spre Paula.
- Paula, aceea pare a fi o mașinărie pentru CD. Așa-i? Bun. Am înregistrat declarația lui Vane pe CD, pentru că e mai ușor de ascuns. Ești drăguță s-o pui? Vreau să auziți esențialul...
Paula deschise aparatul și puse discul. Apăsă pe un buton și se așeză să asculte. Era straniu să asculte vocea caldă a lui Hilary Vane care era acum moartă.
„Am lucrat timp de șase ani la Boeing în Seattle la proiectul Stealth. Doi dintre cei mai străluciți cercetători în acest domeniu au fost profesorul Bauer și profesorul Rockmann. Ambii erau căsătoriți și aveau copii. Acum trei ani a trebuit să mă transfer la Palmdale, California. Chiar înainte de plecarea mea, Bauer și Rockmann urmau să-și reînnoiască contractele. Erau specializați în nave aeriene Stealth. Un al treilea cercetător, la fel de strălucit, profesorul Crown, considera că tehnica putea fi adaptată la vapoare și submarine. El lucrase pe cont propriu o vreme. înainte ca eu să plec la Palmdale, Bauer și Rockmann au dispărut. Au lăsat scurte comunicări acasă la ei, în Seattle, în care spuneau că se mută la altă companie. Agenții din Washington însă n-au găsit nici o urmă a celor doi sau a familiilor lor. Profesorul Crown a venit cu mine în California. Era căsătorit, dar nu avea copii. A dispărut și el împreună cu soția sa, lăsând în urmă un bilet în care scria că era prea obosit și că își luase o lungă vacanță împreună cu soția sa..."
Urmă o pauză. Toți așteptau cu nerăbdare, iar Dillon le explică:
- Mă veți auzi în curând punându-i o întrebare.
Se opri îndată ce vocea femeii continuă. Paula avu impresia că surprinde un tremur al vocii.
„Din nou au venit agenți de la Washington, dar n-au putut da de nici o urmă de-a lor. Toți cei trei bărbați au dispărut împreună cu familiile lor, pur și simplu. Treaba asta m-a dat peste cap, creându-mi dificultăți în ceea ce privește posibilitatea de a mă concentra asupra muncii mele..."
O altă pauză. Apoi vocea lui Cord Dillon:
„- Domnișoară Vane, la trei ani de la dispariția lui Crown, v-ați putea aminti ceva ce ați uitat să declarați atunci, în primele rapoarte?
- Da, domnule Dillon. Mă simt atât de prost. Pur și simplu, mi-a scăpat din vedere. Profesorul Crown a fost într-o excursie de agrement în Belgia, înainte - după cum credeam atunci - de a se stabili la noua sa locuință din Palmdale. Când s-a întors, mi-a spus, în timp ce beam ceva noaptea târziu, că a găsit confirmarea teoriilor sale despre ambarcațiunile Stealth. Dintr-o altă sursă. Era foarte agitat..."
Dillon se ridică și închise aparatul. Scoase CD-ul și-l puse la loc în învelișul de catifea.
- Asta e Tweed. Abia în urmă cu o săptămână, Vane și-a amintit de conversația avută cu Crown la un pahar. Doar acum o săptămână a fost menționată călătoria aceea în Belgia. Vin aici direct de la președinte. Ordinul său a fost să te contactez pe dumneata, știe că vei da de vreo urmă.
- Și asta e tot? întrebă Tweed.
- Nu chiar. Nimeni n-ar putea încerca să dispară din State cu avionul. Știm toate datele disparițiilor, așa că am verificat înregistrarea navelor care au plecat din porturile Seattle și San Francisco. Când au dispărut Bauer și Rockmann, am descoperit un cargou care plecase din San Francisco și nu s-a mai întors niciodată. Același lucru și în cazul Crown. Un cargou, care n-a mai venit în Statele Unite, a părăsit Seattle exact în același timp în care au dispărut el și soția sa.
- Ați verificat înmatriculările celor două vapoare?
- Desigur. Niște societăți obscure despre care n-am putut afla nimic. Moonglow Trading&Mercantile International.
- Care era destinația navelor? întrebă Tweed.
- Hong Kong.
15
S-a văzut însă că Dillon nu suferea doar din cauza incidentului. De-abia trecuse printr-un acces de gripă. Fusese încântat să părăsească biroul lui Tweed, pentru a merge în camera sa de la Inn Park. La puțin timp de la plecarea lui, sună telefonul. Monica răspunse, ascultă, apoi acoperi receptorul cu mâna și-l privi pe Tweed:
- Un comandant... Noble te așteaptă jos.
- Invită-l aici, spuse Tweed.
Newman se ridică. Arăta ciufulit și extenuat.
- Cred că mă voi întoarce în apartamentul meu să fac o baie. Asta dacă nu crezi că e nevoie să stau să ascult ce are de spus comandantul.
- Nu, zâmbi Tweed. Cred mai degrabă că va dori să-mi vorbească între patru ochi. Serviciul Secret Naval, după cum știi. I-am cerut să localizeze pe cineva...
Newman deschise ușa când vizitatorul ajunse în capul scărilor. După ce-l salută, Newman plecă mai departe. Comandantul Noble era un tip înalt de vreo șase picioare, robust, cam la patruzeci de ani, și avea tenul roșcat al omului ce și-a petrecut timpul pe mare. Purta un costum de zi.
Tweed se ridică. îlsalută strângându-i mâna.
- Iți mulțumesc că ai venit. M-am gândit că nu e o treabă pe care să o discutăm la telefon.
- N-am încredere în ele. Nici în telefoanele directe. Nu, mulțumesc, îi spuse el Monicăi, care îi oferi cafea.
Privi spre Paula și Monica înainte de a se așeza pe scaunul pe care i-l oferise Tweed.
- Nu vreau să discut credibilitatea personalului tău. Dar subiectul întrevederii este exclusiv pentru noi doi.
- Tocmai plecam să caut un dosar, spuse Paula cu tact și părăsi; camera împreună cu Monica.
Noble se așeză încruntat într-un fotoliu.
- Tweed, ce-s toate astea despre vapoare care dispar fără urmă și fără aparent - nici un motiv?
- Cinci, în zona canalului Solent în acest an.
Tweed arătă spre peretele unde Monica, la indicația sa, desfășurase trei hărți. Una era a coastei de sud, având în centru Lymington. Piuneze cu floarea roșie marcau în linii mari suprafețele unde Walford, căpitanul portului Lymington, raportase disparițiile. O altă hartă, la scară mai mare, era a Europei. A treia, ocupând mai mult spațiu, era harta globului pământesc.
- Știam de astea, comentă Noble. Mai sunt și altele. Se opri, gân-dindu-se cât de mult să dea în vileag. La naiba, te cunosc. Dar lucrurile astea sunt strict secrete. Eu sunt în legătură cu serviciile secrete navale ale altor state. Strict secret, repetă el.
O altă pauză.
- Desigur, îl încuraja Tweed.
- Am primit rapoarte similare despre vapoare dispărute, fără nici un motiv, în largul coastelor Olandei, Germaniei și Danemarcei. Se opri. Mai ai piuneze din astea? Mersi, continuă el, după ce Tweed îi dădu o scrumieră de sticlă, plină cu piuneze roșii.
- Câte nave sunt implicate? Ce tipuri? Și care erau condițiile atmosferice? îl bombardă Tweed cu întrebări.
- Două de pe coasta Olandei, zise Noble înfigând piuneze. Șase pe coasta Germaniei. Destul de curios, dar adesea s-a întâmplat pe lângă insulele Frisice: Borkum, Norderney și Sylt. Aici, la extremitatea nordică a Sylt-ului se află o bază navală germană... înfipse mai multe piuneze. Au mai fost opt pe coasta de vest a Danemarcei, în sudul portului Esbjerg. Noble înfipse piunezele una după alta și apoi se întoarse spre Tweed cu mâinile în șolduri.
- M-ai întrebat ce tipuri. Iahturi, costiere, vase de pescuit și cargo-boturi. în nici unul dintre cazuri n-au apărut epavele. Și nici nu s-au găsit supraviețuitori. într-un singur caz s-a găsit o rămășiță îngrozitoare.
_ Continuă, sunt nerăbdător, îl îndemnă Tweed. Un expert german în radare, Vogel, și-a luat mica sa goeletă pornind din Norderney pe o ceață foarte deasă. Era al șaselea care pleca să afle ce se întâmplase cu un prieten apropiat de-al său. Nu s-a mai întors niciodată. în ziua următoare, un elicopter, ce pornise în căutarea sa; a localizat o bucată de epavă care plutea. Un om din echipaj a coborât pe o platformă să ridice acel rest. Și-a vărsat tot micul dejun. Capul retezat al lui Vogel se afla pe acea bucată plutitoare din prova navei. Fusese decapitat. Capul fusese tăiat de sub falcă cu o extremă îndemânare. La fel se petrecuse și cu restul goeletei.
- Cine sau ce o fi făcut asta? întrebă Tweed. Cu siguranță că un patolog german...
- Da. Un patolog german a studiat specimenul. Insă n-avea idee despre cum a putut fi făcută treaba asta. Zicea că gâtul a fost retezat atât de curat, încât credea că s-a operat cu un cuțit mare de chirurgie. O idee fantastică. A demonstrat chiar el cât era de bizar.
- Și asta-i tot? Alte vapoare care lipsesc...?
- Doamne, nu! Noble luă scrumiera de pe masă și se opri lângă harta globului pământesc. Două vase de pescuit au dispărut lângă Dakar, pe coasta de vest a Africii. Noble mai fixă încă două piuneze. Apoi trei cargouri au dispărut la sud de Capul Bunei Speranțe. Mai întâi au fost doborâte de o furtună, apoi a fost ceață. Oh, și la Dakar a fost ceață. Acum ne mișcăm mai spre est. Marea Timor - la mijloc între Australia de Nord și insula Timor. Trei vase mari de pescuit s-au pierdut acolo. Plus un cargou japonez, Subaru. Mai înfipse o piuneză, apoi se așeză la loc în fotoliu.
- Dispariția celor patru vase din Marea Timor s-a petrecut tot pe o ceață deasă. Pare a fi singurul factor comun. Ceața. Am fost îngrijorați și surprinși. Prea sunt multe. Și nici un supraviețuitor.
Tweed nu răspunse imediat. Păru tulburat când se uită la hărți. Noble își privi ceasul, apoi îi spuse lui Tweed care privea în gol:
- Ai prins vreun fir, nu-i așa?
- Nu sunt sigur. Ai folosit cuvântul „ciudat". Asta îmi susține teoria, dar am nevoie de mai multe date.
- Când mi-ai telefonat și mi-ai vorbit despre vapoarele care au dispărut, mi-ai cerut, dacă pot, să localizez iahtul cu motor al lui Sir Gerald Andover, Seahorse III... Noble se întrerupse brusc, uitându-se la hărți Ca să nu uit, n-ar fi mai bine să scot toate piunezele înainte de a pleca?
- Mai bine nu. Și-apoi asta e poate cea mai sigură încăpere d;n Londra. Am întărit paza. în fiecare noapte, doi oameni înarmați păzesc biroul.
- Atunci, las totul așa. Deci să revenim la Andover. I-am contactat telefonic pe cei din Esbjerg... Danemarca, și mi-am continuat cercetările spre sud. Am avut noroc la Anvers. în această dimineață, Seahorse Se află, nu de mult, ancorat în acel port belgian.
- Și cu trenul, la o mică distanță de Bruxelles, apoi o altă scurtă călătorie până la Liège, își spuse Tweed.
- Poftim? N-am înțeles.
- Nimic. Vorbeam singur. Iți datorez...
Rămas singur în birou, Tweed își roti scaunul înspre hărți. Le studie cu ochii pe jumătate închiși. înainte de a pleca, Noble îi spusese că „incidentele" de la Dakar, Capul Bunei Speranțe și Marea Timor avuseseră loc în afara căilor normale de navigație.
- Atunci, ce căutau nenorocitele alea de vase acolo?
- Se presupune că din cauza furtunilor și a mării vijelioase, răspunse Noble.
- Interesant, zise Tweed.
Se răsuci în scaun când bătu cineva la ușă. îlstrigă să intre. Era Marier, convocat de Monica la cererea lui Tweed.
Marier, un tip până în treizeci de ani, era membru SIS de câțiva ani. Cel mai grozav trăgător de elită cu pușca din întreaga Europă de Vest. De înălțime medie, subțire, proaspăt bărbierit, era îmbrăcat elegant într-o jachetă cu pătrățele, pantaloni gri cu dunga ca o lamă de ras, cămașă albă, scrobită și o cravată albastru pal. Blond, vorbea cu accentul ușor tărăgănat al aristocraților. Pe continent ar fi trecut drept englezul tipic, independent de mijloacele materiale. Se așeză pe brațul fotoliului încăpător în timp ce Monica și Paula reveniră în cameră.
- Putem intra? A plecat personajul naval? întrebă Paula.
- Simțiți-vă ca acasă, le spuse Tweed. Vă va interesa ce-i voi spune lui Marier.
_ Ceva de lucru, sper, vorbi tărăgănat Marier. M-am plictisit îngrozitor tot învârtindu-mă prin magazinele cu articole de sport.
Monica îl privi. „Parcă-i scos din revistă, gândi ea. Și atât de diferit de Howard." Intre amici, vorbea despre director ca de un manechin nobil scos din cutie".
I - Da, confirmă Tweed. Și încă o treabă foarte periculoasă, cred.
- Din ce în ce mai bine. Simt că învechita mea adrenalină începe să circule. Vreo călătorie, ceva?
- Asta o vei decide chiar tu. Monica, înainte ca Marier să plece, dă-i cinci mii de lire. Și încă două mii în monedă belgiană.
- Ah, deci Bruxelles e pe agendă? întrebă Marier. Sună plăcut. Știu câteva locuri unde se mănâncă bine acolo.
- E o presupunere, îl avertiză Tweed. Belgia. Vreau să spun că e doar o bănuială. Ceea ce ai de făcut este să urmărești mișcările unui anume doctor Wand.
Ii explică pe scurt tot ce știa despre cel urmărit, tot ceea ce izbutise să afle Monica până în acel moment. Sublinie că nimeni nu știa exact cum arată Wand, fapt ce făcea misiunea și mai dificilă.
- Pare asemănător cu tipul pe care Butler l-a văzut la The Boitons în noaptea în care a făcut-o pe vânzătorul de ziare. Nu sunt mulți bărbați care poartă ochelari de aur.
- Asta numai dacă acela este într-adevăr doctorul Wand, îi atrase atenția Tweed. Se pare că n-a fost niciodată fotografiat.
- Oh, dar va fi. Marier scoase din buzunar un mic aparat de fotografiat. Dacă va fi vorba de Bruxelles, n-ar trebui să mă înarmez?
- E esențial, aprobă Tweed. în Belgia nu vei întâmpina dificultăți în a obține tot ce ai nevoie.
- Legături la Anvers, Bruxelles și Liège, îi aminti Marier confidențial.
- Repet, acest om poate fi foarte periculos, accentua Tweed.
- Deci o țintă ce merită să fie urmărită. Așa-i? Dacă da, mă duc să-mi iau de la birou geanta de voiaj - cea pregătită pentru plecări urgente.
- încă un lucru, îi spuse Tweed. în curând voi locui la Hilton pe bulevardul Waterloo, împreună cu Paula și cu Newman.
- Chiar e nevoie ca faimosul nostru corespondent de presă să se țină de coada ta?
Tweed oftă în sinea sa. în caz de urgență cei doi bărbați ar fi putut lucra împreună bizuindu-se întru totul unul pe celălalt. Dar amândoi aveau rezerve reciproce. Conflict între personalități.
- Newman vine cu noi, spuse cu fermitate. Te ajut cu tot ce pot Regret că e atât de puțin.
- Așa e totul mult mai interesant. Descoperirea. Darea în vileag Deci, doctore Wand, pornesc. Și ar fi cazul să ai grijă...
Monica ridică receptorul. Vorbi, apoi ascultă. Acoperi microfonul și îi spuse repede lui Tweed:
- E Philip Cardon. Se grăbește.
- Aici Tweed. Cardon, unde ești? Credeam că ești în drum spre casă.
- M-am oprit la Bangkok...
- De unde suni? întrebă Tweed neliniștit.
- De la un telefon public, de la aeroport. Mă întorc peste vreo trei zile. Mă duc la Chengmai...
- Nu! Este un ordin...
- Nu te aud. E proastă linia. Trebuie să închid...
Tweed înțelese că legătura se întrerupsese. Puse încet receptorul în furcă. Paula îl privea.
- Ce s-a întâmplat?
- A sunat Philip Cardon din Bangkok. Merge la Chengmai.
- Cel mai mare centru de distribuire a drogurilor pentru așa-numi-tul Triunghi de Aur. I-ai ordonat să vină acasă?
- Da. Insă a folosit vechiul truc. A pretins că linia e proastă și că nu mă aude. Sunt foarte îngrijorat.
- Dar le-ai dat celor mai buni agenți ai tăi libertatea inițiativei, îi aminti ea. Și Cardon este un expert în Orientul îndepărtat. Ce legătură pot avea drogurile cu cazul de față?
- N-am idee.
Ridică privirea spre Newman care intră în birou. Ducea o geantă, iar peste costum purta un fulgarin. Puse geanta jos și se așeză în fotoliu.
- în cazul că plecăm. Chiar, plecăm?
- Vreau să discut ceva cu Dillon, dacă poate veni acum până aici... Monica formase deja numărul de la Park Inn. Verifică încă o dată
numărul notat. După câteva minute îi făcu un semn cu capul și Tweed ridică receptorul.
_ Cord, îmi recunoști vocea? Bine. îmi pare rău că te deranjez, însă ți-aș fi recunoscător dacă ai veni până în biroul meu. Mai am nevoie de unele detalii despre subiectul pe care l-am discutat.
Dillon, cu voce somnoroasă, își dădu imediat seama că în fapt Tweed se referea la Stealth. La tehnica instalată pe bombardier.
- Sigur că aș veni. Ca și Tweed, Dillon își alegea cu grijă cuvintele știind că discuția trecea prin centrala hotelului. Dar nu cred că v-aș putea furniza informațiile dorite. De asta aș fi vrut să o aduc aici pe Vane. Ea era singura care știa toate detaliile tehnice. Asta e!
- Atunci, culcă-te la loc. Scuză-mă că te-am deranjat. Voi fi ocupat câteva zile. Ia-ți liber, plimbă-te, ieși din Londra și mergi undeva la țară. Te sun când mă întorc.
Tweed sări în picioare și se duse să-și ia din dulap o servietă gata pregătită pentru plecări neașteptate. Îi spuse Monicăi în timp ce-și controla geanta:
- Ai reținut trei bilete, clasa business, la zborul Sabena pentru Bruxelles?
- Da. Am transferat rezervările de la un zbor la altul. Le puteți lua de la ghișeul de la aeroport.
- Deci, plecăm, spuse Paula scoțându-și geanta din dulapul pe care Tweed îl lăsase deschis. Care este ținta?
- Să-l vizităm pe Gaston Delvaux la Liège, cât mai rapid cu putință. Nu prea mi-a plăcut ce-a spus Benoit. Sper că Dumnezeu ne va ajuta să ajungem la timp.
Doctorul Wand stătea în picioare în spatele unei ferestre cu o perdea de plasă la primul etaj al vilei din The Boitons. Alături stătea, încruntată, uscățiva doamnă Kramer.
- Suntem spionați, îi spuse Wand. Furgoneta aceea albă de peste drum. Probabil e de la florăria Straker. O fereastră laterală, cu un geam, sunt sigur, prin care nu se vede din exterior. Pentru aparate de fotografiat invizibile, care îi fotografiază pe cei care vin sau pleacă. Deci o treabă pentru domnul Briggs al nostru. Și încă urgentă. Daimler-ul va veni în curând să mă ducă la aeroportul din Londra. Briggs trebuie să îndepărteze intrusul. Transmite-i, te rog, din partea mea că poate să aleagă orice metodă.
Doamna Kramer părăsi imediat fereastra. Ridică telefonul și-i dădu instrucțiuni lui Briggs, alegând cu grijă cuvintele. Descrise exact furgo-neta și apoi puse la loc receptorul.
- Briggs spune că în cincisprezece minute. Are o mașină pregătita pentru urgențe.
Doctorul Wand se îndepărtă de fereastră având un zâmbet înghețat pe buze. Briggs era demn de încredere. Era sigur că șoferul furgonetei și eventualii ocupanți ai acesteia nu mai au mult de trăit.
Henry Butler se afla la volanul furgonetei albe din față de la The Boltons. Purta o haină albă de tipul celor purtate uneori de distribuitorii de flori. Avea, de asemenea, o șapcă cu cozoroc, trasă pe ochi, și un trabuc stins agățat în colțul buzelor.
Furgoneta era echipată cu o oglindă retrovizoare mare și câteva oglinzi laterale. Spatele era întotdeauna zona periculoasă. în ciuda aerului rece din însorita zi de noiembrie, coborâse geamul. Pe locul de lângă el se afla o pungă mare de plastic ce conținea un lichid întunecat.
Văzuse perdeaua de plasă de la primul etaj mișcându-se și ghici că fusese observat. Cincisprezece minute mai târziu, după ceasul său, auzi zgomotul unui vehicul mare. O uriașă mașină de gunoi apăru de după o curbă, apropiindu-se. Butler porni motorul.
La douăzeci de pași mai departe văzu un bărbat într-un trenci negru, cu guler de astrahan și cu o pălărie închisă la culoare, coborând scările de la numărul 185. Purta ochelari de aur. Ducea o valiză, în timp ce un Daimler strălucitor îl depăși pe Butler și se opri în fața vilei.
Butler văzu toate acestea dintr-o singură privire fugară. Atenția îi era concentrată asupra imensei mașini de gunoi care oprise după colț. Brusc, șoferul acceleră și Daimler-ul zvâcni ieșind din curbă având un pasager pe locul din spate.
Mașina de gunoi trecu de curbă, deplasându-se cu o asemenea viteză, încât Butler presupuse că motorul se înecase. Debreie. Camionul se năpusti vijelios asupra sa, când șoferul roti volanul la dreapta. Butler porni și el în viteză, pe o singură roată. Cu cealaltă mână aruncă punga de plastic, care explodă împrăștiind un lac de ulei pe suprafața drumului. Tweed îi spusese despre experiența lor cu elicopterul lângă Hatchet Pond, din New Forest. întotdeauna înveți de la dușmani.
La volanul mașinii de gunoi, Briggs se aștepta să lovească furgoneta dintr-o parte, ca s-o zdrobească. în loc de asta, văzu peretele masiv al unei vile chiar în fața sa. Roti disperat volanul. Roțile, alunecând în ulei, refuzau să răspundă comenzii. Mașina lovi peretele cu o forță înspăimântătoare. Briggs se pomeni aruncat în față peste volan, frac-turându-și coastele. Dar asta era doar începutul. Vehiculul, cu fața boțită până la mijloc din impactul cu peretele, izbucni în flăcări.
Butler, care acceptase să-l ajute pe Marler, părăsise The Boltons și se îndrepta acum cu o viteză nebună spre Cornwell Road, cu fereastra închisă.
„Foarte satisfăcător", gândi doctorul Wand relaxându-se în superbul Daimler. Coordonare perfectă. Trebuie să-i ofer un premiu lui Briggs.
Nu-i trecu prin cap să se uite în spate, pe geam. Dar, chiar dacă ar fi făcut-o, era puțin probabil să fi observat Ford-ul Escort care îl urmărea. în spatele volanului, Marler fluiera de unul singur.
„Butler, gândea el, se dovedise a fi o capcană foarte reușită." în timp ce furgoneta era parcată la vedere, în fața numărului 185, Marler, în Ford-ul Escort, oprise la o distanță care-i permitea să vadă intrarea la vila lui Wand. Și nici nu-și făcu probleme cu privire la explozia care-i zguduise mașina: Butler era capabil să-și poarte singur de grijă.
Când fu convins de destinația Daimler-ului, ridică microfonul. Mașina era dotată cu un sistem radio de înaltă putere. Mută frecvența de pe stația de recepție de la centrul de comunicații pe cea a clădirii din Park Crescent.
- Parker Transport către bază. Am depistat voiajorul și sunt pe drum spre aeroportul din Londra...
îndată ce transmise mesajul, Marler se apropie de Daimler. începu din nou să fluiere. Melodia era Nimic nu nepoate despărți.
16
Marler parcă Ford-ul într-o parcare cu durată lungă de la aeroport. Era cel mai logic lucru pe care îl putea face: șoferul doctorului Wand parcase mașina mai departe. Marler rămase privind în vreme ce-și răsucea o țigară king-size. Șoferul în uniformă coborî și-i deschise ușa lui Wand. Clipind, acesta își potrivi ochelarii de aur.
O ocazie perfectă. Marler scoase cât ai clipi micul aparat foto din buzunarul pentru mănuși, îl duse la ochi și, apăsând pe butonul automat, făcu șase poze în câteva secunde.
Șoferul, care purta o șapcă cu cozoroc și ochelari negri, deschise portbagajul și scoase două valize. Louis Vuitton. Tot ce e mai bun pentru doctorul Wand! Marler luă și două imagini ale șoferului. Era un bărbat înalt, subțire, bine legat, cu un nas acvilin și mers atletic. încuie mașina ca și Marler care îi urmă de la distanță.
Cărându-și geanta, Marler își pusese în jurul gâtului binoclul masiv. După cinci minute, privea prin lentilele acestuia un electrocar care îl ducea pe doctorul Wand, pe șofer și bagajele la poarta unui avion cu reacție Lear. Marler îi notă numărul, apoi alergă la biroul lui Jim Cor-coran, șeful securității. Avu noroc: Corcoran ședea la biroul său, răsfoind ursuz un teanc de rapoarte.
- Nu-ți mai pierde vremea cu chestiile astea vechi și plictisitoare, amice, îl salută Marler. Iți propun ceva mult mai interesant.
- A, da? Și cam ce anume? Neplăceri. Sunt sigur. Ultima oară când șeful tău a fost pe aici, ne-am ales cu un cadavru.
- Asta ar putea să aibă legătură cu afacerea aceea, presupuse Marler degajat. Reactorul de pe pistă. Iată-i numărul de înregistrare. Un doctor
and a urcat chiar acum la bord. Pare să aibă toate actele în regulă, înălțimea Sa. - Doctorul Wand? Corcoran își încreți nasul lung cu dezgust. Cară zdrențe, pe care le duce la niște refugiați drept ajutor. Și ce dorești? Știu că voi regreta curiozitatea asta.
I - Nu prea multe. Află doar unde merge și întârzie-i plecarea. I - Asta-i tot?
- Și Tweed ar dori asta, spuse Marler, iar tu ai o memorie excepțională. Așa că îți vei aminti cât îi ești de îndatorat. în timp ce faci asta, te deranjează dacă fumez?
- în ciuda avertismentelor „Fumatul interzis" din jurul tău? Da, dă-i drumul. Oricum, ai să fumezi. Am să verific planul de zbor. Cât despre întârzierea plecării, n-ai cumva vreo idee despre cum aș putea s-o fac?
- Din nou, foarte simplu. Spui că s-a primit un mesaj referitor la existența unei bombe la bordul unui avion cu reacție gata de zbor, fără a se preciza însă care anume avion. Pui oamenii să coboare din Lear. Mai târziu, poți spune că s-a dovedit a fi o alarmă falsă.
Marler era amuzat de ideea de a folosi aceeași tactică, pe care, după cum spusese Tweed, o folosise dușmanul la Washington, ca să-i dea timp asasinului s-o aștepte pe Hilary Vane.
- E, într-adevăr, important?
- Caz de securitate națională, spuse Marler cu dezinvoltură, folosind expresia magică.
începu să se plimbe prin încăpere, pufăind din țigară și folosind un capac de cositor drept scrumieră.îIntre timp, Corcoran se ocupă de telefoane. Aproape imediat, bărbatul înalt cu priviri agere și față roșcovană puse receptorul jos și începu să-l informeze.
- Pilotul avionului în care a urcat doctorul Wand are planificat zborul spre aeroportul Zaventem, Bruxelles. O echipă de geniști a pornit spre avion să-și facă treaba. Să-i ajute Dumnezeu. Vor putea ține avionul pe pistă cel mult trei sferturi de oră. Altceva?
- Pentru că tot m-ai întrebat, fă-mi o favoare. Rezervă-mi un loc la primul zbor spre Bruxelles. Clasa business. Când e primul zbor?
- Mă sună ei imediat. Corcoran ridică din nou receptorul. Discuția fu mai scurtă de această dată. Un bilet la clasa business te așteaptă la ghișeu. Zborul Sabena. Acum pot și eu să-ți cer ceva? Bun. Mi-a făcut-plăcere să te am în preajmă. Dar pleacă naibii de aici.
- O ultimă întrebare, îi strigă Marler întreptându-se spre ușă. 2b rul Sabena ajunge înaintea lui Lear la Bruxelles?
- Exact! Și închide încet ușa!
In avionul cu reacție Sabena, Paula stătea pe locul de la geam, lângă Tweed. De partea cealaltă a culoarului de trecere, Newman ocupa locul din margine. Pasagerii se mai îmbarcau încă. în scurt timp și ultima sală de așteptare se goli. Paula îl înghionti pe Tweed și-i șopti:
- Uite cine vine!
Marler, ducând mica sa geantă de voiaj - ceea ce însemna că nu mai așteptase electrocarul și venise pe jos direct la avion - apăru în capul culoarului. Nu aruncă nici măcar o privire celor trei.
Făcu câțiva pași, apoi păru să se răzgândească și se întoarse trecând pe lângă ei. Paula așteptă un moment, apoi întoarse capul. Marler stătea cu trei șiruri mai în spate, ocupând un loc la geam chiar pe partea ei; locul de lângă el era liber.
- S-a așezat ca să ne poată privi, spuse Tweed încet. Ciudat că e în același avion cu noi.
Paula se uită înapoi ca și când ar fi vrut să vadă câți pasageri mai urcaseră la clasa business. Marler se uita pe geam cu binoclul. în jurul avionului Lear, aflat puțin mai departe de Sabena, o mulțime de oameni se agitau. Scările erau încă montate.
In timp ce privea, văzu un bărbat solid cu trenci închis la culoare și cu un guler de astrahan coborând scările. începu să se plimbe în sus și-n jos, pe lângă avion. Se opri o clipă și se uită la Sabena. Avea capul mare, părul blond și purta ochelari.
Marler își părăsi locul, privind atent la clasa economy. Unii pasageri încă se mai îmbarcau. Merse până la capătul avionului și-i puse stewardesei o întrebare:
- îmi puteți spune cât durează zborul până la Bruxelles?
- Cincizeci de minute, domnule.
îl privi pe Marler și se pare că-i plăcu ceea ce văzu. Pasagerul părea neliniștit.
- Sunt o mulțime de locuri, dacă doriți să schimbați, îi sugeră ea.
_ Sunt un tip sportiv. îmi place să fac exerciții, îi zâmbi el. Dacă stau prea mult jos, fac crampe musculare. Și... vă stă foarte bine uniforma asta.
_ Mulțumesc, domnule...
Marler se întoarse la locul său mergând încet. Stewardesa îl privi cu interes. Nu făcuse genul acela de aluzii grosolane cu care era obișnuită -îi adresase un compliment nevinovat. Marler își calculase timpul cu atenție, ținând strâns în mână binoclul. O pasageră venea exact spre el. se întâlniră chiar în dreptul lui Tweed.
Marler păru să se dezechilibreze când se opri să-i lase loc să treacă. Căzu peste Tweed și-și scăpă binoclul în poala acestuia.
- îmi pare rău, domnule. Coborî vocea. Avionul Lear de colo. Se pare că doctorul Wand e tipul care se plimbă pe lângă avion. Destinația Bruxelles.
Cerându-și din nou scuze, se întoarse la locul său. Paula își duse binoclul la ochi. Se uitase deja la Lear. îlstudia acum pe omul masiv care se oprise și se uita din nou spre Sabena. Reglând lentilele, apropie fața acestuia; ochii reci din spatele ochelarilor. Se cutremură.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Tweed cu o voce obișnuită. Verificase deja. Nu se afla nimeni pe cele două șiruri din fața și din spatele lor. Paula își coborî vocea.
- Dacă acesta este doctorul Wand... are un aer de adevărată cruzime omul acesta.
- Ei bine, după tot ce s-a întâmplat până acum, creierul din umbră este cu siguranță un om crud, aproape sadic.
- Vrei să spui că brațul retezat al lui Irene și corpul ei plutind pe Solent...?
- Asta și multe alte lucruri. Un sadic capabil de cea mai îngrozitoare cruzime psihică... precum și fizică. Dacă nu cumva teoria mea e greșită.
- Presupun că nu te pot întreba despre ce teorie e vorba?
- Nu, până nu sunt sigur.
Avionul era la mare înălțime, traversând Marea Nordului, când Paula se ridică să se ducă la toaletă. Un anume instinct o făcu să-și pună ochelarii de soare. Pe culoar, privi spre șirul cu locuri de la clasa economy și aproape îngheță.
Numai puterea voinței și antrenamentul SIS o făcură să-și continue drumul. Când se întoarse, așteptă până ce Tweed își reluă locul. Apoi se lipi de el.
- Am avut un șoc. Nu vei ghici niciodată cine călătorește cu noi. La clasa economy.
- Știi că nu-mi place să ghicesc.
- Willie Fanshawe, comandantul de brigadă Burgoyne și Helen Claybourne. Helen stă pe locul de la geam, Willie e lângă ea. Comandantul e dincolo de culoar, ca și Newman. Willie era aplecat peste brațul scaunului și vorbea cu Burgoyne.
- Te-a văzut vreunul dintre ei? o întrebă Tweed.
- Nu. Sunt sigură că nu.
- Nici urmă de Lee Holmes?
- Absolut nici una. Și la economy e plin.
- Poate a luat alt avion mai devreme spre Bruxelles. Găsesc semnificativă absența lui Lee.
- în ce sens?
Tweed îi ignoră întrebarea. Scoțându-și ochelarii, începu să-i șteargă cu batista, ceea ce însemna că mintea îi lucra intens. O întrebă apoi, punându-și ochelarii:
- Nu mi-ai spus până acum ce impresie ți-a lăsat relația dintre Burgoyne și Holmes și dintre Willie și Helen. Ar fi bine dacă ai putea să-mi spui acum.
- La început, mi s-a părut evident: ambii bărbați locuiesc cu amantele lor. Nimic ciudat în legătură cu asta. Apoi a devenit chiar straniu. Greșisem. Doar o altă femeie și-ar fi putut da seama de asta. Absența celui mai mic lucru care să indice intimitatea. înainte de a părăsi cele două locuințe, eram convinsă că prima impresie fusese greșită.
- Deci, care e natura relației?
- Una ciudată, după cum am spus. Ambele femei au în mod evident grijă de casă și fac ceea ce în mod normal ar face orice nevastă sau unele amante...
- Devii cinică asemenea mie...
- Lasă-mă să continui. Am avut puternica senzație că cele două femei lucrează pentru tipi într-un fel oarecum profesional. Este, dacă vrei, o relație de afaceri.
- Altceva?
- Da. Lee trebuie să se poarte cu Burgoyne cu mănuși. în fond, el eSte încă comandantul de brigadă obișnuit să dea ordine și să aștepte supunere neîntârziată. Cu Helen am avut impresia inversă. Willie este un suflet prietenos, are toate bilele, dar Helen hotărăște loviturile.
- Consider concluziile tale revelatoare. Mulțumesc.
- Bine. încântată să-ți fiu de folos, spuse ea ironic. își schimbă tonul. Pari îngrijorat.
- Mă întreb câți mai trebuie să moară până să dăm de capătul acestei afaceri. Până acum sunt trei cadavre; probabil patru: Harvey Boyd, Irene Andover, Hilary Vane și mă îndoiesc că o vom găsi în viață pe doamna Garnett din Moor's Landing.
- Pari să fii nerăbdător să ajungi la Bruxelles. Ce speri să găsim acolo?
- Confirmarea celor mai cumplite temeri ale mele.
- Nu înțeleg, spuse Paula.
- Crezi că este o simplă coincidență faptul că doctorul Wand călătorește spre Bruxelles la bordul acelui avion Lear? Crezi că e tot o coincidență faptul că la bordul acestui avion se află Burgoyne, Willie și Helen?
- Dar tu? Pare într-adevăr ciudat.
- Nu cred în coincidențe, răspunse Tweed încruntat.
- Și ce-ai vrut să spui cu cele mai cumplite temeri?
- Am uitat să-ți spun că am vorbit cu Benoit și i-am interzis să ne aștepte la aeroport. Ar putea fi periculos să fim văzuți cu el. După ce ne lăsăm bagajele la Hilton, mergem direct la Grand' Place - cartierul general al poliției pentru a-l întâlni pe Benoit. Newman a închiriat prin telefon o mașină care ne așteaptă.
- L-ai văzut pe Marler ducându-se din nou la stewardesă? Pun pariu că deja a închiriat și el o mașină prin radarul pilotului.
- Probabil. Știe, oricum, ce are de făcut.
- Dar nu mi-ai spus care sunt temerile tale, insistă ea.
- Sunt sigur că suntem implicați într-o cursă contracronometru. Problema este foarte simplă. Cine va ajunge primul la Gaston Delvaux cât timp este încă în viață.
17
La aeroportul Zaventem, coborâră primii din avion. Tweed se năpusti înainte, cu Newman și Paula în urmă, străduindu-se să-l ajungă. La controlul pașapoartelor, duceau doar gentile pe care le luaseră cu ei la bord. Newman îl ajunse din urmă pe Tweed.
- Ce-i cu goana asta nebună?
- Schimbare de plan. Știi de unde luăm mașina pe care ai închiriat-o la Londra? Bine. Lăsăm Hilton-ul pe mai târziu - mergem direct la cartierul general al poliției - Grand' Place. Trebuie să verific cu Benoit situația, după care alergăm spre Liège, la Herstal. La castelul lui Delvaux. N-avem nici un minut de pierdut...
Graba sa neobișnuită îi molipsi și pe ceilalți doi. Paula, mai calculată, își verifică ceasul în mers. S-ar putea să fie întuneric când vor sosi la Liège. Ieșiră în fugă din aeroport. Newman abia mai respira. Mașina închiriată, care îi aștepta, era un Mercedes roșu. Prea bătător la ochi. Insă nu se mai putea face nimic. îndeplini formalitățile cu fata de la biroul de închirieri, apoi luă cheile și-i ceru să aștepte până verifică motorul.
- Urcă, spuse Tweed neliniștit.
- Ar fi trebuit să mă previi că va fi un maraton, remarcă Paula urcându-se în mașină.
- De-abia când ateriza avionul am hotărât că ar fi bine să economisim timp. Am pierdut foarte mult timp fâțâindu-ne prin sala aceea de așteptare. E-n regulă, Bob?
- Motorul pare O.K. Haideți. Grand' Place și Benoit, venim... Paula mormăi în sine, în timp ce treceau prin Bruxelles, că este cel mai dezordonat și mai deprimant oraș din Europa. Ca și la Los
•Angeles, o serie de cartiere porneau din centru. Și ceața care-i întârziase se deplasa în trâmbe ca de fum, ce păreau să se târască pe străzile aglomerate.
Blocuri înalte de ciment se înălțau pretutindeni, intercalate cu clădiri mici de două etaje - ponosite și vechi de secole, cu vopseaua coșcovită - cafenele, baruri și magazine iluminate anost cu neon. Strada se bifurca în mai multe direcții. Șoferii se înghesuiau ca să ajungă la unica bandă disponibilă, rămasă în mijlocul unui larg bulevard.
Trotuarul, pe care îți puteai rupe ușor gleznele, era aglomerat de gospodinele belgiene care se grăbeau spre gurile de metrou. Sediul împuterniciților EC nu se schimbase. „O casă potrivită pentru birocrații ăia grași, bine hrăniți și foarte bine plătiți", gândi ea. întregul loc era asemeni unui furnicar răvășit.
Newman conducea degajat, cu viteză mare, exagerând chiar. Conducătorii belgieni claxonau retrăgându-se brusc pentru a-i lăsa loc să treacă. „Depășește viteza limită", își spuse Paula. Energia nervoasă explozivă a lui Tweed i se transmisese lui Newman care conducea nebunește.
Trase în fața unei clădiri din Grand' Place, unde accesul circulației era interzis prin bariere la fel cu cele de la graniță. Unul dintre cartierele cu adevărat vechi ale Bruxelles-ului, Grand' Place era înconjurat de clădiri medievale. Newman opri într-o zonă interzisă parcării, scoase o foaie din carnețel, scrise „Cartierul General al Poliției" și o lipi pe parbriz.
Tweed care coborâse deja, se uită la bilețel și-i spuse lui Newman:
- Aici se spune Politie. Ar fi trebuit să-ți amintești. Newman scoase altă hârtie, o rupse pe prima și o înlocui cu noua
versiune. Coborî, încuie mașina și-i urmă pe ceilalți. Tweed și Paula intraseră deja în clădire.
- Inspectorul-șef Benoit ne așteaptă. O urgență. Fiecare secundă contează...
Tweed se adresase în franceză sergentului în uniformă de la birou. Îi arătă legitimația, legitimație pe care era trecut numele său și compania care îi acoperea activitatea.
Inspectorul Benoit apăru aproape imediat coborând în fugă scările cu agilitate. O salută întâi pe Paula, urându-i „Bun venit la Bruxelles".
Era încântată că purta un costum elegant. Sub trenci era îmbrăcată cu o bluză albă pe gât, o jachetă albastră și o fustă plisată. Tweed se mișca nerăbdător, lucru care nu-i scăpă lui Benoit.
Inspectorul-șef Benoit, cel mai abil polițist belgian, era un bărbat jovial, impozant la cei patruzeci de ani ai săi. Avea nasul mare și coroiat, părul șaten și ochi vioi. îlconduse sus, la biroul său de la etajul al doilea.
- Trebuie să ajungem foarte urgent la Liège. Mai precis la castelul lui Gaston Delvaux de la Herstal. Am venit direct de la avion. Hilton-ul poate aștepta, spuse Tweed.
- Sun eu să vă rezerv camere. încăperile executivului sunt la etajul al douăzecilea, dacă-mi amintesc. Acum, despre Liège. Mă așteptam la asta. Trebuie să mergeți cu trenul de la Midi... se uită la ceas. Aveți timp să prindeți expresul de Ostend, care merge prin Cologne. Are o singură oprire. La Louvain.
- Sigur cu mașina... începu Tweed. Benoit scutură din cap.
- Cu circulația de la ora asta? Nu, trenul e mai bun. Eu voi încerca să ajung cu mașina la Liège ca să prind trenul vostru, dar nu pot garanta cu toate sirenele și luminile aprinse...
- Ai spus că Delvaux a interzis poliției să se apropie de el, obiectă Tweed...
- Așa e. Dar am mașini neînseriate, gata pregătite. Ne vom apropia în liniște de castel. O să așteptăm la o mică distanță. își ridică mâna. Insist. E teritoriul meu. Ați putea fi într-un mare pericol. Bine că mi-am amintit. Mai aveți timp...
Ii conduse în altă cameră. O privire către armele de pe masă cu muniția de rezervă alături, îi confirmă lui Newman ce memorie remarcabilă avea șeful poliției. Paula își alese un Browning 32 automat și muniție. își verifica arma când Benoit spuse:
- E gol. Arma ta favorită. E făcută la Herstal. Deși, azi, industria de armament de la Herstal abia dacă mai produce ceva. Colapsul Uniunii Sovietice și alți factori...
Paula încarcă Browning-ul, Newman luă de pe masă un Smith Wesson special 38. Lângă încărcător era o centură de șold. Benoit nu uita niciodată nimic. își scoase trenciul și haina și-și puse centura,
verifică mecanismul armei și puse muniție de rezervă în buzunarul hainei. Mai rămăsese pe masă doar un Walther 7,65 mm automat. Benoit privi spre Tweed, care clătină din cap.
- Nu prea port arme.
- Acum să semnați hârtiile, continuă Benoit și scoase două for-ulare care aveau deja tipărite detaliile. Newman, Paula, semnați aici.
Sunt permisele pentru portarma. Acum totul e legal.
- Benoit, spuse Tweed după ce-și privi ceasul, va trebui să cumpărăm bilete pentru Liège înainte de a ne urca în tren.
Benoit își scoase portofelul din care extrase șase bilete de hârtie. Le dădu fiecăruia câte două.
- Bilete dus-întors, clasa întâi, pentru Liège. Vă conduc eu la gara Midi. Apoi voi veni împreună cu o echipă spre Liège, în speranța că o să vă prind la gară. E o chestie de șansă...
- Plec chiar acum, interveni Newman. Am Mercedes-ul afară. Cred că ajung înaintea voastră pe șosea. Ne vedem acolo...
Plecă înainte ca cineva să fi putut protesta. Benoit își ridică mâinile mimând exasperarea, după care alergă la fereastră. Se uită jos, scoase un caiet și notă ceva.
- Numărul de înmatriculare al mașinii. Voi transmite instrucțiuni către toate mașinile de patrulare să lase să treacă Mercedes-ul cu orice preț. Haideți să mergem la gară...
Tweed și Paula aveau compartimentul de clasa întâi numai pentru ei. Expresul gonea către est, lăsând în urmă suburbiile Bruxelles-ului. Spre surprinderea Paulei, era încă lumină afară și ceața se ridicase. Traversau un spațiu deschis, cu câmpii îngrijite de o parte și de alta. Grânarul Belgiei. Ici și colo se zăreau pâlcuri dese de pini. Trecură pe lângă sate izolate, cu case aliniate. Clădirile aveau terase vechi din cărămidă și acoperișuri ascuțite. Undeva, departe, turla unei biserici se înălța către cer ca un ac, ceea ce determină remarca Paulei:
- Mă gândeam la Hilary Vane - cum a fost ucisă la Heathrow. Cred că i s-a injectat cianură. Buzele îi erau albastre.
- Fără îndoială, aprobă Tweed. A fost cianură mai mult ca sigur. Toată fața începuse să-i devină albastră.
- Oare cum o fi fost comisă crima? într-un aeroport aglomerat nu poți scoate o seringă hipodermică și s-o înfigi în cineva. Locul este mult prea public.
- Atunci la ce concluzie ai ajuns?
- O seringă hipodermică te face să te gândești la altceva, ceva foarte obișnuit, care nu te-ar fi surprins dacă l-ai fi văzut în mâna unei femei.
- Asta dă de gândit. Cam așa cred și eu...
- Dar doctorul Rabin? întrebă Paula. Þi-a spus ceva?
- Știi cum sunt patologii. Nu scoți nimic de la ei până nu trec printr-un întreg proces. Spunea că îmi va comunica rezultatul când voi reveni la Londra.
- Gara unde am oprit se numește Leuven, cred.
- Ceea ce înseamnă că ne aflăm în regiunea flamandă, anunță Tweed. Benoit a spus Louvain, care este versiunea franceză sau valonă. Belgia e un adevărat amalgam din acest punct de vedere - de aceea semnele rutiere de la Bruxelles sunt înscrise întâi în franceză și apoi în flamandă. Cred că ne apropiem de Liège.
- Arată destul de mohorât, spuse Paula uitându-se pe geam. Nu pot vedea încă orașul. Doar dealurile acelea care seamănă cu niște mușuroaie. Ce caraghios că sunt toate atât de rotunjite. Nu seamănă cu niște dealuri adevărate.
- Nici nu sunt. Liège a fost cândva un mare centru al mineritului carbonifer. S-a adunat o grămadă de praf de cărbune la marginea orașului. Nu e un loc prea îngrijit. Ai să vezi culoarea clădirilor din oraș -praful negru s-a așezat pretutindeni. Pregătește-te sufletește.
Când coborî din tren, Paula simți aerul greu al Liège-ului încă din gara modernă. Un miros scârbos de mâncare venea dinspre o tarabă unde se vindeau crenvurști. Pe stradă se aflau împrăștiate cartoane murdare de mâncare, azvârlite pe jos fără grijă. Cărămizile clădirii de vizavi erau mânjite cu o murdărie neagră.
„Praful de cărbune la care s-a referit Tweed", presupuse ea.
Șoferii de taxi, în haine ponosite, își așteptau clienții. Fețele lor aveau o culoare neplăcută, măslinie; câțiva se zgâiră la picioarele Paulei. Deci, acesta era Liège...
Paula făcu ochii mari. Pe cealaltă parte a străzii pavate cu piatră cubică era parcat un Mercedes roșu. Newman în picioare, lângă mașină, le făcea semne cu mâna. Paula își făcu loc printre cartoanele azvârlite pe jos.
- N-am traversat, pentru că era riscant, le explică el. E genul de loc unde trebuie să stai lângă mașină, dacă nu vrei să rămâi fără o roată sau ștergător. Pușlamalele! Am găsit drumul spre Herstal. Nu e departe. E
tărcat pe harta asta. Deci, Paula, ai să fii copilot.
- Cum l-ai găsit? îl întrebă ea studiind harta după ce se așeză pe locul din spate lângă Tweed.
- M-a costat două mii de franci. Șoferii nu-și pierd timpul degeaba, ăsta-i orașul goanei după bani. Apropo, să ai grijă de geantă.
- Haideți să plecăm, îi sfătui Tweed. Benoit a apărut?
- E în mașina aceea neînregistrată de la colț. A ajuns la vreo cincisprezece minute după mine. Relaxează-te.
Conducea pe o stradă îngustă, mărginită de pereții multor clădiri acoperite de praf. începea prost, dar putea să fie și mai rău. Jgheaburile și canalele erau astupate cu niște cutii de băuturi și cu hârtii mototolite. Câțiva localnici se strecurau pe strada prost luminată, îmbrăcați în haine cenușii în ton cu mediul. Mirosul urât pătrunsese și în interiorul mașinii. Newman deschise un geam.
- Nu-mi imaginez că sunteți prea încântați de atmosfera Liege-ului. să luăm o gură de aer, aproape proaspăt, într-un minut... Relaxați-vă.
- Relaxarea este ultimul lucru la care mă gândesc, scrâșni Tweed. Vreau să ajungem la Delvaux la timp. Presupunând că suntem în timp.
sper că Benoit nu are de gând să stârnească o cavalcadă în urma noastră?
- Are trei mașini blindate cu oameni înarmați. Și mi-a promis că nu se va apropia la mai mult de un sfert de milă de castel. E drept, a spus-o
Cu părere de rău. Doamnelor și domnilor, continuă el cu mai puțin elan, am ajuns la fluviul Meuse...
Era întuneric. Mergeau de-a lungul brațului principal al fluviului destinat barjelor și altor nave fluviale. Venea din sud, trecea prin Namur și Liège, pentru a deveni Maas în Olanda, înainte de a se vărsa în Marea Nordului.
Tweed se uita pe geam. Lămpile de pe șosea păreau să lumineze ceva mai bine. Pe malul fluviului larg, se vedeau îngrămădiri masive de ciment ca niște pereți de fortăreață. Apa avea un aspect noroios.
Paula atinse brațul lui Tweed și-i spuse:
- Uită-te la blocurile de pe malul celălalt. Sunt moderne, dar hidoase. Tweed încuviință din cap. Blocurile erau vopsite într-o varietate de culori primare, toate extrem de jenante pentru ochi. Dădeau impresia bizară de a fi construite din plastic. Newman zise:
- După cum vedeți, Herstal e la nord-vest de Liège. Și nu prea departe. Tweed abia îl auzi. Se uita pe geam. Văzu un bazin mare pentru iahturi - un braț al fluviului era închis de un perete. Din nou apa și navele, ca la Lymington și la Buckler's Hard.
Cu farurile mașinii aprinse, femeia de la volanul unui Mercedes negru gonea prin noapte, folosind adesea claxonul pentru a-i înlătura pe ceilalți conducători din calea sa. Șoferii belgieni o înjurau când îi depășea, făcând gesturi obscene, pe care însă ea nu le observa. Toată atenția îi era concentrată asupra destinației și Dumnezeu să-l ajute pe cel care s-ar fi nimerit în calea ei.
Nu era ușor să-ți dai seama că era femeie. Purta cască și ochelari de protecție, iar gulerul jachetei de piele era ridicat. Mâinile înmănușate strângeau ușor volanul. Ca de obicei, controla perfect situația.
Un autocamion mare apăru pe șosea. Ea mări viteza apăsând fără încetare pe claxon. Șoferul camionului înjură ținându-și respirația. Proiectilul negru trecu pe lângă el, luminile sale roșii sclipiră și dispărură în depărtare ca un fulger.
- Ticălos nebun! spuse șoferul.
Mercedes-ul negru cu însemnul de taxi deasupra capotei gonea mai departe. Cauciucurile scrâșniră la o curbă, dar mașina nu-și încetini viteza cu nici o secundă. Mâna apăsa din nou pe claxon în timp ce depășea mai multe vehicule deodată.
Privi semnalul rutier și apoi aruncă o privire ceasului de bord. Coborî cu câțiva kilometri. Practic, Mercedes-ul zbura, părând gata să se desprindă în orice moment. Continua să-i înlăture pe ceilalți din drum.
Destinația ei: Herstal.
18
- Asta trebuie să fie fabrica de armament a lui Delvaux, comentă Newman. Credeam că s-a retras din afaceri.
- Și eu, răspunse Tweed din spatele mașinii.
Ajunseseră la Herstal. Tweed privea pe geam modernul complex al fabricii - o clădire albă cu un singur etaj, aproape de fluviul Meuse. Vizavi de uzină se afla un doc mare, la care erau ancorate două barje imense.
Pe acoperișul clădirii centrale se afla un reflector aprins. Fasciculul de lumină cădea pe șosea, chiar înaintea lor, mișcându-se încet spre mașină. Newman coborî la timp parasolarul și închise ochii pe jumătate. Lumina poposi asupra Mercedes-ului urmărindu-l câteva secunde.
- Al naibii ghinion pentru trafic, mormăi Newman.
- Au o securitate extraordinară, observă Tweed.
Fabrica era împrejmuită de un gard înalt de sârmă, pe care Tweed o bănui electrificată. în spatele gardului patrulau paznici în uniformă, care duceau în lesă câini alsacieni. în pofida zgomotului făcut de motor, le putea auzi lătratul înfiorător. Pereții clădirii nu aveau ferestre, dar acoperișurile înclinate aveau luminatoare mari prin care se vedea în noapte strălucirea luminilor puternice. O ușă se deschise și intră un autocamion cu basculă plin cu lăzi; în urmă ușa se închise imediat. Exista doar o firmă mare pe care scria Delvaux SA, dar nici o indicație nu arăta că acolo se afla o fabrică de armament.
- Nu înțeleg, spuse Paula. Muncesc din plin și noaptea.
- Alt mister, remarcă Tweed.
- Conform hărții, vei întâlni în curând o curbă la dreapta, anunță Paula. Chiar după drumul ăsta spre fluviu.
- Cred că pe aici, răspunse Newman. Da. Vezi semnul ăla spre Château Orange? Aceasta e locuința lui Delvaux.
- Bob, spuse repede Tweed. Caută un loc unde să parchezi mașina, ceva mai departe de intrarea în castel. Vom merge acolo cu toții...
Farurile luminară curba când Mercedes-ul urcă un deal. Pe ambele părți erau pâlcuri dese de copaci și ierburi crescute sălbatic. Lumina farurilor lumina porțile deschise de la intrare. Newman încetini și trase mașina pe o potecă. întoarse apoi imediat într-un luminiș, pregătind mașina pentru o plecare rapidă. Opri motorul, apoi își descheie haina ca să poată apuca iute pistolul. După ce încuie mașina, porniră în grabă înapoi spre castel.
Drumul acoperit cu pietriș, ce ducea spre porțile de la intrare, avea un aspect neîngrijit. Crescuse iarbă printre pietre. Nu era în stilul lui Delvaux care era un om ordonat. Tweed se opri în mijlocul drumului. în spatele porților, cărarea făcea din nou o curbă în jurul unei alei înguste. Tăcerea crea o atmosferă sinistră și sumbră în ciuda lunii care lumina.
- Ce este? șopti Paula.
- Ascultă zgomotul mașinilor. Se pare că Benoit s-a ținut de cuvânt. N-am văzut nici un semn că am fi urmăriți. Luă o gură de aer. Hai să intrăm.
Tweed mergea alături de Paula, iar Newman venea în urma lor, cu arma pregătită.
înconjurat de tufe crescute anapoda, drumul o înfricoșa; Paula strânse pistolul cu mâna dreaptă. Pașii care scârțâiau pe prundiș le anunțau apropierea.
Castelul mare, cu trei etaje, le apăru deodată înainte. Avea acoperiș mansardat, cu ferestre mici circulare. Un șir de trepte largi ducea la intrarea principală - o pereche de uși duble. La geamurile de la parter se vedeau lumini.
Paula se arătă încântată:
- Ce loc minunat!
- Trebuie să fi costat câteva milioane...
Newman se opri când un omuleț firav, cu capul descoperit apăru într-o parte a castelului. Tweed îl recunoscu imediat pe Gaston Del-. Aerul nopții era rece, iar tufele erau acoperite cu chiciură, , cu toate astea, belgianul nu purta nici o haină peste costumul chis la culoare.
In timp ce se apropia de ei, Paula fu surprinsă de aerul de inteligență - sclipitoare chiar - de pe chipul lui. Proaspăt bărbierit, avea capul mare acoperit cu păr cenușiu și fruntea bombată. Îi sugeră imaginea unui spiriduș uriaș. Newman își strecură pistolul la loc în cingă-area de la spate și-și încheie haina. Tweed fu șocat de mișcările încete ale lui Delvaux, atât de vioi în mod obișnuit. Fața îi era mohorâtă, iar ochii priveau în gol. Doar vocea îi păru normală în timp ce-l salută pe Tweed în engleză.
- Pentru numele lui Dumnezeu, ești ultima persoană la care m-aș fi gândit. Ai ceva împotrivă dacă ne învârtim pe aici, pe afară, în partea din spate?
Tweed simți că retrăiește experiența de coșmar de la Prevent -casa lui Andover. Impresia fu și mai puternică atunci când Delvaux coborî vocea:
- Castelul este împânzit de microfoane. Insă în grădină nu putem fi auziți.
După ce Tweed făcu pe scurt prezentările, Paula spuse repede:
- Domnule Delvaux, e posibil să merg înăuntru la toaletă?
- Sigur, domnișoară Grey. Delvaux se opri. Este o casă destul de mare. Nu e nimeni înăuntru, deci nu aveți de ce să vă temeți...
Scoase un mănunchi de chei din buzunar și urcă încet scările. „Altădată le-ai fi urcat în fugă", gândi Tweed privindu-l. Belgianul alese două chei, descuie ușa din dreapta, o deschise și îi făcu loc să treacă.
- Traversați holul. Pe partea stângă veți vedea o ușă pe care scrie S'il vousplaît, pe o plăcuță de metal. După aceea vă așteptăm în grădină.
- Mulțumesc...
Paula traversă încet holul cu pardoseala de marmură. Era iluminat de un imens candelabru, suspendat chiar deasupra capului ei. Se opri, privi în urmă și ascultă. Delvaux era acum destul de departe.
Ignoră ușa cu plăcuța de metal și merse până în capătul holului, unde se afla o altă ușă, pe jumătate deschisă. în spatele acesteiia se afla o încăpere iluminată de tuburi fluorescente. era bucătăria. înăuntru, pe frumoasa podea din lemn, se aflau cele mai moderne aparate de bucătărie. Răsuflă ușurată când văzu că draperiile de la geamuri erau lăsate.
Lateral, se afla o altă ușă cu glasvand mat. O deschiise cu grijă Din nou ghicise corect. Era cămara, utilată de asemenea cu cele mai noi aparate. Inclusiv un uriaș congelator.
Asta era ceea ce căuta. Inspiră adânc și se apropie,Rămase un timp privind în jos la capacul închis; strânse din dinți făcnâdu-și curaj. Se simțea foarte obosită. Fusese o zi plină.
„Dă-i drumul," își spuse.
Luă capacul și-l ridică dintr-o singură mișcare. Deși se aștepta la asta, șocul fu destul de mare. Răcitorul era plin cu alimente Fară să le miiște, holbă ochii la cutia de plastic umplută cu gheață de deasupra alimentelor. Era mai mică decât cutia din congelatorul lui Andover, pentlru că și conținutul său era mai mic. înăuntru se afla mâna retezată a unei femei; era amputată de la încheietură și fusese acoperită cu un bandaj.
Știa că era mâna unei femei. Degetele subțiri sugerau asta. Dar: ceea ce-i confirmă că era mână de femeie - mâna stângă – erau două inele pe al treilea deget. Un inel de logodnă cu rubin și o verighetă Ultima scârboșenie era trandafirul veștejit ce fusese așezat între degete.
- Nemernicilor!
Buzele Paulei pronunțară cuvântul fără nici un sunet. Nu uitase de microfoane. închise capacul și se îndreptă încet spre intrarea din față.
Ieșind din castel, Paula o luă pe lângă clădire, pe aleea ce lucea în grădina din spate. Mai devreme, urmându-l pe Twetd, Nevman se oprise cu respirația tăiată.
La lumina lanternei, grădina din spatele castelului părea a fi o miniatură a Versailles-ului. O pajiște întinsă, acoperită chioară strălucitoare era întretăiată de poteci pavate. Urne frumoasede pieatră erau așezate pe socluri. în umbră, conifere decorative - specii rare de copaci se iveau ca niște semne de exclamare. în mijlocul unui lac rotund, împrejmuit, se afla o fântână arteziană.
- îmi plăcea mult aici, comentă Delvaux în timp ce se așeză pe o terasă lungă ce ducea până în spatele castelului.
- De ce ai venit, Tweed?
Newman, stând în picioare cu arma pe lângă corp, ascunsă de Delvaux, se holba la umbra unui om. Acesta stătea aproape nemișcat în întuneric, lângă înaltul gard viu care proteja proprietatea.
- Se ascunde cineva acolo, interveni el.
- Nu te îngrijora, îl asigură Delvaux. E un prieten. De ce-ai venit, Tweed? repetă el întrebarea.
- Pentru că am aflat ce i s-a întâmplat lui Sir Gerald Andover. Câteva minute lungi se lăsă tăcere. Mâinile lui Delvaux începură să tremure. Le băgă în buzunarele jachetei. înainte de a-i răspunde, apăru Paula pe terasă. Se uită la Tweed și-i făcu un semn cu capul către castel.
- Aceeași situație ca la Prevent, șopti ea oprindu-se lângă Tweed. întinse mâna stângă și făcu cu dreapta un semn ce sugera tăierea. Din nou congelatorul, reluă ea.
- Ce-ai făcut în casa mea? se răsti Delvaux; era destul de aproape ca să-i audă cuvintele. Ce-ai căutat, scrâșni el încordându-și mușchii feței.
Pe brațul Paulei se aflau împăturite niște haine pe care le găsise în dulapul din hol. Chiar înainte de a se întoarce spre belgian, Tweed îi făcu semn cu capul, iar ea înțelese că vrea să-i vorbească.
- Haina dumitale și un fular, domnule Delvaux, spuse ea. îl ajută să-și pună haina și-i înfășură fularul în jurul gâtului.
- Ai să mori înghețat afară pe frigul ăsta.
- Mulțumesc, draga mea. Iți sunt recunoscător. E frig.
- E și mai frig în congelator, îi spuse ea. Numai tactica șocurilor îl putea face pe acest om să vorbească. Și-am găsit mâna stângă retezată unei femei. Se credea că Lucie a fugit cu un milionar. Þi-a trimis
sta ție?
Delvaux se nărui. Se clătina ca o frunză în vânt. Tremura din toate încheieturile. Veni la Paula care îl îmbrățișa în timp ce el o strângea la piept. Apoi se desprinse grăbit și rămase drept, nemișcat.
- îmi pare rău. îmi bat joc de mine însumi, încerc să mă amăgesc. Da, este mâna Luciei. A fost răpită. Acum mai bine de trei luni. Vorbea calm. Deodată se neliniști și începu să-i vorbească lui Tweed, îndurerat.
- Nu trebuie să spui poliției! Te rog! Nu poliției! O vor ucide.
- De aceea am venit singur, spuse Tweed pe un ton neutru. Care sunt condițiile lor? Cât cer?
- N-a fost cerută nici o recompensă. Mi s-au dat instrucțiuni precise. A trebuit să mă retrag, să demisionez din toate organismele publice, inclusiv de la INCOMSIN. Au subliniat chiar INCOMSIN. Altfel', corpul Luciei mi-ar fi fost trimis într-o ladă. Am făcut tot ce mi-au spus. L-am îndepărtat pe inspectorul Benoit, care a devenit suspicios.
- Și microfoanele din castel? întrebă Tweed.
- într-o zi, când eram la fabrică, au intrat în casă și le-au instalat. Când m-am întors, am primit un telefon de la o femeie. Mi-a spus ce făcuseră. M-a avertizat că, dacă încerc să elimin vreunul dintre ele, vor afla imediat. A spus că știu care ar fi consecința finală. Finală. De aceea vorbim aici, afară.
Tăcu. Newman ridică arma, ținând-o cu ambele mâini. Omul din umbră se îndrepta spre ei. Vocea lui Newman se auzi clar în tăcerea nopții.
- Ridică mâinile deasupra capului sau îți trimit un glonț în burtă.
- Lasă arma, îi ordonă Tweed. îlrecunoscu pe cel ce se apropia, după mers. E-n regulă!
Sir Gerald Andover, îmbrăcat într-un palton greu, își coborî mâinile. Pășea ca și când ar fi avut pantofi de plumb.
„Doamne, gândi Tweed. Să-i spun acum despre Irene... că e moartă și că au pescuit-o din Solent?"
- Te-am recunoscut, Tweed, începu Andover. Și pe tine, Paula. Se întoarse spre ea aplecându-se formal. Ea înțelese că face un enorm efort ca să pară că se poate controla.
Delvaux spuse:
- Gerald a venit cu iahtul până la Anvers, ca să vadă cum mă descurc și ca să-mi ceară sfatul într-o problemă.
- Și în loc de asta, adăugă Andover cu o notă de ironie, m-am pomenit că îl sfătuiesc eu pe Gaston. S-ar putea spune că suntem în aceeași barcă. I-ai spus, Gaston?
- Ceva, răspunse prudent Delvaux.
- Nu înțeleg ce-i cu mâna retezată, Gaston, spuse Tweed cu o voce calmă.
Privi spre Andover.
- După cum n-am înțeles ce era cu brațul retezat al lui Irene.
- Noi credem... noi știm că aceste acte de barbarie au fost comise ca să ne sperie, interveni Delvaux, pentru ca să nu informăm pe cei din afară despre ce se petrece. Inclusiv poliția. Femeia m-a sunat din nou când am găsit în congelator cutia aceea oribilă. S-a întâmplat chiar noaptea trecută, când m-am întors dintr-o vizită secretă la fabrică. Mi-a spus să mă uit în congelator și a rămas la telefon până ce am revenit. Am înjurat-o spunând că e o bestie sadică. A spus că a vrut doar să-mi reamintească să nu mă duc la poliție și a închis.
- Tweed, spuse Andover încruntat, cu ăștia avem de luptat. Cu niște bestii sadice. Și nu știm de ce?
- Ceea ce aș vrea să aflu este de ce funcționează uzina în foc continuu, spuse Tweed, și de ce faci vizite discrete, după cum spuneai?
- Nu mai am nimic de adăugat, spuse belgianul. Dar îți cer ca prieten să nu informezi poliția. De dragul Luciei. Acum ar fi mai bine să plecați. Se întoarse spre Paula. Te rog să nu mă crezi necuviincios, dar eram într-o situație imposibilă.
- Atunci, noi plecăm, hotărî Tweed.
- Pot să vin cu voi? întrebă Andover. Am venit cu un taxi, care m-a lăsat în fața fabricii, apoi am venit pe jos.
- Bineînțeles, Gerald. Avem o mașină ascunsă ceva mai departe. Apropo, Gaston, noi am fost foarte discreți...
Delvaux se îndepărtase deja. Dădu din cap în semn că a înțeles, apoi merse mai departe târându-și picioarele. Tweed îl privi posomorât pe Andover, apoi toți patru porniră spre mașină. Tweed rămase tăcut. Nu fusese încă în stare să-i spună lui Andover despre Irene. Era mai bine să aștepte până ajungeau la hotel.
Newman își pregăti arma. Paula se simțea încordată, plină de presimțiri rele. Din nou, drumul acela apăsător îi făcea pielea ca de găină, își deschise geanta și strânse patul armei.
La poartă, Paula grăbi pașii. Ajunse înaintea celorlalți la șosea, privi în stânga și în dreapta, traversă, apoi rămase în umbră așteptând. Andover era în dreapta lui Tweed. începu să vorbească în timp ce se apropiau de șoseaua pustie. Deși mergea cu un pas obosit, vocea îi era viguroasă și fermă.
- Gaston e un tip dărâmat. Nici nu e de mirare. Ce nenorocire... Un geniu ca el să fie subiectul unei astfel de încercări îngrozitoare...
- Nici ție nu ți-a mers prea bine, remarcă Tweed. Pari mai bine acum. Gata să întâmpini orice, oricât de dur...
- Oh, m-am întărit pentru orice mi-ar aduce viitorul. Mai am încă destulă putere...
Newman mergea la câțiva metri în urma lor. Ca și Paula, era încordat. Cei doi bărbați dinaintea sa ajunseseră la drum. îltraversau. Newman auzi deodată un zgomot asurzitor de mașină ce accelera năvălind din dreapta, dinspre culmea dealului. Ambii bărbați se aflau în mijlocul drumului când Mercedes-ul negru se năpusti ca o tornadă asupra lor. Andover ridică o mână ca să-și apere ochii de lumina orbitoare a farurilor.
Newman știa că nu putea salva decât un singur om. Se aruncă dintr-un salt asupra lui Tweed, plonjând în față. Se prăbușiră în iarba de pe marginea drumului. Newman căzu lângă Tweed.
Paula singură văzu ce se întâmplă. într-o fracțiune de secundă Mercedes-ul negru îl izbi pe Andover, după care dispăru în viteză, în timp ce Andover se prăbuși Cu o bufnitură teribilă pe suprafața drumului acoperit cu bitum. Paula ridică pistolul. Trase un foc care pătrunse prin geamul din spate. Mașina se îndepărtă și dispăru într-o viteză nebună după o curbă.
Tweed sări imediat în picioare și, respirând profund, alergă spre grămada din mijlocul drumului. Se aplecă și luă pulsul la gâtul lui Andover, apoi se ridică încet în timp ce Newman se apropie.
- Isuse! spuse Tweed. Este mort. Cel puțin, bietul amărât n-a aflat de fiică-sa.
- Sunt sigură că era o femeie la volan, zise Paula care ținea pistolul în mână. Ticăloasă criminală! Am tras un glonte în geamul din spate, dar sunt sigură că n-a rănit-o.
- Ce te face să crezi că era femeie? întrebă Tweed încet.
- Purta cască și ochelari de protecție. Și după felul în care a întors capul. Pot să jur că era o femeie, repetă ea.
- Bob, ajută-mă să duc corpul la castel, spuse Tweed. Vreau ca Gaston să vadă asta. Acum, în sfârșit, va vorbi.
19
în bucătăria castelului se desfășura o activitate febrilă. Paula se cocoțase pe o scară luată din debara. în mână ținea un instrument ca o lanternă mică, cu un grătar în vârf, ceea ce este cunoscut în tehnica supravegherii drept o lampă cu lumină intermitentă.
Detecta microfoanele. învățase cum s-o folosească de la Butler la un curs de reciclare, într-o casă mare și izolată în inima câmpiilor din Sussex. învățase, de asemenea, anumite deprinderi fizice, care testau rezistența ei fizică.
Newman rămase în picioare în apropierea ei, strângând microfoanele pe care le demontase. Unul era ascuns într-un colț al bufetului, iar altul în spatele frigiderului înalt. Găsi un microfon ascuns chiar într-o parte a tubului fluorescent.
Mai devreme, asistaseră la o scenă pe terasa din fața intrării, când Delvaux deschisese ușa răspunzând insistențelor lui Tweed. Belgianul se holbase la corpul lui Andover din brațele lui Newman, apoi ieșise afară cu chipul schimonosit de suferință.
- L-au omorât pe bătrânul meu prieten, Gerald...
Tweed îi povesti pe scurt ce se întâmplase în fața porților de la intrare, în curând, suferința fu înlocuită de furie, iar Delvaux își lovi ceafa cu putere, gest pe care Tweed îl recunoscu - belgianul îl făcea când se concentra asupra unui lucru.
- Acum, trebuie să-mi spui totul, zise Tweed cu o voce rece. Dar, mai întâi, trebuie să găsim o cameră în care putem discuta în liniște, după ce vor fi înlăturate sistemele de ascultare.
- De acord, răspunse Delvaux. Vor ști că s-a umblat la instalație „ dar m-am obișnuit deja cu ideea că soția mea, Lucie, e moartă. Trebuie să-i lovesc și eu...
întinseră corpul lui Andover pe o canapea din hol - după ce Paula insistase să-i pună o pernă sub cap. Partea din spate a craniului era zdrobită și sângera abundent. Nu voia să-i rămână lui Delvaux o canapea mânjită de sânge care să-i amintească de crima petrecută la ușa lui ori de câte ori trecea prin hol.
După o jumătate de oră, Paula se declară mulțumită. Depistase toate microfoanele. Tweed spuse ceva cu voce tare pentru a se asigura încă o dată. Deschise un radio, la care se transmitea muzică clasică.
- Chiar dacă a mai rămas vreunul, nu vor putea auzi discuția noastră cu muzica și apa deschisă...
Paula descoperi atunci că nici unul nu mâncase de câteva ore. în timp ce Tweed discuta cu Delvaux și Newman, așezați pe taburete în jurul mesei, Paula prepară ceva de mâncare și băutură. în cămară găsi câteva cornuri tari, iar în frigider descoperi șuncă și unt. Tot în cămară era și cafea.
Fierse cafeaua într-un ibric, apoi tăie felii de șuncă, înjumătăți cor-nurile, le unse cu unt și băgă în ele șunca. Așeză totul pe un platou mare, apoi turnă cafeaua în căni. Tweed observă că hrana îl stimula pe Delvaux. începu să-l întrebe:
- Gaston, soția ta a fost răpită. Nu s-a cerut nici o recompensă. Ai fost obligat să te retragi. Același lucru i s-a întâmplat și lui Andover, dar era vorba despre fiica lui. Se opri. Ar fi trebuit să-l pregătească pe Delvaux pentru ce era mai rău. I-au trimis brațul ei retezat...
- Știu, dădu din cap Delvaux. Andover mi-a spus.
- Ceea ce însă n-a apucat să-ți spună a fost că, după un timp, corpul lui Irene a fost pescuit din mare. Cine sunt acești asasini nenorociți?
- Nu știu...
- Dar trebuie să știi de ce toate astea.
- Cred că e în legătură cu Stealth...
Doctorul Wand se afla în luxosul său apartament de la etajul al treilea al hotelului Bellevue Palace, situat pe Avenue Louise, echivalentul din Bruxelles al lui Park Lane. în cameră se mai afla șoferul,
îmbrăcat în uniformă, care stătea la birou. Tocmai îi turnase șefului un pahar mare de coniac Napoleon. Wand sorbea din pahar, când sună telefonul.
- Fii bun și răspunde, îi ceru el bărbatului brunet, cu ochelari negri. Șoferul ridică receptorul de aur. Ceru persoanei să-și spună numele,
iar ea îl spuse pe cel codificat - Ea este, raportă șoferul.
- Atunci, spuse Wand privindu-și ceasul, dă-mi te rog telefonul.
- Da, rosti el, ai să-mi comunici vreo veste?
- Primul transport a fost expediat la ultima sa destinație, îi spuse vocea unei femei. Precizez, ultima.
- Și cred că n-au fost probleme.
- Nici una, după câte știu, îl asigură femeia.
- Splendid. Te felicit. E o plăcere să știi că ai mereu pe cineva de nădejde. Ne vom vedea atunci la locul și momentul stabilit. Iți mulțumesc pentru telefon.
Șoferul puse la loc receptorul. Wand își luă paharul, ținându-l în mâna dreaptă. Coniacul trebuie să fie încălzit, iar Wand era un tip rafinat. Aruncă o privire șoferului său prin ochelarii de aur și își țuguie buzele într-un zâmbet rece.
- Foarte satisfăcător, remarcă el. Foarte satisfăcător, într-adevăr. Mai luă o gură de coniac. Se referea la execuția lui Sir Gerald Andover.
La nici doisprezece metri de intrarea la Bellevue Palace, se afla Mercedes-ul închiriat al lui Marler. Acesta mânca ultimul din cele trei cornuri cu șuncă, pe care și le cumpărase de la o cafenea din apropiere. Cocoțat pe o mică suprafață plată de lângă el, în spatele schimbătorului de viteză, se afla un recipient cilindric din carton cu cafea.
Marler era convins că asta îi era masa de seară. Mai devreme, telefonase din mașină la un număr din Bruxelles. Îi răspunsese în franceză o voce răgușită. Marler îi spuse mai pe ocolite, că avea nevoie de o pușcă Armalite și de niște exploziv. Vorbind în aceeași limbă, Marler îi spusese că se numește Charlie - nume cunoscut posesorului de arme gale de la tranzacțiile anterioare - după care urmase inevitabila târguiala asupra prețului. Stabiliseră ora și locul de întâlnire. Era locul în care Marler avea să stea câteva ore la pândă.
Avea motorul pornit, când o matahală prost îmbrăcată își făcu apariția ducând o servietă mare, la fel de ponosită. Marler coborî numai geamul, lăsând ușa încuiată. Colosul aruncă o privire pe strada goală, se aplecă și, răspândind o dată cu respirația greoaie miros de usturoi, îi spuse în franceză:
- Mai întâi banii, prietene.
- Nu înainte de a verifica marfa.
Marler îi arătă belgianului mâna stângă în care avea un sul de bancnote.
- Atunci, întrerupe motorul.
- Mă grăbesc, scrâșni Marler.
Dar întrerupse motorul, scoase cheia și trecu pe locul din dreapta. Luă servieta prin fereastră. înăuntru se afla desfăcută arma Armalite. Cu mișcări iuți și experte, Marler o asambla. Þinând-o sub nivelul geamului, apăsă ușor pe trăgaci. Era o armă excelentă, iar rezerva de muniție din servietă era suficientă. Numără teancul de bancnote în franci de o mie, le adună într-o grămadă și le întinse belgianului. Banii dispărură imediat în buzunarul uriașului, care plecă în josul străzii.
Marler porni motorul și merse pe Avenue Louise până la capăt, unde dădu în Place Louise. Manevră apoi mașina și întoarse pe același drum. Era o precauție luată pentru cazul în care matahalei i-ar fi trecut prin cap să-l spioneze.
Parcă în același loc, după care, în câteva secunde, desfăcu arma și-o puse din nou în servietă. Era bucuros că avusese grijă să cumpere recipientul de carton pentru cafea cu capac etanș. Se rostogolise pe jos.
Astea se întâmplaseră ceva mai înainte, dar mai devreme, urmărise limuzina doctorului Wand de la aeroportul Zaventem până la acest hotel extrem de scump. Ceea ce îl surprinsese era că șoferul lăsase mașina pe mâna unui om de serviciu de la hotel, care urma s-o ducă la garajul subteran.
Șoferul îl însoțise pe doctorul Wand în hotel și nu mai apăruse de atunci. Fapt care îl făcu pe Marler să se întrebe dacă șoferul nu era mai important decât s-ar fi crezut.
- Poți să-mi explici, în limbaj profan, cum funcționează din punct de vedere tehnic acest Stealth? întrebă Tweed când se afla în bucătărie. Un om de știință american urma să ne explice, dar din păcate a devenit indisponibil.
- Unul dintre cei mai mari oameni de știință ai Americii a venit acum vreo trei ani să mă viziteze, își aminti Delvaux. Un bărbat de excepție - profesorul Crown de la uzinele Northrop din Palmdale, California. Aplica tehnica asta nu doar la navele aeriene, ci și la vapoare. Mi-am dat seama că ne preocupau exact aceleași probleme.
- Cum de știați unul de munca celuilalt? îl întrebă Paula.
- Ah, e o rețea internațională secretă. Cooperăm între noi. Dar am să revin mai târziu la asta.
- Cum funcționează Stealth? îl îndemnă Tweed.
Absorbit de subiect, Delvaux deveni foarte volubil. Cuvintele se rostogoleau unele după altele, iar ochii îi străluceau vădind concentrare.
- Aveți niște monede englezești? Am nevoie de una ca să vă demonstrez.
Paula scoase din portofel o întreagă colecție.
- Pe asta o căutam, continuă Delvaux. Alese o monedă strălucitoare de cinci penny. Am auzit că nu prea este agreată - se pierde prea ușor. Acum să revenim la bombardierul american Stealth B2. Este uriaș. Are o deschidere a aripilor de șaizeci și trei de metri și o înălțime de șase metri. în mod normal, un avion cu o deschidere atât de mare ar trebui să apară pe radar cam de mărimea unei monede de cinci penny. Ceea ce înseamnă o imagine foarte mare. Zburând spre teritoriile inamice, bombardierul ar fi imediat reperat. Acum, ghiciți mărimea unei imagini radar a bombardierului Stealth. Vă spun eu. Cam cât vârful unui ac cu gămălie sau nici măcar atât. B2 poate trece prin orice sistem radar de apărare, pe sub orice satelit terestru. Vorbim despre un bombardier absolut invizibil.
- Pare mortal, comentă Newman.
- Și este. Nu te poți apăra împotriva lui. Nu există antidot. Imagi-nează-ți încărcătura utilă de bombe pe care un aparat de asemenea proporții poate s-o transporte.
- Dar de ce nu poate fi reperat? insistă Tweed.
- Parțial este o chestiune de formă. Arată ca o gigantică manta de raze - atât e de subțire. Asta se realizează prin aplicarea unor învelișuri speciale din anumite materiale. învelișurile creează reflexii false către
orice radar, spărgând acele reflexii în unde minuscule care sunt irele-vante pentru radar. Propriul său radar folosește un sistem laser pentru a-l face nedetectabil pentru celelalte avioane. Sunt ascunse în structura înșelătoare de deasupra motoarelor reactoare. Deasupra sa, se află un difuzor care combină aerul rece cu gazele eșapate, astfel încât avionul nu poate fi nici măcar detectat de senzorii termici ai sateliților. Nu e nimic în design, nici un sistem defensiv de care să te legi. Repet, această enormă mașinărie este invizibilă.
- Mi se pare înfricoșător, comentă Paula. Dar cum influențează Stealth ceea ce se întâmplă cu Andover sau cu tine?
- Să-l luăm mai întâi pe Andover, continuă Delvaux cu siguranță. Părea să fi uitat temporar de teroarea propriei sale situații. Trebuie să fim logici și să luăm factorii în ordinea lor corectă. Andover este marea autoritate mondială în geopolitică - un observator global asupra politicii și a conflictelor. Mentorul său a fost profesorul Haushofer...
- Cine? întrebă Paula.
- Profesorul Haushofer a fost expert în geopolitică în vremea sa. Sfătuitorul apropiat al lui Adolf Hitler. Hilter i-a asimilat vederile. Ca mentor, vreau să spun că Andover a studiat opiniile lui Haushofer mult după moartea acestuia. Apoi și-a dezvoltat propria sa teorie adaptată condițiilor lumii contemporane. El a prezis că noul mare pericol pentru Vest ar putea veni din Est... dar nu din Rusia.
- Dar ce legătură are asta cu Stealth? întrebă Tweed.
- Noul dușman - probabil cel mai puternic cu care s-au confruntat vreodată Europa și America - a căutat, după părerea lui Andover, să afle prin toate mijloacele cum se construiește o astfel de flotă de bombardiere Stealth.
- Trei oameni de știință americani, care lucrau la proiect, inclusiv profesorul Crown, au fost răpiți, îi spuse Tweed. Acum vreo trei ani. Se crede că au fost duși la Hong Kong.
- Ceea ce confirmă teoria lui Andover. Delvaux era în plină vervă. Nu mă îndoiesc că cei trei americani, obligați să conducă o echipă de tehnicieni competenți, au putut construi o întreagă flotilă Stealth. Ai spus acum trei ani? Probabil că acum au deja bombardierele Stealth...
- Spuneai că profesorul Crown a adaptat tehnica Stealth la vapoare, interveni Tweed.
Era nerăbdător să obțină cât mai repede toate informațiile. Era doar o chestiune de timp până ce Delvaux avea să-și piardă din nou brusc energia.
- Da, aprobă belgianul. Crown era specialist în nave. E destul de straniu că lucra în același domeniu al cercetării ca și mine. Adaptarea sistemului Stealth la vapoare.
- Dar cum anume se face asta? întrebă Newman.
Cocoțat pe taburet, avea în poală un carnețel în care înregistra pe furiș tot ceea ce spunea Delvaux. îlținea sub nivelul mesei, acoperit cu mâna stângă.
- Aici sunt din nou, în fond, două probleme de lămurit. Forma navei, ușor de înregistrat pe radar, și eșapamentul motoarelor - evacuarea gazelor ușor depistată de senzorii termici ai sateliților. Așa că am proiectat un vapor cu un profil foarte jos - aproape ca cel al submarinelor semiscufundabile, dar fără o suprastructură proeminentă. Vrei detalii în limbaj simplificat?
- Da, îl îndemnă Tweed.
- Elicea face extrem de puțin zgomot. Coșul e astfel construit, că abia iese deasupra structurii punții de jos. în plus, este echipat cu un sistem de răcire a eșapamentului - ca și bombardierul. Are un catarg retractil, ca o antenă radio de mașină, care se retrage complet în partea dinăuntru sașiului caroseriei de la vehicul. Sistemul radar al vasului este, de asemenea, astfel construit, încât abia se proiectează la suprafața punții. Caroseria are profilul rotunjit, încât reduce practic
| la zero semnalele pe care le-ar emite pe ecranele radarelor normale sau pe cele cu infraroșii. Lansatorul de rachete poate fi construit în interiorul navei.
- Un vas obișnuit are nevoie de o punte, aminti Tweed.
- S-a ținut cont și de asta. O navă Stealth are și comanda, și centrul de control al armelor sub punte. Deci, avem un vapor invizibil. O flotă mare de nave invizibile - dacă dușmanul le produce în serie, așa cum au făcut constructorii de nave din America pe coasta de vest a Americii în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cum se numeau? A, da. Kaiser. Vasele libertății.
- într-adevăr, m-ai dat gata, spuse Tweed. Și parcă ziceai mai devreme că nu există nici un antidot. Că nu există nici o șansă de a depista
nici bombardierele și nici navele Stealth. Și pentru că tot mi-am amintit, de ce funcționează uzina ta non-stop, se pare?
- Ești iute, Tweed. Foarte iute. Am spus că nu exista nici un antidot. La timpul trecut. Adică de ce crezi că-mi asum riscul ca uzinele mele să lucreze în trei schimburi pe zi?
Telefonul sună din nou în apartamentul doctorului Wand, la Belle-vue Palace. Răspunse șoferul care îi întinse șefului său telefonul.
- E din nou doamna, domnule. Anne-Marie...
- întotdeauna îmi face plăcere să te aud, începu Wand. O voce atât de încântătoare. Ai vreo problemă?
- îmi pare rău că te deranjez. Poți nota un număr de telefon?
- Sigur. Doar un moment.
Wand scoase din buzunar un carnețel subțire, îmbrăcat în marochin, și luă un creion de aur.
- Sunt gata.
- Numărul este... E o cabină publică din Place Louise. Pot să te sun acolo peste cincisprezece minute?
- Voi fi acolo...
Wand înțelese exact ce însemna asta. Era o informație care nu trebuia să treacă prin centrala telefonică a hotelului. Operatorii de noapte își petreceau plictisitoarele ore trăgând cu urechea.
Cinci minute mai târziu, ieși din Bellevue Palace, spunând în treacăt portarului că simte nevoia să ia o gură de aer. Șoferul mergea alături de el. O luară pe Avenue Louise spre Place Louise.
In interiorul Mercedes-ului, Marler acționa rapid. își puse pe cap o beretă pe care o achiziționase de la un magazin din apropierea barului, după ce cumpărase cafeaua și sandvișurile. Purta acum o haină de vânt uzată, pe care o luase mai devreme din geanta de voiaj. Rupse mucul țigării pe jumătate fumate și își atârnă în colțul gurii jumătatea rămasă. Nu se mai bărbierise de câteva ore bune, iar fața îi era acoperită cu fire țepoase. Era un Marler care arăta foarte prost și care se târa în urma celor doi bărbați pe trotuarul de vizavi.
Ajuns în pustia - la ora aceea - Place Louise, Wand își verifică ceasul. Marler observă asta și mai observă că șoferul își strecurase mâna dreaptă sub jacheta uniformei. Marler era sigur că avea o armă.
Cei doi traversară Place Louise spre bulevardul Waterloo. Ajunseră în dreptul metroului și coborâră. Marler îi urmări din vârful scării rulante. Apoi coborî și el și ajunse jos tocmai la timp pentru ai vedea îndreptându-se către a doua scară rulantă. Așteptă câteva secunde, apoi îi urmă. în timp ce era transportat în jos, trecu pe lângă o serie de picturi murale, grosolane și bizare. Strâmbă din nas. Arta belgiană! Ajunse jos în corpul principal al metroului. Lângă perete, stătea ghemuit un individ jigărit, cu spatele lipit de perete și cu picioarele întinse.
Chiar alături, se afla un șir de cabine telefonice. Doctorul Wand intră în prima, apoi ieși după câteva minute și intră în cea de alături. Marler înțelese că verifica un număr de telefon. Wand intră, în sfârșit, în ultima cabină și rămase așteptând. Șoferul stătea în picioare în fața cabinei privind în direcția opusă.
Marler se așeză lângă zid, pe jos, cu picioarele întinse, cu chiștocul țigării încă neaprins în gură. Bărbatul uscățiv de alături îi șopti în franceză:
- Ai vreo întâlnire, amice?
- Gura sau bag cuțitul în tine, îi răspunse tot în șoaptă Marler. Telefonul sună în cabină. Doctorul Wand ridică receptorul. începu
imediat să vorbească lent și afabil.
- Pot să aflu cine este la aparat?
- Anne-Marie, răspunse o voce feminină. îmi pare rău că a trebuit să te deranjez astfel. Mi-am amintit ulterior de un fapt pe care ți-ar face plăcere să-l afli. Am văzut în lumina farurilor pe concurentul nostru.
- Atunci ești foarte înțeleaptă că m-ai sunat, foarte înțeleaptă. Prețul este o mai mare compensație pentru contractul pe care l-am încheiat. Deci este foarte important de aflat cine ne sunt concurenții.
- Este vorba de Tweed.
Wand rămase tăcut. Fusese șocat și surprins. Lui Wand nu-i plăceau surprizele. Erau periculoase.
- Mai ești acolo? întrebă vocea femeii.
- îmi pare cu adevărat foarte rău... Mă gândeam că ar trebui să acționăm pentru a contracara această concurență. S-ar putea să fie nevoie să luăm măsuri severe. Da, severe. Lasă-mă să mă gândesc și
te voi căuta eu în curând. încă o dată îți mulțumesc foarte mult pentru telefon.
Cu ochii pe jumătate închiși, Marler îi urmări pe Wand și pe șofer îndreptându-se exact către el... Aruncă o privire spre prăpăditul de lângă el. Marler avu impresia că Wand era tulburat: buzele sale subțiri erau strânse.
Așteptă până ce dispărură pe scările rulante, apoi sări și el în picioare, urmărindu-i de la distanță. Traversaseră piața și tocmai intraseră pe Avenue Louise când Wand căută ceva în buzunarul de la spate și scoase o batistă de mătase cu care își tampona fruntea.
In acel moment, un motociclist năvăli pe bulevard într-o viteză nebună, asurzitoare. Scoțând batista, lui Wand îi căzuse portofelul. își continuară drumul. Marler înțelese că zgomotul motocicletei acoperise pe cel al portofelului care se lovise de caldarâm. îlridică, se lipi de un zid și așteptă până ce-i văzu pe cei doi intrând la Bellevue Palace. Se strecură într-un gang, își puse mănușile chirurgicale și cercetă conținutul portofelului.
Conținea un teanc gros de zece mii de franci belgieni. Mai erau circa o sută cincizeci de lire. Pe Marler îl interesau în mod deosebit cărțile de vizită. Pe toate era tipărit: „Doctor Wand, director, Moonglow Refugee Aid Trust International". Nici o adresă.
Marler puse totul la loc cu grijă. își scoase mănușile, se aplecă și luă de pe jos praf și-și murdări fața și părul țepos. Acum părea chiar și mai respingător.
După cinci minute, intră la Bellevue Palace, urmat de portarul care protesta. Merse direct la recepție și se adresă în franceză funcționarului de serviciu.
- Unul dintre musafirii dumneavoastră și-a pierdut portofelul. Vreau să vină directorul adjunct.
- Dar poți să-l lași...
- Ești surd sau ce? Cheamă-l naibii pe directorul adjunct...
Un bărbat scund și îndesat, îmbrăcat în costum negru de serviciu, se îndreptă spre recepție. Fața sa durdulie exprima un dezgust extrem.
- Ce se întâmplă, Jacques?
- Acesta este directorul adjunct, îl informă Jacques pe Marler, după care se întoarse către superiorul său. Acest om are...
- Bine! Bine! Lasă că-i spun eu, se repezi Marler. Domnule, unul dintre clienții dumneavoastră și-a scăpat portofelul pe stradă. Tocmai a intrat cu șoferul.
Directorul examina portofelul. Sprâncenele i se ridicară când văzu teancul de bani. Se uită la Marler.
- Ai putea primi o recompensă...
- Nu. Nu vreau nici o recompensă, spuse Marler retrăgându-se spre ușă. Tocmai am scăpat de „supraveghere". Nu iau nici un franc...
Ieși înainte ca directorul să-și fi revenit din surpriză. Se îndreptă spre mașina parcată și apoi privi în urmă. Nu văzu pe nimeni. Nici măcar pe portar. Deschise ușa, intră, apoi încuie la loc.
își petrecu următoarele câteva minute folosind șervețele umede din torpedou pentru a-și curăța fața. Apoi sfârși prin a folosi o batistă pentru a înlătura rămășițele șervețelelor care ar fi putut rămâne agățate de barbă.
Marler simțea că acțiunea sa fusese izbutită. Era sigur acum că se afla pe urmele doctorului Wand. Mai avea și fotografiile pe care i le făcuse la aeroportul din Londra. Dar ceea ce Marler nu-și dădea seama era faptul că el intrase în posesia singurelor fotografii făcute vreodată doctorului Wand.
20
Recepția hotelului Hilton de pe bulevardul Waterloo se afla în dreapta intrării, spre imensa sală mobilată cu măsuțe mici și scaune confortabile.
După cină, comandantul de brigadă Burgoyne se așeză într-un fotoliu. în fața lui ședeau Willie Fanshawe și Helen claybourne. Lee Holmes veni și ea după puțin timp și se așeză aranjându-și părul lung și blond.
- Ai lipsit cam mult, îi spuse Burgoyne.
- Am fost la toaletă, răspunse ea zâmbindu-i. Femeilor le place să zăbovească la toaletă. Vor să placă bărbaților lor.
Burgoyne mormăi. Arăta foarte bine în costumul albastru cu dungi subțiri. Willie, ca de obicei, purta un costum șifonat: pântecele rotunjor făcea să-i fie imposibil să păstreze impecabil un costum mai mult de câteva zile.
Cei doi bărbați aveau în față câte un pahar de Grand Marnier, pentru care plătise Burgoyne. Venitul lui Willie era mult mai mic decât al comandantului de brigadă.
Helen, care purta o bluză albă plisată, cu o eșarfă mandarin și o fustă bleumarin, o studie pe Lee. Blonda era îmbrăcată într-o rochie purpurie fără umeri și despicată pe coapsă. „Þi-ar plăcea și ție să-ți etalezi comorile, nu?" gândi Lee, dar spuse cu voce tare:
- Călătoria ta de afaceri s-a dovedit plină de succes, comandante?
- Sigur că da, izbucni Willie în plină vervă și aplecându-se în față. înarmează lumea...
- Vorbește mai încet, îl repezi Burgoyne. Ai venit aici de bunăvoie.
- Zău? După câte îmi amintesc, tu ești cel care ne-a sugerat să te însoțim. Să nu crezi că nu ne trebuie timp și pentru viața noastră. Pentru că ne trebuie. Nu-i așa, Helen?
- Timp pentru viața noastră, repetă ea pe un ton impasibil.
- Cred, interveni Lee, că ar trebui să ne distrăm. Ce-ați zice de un pocher? Privi spre Burgoyne. Am să vă las în izmene.
- Nu m-ar deranja să mă lași doar în izmene, îi spuse Willie și chicoti.
- Nu fi vulgar, îl mustră Helen. Willie băuse cam mult. Cred că ar trebui să fixăm o limită dacă jucăm pe bani, propuse Helen cu fermitate, adresându-se lui Lee, care scotea un pachet de cărți din poșetă.
- Sigur că jucăm pe bani, bombăni Willie. Pe ce altceva să jucăm? îmi amintesc că la Hong Kong stăteam trei ore în șir la o partidă și...
- Willie, îl întrerupse Helen. Lee a început să împartă cărțile.
- Desigur. Scuză-mă, draga mea...
Patru capete se aplecară deasupra mesei studiindu-și cu atenție cărțile. Lee privi pe deasupra lor. Se lăsase liniște. își atinsese scopul. Deși destul de neobișnuit pentru ea, Lee nu simțea nevoia să vorbească.
- Lucrez de câteva luni la un antidot pentru Stealth, explica Delvaux în bucătăria de la Château Orange. Munca s-a accelerat de când soția mea a fost răpită. Mă ferește să nu înnebunesc de anxietate.
- Iți admir capacitatea de concentrare, remarcă Tweed. Cât de departe ai ajuns?
- Problema e deja rezolvată. întreaga istorie a războiului se bazează pe inventarea contramăsurilor. Tancul a fost urmat de inventarea armei antitanc. Avionul de luptă ne-a făcut să inventăm proiectilul sol-aer... Paula îl privi fascinată pe Delvaux care continuă neobosit: Deci, Stealth m-a determinat să inventez un sistem radar, cel mai avansat din lume -care poate vedea, de fapt, poate înregistra pe ecran prezența bombardierului Stealth sau a vaporului. De aceea uzina mea lucrează zi și noapte. Veniți să vă arăt ceva.
Delvaux se repezi la frigiderul cel mare din capătul bucătăriei; era prima oară când Tweed îl vedea mișcându-se normal. Deschise ușa și luă o cutie de conserve de dimensiune medie.
- Ce este aceasta?
- O cutie de biscuiți, răspunse Paula nedumerită.
- Asta și intenționează să pară. De fapt, este un container special proiectat pentru rezistență la temperaturi extrem de mari și care poate fi lansat fără a vătăma nici unul dintre delicatele dispozitive interioare.
Puse cutia pe masă și după ce-i scoase capacul se așeză și continuă să le explice. Tweed, Newman și Paula priviră înăuntru. Pereții interiori ai recipientului erau acoperiți cu un fel de material protector. Delvaux scoase dinăuntru un mecanism complicat. Singurul element pe care Paula îl recunoscu era cel care semăna cu un ecran circular de tipul celui de televizor. Delvaux extrase apoi un capăt subțire de fir.
- Nici unul dintre voi nu poate înțelege ce-i cu asta, îi avertiză Delvaux. Dar, dacă îl dați oricăruia dintre savanții care lucrează la proiectele guvernamentale, specialiști în radar, va înțelege imediat cum funcționează sistemul. Ia, te rog, asta, Tweed, cu tine la Londra. Aranjează un transport sigur cu oameni înarmați. Putem să vă furnizăm multe astfel de mecanisme. Aveți o carte de vizită?
Tweed scoase o carte de vizită pe care era tipărit doar numele său și al firmei General&Cumbria Assurance. Delvaux o luă și sublinie cu stiloul litera T de la Tweed, apoi o băgă în portofel.
- Toți cei care vor participa la acel transport vor trebui să poarte asupra lor aceste cărți de vizită. Se vor legitima în fața directorului meu, Alain Flamand. Uite, scriu aici. Mai dă-mi una. Alain trăiește de fapt la uzină. Tocmai am terminat împreună proiectul învelișului de protecție în forma cutiei de biscuiți.
Introduse mecanismul în cutie, deschise un sertar de sub masă și scoase un înveliș de protecție cu care acoperi cutia, apoi o strecură la loc în carcasă și i-o dădu lui Tweed.
Tweed puse cartea de vizită pe care Delvaux scrisese numele lui Alain Flamand în portvizit. Carcasa era surprinzător de ușoară. O puse pe masă, cu chipul întunecat.
- Iți mulțumesc, Gaston. E un fel modest de a te felicita pentru ceea ce ai realizat, mai ales ținând cont de condițiile de presiune nervoasă în care trăiești. Dar trebuie, acum, să ne gândim și la corpul lui Andover. Trebuie anunțată poliția și Benoit.
- Presupun că da, spuse încet Delvaux.
Paula îl privi. Voiciunea și vigoarea cu care vorbise dispăruseră. Teroarea revenise. își împreună mâinile într-un gest de neputință.,
- Oricum, răpitorii vor ști...
- Ascultă-mă! Tweed îi apucă strâns brațul. Gândește-te! Oamenii -sau omul - care se află în fruntea acestei înfricoșătoare afaceri știu că Andover a fost asasinat. Pentru că ei au plănuit asta. Deci se așteaptă ca o ambulanță a poliției să vină aici pentru a lua corpul lui Andover. Iți promit că Benoit va fi foarte discret.
- Dar sistemele de ascultare pe care le-ați scos?
- Le poți pune exact acolo unde le-ai găsit? o întrebă Tweed pe Paula.
- Da. Hai, Bob. La treabă...
Luă cârpa de vase și-o înmuie ușor în apă. Fiecare microfon avea o ventuză de gumă care permitea lipirea dispozitivului. în următoarea jumătate de oră lucră cu ajutorul lui Newman la amplasarea, la locul lor, a microfoanelor. Delvaux ședea epuizat în scaunul său privind în gol. Când termină treaba, Paula puse scara la loc.
- De acum încolo nici un cuvânt, șopti Tweed. îlbătu ușor pe umăr pe Delvaux. E timpul să telefonăm la poliție. Mai întâi să închidem radioul și apa. Spune-i lui Benoit că un prieten englez, Sir Gerald Andover, ți-a telefonat... menționează că ți-e coleg și vechi prieten. Venea să-ți spună de asasinarea fiicei sale. Știa de soția ta?
- Da, i-am spus când a venit...
- Bun, îi spui că îți telefonase mai înainte din Anglia că fiică-sa fusese răpită.
- Dar nu...
- Spui exact așa. Este un motiv solid ca ei să vină aici. Nu sufli nici un cuvânt despre adevăratul subiect - Stealth. Ai înțeles?
- Da. E simplu... aproape adevărat. Doar momentele diferă, continuă Delvaux în șoaptă.
- Și spune-i despre mine. Despre Paula și Newman. Că ne temem că aceleași lucruri îngrozitoare ți se vor întâmpla și ție. Din fericire, eu am fost cel care a găsit scrisoarea pe care i-ai trimis-o lui Andover... pe polița de deasupra căminului, scrisoare în care spuneai ca ai rezolvat problema tehnică. Apropo, cum ai rezolvat-o?
- Oh, am construit în urma cercetărilor o navă aeriană Stealth de dimensiuni mici, în interiorul fabricii. Foloseam pe atunci cel mai avansat radar - la acea oră - care însă nu a putut detecta nava. Am analizat de ce asta a implicat ecuații matematice complicate și o mulțime de teorii. Laserul este unul dintre elementele noului aparat, dar numai unul...
- Și acum, interveni Tweed, repetă tot ce ai de spus lui Benoit. Ai grijă să nu sune artificial ceea ce spui...
In timp ce le explicase despre nava aeriană Stealth, Delvaux vorbise cu însuflețire. Paula găsi patetică brusca lui transformare în timp ce repeta povestea pe care urma să o spună. Tweed avu aceeași senzație, dar se simți în același timp ușurat - spusă astfel, povestea sa avea să fie mult mai convingătoare.
- Ieșim din castel în liniște, îi avertiză din nou Tweed. închise radioul, opri apa.
Paula curățase și pusese deja la loc vasele pe care le folosiseră, lăsând afară doar pe ale lui Delvaux. De altfel, Benoit s-ar putea întreba de ce zăboviseră atât de mult timp.
Delvaux îi telefona lui Benoit la sediul din Bruxelles. I se spuse că, fiind o chestiune urgentă, i se va face legătura imediat. Era posibil ca inspectorul-șef să ajungă acolo - la castel - foarte repede.
Tweed îl bătu pe belgian ușor pe umăr ca să-i indice că procedase bine. Spre surprinderea sa, Delvaux luă o haină din hol și-i urmă afară.
- Nu pot aștepta aici, singur.
- Va trebui să te întorci repede. Benoit ar putea să apară cu un elicopter.
Tweed era îngrijorat, știind că Benoit era prin apropiere. Lucru pe care era mai bine ca Delvaux să nu-l afle. Mergeau spre mașină când Newman, amintindu-și ce se întâmplase cu puțin timp în urmă, îi opri.
- Să verific mai întâi, spuse el.
Þinând cu ambele mâini revolverul, țâșni pe partea cealaltă a drumului, oprindu-se la marginea pajiștii. Ascultă o clipă și privi în jur. Apoi se apropie cu grijă de Mercedes. Numai după ce verifică dedesubtul sașiului cu o lanternă și după ce aruncă o privire la motor, se declară satisfăcut. Se întoarse și le făcu celorlalți semn cu mâna că pot traversa.
Porni motorul și sistemul de încălzire - în mașină era un frig cumplit. Delvaux se așezase în spate, lângă Tweed, iar Paula lângă Newman.
- Am uitat să-ți spun ceva foarte important, spuse deodată Delvaux. Hugo Westendorf din Germania era membru în INCOMSIN. într-un fel, problema refugiaților e amestecată în toate astea...
Doi polițiști în uniformă patrulau prin cartierul Marolles din Bruxelles. Un cartier dubios. Marolles se întindea în spatele imensei clădiri a Palatului de Justiție, la doar cinci minute de mers de la hotelul Hilton.
Amândoi erau neliniștiți: nu era o zonă în care să poți dormi liniștit. Aruncară o privire într-un bar. Marc, cel mai tânăr, scrută iute fețele clienților. Nici unul dintre ei nu era „cunoscut" de poliție, își continuara drumul apropiindu-se de capătul unei străzi înguste, pavate cu piatră.
Armând, cel mai în vârstă, se opri încruntat. La câțiva pași mai încolo, pe stradă, era parcat un Mercedes negru. Slăbi piedica pistolului de la șoldul drept.
- Marc, zise el, cred că e cazul să aruncăm o privire. Cred că taxiul e gol. Taxiurile nu prea opresc pe aici.
Colegul său avea o pereche de cătușe și un baston de polițist agățat de centură, pe șoldul stâng. în mâna dreaptă avea un aparat portabil de emisie-recepție. Se apropiara de mașină în formația obișnuită - unul în dreapta, celălalt în stânga. Armând se apropie de locul șoferului.
Marc observă afișul de reclamă al unui restaurant lipit pe geamul din spate. Armând, luminând cu lanterna bordul mașinii, văzu cheia în contact și-i spuse în șoaptă colegului:
- Ia te uită ce ciudat! Un taxi gol, dar cu cheia în contact!
- Poate nu e gol...
Marc deschise ușa din spate. Șoferul taxiului era îngrămădit pe podea, astfel încât nu putea fi observat de afară. Armând deschise și cealaltă ușă din spate și aprinse lanterna. Capul șoferului alunecase jos; ochii, fără vedere, erau holbați în lumina lanternei.
- Cheamă sediul, ordonă Armând. Avem aici ceva care o să provoace scandal... Iar afișul ăla din spate, acoperă o gaură de glonț...
în Mercedes-ul parcat în față la Château Orange, Delvaux începu să tremure, deși înăuntru se făcuse cald. Tweed știa că era în pragul unui colaps.
- Ce legătură are problema refugiaților în treaba asta murdară? Andover spunea ceva de o „catastrofă". Și ce amestec are Hugo Westen-dorf în toate astea?
Tweed era extrem de intrigat, deși părea foarte liniștit. Hugo Westendorf era sau mai bine zis fusese piesa principală în politica internațională a Vestului. Era cunoscut ca Omul de Fier al Germaniei și până de curând deținuse postul de ministru de interne. Deodată, spre surpriza tuturor, se retrăsese acuzând probleme de sănătate.
- Andover, continuă Delvaux, spunea că o mare parte din pericolul cu care se confruntă Europa de Vest este valul amenințător de refugiați, care așteaptă la granița Poloniei să treacă linia fluviului Oder-Neisse pentru a pătrunde în Vest. Mai spunea că sunt organizați de dușman.
- Ziceai că „ne spunea", îi aminti Tweed. Cui adică?
- Oh, Westendorf a fost aici de câteva ori pe când era ministru. A venit la Herstal incognito pentru a se întâlni cu mine și cu Andover. Westendorf era foarte hotărât în privința acestor refugiați și adoptase măsuri drastice.
- Este timpul să te întorci la castel. înaintea lui Benoit, îi aminti Tweed.
Delvaux însă nu-l ascultă.
- Și greșeala teribilă pe care au făcut-o americanii a fost de a nu se apăra în nici un fel împotriva amenințării Stealth. O acțiune pentru a economisi bani, ca să-și ajute economia. Ei sunt complet deschiși în fața unui atac neașteptat.
- Am auzit, îl asigură Tweed. Dar acum chiar că trebuie să pleci. Te rog. Și nu uita că Benoit va fi discret.
Delvaux deschise ușa încet, ca și cum ar fi făcut-o împotriva voinței sale. Rămase în picioare lângă ușa încă deschisă în timp ce-și trăgea gulerul hainei. Tweed se aplecă spre el să-i vorbească.
- Gaston, mai e un lucru important pe care nu mi l-ai spus. Dacă știi, evident. Cine este noul dușman?
I - Nu ți-am spus? Credeam că am făcut-o deja. Andover, prin expertiza sa asupra puterilor mondiale, a aflat-o. Și Westendorf a. fost de acord cu el.
- Cine? îl grăbi Tweed.
- Cea mai periculoasă forță cu care am avut vreodată de-a face. în afară de Hitler și Stalin. Ei au fost copilași nevinovați! Noul dușman este Republica Populară Chineză. Peste un miliard de oameni, un sfert din populația lumii. Andover o numea Fortăreața China... Comunismul, care din punct de vedere economic este un real succes. Ei studiază istoria.
Delvaux se întoarse și plecă cu umerii aduși, târându-și picioarele. Traversă drumul spre castel. Tweed o privi pe Paula care se întorsese către el.
- Chiar eram surprins, spuse el încruntat. Și doctorul Wand este directorul Trustului Internațional de Ajutor pentru Refugiați. Toate se adună. Capătă un sens. Schema confuză pe care o aveam în cap începe să se limpezească. Iți amintești pasajul pe care vi l-am citit din dosarul lui Andover ?
- Care?
Tweed cită din memorie:
- „In 1214 Ginghis-Han, conducătorul confederației mongolilor s-a îndreptat spre Vest, cucerind Turkestanul de Vest, Persia, Armenia... Succesorul lui, Ogdai Han, a continuat seria cuceririlor. O armată alcătuită din germani și polonezi a fost anihilată în bătălia de la Liegnitz..." și am stabilit că Liegnitz se află la nu mai mult de 5o de mile de Hamburg.
- Deci vin mongolii?
- De data asta, Republica Populară Chineză...
21
- S-a comis o crimă într-un taxi, un șofer din Bruxelles. Inspectorul-șef Benoit le spuse asta în timp ce se afla la volanul
mașinii, conducând spre gara Liège cu o viteză năucitoare. Paula stătea în față lângă el, iar Tweed se afla pe bancheta din spate, alături de șoferul mașinii de poliție.
- Putem prinde expresul, hotărâse Benoit după ce petrecuse o jumătate de oră între patru ochi cu Delvaux.
Tweed îi întâmpinase la sosire, înainte de a intra la Château Orange. Îi explicase pe scurt situația. Îi spusese despre răpirea Luciei, soția lui Delvaux - dar omisese orice referire la Stealth și Hugo Westendorf.
- Voi fi discret, îi promisese Benoit înainte de a urma ambulanța care intrase deja. Câțiva oameni selecționați cu grijă vor supraveghea castelul de la distanță...
Consecința era inevitabilă: asasinarea lui Andover pe teritoriu belgian atrăgea preluarea cazului de către poliție. Benoit verificase mersul trenurilor și descoperise ușurat că puteau să se întoarcă cu un expres la Bruxelles.
- Am mers destul cu mașina pentru o singură zi, explică el.
- Atunci de ce te-ai urcat la volan? îl întrebă Paula răutăcioasă. Mai ales că ai un șofer excelent în spate?
- Oh, Jean e prudent. Eu conduc ca un nebun. Obișnuiam să particip la raliuri.
- Se vede, comentă ea, înclinându-se pe o parte la o curbă făcută ot două roți.
- Ce ai aflat despre șoferul asasinat? întrebă Tweed.
- Ei bine, parcă spuneai că mașina care l-a izbit pe Andover era un taxi - Mercedes negru. Doi polițiști au găsit cadavrul în același tip de autoturism abandonat în Marolles - în spatele Palatului de Justiție. Paula spunea că a tras un glonț în lunetă. Taxiul găsit avea o gaură în geamul din spate. Trageți propriile concluzii.
- E posibil să schimb două vorbe cu polițiștii care l-au găsit? Poate să văd și corpul? întrebă Tweed.
- Mergem împreună la morgă. Cei doi polițiști mă așteaptă acolo.
- Aș vrea să vin și eu, spuse Paula. Benoit îi zâmbi:
- Acum un moment îți înăbușeai un căscat. Iar acum doamna vrea să vadă un cadavru.
- Am fost alături de Tweed de la început. Nu vreau să pierd nimic. Tocmai acum.
- Doamna e tenace, spuse Benoit din nou, zâmbind.
- Cu flatările nu ajungi nicăieri, i-o întoarse Paula.
- Ai vreo idee despre modul în care a fost asasinat? îl întrebă Tweed.
- Nu. A fost doar un scurt mesaj telefonic. Poate vom afla când vom ajunge acolo. Benoit ridică din umeri.
I - Dacă vom ajunge în viață la Liège, îl înțepă Paula.
Ceea ce nu era în întregime corect. Benoit apăsa accelerația până la podea numai pe drumuri drepte și lipsite de trafic. Acum, însă, străbăteau străzile întunecoase și jilave ale Liège-ului, iar Benoit conducea încet, în ciuda deselor priviri pe care le arunca spre ceasul de bord. Străzile pavate aveau aspect murdar și îmbâcsit, iar când Benoit opri mașina și Paula coborî, ea se simți asaltată de aceleași mirosuri apetisante de mâncare ce veneau dinspre tarabele fast-food ieftine.
Benoit, cu alura sa impunătoare și mișcându-se cu mare viteză, adună gentile lor de voiaj de la picioare, în timp ce se grăbeau spre tren. Expresul se pregătea de plecare și, în momentul în care se urcară într-un compartiment de clasa I, pe jumătate gol, se puse în mișcare.
Benoit se așeză în fața Paulei, iar Tweed se așeză singur într-un colț al compartimentului, privind afară în noapte. Expresul gonea spre vest. Aruncându-i o privire, Paula înțelese că mintea îi alerga la fel de repede ca și trenul. Benoit se aplecă spre ea.
- Am aranjat să ne aștepte o mașină în gara Midi. Oprim mai întâi la morgă. Ești sigură că vrei să vii cu noi?
- Foarte sigură. Dar îți mulțumesc pentru întrebare. Mai târziu vom merge la Hilton.
- Care e destul de aproape de locul unde a fost găsit corpul șoferului, spuse Benoit gânditor.
- Presupun că rămășițele lui Andover vor fi trimise acasă, la adresa pe care ți-am dat-o, spuse Tweed.
- Desigur, confirmă belgianul. Aceasta însă după ce patologul va examina cadavrul. Asta-i legea.
- Numai el a fost luat cu ambulanța?
- Nu. Delvaux mi-a arătat mâna soției sale în lada frigorifică. L-am convins că trebuie să fie trimisă la medicul patolog, cu aceeași ambulanță. Cu ce soi de oameni avem de-a face? Psihopați?
- Avem de-a face cu un om de o excepțională inteligență și total lipsit de umanitate - un om care acționează, dacă nu mă-nșel, după un plan.
- Ce plan?
- Este vizată elita din vestul Europei. Planul constă în distrugerea spirituală a acestor personalități, îndepărtarea lor din posturi influente. Folosesc metode psihologice diabolice pentru a transforma bărbați sclipitori în epave neputincioase - atât mental cât și fizic. Dar, mai ales, mental. Cât timp e de când s-a retras Hugo Westendorf de la conducerea Ministerului de Interne al Germaniei?
- De vreo trei luni sau cam așa ceva, răspunse Benoit. Doar nu vrei să spui că...
- Nu vreau să spun nimic. Ca și tine, mă bazez doar pe fapte. Dar concordanța în timp... e aceeași.
- Aș putea lua legătura cu inspectorul-șef Kuhlmann de la secția de criminalistică a poliției din Wiesbaden.
- Þi-aș fi recunoscător dacă n-ai face-o în împrejurările de față, spuse Tweed.
- Atunci, n-o fac...
- Te-aș ruga să-i ceri patologului tău să se concentreze în mod special asupra mâinii retezate a Luciei. Ca o problemă de maximă urgență și importanță.
- Sigur. Dar pot să te întreb de ce?
E< - Tocmai ai făcut-o, zâmbi Tweed. Vreau să știu dacă patologul vostru consideră că doar un chirurg de excepție ar putea face o asemenea amputare.
- îi vom putea lua astfel urma, interveni Paula.
- Voi lucra zi și noapte pe orice pistă posibilă. în spatele tuturor acestor lucruri se află ceva teribil de periculos. Și poate fi vorba de o cursă contra cronometru.
- Dar Newman? A spus că ne vedem la Bruxelles.
- Are mașina. Conduce ca și tine, Benoit. Așa că s-ar putea să ne aștepte la Midi.
- Mă îndoiesc, spuse Benoit.
Tăcură. Paula închise ochii când trenul opri la Leuven, pentru a-și relua goana spre Bruxelles. Tweed avea ochii deschiși, dar nu vedea nimic.
„Este neobosit, gândi Benoit privindu-l. Ritmul investigațiilor sale se precipită".
La morgă era mult mai frig decât afară. Un bărbat îmbrăcat în alb, cu părul grizonant și o atitudine autoritară, se prezentă ca fiind doctorul Leclerc, privind întâi spre Paula, apoi spre Tweed și Benoit.
- E-n regulă, spuse șeful poliției belgiene în franceză. Domnișoara Grey a mai văzut cadavre. S-ar putea spune că face parte din meseria ei.
In urma lui Benoit și a Paulei stăteau Tweed și Newman care îi așteptaseră în Mercedes-ul închiriat în gara Midi. Leclerc, un bărbat mic de statură, bine legat, purtând ochelari fără rame, trase unul dintre șirurile de rafturi largi de metal. Cadavrul era acoperit de un cearșaf. Tweed și Newman stăteau de o parte, iar Paula împreună cu Benoit, de cealaltă parte. Leclerc trase la o parte cearșaful. Paula își înăbuși un strigăt. Privi spre Tweed și spuse în franceză:
- Cianură.
- Doamna are ceva experiență, remarcă Leclerc. N-am început să lucrez, dar cauza morții pare evidentă.
Buzele șoferului erau albăstrii. întreaga lui față începuse să capete o tentă albastră. Paula se aplecă deasupra gâtului.
- Vino aici, Tweed. Cred că se poate vedea unde a fost introdus acul fatal.
- Din nou, doamna are dreptate, o aprobă Leclerc.
Tweed se apropie. O mică umflătură vineție se întindea în ac porțiune a gâtului. Paula se încruntă. Tweed îi observă mimica. -Da?
- Se ajunge greu în asemenea loc. Presupun că pasagerul de pe locul din spate ar fi putut introduce instrumentul. Totuși, pare puțin probabil. Șoferul ar fi văzut-o apropiindu-se. Pe de altă parte, presupunând că ea ar fi pretins că vrea să-l mângâie, și-ar fi putut trece brațele în jurul gâtului lui, ascunzând acul cu o mână. în timpul îmbrățișării, șoferul nu s-ar fi gândit să se apere. Și în acel moment, ea ar fi putut introduce acul.
- Crezi că asasinul era o femeie? întrebă surprins Leclerc.
- E doar o idee, răspunse ea evaziv.
- Dar poate una bună, interveni Benoit.
- Tweed, voiai să discuți cu cei doi polițiști care au descoperit taxiul. Sunt în camera de alături. Observă că Leclerc ridicase mirat sprâncenele. Tweed, explică el, a fost cândva cel mai tânăr șef la Omucideri de la Scotland Yard.
- Asta a fost acum câțiva ani, spuse Tweed cu o grimasă. Acum aș vrea să-i văd pe cei doi...
Benoit îl însoți într-un birou aflat pe coridorul principal. Doi oameni în uniformă se ridicară. Benoit făcu prezentările și-i rugă pe cei doi să răspundă întrebărilor lui Tweed.
- Ați avut timp să contactați compania de taxiuri pentru a verifica distanța de pe ceas? îl întrebă Tweed pe Armand care părea mai vârstnic.
- Da, domnule. A fost primul lucru pe care l-am făcut. Multe taxiuri își rezervă timp pentru curse locale - restaurante, baruri sau gări. Pentru distanțe scurte. Dar acest taxi a efectuat o cursă lungă.
- Ar fi putut să facă drumul dus-întors până la Liège? Armand se gândi un moment.
- Da, domnule. Ar fi putut. Rezervorul de benzină era aproape gol. Dar eu mă ghidez după informațiile date de companie și după kilometraj. Tweed îl privi pe Benoit.
- Pentru mine este clar. Este taxiul care l-a omorât pe Andover. Și apoi, ziceai de urma unui glonț în geamul din spate, glonțul tras de Paula.
Am găsit glonțul, domnule, îl informă Armand. Era înfipt în spătarul scaunului din dreapta. S-a oprit la câțiva milimetri. Dacă mai intra puțin, se termina cu el... _ Cu ea, îl corectă Marc.
_ De ce crezi că era o femeie? îl întrebă Tweed.
- Când am găsit mașina avea toate geamurile închise. Și întâmplător există urme în portbagaj care sugerează că trupul victimei a stat câtva timp acolo.
- Așadar, de ce ar fi fost mutat, insistă Tweed.
- Cred că știu, interveni Armand. în timp ce a mers până la Liège -după cum ați spus - corpul a fost acoperit. Dar când a părăsit Mercedes-ul în Marolles - unde orice șmecher ar fi putut deschide ușa cu o rangă ca să șterpelească ceva - l-a mutat în spate. Când l-am găsit, era îngrămădit jos. în spatele scaunului șoferului. Era întuneric. Deci, dacă nu deschideai ușa, n-aveai cum să-l vezi.
- Și de ce crezi că era femeie? reveni Tweed întorcându-se către Marc.
- După cum i-am spus și inspectorului-șef Benoit mai înainte, sunt nefumător. Am un ascuțit simț al mirosului. Când am deschis ușa din spate a taxiului, am simțit imediat mireasma unui parfum Guerlain Samsara.
- De unde știi că ăsta era parfumul, întrebă Tweed sceptic.
Stătea foarte drept, cu mâinile în buzunare, uitându-se fix la Marc. își dădu seama deodată că luase poziția de acum câțiva ani, când interoga vreun suspect la Scotland Yard. Se debarasa greu de vechile obiceiuri.
- Pentru că, explică Marc, am câștigat odată niște bani la Cazinoul din Ostend. Cu o parte din ei am cumpărat prietenei mele o sticluță de parfum Guerlain Samsara. Cunosc bine acest parfum.
- Dar poate că șoferul a luat pe drum vreo pasageră înainte de a se întâlni cu criminalul, încercă Tweed.
- Nu cred, domnule. Samsara e un parfun subtil și destul de scump. Orice călătoare, care ar fi coborât mai devreme din mașină, ar fi deschis ușa pentru a coborî. Și mirosul ar fi dispărut.
1 - Ai dreptate, Marc, îți mulțumesc... Sunt convins că vei fi avansat. Iți folosești la fel de bine și ochii, și nasul. Se întoarse spre Benoit. Cred că asta-i tot. Să nu uiți însă ce te-am rugat să-i spui lui Leclerc.
- îi comunic îndată ce plecați. Preferați o mașină neînmatriculată a poliției pentru a ajunge la Hilton?
- Putem merge cu mașina mea, spuse Newman.
Tweed strânse mâna lui Benoit. Exista acest obicei în Belgia - când te întâlnești cu cineva, când te desparți de cineva sau ori de câte ori este oportun.
- Acum tot ceea ce ne trebuie, spuse Newman după ce gențile de voiaj fură transferate în portbagajul lui, este o femeie care folosește parfum Guerlain Samsara.
Intrând la Hilton, primii oameni pe care Tweed îi zări fură Burgoyne, Lee Holmes, Helen Claybourne și Willie Fanshawe. Jucau cărți. Se întrebă cum ajunsese Lee la Bruxelles.
- Vrem trei camere pentru două zile, îi spuse el fetei de la recepție. Cred că există un serviciu special pentru rezervări la etajul al douăzecilea.
- Nu mai există, domnule. Avem camerele, dar vă înregistrați aici. Ne-a telefonat inspectorul-șef Benoit.
Ii ceru cartea de credit, dar Tweed plăti peșin pentru cele trei camere; poți urmări mișcările cuiva după cum folosește cărțile de credit; desigur, dacă știi cum. Tweed încă ținea strâns servieta care conținea noul sistem radar al lui Delvaux; apoi se interesă dacă poate folosi o casă de valori.
Fata îl conduse după colț la capătul ghișeului de la recepție, apăsă un buton din interior, îl lăsă să intre într-o nișă de sticlă. El închise ușa exterioară, ea deschise ușa interioară și-l introduse în camera de depozit.
- Pentru servieta aceea veți avea nevoie de cea mai mare cușetă a noastră.
Fixând cheia pe inelul său, Tweed îi mulțumi și merse afară unde îl așteptau Paula și Newman. Paula se apropie și-i șopti:
- Ai văzut cine e în hol?
- Da. Cred că am putea merge mai târziu la ei. Ce spuneți de cină?
- N-am chef. Sandviciuri cu șuncă și cafea e tot ce-mi doresc.
- Și eu la fel, spuse Newman.
- De acord. Suntem toți la etajul al douăzecilea. Ne întâlnim acolo, lângă lift. în cât timp Paula?
- Am să-mi ofer un duș de cinci minute. O baie e un efort prea mare... Intrară în lift. Ușile se închiseră și începură să urce. Voi fi gata în zece minute, hotărî Paula. Verifică-mă.
Tweed avea camera 2oo9 - o încăpere spațioasă de mărimea unui apartament. Se spălă în grabă, își schimbă lenjeria, stinse lumina și se apropie de fereastră privind pe după perdelele trase. Imaginea era panoramică - enormul dom verde, care depășea în înălțime Palatul de Justiție, părea atât de aproape, încât îți venea să întinzi mâna să-l atingi. Era chiar mai înalt decât Sfântul Petru din Roma. „Și Marolles e acolo jos - se gândi el - unde a fost găsit asasinat șoferul taxiului. Atât de aproape de Hilton."
In apartamentul său de la Bellevue Palace, doctorul Wand lucra până târziu. Sună telefonul și răspunse șoferul, care, după ce ascultă, îi întinse șefului său receptorul.
- Cineva numit Vulcan vrea să-ți vorbească.
- Da. îmi recunoști vocea? Ce este?
Wand comunica întotdeauna lapidar cu Vulcan. Era foarte important să păstreze secretă identitatea interlocutorului său.
- Mă gândeam c-ai vrea să știi, spuse vocea în engleză, că la Hilton se află trei musafiri noi. Bunii tăi prieteni: Tweed, Paula Grey și Bob Newman, corespondentul străin. Asta în cazul în care vei dori să bei un cocktail în compania lor vreodată.
- Iți mulțumesc pentru telefon. Mă voi gândi la asta.
Wand închise telefonul. Vulcan își formulase cu grijă informația. Nici o centralistă sau operator care ar fi ascultat convorbirea n-ar fi înțeles o iotă.
Wand își țuguie buzele fără a zâmbi. Privindu-l pe furiș, șoferul avu impresia că era tulburat. Și avea dreptate.
Șeful său rămăsese pe gânduri jucându-se cu creionul din aur. Mai întâi la Liège și acum în Bruxelles. Tweed se apropie prea mult. Ridică receptorul și formă din memorie un număr de Bruxelles.
Răspunse o femeie cu o voce plăcută, iar Wand îi ceru legătura cu doctorul Hyde.
- Aici Hyde. Cine e?... Am întrebat cine e? repetă Hyde. Vocea îi era răgușită și vorbea în engleză.
- Știi cine sunt, prietene, replică Wand. Cred că ar fi mai înțelept să te muți la Liège, la un hotel. Este posibil să primești un pacient care să necesite tratamentul dumitale. Fie în Belgia, fie în Germania. în viitorul apropiat. Noapte bună...
închise telefonul apoi scoase carnețelul subțire cu însemnări importante. Deschise la ultima pagină, unde își notase în creion - ușor de șters - douăzeci și cinci de nume. Acestea reprezentau elita Europei de Vest - plus numele câtorva politicieni. Aceștia erau bărbații - și fe-meile - de care Wand se temea că i-ar fi putut depista planul. Operațiunea Long Reach.
Primele trei nume erau Andover, Delvaux, Westendorf. Tăie cu o linie numele lui Andover. Afacerea era lichidată. Se opri ținând creionul în echilibru. Apoi insera un nou nume după Westendorf. Tweed. Imediat după nume făcu un semn de întrebare. Era puțin prea devreme pentru a fi sigur dacă Tweed trebuia supus tratamentului.
Bruxelles are trei gări principale înșirate de la est spre vest, către mare: Midi, Gara Centrală și Gara de Nord. Hotelul Hermitage, aproape neobservabil, se afla pe o stradelă laterală Gării Centrale, într-o zonă mai puțin elegantă a orașului.
Doctorul Carberry Hyde - să-i dăm numele întreg - își făcu bagajele după primirea telefonului. Un bărbat înalt și solid, în jur de vreo cincizeci de ani, adus de spate din cauza aplecării repetate asupra paturilor pacienților săi. Avea un cap mare, fruntea boltită, nasul coroiat și părul sur. Bine bărbierit, el avea dinți impecabili pe care adesea și-i arăta când zâmbea pacienților nervoși. Insă nu era un zâmbet sincer și niciodată nu-i vedeai ochii din spatele ochelarilor fără rame.
Doctorul Hyde se întrebă dacă Liège i-ar putea oferi aceleași posibilități de relaxare ca Bruxelles-ul; se îndoia. Tocmai se întorsese dintr-o anumită stradă unde compania unei fete atrăgătoare putea fi obținută pentru bani - destul de mulți bani.
Deschise o geantă mai mică. Aranjate cu grijă, înăuntru, se aflau instrumentele sale chirurgicale. Alese un scalpel și-l lustrui cu plăcere. Doctorul Hyde era un om care își iubea meseria.
22
Tweed, Paula și Newman ieșiră din lift la parter și se îndreptară direct spre cvartetul care juca pocher. Burgoyne tocmai se așezase din nou pe scaunul său. Tweed, făcându-și loc printre mese, îi auzi cuvintele.
- Iertați-mă pentru întrerupere. S-ar fi putut, e drept și fără telefoane de afaceri la ora asta. în orice caz, jocul s-a terminat, Lee ne-a curățat.
In fața lui Lee, pe masă, se aflau etalate cărțile cu care câștigase. Chintă royală.
' Fanshawe sări în picioare, insistând ca Paula să-i ia locul. începu să vorbească cu multă vervă.
- Ce coincidență! Și ce plăcută! E o încântare să vă avem aici. Trebuie să aduc scaune pentru oaspeții noștri bineveniți. Da, uimitoare coincidență. Ultima oară ne-am văzut în New Forest, cine ar fi crezut că ne vom bucura aici, la Bruxelles, de prezența voastră? Tweed, stai aici lângă Lee. E o femeie bogată. Deci, doar o ceașcă de ceai? Voi doi o să ajungeți celebri...
Newman îl ajută pe Willie să mai aducă niște scaune. Tweed observă că Burgoyne nici măcar nu schițase gestul de a da o mână de ajutor. îlprezentă grupului pe Newman. Atunci interveni Burgoyne cu un comentariu înțepător:
- Celebrul corespondent străin. Fiecare va trebui să fie atent la ce spune, pentru că ne vom găsi în presa națională.
- Iau asta ca pe o glumă. Newman se aplecă spre Burgoyne. Dacă n-ați aflat încă, m-am retras.
- Și eu aș fi făcut la fel, i-o întoarse comandantul de brigadă, dacă aș fi făcut o avere similară celei pe care ai câștigat-o cu senzaționalul dumitale bestseller. Cum se numea? Kruger: The Computer That Failed... L-am citit. Nu e rău. Cred că te-a făcut milionar.
- Depinde la ce valută te referi, pară Newman atacul.
- De ce nu încetați să vă mai tachinați și nu vă distrați, protestă Lee. Asta trebuie să fie o petrecere amuzantă.
- Atunci, haideți să mai bem ceva, propuse Burgoyne. Șampanie?
- Perfect, acceptă Lee. Tot am ceva de sărbătorit.
- Atunci ar fi cazul să și plătești, bombăni Burgoyne.
îl chemă pe chelner cu o mișcare a degetului. „Ca și cum ar chema un biet răcan de la popota ofițerilor", se gândi Tweed.
- încă două sticle de Krug, la fel cu cele de mai înainte, specifică Burgoyne.
Tweed profită de ocazie și comandă sandviciuri cu șuncă pentru trei. Mai ceru și un pahar de vin alb pentru el. Voia să aibă capul limpede pentru discuții.
Paula o privi pe Lee. Avea în fața ei o grămăjoară de bancnote. Metodic, le sorta în grămezi mai mici. Paula înțelese că fetei îi plac banii: se putea citi pe chipul ei o reală încântare când atingea banii - o sumă considerabilă. își mută scaunul mai aproape de Tweed, așezându-și brațul gol pe mâneca lui. întoarse fața spre el cu un zâmbet radios.
- Plătesc eu comanda ta. Fără comentarii. Și după ce vei mânca, oferă-mi, te rog, un pahar de coniac.
- Să vedem cum mă voi simți mai târziu. E un pic cam îmbâcsită atmosfera aici.
- Atunci, dacă vei simți nevoia mai târziu să iei o gură de aer proaspăt, voi fi încântată să te însoțesc la o plimbare. Spre Copenhagen Tavern.
- Poate că da, acceptă Tweed amabil.
Ea își apăsă ușor brațul pe al lui, iar Tweed îi simți căldura corpului prin haină. Helen Claybourne se ridică, strânse cărțile și le băgă în geantă. Se opri lângă Lee, se aplecă și culese ceva de pe pantoful drept al acesteia.
- O frunză de arbust și ace de pin, remarcă Lee. Pe care trebuie să le fi colectat când m-am plimbat prin Parcul d'Egmont din spatele
hotelului. Privi spre Tweed. Asta a fost înainte de a cina cu Willie la Cafe d'Egmont. E o cafenea selectă, dar au și mâncare bună.
- E mai bine la Baron de Boeuf, la etajul întâi. Au acolo o mâncare clasa întâi, spuse Burgoyne.
- Și prețuri la fel, comentă Willie. Newman își aminti de tristul Saint Bernard.
- Totuși, se însenină Willie, noi toți ne distrăm strașnic. Nimic nu-mi place mai mult decât o masă bună într-o companie plăcută. Ce altceva mai e pe lumea asta?
- Muncă grea, mârâi comandantul de brigadă gustând din paharul de Krug pe care i-l turnase chelnerul. Asta mai e.
Paula aruncă pentru prima oară o privire pantofilor pe care îi purta Lee. Pantofi ușor de mers, dar care nu se potriveau deloc cu încântătoarea sa rochie purpurie cu umerii goi.
Newman își mută scaunul mai aproape de Helen. Lee avea unghiile vopsite într-un roșu sângeriu, culoare care îi displăcea profund. Parcă și-ar fi înmuiat degetele în sânge. Degetele subțiri și puternice ale lui Helen erau, dimpotrivă, lăcuite cu un roz pal. Ea se întoarse spre el și-i susținu privirea cu ochii ei cenușii. El o observă în același timp pe Lee dându-și pe spate coama blondă pentru a-l privi mai bine pe Tweed. O altă deosebire: Helen ședea calmă, cu mâinile așezate în poală, privindu-l cu un surâs.
- Te simți bine aici? o întrebă el încet.
- Acum, da. Tocmai am citit ceva despre tine în revistele de specialitate, îmi imaginam că ești un bărbat foarte descurcăreț, unul pe care o femeie se poate bizui la nevoie. Ceea ce nu se prea poate spune despre bărbații din zilele noastre.
Dacă ar fi spus-o orice altă femeie, Newman ar fi luat asta drept un compliment. Dar Helen o spusese ca pe o simplă constatare. Ciocniră paharele, iar ea îi surâse din nou.
„Nu-mi prea merge bine în seara asta, gândi Paula. Lee pare că-l ține în palmă pe Tweed. Newman nu-și poate lua ochii de la Helen. Se pare că mi-am pierdut din farmec."
Willie sesiză că se simte singură. Intorcându-se către ea, îi ciocni paharul și-i zâmbi. - Ai o poftă de mâncare grozavă. Parcă n-ai mâncat de săptămâni. Apropo de felul în care ai devorat aceste sandviciuri... Știu un restaurant mic și cochet ceva mai sus pe bulevard. Copenhagen Tavern. Are și un bar. De ce să nu mergem acolo și să-i lăsăm pe dumnealor aici?
- Mi-ar plăcea, și-ți mulțumesc, Willie, dar a fost o zi plină. Poate mâine...
Privi spre Lee care se învârtea în scaunul ei. Potrivea cravata lui Tweed. Willie privi în aceeași direcție și continuă să pălăvrăgească.
- Iți spun eu ce facem. Sunt niște expoziții interesante în oraș. Helen, strigă el, sper că nu vă întrerup. Poți afla mâine-dimineață care sunt expozițiile din oraș și să-mi dai apoi o listă?
Helen scoase un carnețel din poșetă, și stiloul, notă ceva, apoi le puse la loc.
- S-a făcut, îl asigură ea pe Willie.
- Ce stilou drăguț, remarcă Newman. Stilourile sunt din nou la modă și se potrivesc foarte bine cu caligrafia ta îngrijită.
„Exagerezi, Bob", gândi Paula.
Helen se jucă cu stiloul masiv, făcu o mișcare, ca și cum ar fi vrut să i-l arate lui Newman, apoi îl strecură înapoi în geantă.
- E un cadou de la unchiul meu favorit. Am grijă de el ca de ochii din cap.
Tweed părea total absorbit de Lee. Ea își scoase bijuteria de portți-garet și introduse o țigară, după care îl puse între buze. Nu schiță nici un gest s-o aprindă și Tweed, deși nefumător, scoase bricheta, pe care o purta întotdeauna la el. O aprinse și se înclină spre ea. Lee scoase țiga-retul din gură și-l dădu într-o parte.
- Scuză-mă, dar mă las de fumat. Fac asta ca un test de verificare a voinței. N-am mai aprins o țigară de peste patru săptămâni.
- Ce idee prostească, comentă Burgoyne. Atunci, nu-ți mai cumpăra țigări. Aceste metode pseudopsihologice nu funcționează niciodată. Cred că doctorul acela ciudat pe care îl consulți ți-a sugerat asta.
- Maurice, spuse Lee dulce, de ce naiba nu-ți vezi de treburile tale?
- Sunteți aici pentru afaceri, comandante? întrebă Tweed prinzând momentul.
- Da. Dar voi? se răsti Burgoyne.
- Răspunsul este da, spuse Tweed încet. în calitatea mea de inspec-tor-șef al Companiei de asigurări. Investighez de fapt o anumită răpire dubioasă.
Fusese doar impresia sa sau se așternuse o tăcere bruscă asupra tuturora? Paula, care își împinsese scaunul mai în spate, îi putea vedea foarte bine pe toți. Putea să jure că cineva înghețase pentru o secundă. Problema era însă că nu-și putea da seama cine.
- O persoană pe care o cunoaștem? întrebă Burgoyne ca din întâmplare.
- Cred că nu, răspunse Tweed pe același ton calm. Și sunt aproape de țintă.
- Mă duc la culcare, anunță dintr-odată Burgoyne și se ridică. Ceilalți puteți rămâne să pălăvrăgiți toată noaptea.
Pe acest ton politicos îi părăsi. Lee insistă ca ea și Tweed să meargă la Copenhagen Tavern. Willie se întoarse spre Paula în timp ce Lee se ducea să-și ia o haină.
- Acum o să mă însoțești să bem ceva înainte de culcare. Putem merge puțin mai sus, la Les Arcades. O să-ți placă. E o atmosferă bună. Hai, spune da.
- Să-mi iau haina, acceptă Paula imediat. Cel puțin, cineva îi arăta interes. Numai să nu devină un nărav...
Helen așteptă până ce rămase singură cu Newman înainte de a-i face propunerea. Intorcându-se spre el, își prinse o broșa sub eșarfa sa mandarin; ochii ei cenușii îl fixau.
- Dacă vrei, ne putem muta la barul de colo ca să bem ceva și să mai discutăm. Să ne cunoaștem mai bine. - Atunci, ce mai așteptăm? întrebă Newman și-i oferi un zâmbet cald.
Tweed nu-i spuse lui Lee că era cunoscut la Copenhagen Tavern. La ora aceea târzie erau doar câțiva clienți - unii își terminau masa, alții serveau băuturi.
Era un local spațios, cu o atmosferă intimă, creată în mare parte de faptul că pereții erau acoperiți cu o tapiserie maro, plăcut combinată cu lumina blândă a candelabrelor de alamă.
Tweed o conduse pe Lee spre capătul îndepărtat al încăperii, ocolind scările ce duceau spre dreapta, la un mare alcov. Alese una dintre cele trei mese libere din fund. Era masa de lângă perete ce avea bancheta maro. Lee se strecură iute pe lângă masă și-i făcu semn să se așeze lângă ea. Se dezbrăcară de haine și le puseră una peste alta la marginea banchetei. Lee se trase mai aproape de el.
Spre surprinderea lui, Lee comandă, ca și el, un pahar de vin alb franțuzesc.
- Plutesc în șampanie, se confesa ea cu o voce răgușită. Doamne! Mare belea pe capul meu comandantul de brigadă.
- Atunci, de ce mai lucrezi pentru el?
- Pentru o menajeră-secretară, plata este foarte bună. Și totuși, n-am habar de afacerile lui. Am senzația că dictează scrisorile într-un soi de cod.
- Vrei să spui că folosește un cod ca cel al serviciilor secrete?
- Nu, dar formularea este destul de ciudată. întotdeauna am senzația că unele cuvinte au dublu înțeles. Dar, îi zâmbi ea lăsându-și pentru un moment buzele roșii întredeschise, hai să nu mai vorbim despre el. Hai să vorbim despre noi,...
Ridică paharul, sorbi o gură, apoi îl privi pe deasupra paharului. Ochii ei verzi străluceau.
- Parfumul cu care te-ai dat, întrebă Tweed, este Guerlain Samsara?
- Da. Se pare că știi o mulțime de lucruri despre femei. Helen are o sticlă și m-a lăsat să-l încerc.
- Poate îți va cumpăra Burgoyne una, sugeră Tweed.
- Maurice? Niciodată, zâmbi ea din nou. Gândește că mă plătește prea mult. Ar zice că îmi pot permite să-mi cumpăr și singură. Ceea ce cred că e adevărat. Sorbi din nou din pahar. Paula asta a ta este o fată remarcabilă, spuse ea deodată. Și înțepătoare ca un cui. Zâmbi din nou, de astă dată răutăcios. Pun pariu că este incredibil de valoroasă... în toate privințele.
- Este extrem de eficientă. Apropo, a cui a fost ideea să veniți cu toții în această excursie?
- Mă interoghezi? îl înțepă ea bine dispusă. A lui Maurice. Mă tem că-l tratează pe Willie ca pe un cățeluș de salon. Sper că nu sună monstruos. Se pare că prietenia lor a început cu mult timp în urmă, în Orientul îndepărtat.
- Ai idee cu ce s-a ocupat Willie în tot acest răstimp? Pentru a-și câștiga existența, vreau să spun.
- Interogatoriul continuă, îl tachina ea. Nu degeaba ești inspector-șef. După spusele lui Maurice, el - Willie - era cunoscut ca domnul Aranjează Tot. Să presupunem că două companii se aflau în concurență. Și că relațiile dintre ele se înrăutățeau. îlchemau pe Willie pe post de mediator. Știi doar ce papagal are. Și iată că felul lui de a fi amabil și curtenitor l-a ajutat. Plus rezistența sa. Poate n-ai să crezi, dar, după ce stă treaz toată noaptea, dimineața e proaspăt ca o margaretă, îmi imaginez că, folosindu-și diplomația și răbdarea, a găsit numeroase soluții de compromis. Oricum, e mai tare decât arată.
„Și tu ești altfel decât am crezut", își spuse Tweed. Blonda nostimă, care se străduia să-și scoată în evidență frumoșii umeri dezgoliți, prostise, probabil, o mulțime de bărbați.
- Iți mulțumesc pentru băutură... și mai ales pentru companie, spuse Lee și-l sărută pe obraz. Am putea repeta figura. Și acum cred că e mai bine să merg la culcare. Biata Paula... Dumnezeu știe dacă se va mai culca în noaptea asta. Willie e rezistent ca un diavol.
Puse deoparte portțigaretul pe care îl sucise între degete după ce scoase țigara neaprinsă.
Mai devreme, plimbându-se pe bulevard, Willie și Paula trecură pe lângă Copenhagen Tavern. Frontonul din lemn era vopsit într-un albastru strălucitor. Paula aruncă o privire prin ușa deschisă, între-bându-se cum se descurca Tweed cu fermecătoarea Lee.
- Aproape am ajuns, draga mea, spuse Willie frecându-și mâinile. Doar câțiva pași. E cam rece în noaptea asta. Sper că nu ți-e frig?
- E-n regulă, mulțumesc, răspunse Paula recunoscătoare.
Willie purta un palton din stofă în carouri și nu avea mănuși. Când ajunseră la Les Arcades, o luă de braț conducând-o înăuntru la căldură. Un gest mic, dar galant.
„Uneori prefer bărbații mai vârstnici", gândi Paula.
- Doamnele mai întâi, spuse Willie deschizând ușa.
Tipic pentru Bruxelles, Les Arcades era alcătuită dintr-o încăpere lungă cu un bar în mijloc, pe dreapta. Picturi vechi înrămate și schițe cu cai decorau pereții; tavanul era acoperit cu lemn de stejar, iar banchetele
erau de un verde pal. Interiorul luminat discret de aplicele de perete era plăcut. Un belgian solid veni din spatele barului să-i salute.
- Bine te-am găsit, spuse Willie bine dispus. După cum vezi, sunt cu altă doamnă în seara asta. îmi fac de cap. O sticlă de Sancerre ar fi foarte potrivită. Asta o să ne învioreze, Paula. Hai să uităm noaptea de afară...
In afara lor, mai erau două cupluri. Barmanul îi conduse la o banchetă de lângă perete, unde erau singuri. După ce le fuseră luate hainele, Willie gustă vinul și spuse că este foarte bun.
- îmi place locul acesta. Vii des aici? îl întrebă Paula.
- Numai când sunt la Bruxelles. Bea!
- Comandantul de brigadă ți-a sugerat să-l însoțești?
- Nici vorbă! A fost propunerea mea. N-aveam de gând să-l las să hoinărească fără mine. Mă tem că nu prea e în toane bune. Dar sunt obișnuit. Așa e mai tot timpul de când am plecat din veselul și îndepărtatul Hong Kong. Fac tot ce pot ca să-l mai scot dintr-ale lui. Acești foști ofițeri au impresia că se află încă în fața plutonului.
- Dar ce făcea la Hong Kong?
- După ce a fost dat afară din armată, vrei să spui? Willie își duse repede mâna la gură, prefăcându-se îngrozit. Asta-s eu. întotdeauna fac câte o gafă. Uită ce-am spus!
- Ei bine, după aceea, ce a făcut? insistă Paula.
- Și-a petrecut o jumătate din timp prin baruri. A cunoscut tot soiul de indivizi de nimic. N-am înțeles niciodată cum de-și permite să trăiască pe picior mare. Tot ce e mai bun, pentru comandant. Mereu cele mai bune restaurante, hoteluri de cinci stele. Să nu mă înțelegi greșit... Maurice este un tip de treabă. El e primul care scoate portofelul când e o notă mai mare de plată... și plătește mereu peșin. Nu s-ar atinge pentru nimic în lume de cărțile de credit. Da, Maurice este un tip puțin cam misterios.
- Și Lee? Se va mărita cu el?
Paula punea întrebări directe, pe care în mod normal nu le-ar fi pus. Sau nu atât de precis. Dar în compania lui Willie simțea că poate întreba orice. îlbănui că-i plac bârfele și indiscrețiile.
- Nici o clipă nu m-aș fi gândit. Nu, la Maurice. îlplace să țină oamenii pe lângă el într-un fel de balans... încât nu știi niciodată sigur la ce să te aștepți. Probabil că a învățat asta din vremea când a fost în
armată. La anumite niveluri mai înalte se face multă politică. Paula își sorbea încet vinul. Willie îi tot umplea paharul, umplându-și-l apoi pe al lui. Cu toate acestea, paharul lui era mereu gol. „Trebuie să fie rezistent la băutură", gândi ea.
- Și tu ce-ai făcut la Hong Kong în toți aceștia ani? îl întrebă Paula. El clipi.
- De unde știi tu că au fost „toți acești ani"?
- Mi-a spus cineva. Nu rețin cine...
- N-are importanță. Eu? Am făcut câte puțin din fiecare. Se mută mai aproape și coborî vocea, continuând pe un ton confidențial: S-ar putea spune că am fost un soi de diplomat, evident nu în sensul strict al cuvântului. Să spunem că A și B sunt gata să se strângă de gât. Eu atunci intervin și calmez spiritele. Și-i fac să ajungă la o înțelegere. Pentru asta aș obține un comision. Ca un personaj din Somerset Maugham - comisionar. Nu e prea grozav. Dar, când am salvat milioane, am înțeles că eram și eu bun la ceva. Cunoșteam o mulțime de personalități, mergeam la petrecerile lor. Pescuitori în ape tulburi, dacă mă înțelegi...
- Și acum ești fericit cu Helen?
Un moment Willie rămase nemișcat. Luă o gură de vin, apoi își umplu din nou paharul. Bău, apoi bătu în masa de lemn.
- Helen e Helen. îlplace să aranjeze lucrurile, inclusiv pe mine, după cum cred că ți-am mai spus. Dacă-ți vine să crezi... niciodată nu dă greș. Eu sunt neîndemânatic, ca o balenă într-un bazin. Chicoti. Sunt norocos. Lui Helen îi place la țară, înțelegi? New Forest o încântă.
- Dacă nu te superi, aș vrea să merg la culcare. Iți mulțumesc pentru plimbare...
- Se poate repeta...
Când intrară în bar la Hilton, Helen își croi drum înainte trăgân-du-l după ea de mână pe Newman. Lumina era aproape inexistentă. Se instalară într-un colț unul lângă altul. Ceilalți câțiva inși din bar nici nu se vedeau. Cerură amândoi câte un pahar de Laurent Perrier.
- Vorbește-mi despre dumneata, domnule Newman, îl invită ea ținându-i încă mâna într-a sa.
- Eu sunt Bob și am să-ți spun Helen. Mai întâi, doamnele. Vreau deci să te ascult pe tine.
- Asta e o schimbare. Cei mai mulți bărbați vorbesc mult despre ei. Am observat că asculți fiecare cuvânt pe care îl rostesc. Un partener foarte atent.
- Acum despre tine.
- Oh, sunt genul de persoană bătrână și plictisitoare, o femeie cu carieră...
- Prostii. Nu ești plictisitoare. Bătrână? Ridicol! în zilele noastre e obiceiul... multe femei fac cel puțin două slujbe foarte bine.
Șampania sosi, iar Newman plăti peșin. Ciocniră. Helen sorbi puțin, apoi puse la loc paharul. Oftă.
- Tu ai vrut-o. Willie m-a găsit printr-o agenție pentru specializare ca secretară și menajeră. E ușor să lucrezi pentru el. Spre deosebire de Maurice, care trebuie să fie iad curat. înainte am lucrat în Singapore, la un bancher. Mica mea șansă de lansare în lume. O dată a fost destul. Era prea umed. în mașini, magazine, hoteluri era aer condiționat. Pe străzi însă era cumplit. Așa că m-am întors.
- Părinții?
- Nu mai am. Au murit într-un accident de mașină. Nu prea am fost apropiați. Aveam o fire independentă.
Se înclină puțin spre el și-și scoase pantofii. El o sărută ușor pe obraz. Ochii ei cenușii îi acaparară privirea și ea mai sorbi din șampanie.
- Parfumul ăsta, spuse el. îmi place. Guerlain Samsara.
- Ce perspicace ești. Nu eram prea sigură că mi se potrivește. Lee are o sticluță și m-a îndemnat să-l încerc.
- Se potrivește perfect cu personalitatea ta. Apropo, ce va determinat să veniți aici împreună?
- Ideea lui Willie. A auzit că Burgoyne și Lee vin aici și a spus că e mai bine să o facem în patru.
- Burgoyne cum a reacționat când a auzit?
- Nu sunt sigură. De fapt, nu poți fi niciodată sigur de ceea ce gândește în realitate. Willie nu l-a lăsat să aleagă... exceptând un refuz deschis. Pentru că suntem vecini apropiați, îmi imaginez că și Maurice s-a gândit că o obiecție n-ar pica bine. Pe de altă parte, am avut senzația că găsește ideea chiar binevenită. Cred că face afaceri cu armament.
- Crezi? Nu ești sigură?
- Nu sunt sigură niciodată în ceea ce-l privește pe Maurice. Îi lăsase mâna. Apoi se cuibări mai bine pe banchetă. își puse picior peste picior și fusta i se ridică deasupra genunchilor. Newman avu impresia că urmărea ca el să-și pună mâna pe genunchiul ei. Apucă paharul mai strâns și se ținu tare. Avea picioare foarte frumoase.
- Poate reușim să ne întâlnim la Londra, sugeră ea.
- N-am nici o carte de vizită la mine, minți Newman. Dar îți pot da numărul meu de telefon.
Helen scoase din poșetă carnețelul și stiloul. Notă numărul. El nu-i dădu însă și adresa din Beresforde Road în South Ken.
- Dacă nu sunt acasă, e robotul. Lasă-mi un mesaj. Și acum, presupun că e timpul să ne ducem la culcare. Poate ne vedem dimineață.
Ea se ridică, își făcu loc, apoi se opri așteptându-l. Deodată, se întoarse și-i puse mâinile în jurul gâtului mângâindu-l. îlsărută pe gură. Urmând-o spre ieșire, o văzu în ușă pe Paula. Avea o expresie indiferentă.
- Drace! spuse el încet.
Paula spuse noapte bună, cu o suspectă amabilitate, lui Helen care dispăru în cabina liftului. Apoi îl privi pe Newman:
- Ai o urmă ciudată de ruj.
23
Marler se hotărî să riște. Era foarte târziu, și din mașina parcată lângă Bellevue Palace nu zări nici un semn de viață la hotel. Trebuia să se spele pentru dimineață.
își dezbrăcă haina de vânt ponosită și bereta și rămase în elegantul costum sport de dedesubt. Ieși din mașină, deschise portbagajul, unde băgă bereta și haina și scoase cele necesare. încuie mașina.
Lăsase două geamuri deschise cam cu câțiva inci. Aerul dinăuntru era îmbâcsit de la fumul țigărilor pe care le fumase. Un vânt înghețat bătea din dreapta. îmbrăcat într-un trenci impermeabil și ducând trusa de bărbierit, se îndreptă pe Avenue Louise spre Hilton, după ce traversă bulevardul Waterloo.
întâlni un grup de întârziați care abia se târau, lăsând în urma lor miros de alcool, și le surprinse conversația deloc sobră. Intră în hotel și se duse direct la recepție; se adresă omului din spatele ghișeului.
- Am condus non-stop câteva ore. Doresc să fac un duș și să mă bărbieresc înainte de a-mi continua drumul spre Ostend. Am nevoie de o cameră cu un singur pat. Pe care o voi plăti pentru o noapte. Chiar dacă nu rămân decât o oră...
Plăti cu bani gheață, merse la lift, coborî la etaj, folosi blestemata de cartelă-cheie computerizată - pe care n-o putea suferi - ca să deschidă ușa. Apoi umblă repede, se dezbrăcă, intră sub duș și cinci minute mai târziu se ștergea.
Se bărbieri cu mașina electrică și termină de îmbrăcat. La sfârșit își verifică în oglindă înfățișarea. Arăta cu totul altfel... chiar onorabil.
Se întoarse în hol și comandă sandviciuri și cafea. Mâncă tot, bău și ultimul strop de cafea, plăti pentru masă și se întoarse la mașină.
Când se așeză pe scaun, primul lucru pe care-l făcu fuse să pipăie dedesubt. Pușca Armalite era la locul ei. Folosi un exemplar din Herald Tribune ca s-o acopere și mai bine.
Se lăsă apoi pe spate ca să se odihnească fără însă să adoarmă: Marler putea rezista patruzeci și opt de ore fără un somn adevărat. Dimineața avea să fie încântat că își luase măsurile de precauție necesare, pentru a arăta asemeni unui turist respectabil. Foarte încântat, într-adevăr.
Era miezul nopții, și doctorul Wand tocmai adormise când sună telefonul. Se trezi brusc, aprinse veioza de lângă pat și își puse ochelarii, apoi privi ceasul și ghici îndată cine suna. Ridică receptorul.
După cum bănuise, era un telefon de departe - din Hong Kong. Operatorul îl informă că Moonglow Trading&Mercantile era pe fir. Deci trebuia să fie dimineață și foarte urgent ca să-l sune la ora aceea. își spuse numele și ascultă pe cel care îi vorbea în engleză.
- Philip Cardon ai spus? Poți repeta, te rog? ceru el după o scurtă conversație care părea să privească tranzacția unei afaceri.
- înțeleg, continuă el după câteva cuvinte. Iată instrucțiunile mele: fii bun și lichidează contractul domnului Cardon. Da. Lichidează-l. Este total nepotrivit...
După ce ordonă uciderea a încă unei ființe umane, Wand își scoase ochelarii, îi puse cu grijă pe masă, închise lumina și adormi repede.
Tweed se învârtea încet prin cameră, vorbind. Newman și Paula veniră dimineață devreme să-l vadă, după ce se despărțiseră de Helen. Îi făcură un rezumat al discuțiilor avute cu Willie și Helen. în schimb, Tweed le relată pe scurt experiența sa cu Lee Holmes.
- Se pare că încă nu știm adevărul, începu Tweed, dar știm că una din cele două femei minte.
- Te referi la parfumul Guerlain Samsara? întrebă Newman.
- Exact. Lee mi-a spus că Helen avea o sticlă și că a lăsat-o și pe ea să-l încerce. Helen a zis exact pe dos. E de rău augur.
- Asta înseamnă că una din ele, spuse Paula încruntată, ar putea fi ucigașă de două ori într-o singură seară?
- Exact, repetă Tweed. Victimele fiind Andover și șoferul taxiului găsit în Marolles. Probabil - dacă a fost una din ele - a injectat șoferului cianura pentru a-i folosi taxiul ca să se ducă până la Liège, ulterior să-l aducă înapoi. Ar putea fi semnificativ faptul că a fost abandonat la câteva minute de hotel. Nu e o concluzie, dar de ce vrea una din ele să mintă în legătură cu parfumul?
- Și Willie, și Burgoyne? întrebă Newman.
- Pot fi la fel de mincinoși. Willie îi spune Paulei că a fost ideea lui să vină aici cu toții. Helen îi confirmă acest aranjament lui Bob, în discuția de la bar. Pe de altă parte, Lee mi-a spus destul de clar că a fost ideea lui Burgoyne. Deci, nici despre asta nu știm adevărul.
- Helen a specificat, își aminti Bob, că Burgoyne este implicat în afaceri cu arme. Pare plauzibil, având în vedere trecutul său militar. Și apoi, pare să fie plin de bani, care trebuie să provină de undeva.
- Cred că e important să ne concentrăm asupra celor două femei, accentua Paula. Voi ați discutat singuri cu ele, deci ce impresie v-au făcut? îlprivi pe Tweed. Presupun că Lee a jucat nebunește rolul cochetei cu tine?
- De fapt, nu prea. Am fost surprins: nu este blonda frivolă pe care mi-am imaginat-o. A vorbit cu multă înțelepciune și are o perspicacitate nativă. Lee poate părea alta.
- Și Helen? îl întrebă Paula pe Newman.
- Exact așa cum mă așteptam să fie. O femeie matură, cu picioarele bine înfipte în pământ.
- Știi, spuse Paula, când eram cu toții în hol, am avut aceeași impresie ca atunci când i-am vizitat în New Forest. Parcă eram martorii unei șarade elaborate special pentru noi.
- Vrei să spui că sunt toți patru implicați? o întrebă Tweed.
- Poate. încă nu sunt sigură, răspunse ea mormăind concentrată. Dar cel puțin unul dintre ei nu este ceea ce pare a fi. Sunt a naibii de sigură de asta. Și e înfiorătoare ideea că fie Helen, fie Lee au fost asasine de trei ori: Hilary Vane, șoferul de taxi din Marolles și Andover.
- L-ai văzut pentru o clipă pe șoferul care l-a izbit pe bietul Andover, îi aminti Tweed. Păreai sigură de faptul că era o femeie care purta cască și ochelari de protecție. Cu siguranță că asta o elimină pe Lee care are o imensă chică blondă.
- Ceea ce arată cât de puține lucruri știu bărbații despre femei. Putea avea părul strâns într-un coc sub cască. Deci asta nu o elimină pe Lee.
- Cred că am discutat destul pentru o singură noapte, hotărî Tweed. E timpul să ne ducem la culcare...
Ân toiul nopții, telefonul îl sculă pe Tweed. Ceva mai devreme, întorcându-se în cameră, o sunase pe Monica la Londra ca să-i comunice numărul camerei și hotelul. Aprinse lumina și ridică receptorul. Era Monica. își formulă cu grijă mesajul.
- Scuză-mă că te deranjez, dar am primit un telefon de la Cardon. Reprezentantul nostru în Orientul îndepărtat. De la Bangkok. A avut o vacanță de trei zile la Chengmai. Se întoarce azi acasă prin Golful Persic. Mă va suna din nou înainte de a se urca în avion, ca să-mi spună amănunte despre zbor.
Lui Tweed îi îngheță sângele în vine. Chengmai. Centrul tailandez de distribuire a drogurilor din celebrul Triunghi de Aur. Ce naiba aveau de-a face drogurile cu treaba asta? Nimic, ar fi crezut el.
Cel de-al șaselea simț al lui Tweed continua să lucreze. Avea cea mai îngrozitoare presimțire. Toate astea îi trecură prin minte în secundele în care Monica îi așteptă răspunsul. Luă o decizie bruscă.
- Călătorește cu cărțile sale de credit? întrebă el.
- Așa cred.
- Monica, dacă te sună din nou, transmite-i acest ordin. Subliniază-i în cei mai convingători termeni că este un ordin. Trebuie să zboare înapoi direct la Hong Kong folosindu-și cărțile de credit. Apoi să vină prin ruta Pacific, repet Pacific, până la San Francisco, să traverseze Statele și să ia Concorde-ul pentru Londra.
- Am să-i spun. Poți să te bizui pe mine. Noapte bună... sau mai degrabă bună dimineața.
Dacă l-ar fi întrebat cineva, Tweed n-ar fi putut să-i explice de ce luase această hotărâre. Dar învățase de-a lungul anilor că cel de-al șaselea simț nu-l părăsea niciodată. Și că ar fi fost fatal să-l ignore.
Rămase sprijinit pe perna ridicată și luă un exemplar din Barchester Towers a lui Anthony Trollope. Nu avea să mai adoarmă. Planul confuz care i se contura în minte în legătură cu cele ce se petreceau îl
trezise de-a binelea. Droguri? Pe scară uriașă? Asta însemna mari sume de bani. O idee îi străfulgera în adâncul minții, apoi dispăru.
Când se sculă din pat, era încă întuneric. Făcu o baie, apoi se îm-brăcă încet. Se apropie de geam privind asupra harababurii întortocheate a orașului Bruxelles.
Marler își făcu plimbarea după ivirea zorilor, dar înainte ca orașul să se fi trezit. Dacă doctorul Wand avea de gând să plece undeva, n-avea să iasă la ora asta.
Era frig, iar străzile erau pustii. Se plimbă pe Avenue Louise printre clădirile înalte, cu aspect monoton. După o noapte petrecută în spațiul închis al mașinii, îi făcea bine o plimbare prin spațioasa Place Louise, aflată la capătul celor două drumuri cu sens unic. Traversă spre insula de pavaj din centru, lăsând în urmă bulevardul Waterloo.
Se îndreptă în grabă spre Hilton. încă mai avea camera pe care o plătise, iar cartela-cheie computerizată se afla în buzunarul său. Portarul îl salută ascunzându-și un zâmbet.
„își închipuie că am chefuit toată noaptea cu vreo pipiță", își spuse Marler.
Merse grăbit spre stânga, unde se aflau lifturile. Apoi se opri. O figură familiară, cu mâinile la spate, se plimba în sus și-n jos la intrarea în Cafe d'Egmont. Tweed.
Marler era buimăcit. Când Tweed îl zări, se îndreptă spre el și, luându-l de braț, îl conduse la lift. Apăsă pe buton. Etajul al douăzecilea.
- Ești în vârful lumii, remarcă Marler ca să spună ceva.
- Etajul al douăzecilea, replică Tweed după ce intrară în lift și ușile fură închise.
în lift rămaseră tăcuți. Tweed îl conduse pe Marler la camera 209. Marler își ridică mâinile a mirare și zâmbi ironic.
- N-ai să crezi, dar am venit aici ca s-o sun pe Monica, s-o întreb unde te afli...
Ii explică pe scurt cum îl urmărise pe doctorul Wand de la aeroport, incidentele de la Bellevue Palace, cum își luase o camera la Hilton. După ce-l ascultă, Tweed spuse:
- M-am trezit foarte devreme. M-am dus jos și am așteptat să se deschidă cafeneaua. Ai procedat foarte bine. Foarte bine, într-adevăr, deci, doctorul Wand se află la nici zece minute de aici. Găsesc asta foarte interesant după tot ce s-a în'tâmplat.
- Dacă poți, povestește-mi
e târziu, acum cred că-i mai bine să mă întorc la Bellevue Palace. Dacă Wand pleacă undeva, aș vrea să știu unde.
- De acord. Dar ai nevoie de ajutor. Nu, nu te împotrivi... Tweed formă numărul de la camera lui Newman. Acesta îi
răspunse iritat:
- Ce e, Tweed? La ora asta?
- Vino aici imediat.
- Eram sub duș. Sunt în costumul lui Adam. Vin în zece minute... Tocmai pusese jos receptorul, pregătindu-se să-i explice lui Marler situația, când cineva bătu de trei ori în ușă. Tweed privi pe vizor și deschise. Paula, purtând un costum bleumarin și cu un trenci pe braț, intră.
- N-am putut dormi, spuse ea. Mă gândeam dacă ești treaz. Marler, pari gata de acțiune.
-El...
Tweed îi explică iute situația. Marler întindea pe masă pozele pe care i le făcuse lui Wand la aeroportul din Londra. Micul aparat foto special, pe care îl avea și care fusese făcut în sala mașinilor de la Park Crescent, developa automat și făcea fotografii de o mare claritate.
- Iată-l pe ticălosul ăla diabolic, spuse el bine dispus. Eu păstrez una, iar restul sunt ale voastre.
- Nu-l mai putem aștepta pe Newman, zise Tweed neliniștit. Deci merge Paula cu tine în locul lui.
- Atunci, hai să plecăm repede, înainte să vină Newman, spuse Marler.
Paula se instala în mașină în dreapta lui Marler și-i dădu una din cele două cești de plastic cu cafea. Intrase într-un bar din apropiere în timp ce Marler se dusese la Mercedes-ul parcat.
- Aveau cornuri cu șuncă, spuse ea. Pot să mă duc...
- Nu, mersi, dar sunt sătul până-n gât de șuncă. N-am mai mâncat altceva în ultimele douăsprezece ore.
- Nici eu.
Paulei îi plăcea de Marler. Pe continent, cu vorbirea sa tărăgănată de magnat și cu îmbrăcămintea londoneză, era adesea luat drept englezul tipic, impresie pe care de altfel el o cultiva.
Paula era amuzată de viteza cu care o scosese Marler din hotel. Newman și Marler erau vechi parteneri de hărțuială, nici unul din ei nu-l prea înghițea pe celălalt - dar în caz de urgență știau că se pot bizui unul pe altul, fără nici o rezervă.
începură să discute însuflețit, Paula povestindu-i pe scurt despre neplăcuta experiență de la Liège, despre venirea la Bruxelles și întâlnirea cu Burgoyne, Willie și femeile lor. Marler o privea și asculta cu atenție. Și ea, la rândul ei, în timp ce vorbea se uita la el printre genele-i lungi.
- Se întâmplă ceva, zise el deodată.
Erau aproape două ore de când ajunseseră la mașină. în aceste două ore Bruxelles-ul se trezise. Oamenii de la salubritate, purtând pantaloni și jachete galbene, apăruseră împingând cărucioare și cărând lăzile înalte de gunoi. Tramvaiele mici, vopsite în ocru se îndreptau spre Place Louise.
- Ce este? întrebă Paula.
- Mercedes-ul acela mare care iese din garaj. L-a adus pe doctorul Wand de la aeroportul Zaventem.
Paula privi uriașa limuzină neagră care ieșise doar pe jumătate din garaj. O mașină îi bloca drumul. Șoferul, îmbrăcat în uniformă, cu șapcă cu cozoroc și cu ochelari negri, ieși din mașină să-l cheme pe portar. Marler îl privi pe portarul care, cu cheile în mână, se grăbi să miște vehiculul.
- Nu mai e nimeni în mașină, observă Paula. Chiar trebuie să știm unde se duce un șofer?
- Nu. Numai că nu cred să fie ăsta șoferul. E prea masiv și se mișcă prea prudent. Cineva joacă Clever Dick.
- Nu înțeleg...
- Pariez pe salariul meu pe o lună că acela-i chiar doctorul Wand, îmbrăcat în uniforma șoferului. Deci, unde pleacă de vreme ce nu vrea ca nimeni să afle? Pornim. Þine-te de pălărie.
Mercedes-ul 600 ajunse în Place Louise, unde întoarse la dreapta spre Avenue de la Toison d'Or, alergând paralel cu bulevardul Waterloo, unde traficul se îndrepta masiv în direcție opusă. Marler era în elementul său; se strecura printre mașimici și camioane hodorogite. Șoferii belgieni sunt destul de agresivi, dar Marler îi întrecea de fiecare dată, lăsând în urmă pe cei care claxonau, până ce ajunse doar la o mașină distanță de Mercedes-ul 600.
Doctorul Wand - Marler era convins că el era - mânuia volanul cu dibăcie și profita de dimensiunile mașinii sale pentru a le îndepărta pe celelalte mai mici. Paula observă că ieșiră curând din Bruxelles. Un indicator rutier avea dubla inscripție Gent - în franceză - și dedesubt Gand - în flamandă.
- Doamne, iese din oraș, remarcă Paula. | - Și noi, îi răspunse Marler jovial.
Trecură prin mai multe sate. Mercedes-ul 600 își continua drumul. Intre el și mașina lui Marler se afla un camion. Ajunseră într-o zonă deschisă, de șes - câmpii întinse și colonii de case verzi, cu acoperișurile înclinate sclipind în lumina soarelui. Deasupra, cerul era albastru și senin, aerul curat și rece.
Dincolo de Gent, limuzina părăsi drumul principal și o luă pe un drum de țară. Marler rămase ceva mai în urmă, camuflarea era acum mai riscantă. Opri la un colț, de unde putea vedea acoperișul limuzinei.
Când opri motorul, se lăsă o tăcere grea. Paula rămăsese dreaptă pe scaunul ei privind înainte ca hipnotizată.
- Ce este? o întrebă Marler.
Cam la o sută de iarzi în fața lor se afla un sat nou. Pe ambele părți ale drumului acoperit cu zgură se afla o serie de case mici, cu două etaje. Erau construite din cărămidă roșie, cu acoperișuri țuguiate din ardezie gri.
Mercedes-ul merse până în spatele primei case de pe stânga. „Șoferul" coborî din mașină și se îndreptă încet spre intrare. Marler ghici că avea cheia în mână, pentru că deschise ușa repede, dispăru înăuntru, apoi închise ușa.
Paula numără casele aliniate una în fața alteia pe ambele părți ale drumului principal. Erau câte opt pe fiecare parte. Și nicăieri nici un semn de viață. Nici măcar un singur magazin. Ea clipi și-și SCu tură capul.
- Nu pot să cred, zise ea.
- Ce nu poți să crezi?
- Sunt noi, nu vechi, desigur. Dar îmi amintesc de atmosfera de la Moor's Landing de pe fluviul Beaulieu din Hampshire.
- Tweed mi-a povestit despre asta, zise Marler aprinzându-și o țigară. întâmplător, se află și un canal acolo.
Paula privi în direcția indicată. Un șlep aștepta să treacă prin ecluză. Liniștea sinistră persista. Marler porni motorul și merse cu spatele până într-un loc unde putea întoarce. Satul nu se mai vedea.
- Acela era doctorul Wand, îi spuse el, deghizat în șofer. Puteam să ți-o spun după felul de a se mișca. L-am văzut la Londra plimbându-se pe lângă avion, la aeroport.
- Iar locul acela e versiunea flamandă a lui Moor's Landing, spuse Paula. Toate casele au perdelele lăsate și sunt sigură că sunt oameni care locuiesc acolo, deși nu se vede nici urmă de ei. înfiorător... ca la Moor's Landing.
- Hai să ne întoarcem la Gent. Să-ți arăt orașul vechi. Dacă găsim vreun bar sau restaurant, vom pune câteva întrebări despre locul ăsta.
- Stai puțin. Vreau să notez poziția. Paula scoase harta și făcu o cruce localizând satul cu aproximație. Uite, nici măcar nu e marcat pe hartă.
Marler întoarse mașina și curând intrară pe drumul principal îndreptându-se spre Gent. Privi de câteva ori în oglinda retrovizoare.
- Ai observat Audi-ul acela albastru, parcat la liziera drumului secundar, pe care a intrat Wand?
- Da. De ce?
- Avem companie. Ne urmărește...
24
Azi plec la Londra, anunță Tweed. Mi-am rezervat loc pentru zborul de după-amiază. Trebuie să duc urgent noul sistem radar al lui Delvaux la Serviciul Secret Naval. Și a fost alarmă falsă, Bob.
Răspunzând apelului telefonic, Newman se grăbise spre camera lui Tweed. Acolo avu o dublă surpriză: decizia neașteptată a lui Tweed și prezența lui Hary Butler, și a lui Pete Nield care stăteau pe canapea. Tweed îl surprinse privindu-i. Zâmbi sec.
- Nu-mi place o asemenea protecție. I-am telefonat ieri Monicăi și i-am cerut să-i contacteze pe Butler și pe Nield ca să le ceară să vină imediat aici.
- E vorba de sistemul lui Delvaux? riscă Newman.
- Așa e. S-ar putea să fie atât de important, încât m-am decis să călătoresc însoțit de gardă. Am vorbit și cu Benoit. Va fi la aeroport și mă va trece prin vamă, și pe la controlul pașapoartelor. Spune-le și lui Marler, și Paulei. Când îi vezi. Cu puțin noroc, voi fi înapoi mâine. Trebuie să văd și un ofițer de la MOD.
- Ministerul Apărării? Newman se așeză și ridică din sprânceană. Putem ști și noi ce se întâmplă aici?
- Da. Vreau să aflu tot ce mi se poate spune despre comandantul de brigadă Burgoyne - carieră militară, anii petrecuți în Orientul îndepărtat... Monica s-a interesat despre Willie Fanshawe și doctorul
Ridică receptorul. Ascultă vocea operatorului, apoi acoperi pentru o secundă microfonul cu mâna:
- Vorbeam de lup. Doctorul Wand vrea să-mi vorbească.
Wand...
- Da. Aici e Tweed. Doctorul Wand ați spus? Cu ce vă pot fi de folos?
- Cred - că - este - timpul - să - ne - întâlnim, domnule Tweed. Vocea silabisea fiecare cuvânt, numărându-l, ca și cum fiecare cuvânt ar fi costat o grămadă de bani. Tweed își consultă ceasul. Trăgea de timp ca să se gândească.
- îmi puteți da vreo idee despre motivul acestei întâlniri? Și despre subiectul discuției? Ceva mai târziu am o întrevedere urgentă.
- Domnule Tweed, sunt îndreptățit să cred că sunteți un om de o mare discreție. Telefonul nu este un mijloc pentru o discuție sinceră.
- După cum v-am spus, timpul ar putea face imposibilă întâlnirea noastră.
- Deci, domnule Tweed, vă stau la dispoziție. Ați putea veni în această dimineață? Am o vilă modestă la Waterloo, sediul general al organizației mele de ajutorare a refugiaților în Europa. Pot, desigur, să trimit o mașină să vă ia de la Hilton.
- Vă pot oferi treizeci de minute, spuse brusc Tweed. Și am propriul meu mijloc de transport.
- Dragă domnule Tweed, în treizeci de minute - cu mintea dumneavoastră ascuțită - putem pune la cale întreaga lume. Și poate că veți dori s-o aduceți și pe domnișoara Grey cu dumneavoastră. Mi-ar face plăcere.
- Voi veni însoțit, dar de un bărbat.
- Excelent! Excelent! Acum, dacă sunteți bun, să notați adresa... Tweed o notă pe o bucată de hârtie. Se enervă văzând că apăsa cu
creionul. Vocea totuși îi rămase rece și calmă.
- Gata. Vom fi acolo în scurt timp. Pentru treizeci de minute.
- Aștept cu cea mai mare plăcere întâlnirea noastră. Aveți grijă de dumneavoastră între timp. Până ne întâlnim...
Tweed puse cu grijă receptorul în furcă. Posomorât, se plimbă încet prin cameră în timp ce repetă esența conversației. Newman sări imediat:
- Vin cu tine. Ticălosul! Și apropoul la Paula. De unde știe că te afli la Hilton? Pe cinstea mea, el știe puțin cam prea mult. Vin cu tine, repetă el.
- Sunt chiar fericit că mă însoțești, acceptă Tweed. Doctorul Wand este un om foarte periculos. M-a încercat, dar n-am reacționat. Cât despre „cum de știe atât de multe", răspunsul trebuie să fie Lee, Helen, Willie sau Burgoyne. întrebarea care dintre ăștia patru?
- Dar de ce vrea să vă întâlniți interveni Nield. Poate eu și Harry ar trebui, de asemenea, să vă însoțim?
- E o mică victorie de partea noastră faptul că vrea să mă vadă. Unul dintre cei patru oameni menționați i-a transmis observația făcută de mine azi-noapte, în holul hotelului, și anume că mă apropii de ținta pe care o urmăresc. Deci, șiretlicul meu a mers. Dar nu vreau să fim patru în povestea asta. Ne-ar face să părem nervoși. Oricum, îți mulțumesc pentru sugestie, Pete.
- Ca să ajungem repede la Waterloo, ar trebui să plecăm în cel mult o jumătate de oră, spuse Newman hotărât. Am să caut adresa în ghidul străzilor...
Tweed îi dădu bucata de hârtie cu adresa și rămase în picioare la fereastră, cu mâinile împreunate la spate. Waterloo se afla la sud de Bruxelles și era una dintre cele mai scumpe zone rezidențiale din regiune. Se gândea că își va măsura puterile cu misteriosul doctor Wand.
- Domnul Audi ne urmărește încă, remarcă Marler intrând în orașul vechi din Gent.
Faptul deveni evident când intrară în centrul orașului. Drumul pavat cu zgură se transformase în stradă pietruită, peste care Merce-desul trecea zgâlțâindu-se. înaintea lor mergea un camion care se cutremura din toate balamalele.
Paulei îi plăcu înfățișarea orașului flamand. Era o atmosferă relaxantă în felul în care oamenii mergeau încet, dar preocupați. Zarva frenetică a Bruxelles-ului părea departe - în altă țară. Clădirile erau vechi, construite din piatră moale. Paula se simți ca și cum ar fi fost în Evul Mediu.
- Ãsta-i centrul - Koornmarkt - spuse Marler. Și acela-i locul de parcare de lângă poștă.
- Acolo nu e un restaurant? întrebă Paula. Nu înțeleg prea bine flamanda, dar dedesubt scrie braserie. Mi-e o foame de lup.
- Ai nimerit-o. Mâncarea flamandă este foarte bună.
Opri mașina. Pe cealaltă parte a străzii se afla localul la care Se referise Paula. Prima inscripție indica DENTERGEMS WiT. A doua puțin mai jos, anunța în franceză BRASSERIE DE POST. Paula arătă spre o clădire cenușie, veche, cu un turn spiralat într-un colț și cu un turn cu ceas în celălalt. Fațada era garnisită cu decorații în piatră.
- Ce naiba e acolo?
- Poșta. Iar domnul Audi va parca în spatele nostru. La o mașină distanță. Da, vom mânca la braserie. Sunt și eu cam flămând. Dar voi sta cu ochii pe mașină. Și domnul Audi...
încuie mașina și traversă piața alături de Paula. Marler se feri să privească în direcția mașinii care îi urmărise și a bărbatului gras de la volan care fuma o țigară.
- Oh, Doamne! spuse Paula stând la intrare. Flamanda mea e de doi bani și meniul e scris în această limbă.
- Dar cu franceza te descurci, nu? Așteaptă până intrăm. Restaurantul avea pereții lambrisați, dușumeaua pardosită cu plăci de cărămidă, scaune din lemn, iar mesele erau acoperite cu un fel de hârtie făcută să semene cu pânza. Localul era deja în plină activitate. Chelnerițele se grăbeau sa servească, iar tocurile pantofilor lor se auzeau lovind dușumeaua. Marler trase un scaun pentru Paula la o masă de la fereastră. Când se așezară, ea începu să studieze meniul, în timp ce Marler privea afară. Vizavi, Grasul ședea în mașină și-și pufăia țigara privind înainte foarte atent.
- E grozav. Lista e și în flamandă și în franceză. Eu am să iau file de calcan și cartofi prăjiți.
- Sună bine, am să iau și eu la fel.
Chelnerița se afla deja lângă ei. Marler făcu comanda în franceză și-i ceru o carafă de Macon și apă minerală. Fata îl privi.
- Fără supă?
Marler o privi pe Paula care dădu din cap. Privi în sus la chelnerița, zâmbi și spuse nu. Ea îl privi mirată și se grăbi să le aducă comanda.
- Sunt lihnită, după cum ți-am mai spus, zise Paula. Dar am văzut supa la masa de alături. E o farfurie plină cu un lichid gros. Ea singură face cât o cină.
- De acord. îți taie tot cheful. Dar flamanzii muncesc din greu și mănâncă zdravăn ca să se sature. Sper că îți place Macon. Chelnerița ardea de nerăbdare să se ducă să-l aducă.
- Știi că e unul dintre vinurile mele favorite. Mulțumesc că ți-ai amintit de apa minerală...
Paula se gândi cât de ciudată era situația. în compania lui Marler se simțea la fel de relaxată ca și atunci când ieșea cu Newman. Dar peste drum se afla omul acela gras și sinistru care îi aștepta.
- Domnul Audi ar putea fi o problemă, murmură ea după ce chelnerița le servi vinul și apa minerală. Aduse și un coș cu pâine tăiată. Paula luă o felie și-o devoră. Și asta e bună, comentă ea.
- Uită-l pe domnul Audi, îi sugeră Marler. Am mai fost în orașul ăsta și-i cunosc geografia. Aș putea să mă ocup de prietenul nostru înainte ca noi să plecăm. Acum să ne concentrăm asupra mâncării.
în timp ce-și bea vinul, Paula privi afară fascinată de stilul arhitecturii olandeze. Clădiri vechi și alungite prin fațade triunghiulare cu vârful rotunjit. Aveau câte cinci, șase niveluri, iar unele dintre ele aveau la etajul al cincilea uși masive din lemn, uși care cândva se deschideau ca să se ridice mărfurile livrate.
- îmi place cum arată, spuse ea când sosi mâncarea. Și nici un os cu care să te îneci. Doamne, privește grămada asta frumoasă de cartofi prăjiți.
- Pun pariu că-i terminăm pe toți, spuse Marler.
Începură să mănânce în tăcere. Intrară mai mulți clienți. „Evident localnici", gândi Marler după aspectul exterior. „Și sunt de-ai casei, după cum îi întâmpină chelnerițele." Restaurantul zumzăia de voci întrerupte doar de zgomotul veselei și de clinchetul paharelor.
Un bărbat în haină albă apăru de undeva din spate. Avea o figura proeminentă tipic flamandă. I se adresă lui Marler în franceză.
- Vă simțiți bine, domnule?
- Minunat, se entuziasma Marler. O masă de-a dreptul regească. Apropo - pentru că mi-am amintit - treceam pe lângă Gent și am văzut un nou tip de sat...
Paula scoase repede harta. Arătă crucea pe care o însemnase localizând zona. Bărbatul dădu din cap, se înclină puțin și continuă în franceză.
- Nu facem afaceri acolo. Tipii ăia sunt foarte retrași. Se pare ca sunt toți tineri agenți. Presupun că muncesc la Bruxelles. Se știe foarte puțin despre ei și nu au de-a face cu lumea. Poftă bună...
- E ceva ciudat cu satul acela, insistă Paula după ce plecă bărbatul în alb. Cu cât mă gândesc mai mult la el, cu atât îmi amintesc de Moor's Landing - chiar și faptul că și acolo există căsuțe proaspăt renovate.
Prin Koornmarkt trecu zdrăngănind un alt tramvai. „Face un zgomot infernal", gândi Marler. Tramvaiele treceau la intervale destul de scurte.
- Ei bine, sublinie Marler, doctorul Wand nu este străin de satul de lângă Gent. Sunt sigur că șoferul era Wand deghizat. Cu alte cuvinte se poate stabili o corelație. Dar ce legătură există între doctorul Wand și New Forest?
- Una foarte puternică, îi aminti Paula. Butler și Nield au urmărit camioneta care înregistrase conversațiile din casa lui Andover. Și unde au ajuns? La The Boltons, numărul 185. Casa de la Londra a doctorului Wand.
- Ai dreptate. Ce vrei la desert?
- Nu mai pot. Paula își pipăi stomacul. E plin. Am terminat într-adevăr toți cartofii prăjiți. Cred că nu vreau nici cafea.
Marler privi pe geam. Grasul era încă în Audi. își aprindea o nouă țigară. „în loc de prânz", gândi Marler. Se aplecă înainte.
- Paula, am să cer nota de plată. Iți las ție banii să plătești. Apoi am să ies puțin. După cum ți-am spus, cunosc zona. Iată cheile mașinii. Când vezi că pleacă Grasul, du-te la mașină și așază-te în dreapta. Bagă cheia în contact și așteaptă-mă.
- Ce te face să crezi că Grasul o să dispară?
- Ai încredere în mine.
Făcu un semn chelneriței care veni să strângă. Marler îi ceru nota. Aceasta păru surprinsă:
- Fără desert?
- Fără.
Scrise nota. Din nou figura ei exprima neîncredere. Englezii ăștia... niciodată nu mănâncă cum trebuie! Marler îi mulțumi, și când chelnerița fu chemată la o altă masă, îi înmâna Paulei câteva bancnote. Apoi se ridică, părăsi fără grabă restaurantul și traversă piața.
Paula dădu banii chelneriței și urmări cu emoție cum Marler ajunge pe partea cealaltă și se deplasează la stânga, către poștă. Grasul se aplecă înainte deasupra volamului. Chiar și de la distanță Paula putea să-i simtă nedumerirea când Marler trecu fără să se oprească pe lângă Mercedesul parcat.
Când ajunse la colțul clădirii, Marler o luă la dreapta și dispăru. Grasul se urni din loc. Coborî, încuie ușa, apoi o porni pe urmele lui Marler, mișcându-și anevoie picioarele scurte și groase. Paula presupuse că nu prea era obișnuit să-și folosească propriile-i picioare: se deplasa cu mașina.
Ea îl urmări până ajunse la același colț, unde dispăru. Previziunile lui Marler se adevereau. Dar ce putea face el ca să-l scoată din circuit? în mijlocul unui oraș aglomerat? Ieși din restaurant și se opri așteptând să treacă alt tramvai zgomotos. Alergă spre Mercedes, descuie și se așeză în față, băgă cheia în contact și așteptă. Între timp, Marler trecuse (de oficiul poștal. O luase din nou la dreapta prin spatele clădirii, pe Graslei - o stradă pavată cu piatră cubică ce mergea de-a lungul canalului. Nu departe se afla un pod care traversa canalul. înțelese că norocul era de partea lui.
Cam la jumătatea distanței, până la a treia clădire, se afla un grup de turiști americani care se strânseseră laolaltă pentru a se simți apărați într-o țară străină. Bine îmbrăcați, erau americani înstăriți care veniseră în străinătate în afara sezonului.
O însoțitoare le vorbea despre istoria orașului Gent în timp ce ei se înghesuiau lângă perete.
Marler îi ocoli și li se alătură, ca și cum ar fi făcut parte din grup. Zâmbi unei doamne în albastru pal.
- Nu e minunat? îi aruncă ea, în timp ce Marler se strecura în mijlocul grupului. El dădu din cap și privi în urmă. Grasul apăruse, dar stătea în drum, incapabil să-și repereze omul.
Marler ajunse la intrarea unei alei înguste - Hazewindstraatje. Putea face fractură de maxilar pronunțând denumirile flamande. Știa că aleea pavată ducea spre Koornmarkt. Merse repede și ajunse în apropierea locului unde era parcat Audi-ul.
Trotuarul era plin de lume. Marler se apropie de mașină cu mâna în buzunarul pantalonilor. Scoase mâna și lăsă să-i cadă un pumn de mărunțiș.
Se aplecă să culeagă monedele. Nimeni nu-l observă când deșurubj capacul de la roata din față. Spre Koornmarkt veneau unul după altul trei tramvaie. Perfect! Scoase un pix din buzunar și-l înfipse în cauciuc făcând cu vârful tare o gaură. Sâsâitul aerului ce ieșea din cauciuc era acoperit de zgomotul tramvaielor care treceau. în două minute, cauciucul fu fleașcă - turtit ca o clătită.
Se ridică și se îndreptă iute spre Mercedes; băgă capacul de la roată în portbagaj. Paula îi deschise ușa. După ce urcă și închise ușa, porni motorul.
- A fost doar un fel de fugă în jurul cozii, după cum spunea Welling-ton la Waterloo, remarcă el. Și-apoi, Waterloo nici nu e prea departe.
În oglinda retrovizoare îl văzu pe Gras apărând în capătul aleii. Privi spre Mercedes, bâjbâi după chei, se năpusti în mașină și porni motorul.
- Și acum să ne distrăm puțin, spuse Marler.
Ieșiră din Koornmarkt îndreptându-se spre șoseaua ce ducea la Bruxelles. Grasul era într-o asemenea panică la gândul că poate să-i piardă, încât uită de orice măsură de prevedere. Apasă pe pedala de accelerație și porni după Mercedes.
- Ce e amuzant? întrebă Paula.
- Grasul are o pană la cauciucul din față. Uită-te în oglinda laterală. Pietrele cubice au să-i vină de hac. Sunt un real dezastru pentru el. Din clipă în clipă, roata o să ajungă la rama de metal.
Mări viteza. Un șofer de taxi ce venea din direcție opusă conducea cu peste 100 km/h - puțin peste 60 de mile. Marler acceleră. în urmă, Grasul încerca disperat să se țină de ei. Apoi se întâmplă. Marler privi în oglinda retrovizoare, iar Paula în cea laterală.
Audi-ul trecea cu o viteză mult prea mare peste piatra cubică izbind-o cu rama metalică. Pentru o secundă mașina se zgudui îngrozitor, apoi Grasul pierdu controlul, mașina derapa în spatele unui camion de gunoi care staționa, izbindu-l ca un ciocan pneumatic. Botul mașinii se turti. O avalanșă de gunoaie se prăbuși peste mașină acoperind parbrizul.
Grasul nu avusese timp să-și aranjeze scaunul. Fu aruncat în față, cu capul prin geam, ca un glonț dintr-un pistol.
Marler întoarse după un colț și imaginea neplăcută dispăru din vedere. Paula respiră ușurată și se gândi să spună ceva lipsit de importanță. m - Ziceai de Waterloo. N-am fost niciodată acolo. Poate voi avea cândva totuși ocazia.
- Nu-ți face probleme, răspunse Marler. N-ai ce să vezi. în zilele noastre, nu se mai întâmplă nimic la Waterloo.
25
- Vorbea de „vila mea modestă", și când colo e un palat, comentă Tweed.
Newman și Tweed ajunseseră la Waterloo cu Mercedes-ul. Opriră mașina în fața unor porți înalte, ornamentate, mărginite de doi stâlpi de piatră. în părțile laterale ale stâlpilor, se întindea un zid uriaș, fără sfârșit, de vreo 10 picioare înălțime. Deasupra peretelui se întindea o sârmă, care - Tweed era încredințat - era străbătută de curent electric. Porțile erau închise. Pe un stâlp, o placă mare de metal purta inscripția „MOONGLOW TRUST INTERNATIONAL FOR REFUGEE AID".
- Pare că simte nevoia unei paze strașnice, observă Tweed. Newman coborî din mașină, merse la interfonul de sub placa de metal, apăsă pe buton și începu să vorbească printre gratii. O voce îl întrebă în franceză cine era.
- Domnul Tweed. O întâlnire. Cu doctorul Wand...
Nu mai așteptă răspunsul. în timp ce-și ocupa locul în mașină și închidea ușa, porțile controlate electronic începură să se miște încet spre interior. Cam la cincizeci de iarzi în spatele porților, cocoțată pe o terasă, se afla o vilă cu trei etaje, cu un acoperiș mansardat și pereți vopsiți într-un cenușiu-albăstrui. Pe ambele părți ale drumului drept se întindeau pajiști întrerupte de fântâni arteziene. într-un fel, îi amintea lui Tweed de castelul lui Delvaux, însă lipsit de gust.
Newman intră înăuntru, opri imediat după porți și sări afară din mașină. Apucă o piatră vopsită în alb de pe marginea drumului, o cără
în spatele mașinii, o puse în fața unei porți deschise și pe urmă reveni la mașină.
- Ce urmărești? întrebă '. weed.
- Când porțile se închid automat - ceea ce se întâmplă chiar acum -poarta din dreapta se va opri în acea piatră și nu se va închide. în cazul în care va trebui să plecăm în grabă...
Ajuns la baza terasei, Newman întoarse mașina, orientând-o drept spre poartă. Unul lângă altul, urcară cele zece trepte spre terasă și se opriră în fața a două uși masive din lemn. înainte ca Tweed să apese pe sonerie, ușa se deschise. Un bărbat înalt, solid, cu părul pieptănat pe spate și îmbrăcat ca un majordom, apăru în cadrul ușii.
- Doctorul Wand vă așteaptă, domnilor.
Tweed intră primul, urmat de Newman. Se auzi un bâzâit. Newman înțelese că ușa era prevăzută cu un detector de metale. Majordomul închise ușa și i se adresă lui Newman:
- Un moment, domnule. Purtați vreo armă?
! - Da, răspunse el prompt. Un Smith&Wesson.
- Dacă nu aveți nimic împotrivă, continuă valetul în franceză, voi avea grijă de el în timp ce-l vedeți pe doctorul Wand.
- Nu, nu vei avea.
- Este obiceiul casei. Nici un purtător de armă nu este admis în prezența doctorului Wand.
- Atunci, lacheule, deschide naibii ușa aia și ne întoarcem la Bruxelles.
Newman îi văzu mâna dreaptă zvâcnind în sus, apoi relaxându-se. în timpul duelului verbal, Tweed rămăsese tăcut. Lucrurile puteau lua o întorsătură periculoasă, dar Tweed se simțea dispus să-l lase pe Newman să se descurce. Valetul se înclină ușor.
- Dacă nu vă supărați, așteptați câteva secunde. Trebuie să-mi consult stăpânul.
- Dă-i drumul, îl sfătui Tweed.
în timp ce așteptau în enormul hol de la intrare, cu podeaua din archet lustruit și acoperit cu carpete persane întinse la întâmplare ici și colo, Tweed, cu mâinile la spate, se apropie să privească un mic tablou înrămat ce reprezenta o femeie în straie de epocă.
- E un Holbein, remarcă el către Newman. Și încă unul original dacă nu mă înșel. Trebuie să fi costat o grămadă de bani.
- Doctorul Wand nu pare să se limiteze la un șiling, doi, comentă Newman. Și asta sprijinind refugiații.
Valetul se îndreptase spre capătul holului, unde se afla un birou mare stil Regence. Probabil că acolo se afla stația de unde-i chema pe servitori la ordine. Vorbi la un telefon de tip vechi, cu receptor aurit. Punându-l în furcă, se întoarse.
- Doctorul Wand este gata să facă o excepție în cazul dumneavoastră. Vă rog să mă urmați. Voi aștepta la ușa biroului său.
- Ca să tragi cu urechea? întrebă Newman jovial.
Mergând în fața lor, valetul se împiedică de o treaptă, apoi își reluă mersul milităresc. Se opri în fața unei uși încrustate din lemn masiv. Ciocăni de două ori, deschise ușa, apoi se dădu la o parte ca să le facă loc să treacă. închise ușa în urma lor.
Tweed clipi. Biroul era o încăpere foarte spațioasă, dar toate ferestrele erau acoperite de draperii grele de catifea. Singura sursă de lumină provenea de la o lampă de birou orientată astfel încât să lumineze două fotolii joase, aflate chiar în fața biroului Ludovic XV. în spatele biroului, așezat pe un scaun cu spătar înalt, se afla o figură neclară. încă în umbră, omul se ridică încet, rămânând în spatele biroului.
- Domnule Tweed, este o mare plăcere să mă onorați cu prezența dumneavoastră. Vă rog, veniți amândoi și luați loc. Sunt sigur că în prezența unor bărbați inteligenți ca dumneavoastră, vom avea o discuție interesantă.
Conștient de grosimea carpetei de sub picioarele sale, Tweed înainta mai încet ca de obicei, privind în jur, în timp ce ochii se acomodau cu lumina obscură. Făcu un pas într-o parte, luă un scaun sculptat, împinse deoparte fotoliul și se așeză.
- Prefer acest tip de scaun, remarcă el.
- Și eu, spuse Newman luând și el un scaun și așezându-se picior peste picior.
- Domnul Newman, cred? spuse doctorul Wand care se așeză la rândul său. Faimosul corespondent internațional. Sper ca această conversație a noastră să nu fie - cum se spune - înregistrată? Mi-ar displăcea să citesc mai târziu un rezumat discuției noastre în Der Spiegel.
- M-am retras acum câțiva ani îi spuse Newman.
- Desigur. îmi amintesc că ați scris o carte. Un bestseller internațional care v-a adus o avere. Am citit-o fascinat. Ce nemernic.
- Oh, mai sunt mulți alții.
Tweed văzu capul lui Wand aplecându-se mult în față. Pentru o fracțiune de secundă văzu în ochii din spatele ochelarilor o sclipire de răutate. Replica lui Newman își atinsese ținta. Apoi capul se retrase din nou în umbră. Wand începu să vorbească încet și calculat.
- Trebuie să-mi cer scuze pentru lumina insuficientă, dar una puternică îmi afectează vederea. Deci, în ce fel vă pot fi de folos, domnule Tweed?
- Credeam că e tocmai invers, îi aminti Tweed. Ne aflăm aici la invitația dumneavoastră.
- Bineînțeles. Bineînțeles. Wand se opri o secundă. M-am simțit intrigat de faptul că ați considerat că merită să vă pierdeți prețiosul dumneavoastră timp făcând investigații referitoare la mine.
„Ne apropiem de țintă", gândi Newman. Se întreba cum va aborda Tweed situația. Acesta răspunse imediat.
- Ce vă face să credeți că aș avea cel mai mic interes în ceea ce privește activitatea dumneavoastră?
- Haide, haide, dragul meu domn. Un om ca mine, care manifestă interes pentru situația refugiaților din întreaga lume, are în mod necesar o ureche ascuțită, îndreptată spre surse de zvonuri clandestine.
- Vă deranjează dacă îmi aprind o țigară? întrebă Newman pentru a-l distrage.
- Dacă vă este necesar. Și ar trebui să înțelegeți că e o concesie majoră din partea mea permisiunea de a intra - așa înarmat cum sunteți - cu un pistol.
Vocea i se schimbase. Se simțea o notă de duritate. Tweed își dădu seama de forța bărbatului pe care încă nu-l vedea clar. Newman îi răspunse imediat scoțându-și țigara din gură.
- Atunci v-aș sfătui să discutați cu valetul dumneavoastră. Pistolul pe care el îl poartă în tocul de la umăr iese prea clar în evidență. îlpoate vedea oricine.
- Mulțumesc, domnule Newman. Sunteți foarte amabil, spuse Wand sarcastic. Voi discuta negreșit cu Jules în această privință. Dar trăim în vremuri violente.
- Apropo de arme, aveți perfectă dreptate, interveni repede Tweed. Sir Gerald Andover a fost asasinat lângă castelul lui Gaston Delvaux de la Liège, chiar noaptea trecută. Ați auzit, desigur, de Andover prin rețeaua dumneavoastră clandestină de informații.
Newman zâmbi în sinea sa. Lucrurile se precipitau. Tweed intervenea la fiecare ocazie. Avu impresia că doctorul Wand era furios că se produsese o fisură în armura sa.
- Da, spuse Wand reflectând, am auzit într-adevăr cândva de Andover. Cred că este - a fost - un nebun inofensiv care propunea teorii bizare.
- Sau un geniu care a prevăzut ce urmează să amenințe Occidentul, se repezi Tweed răstit.
- Și ce urmează, dacă pot îndrăzni să întreb?
- Refugiații pot fi un pericol îngrozitor. Mii, poate milioane năvălind dinspre Est. Europa ar putea fi înghițită dacă le va fi permisă pătrunderea. Și, aparent, adăugă Tweed, organizația dumneavoastră este consacrată infiltrării acestor oameni în mijlocul nostru.
- Infiltrare? Wand părea îngrozit. Se răsuci în scaun și capul îi apăru pentru puțin timp în lumină. Ochi cruzi îl priveau pe Tweed din spatele ochelarilor. Puteți fi mai explicit? Ce vreți să insinuați despre organizația mea, când aceasta își propune să ajute doar oamenii săraci și neajutorați.
- E un fel de a spune, rosti Tweed calm. De ce este problema refugiaților un punct atât de sensibil?
- Trebuie să fim selectivi, să distingem între cei care se refugiază din motive politice și cei ce o fac din motive economice. Cu siguranță că ați auzit despre o asemenea dispută.
- Există vreo legătură între compania dumneavoastră de comerț ce funcționează la Hong Kong și asta de aici care se ocupă de refugiați?
- Absolut nici una. Tonul lui Wand fu foarte incisiv. După câte știu, compania dumneavoastră se ocupă cu negocierea prețului ce urmează a fi plătit pentru oamenii înstăriți care au fost răpiți. în astfel
de cazuri, se spune că sunteți expert, negociator. Deci care e legătura cu ceea ce spuneți?
- Legătura constă în faptul că un om important a fost răpit, iar eu tratez răscumpărarea lui, minți Tweed.
Se lăsă o tăcere îndelungată. Wand se foi neliniștit în scaunul său. își aranja ochelarii. Deodată își schimbă atitudinea și deveni amabil.
- Sper că veți avea succes în dificila dumneavoastră misiune?
- Oh, da. Apar mereu informații importante. Pentru moment, s-ar putea spune că ne apropiem de țintă. Anumite persoane se află la Bruxelles și mă întreb ce caută ele aici. Cred că ar trebui să aflu de ce.
O altă pauză. Newman, cu țigara neaprinsă încă între buze, se juca cu bricheta. Suci rotița ce controla debitul gazului și transformă bricheta într-un veritabil aruncător de flăcări în miniatură.
- Atunci eu vă doresc sănătate, domnule Tweed. Și, de asemenea, succes în misiunea dumneavoastră care - sunt sigur - e foarte dificilă. O singură mișcare greșită - presupun - și întreaga chestiune s-ar putea întoarce în defavoarea dumneavoastră. Vocea îi deveni atât de slabă, încât Tweed abia mai putea să-i audă cuvintele. Ar fi o tragedie pentru dumneavoastră și pentru toți cei implicați, adăugă el.
Newman alese acel moment pentru a se apleca înainte și pentru a aprinde cu un bobârnac bricheta. O flacără mare izbucni, o ținu dreaptă în timp ce-și apropie vârful țigării, apoi trase rotița la loc și flacăra supărătoare se stinse. în acele câteva secunde, cei doi bărbați din fața biroului suprinseră imaginea fugară a doctorului. își ridicase mâna ca să-și acopere ochii, dar nu înainte ca ei să-l fi observat.
Tweed îi văzu expresia plină de furie diabolică. Ochii aveau priviri sălbatice. Wand avea pomeții proeminenți, nasul ca prova unui vapor, iar buzele subțiri erau strânse într-un zâmbet de gheață foarte neplăcut. Se ridică în picioare, acum din nou în umbră.
- Domnule Tweed, aș dori să vă exprim profunda mea gratitudine pentru că v-ați pierdut puțin din prețiosul dumneavoastră timp, făcând atâta drum de la Bruxelles pentru a mă vedea. După cum mă așteptam, conversația noastră a fost stimulatoare și edificatoare. Păreți să fiți angajat într-o problemă foarte periculoasă. Să sperăm că veți supraviețui încă mulți ani.
- Exact asta și intenționez, replică scurt Tweed.
Doctorul Wand apăsase probabil pe un buton. Ușa se deschise și majordomul apăru, ținând mâna pe clanță. Rămase nemișcat privind drept înainte. Wand îl ignoră pe Newman, nu mai făcu nici o referire la el și nici nu schiță vreun gest de a le strânge mâna după obiceiul belgian.
însoțindu-i în hol, majordomul deschise o ușiță mică din perete. Mormăi:
- Se pare că porțile nu s-au închis.
- Ei bine, doar ca să fim siguri că le vei deschide cu adevărat, spuse Newman bine dispus.
Când ajunseră cu mașina la poartă, aceasta era larg deschisă. Newman scoase mașina în drum, apoi alergă înapoi, puse la loc piatra pe marginea aleii, se întoarse la mașină și porni înapoi spre Bruxelles.
în biroul său, doctorul Wand rămase în întuneric cu mâinile încleștate în poală. Stătea aproape nemișcat, gândind profund. Când sună telefonul, ridică automat receptorul, cu mintea pribegind la mii de mile.
-Da?
- Aici e Anne-Marie, spuse vocea unei femei. Vorbesc de la o cabină telefonică.
- O precauție foarte înțeleaptă, sunt sigur. Ai noutăți pentru mine?
- Da. Pe marginea unei supravegheri destul de sumare a domnișoarei Grey și a șefului său, aș putea spune că ei sunt foarte apropiați.
- Crezi că e amanta lui?
- Nu. Nu cred că e acest gen de relații. Cred că ține foarte mult la ea, că o privește ca pe un prieten neprețuit.
- într-adevăr, găsesc că e interesant. Foarte interesant. Un bărbat poate renunța la o amantă fără remușcări, dar prietenia sinceră e mai profundă. Continuă, dacă ești atât de drăguță, comunică-mi cu regularitate. La revedere...
Apelul telefonic îl hotărî pe Wand să aleagă un anumit mod de a acționa, la care înainte abia se gândise. Mai devreme îi telefonase doctorul Hyde de la Liège, comunicându-i hotelul, numărul camerei și numărul de telefon. Wand formă numărul și-l ceru pe doctorul Hyde.
- Cine este? întrebă calmă vocea doctorului Hyde.
- Patronul dumitale te sună... Folosirea acestui cuvant il amuza pe Wand: doctorul Hyde era un servitor loial, doar pentru că era plătit așa de bine. îmi recunoști vocea?
- Da. Cu ce vă pot fi de folos?
- S-ar putea ca un nou pacient să aibă nevoie de tratamentul dumneavoastră. O femeie. Dar se poate ca asta să fie ceva mai târziu. Problema e când va fi disponibilă. Iți voi telefona la momentul potrivit. între timp, îți sugerez să rămâi acolo unde te afli. Poți încerca plăcerile Liège-ului....
- Doctorul Wand pare chiar mai diabolic decât în pozele lui Marler, remarcă Newman în timp ce parcă în față la Hilton.
- Trucul tău cu bricheta a fost inteligent, spuse Tweed. Sunt de acord cu tine. Unii nemernici sunt greu de depistat. Au farmecul diavolului. Dar în acel scurt moment, la lumina flăcării de brichetă, am avut impresia că ne aflăm în prezența diavolului însuși. Un om capabil să coordoneze un tratament bizar ca cel aplicat lui Irene Andover. Ca să nu mai spun de angajarea unui asasin la Liège pentru omorârea bietului Andover.
- Pe care l-a apreciat drept un nebun inofensiv, aminti Newman.
- Aceea a fost o eroare tactică. O greșeală cu care presupun că doctorul Wand nu este obișnuit. Scopul lui a fost să discrediteze teoriile lui Andover cu privire la evoluția mondială. De ce? Pentru că sunt adevărate, cred, remarcă el în timp ce pășiră în lift.
- Te-ai descoperit un pic când ai spus că ne apropiem de îndeplinirea misiunii.
- în mod deliberat. Voiam să-l enervez. Și cred că am reușit. Un om tulburat face greșeli fatale.
- Vorbeai acum un moment de tratamentul oribil aplicat lui Irene Andover, îi aminti Newman. Tu crezi cu adevărat că este implicat un medic de mâna întâi - mă gândesc la amputări. Brațul retezat al lui Irene. Mâna retezată a Luciei. Curată măcelărie, cu sânge rece.
- Voi ști dacă a angajat un chirurg de profesie după ce-l voi vedea pe doctorul Rabin la Londra. Se uită la ceas. Am timp doar să-mi ridic valiza pregătită și sistemul radar de la casa de valori.
Intrară în camera 209.
- Butler și Nield merg cu tine?
- Nu, am schimbat planul. Preiei tu comanda cât timp sunt plecat. Va merge cu mine doar Harry Butler. Pete Nield va rămâne la Bruxelles. Are o treabă specială. Transmite-i instrucțiunile. O va păzi pe Paula zi și noapte. Nu trebuie s-o scape din vedere nici o secundă. Avertizează-l și pe Marler...
Se auzi o bătaie scurtă în ușă. Newman deschise și intrară Marler și Paula.
- Mai am doar cinci minute, le spuse Tweed.
Marler îi făcu un raport concis referitor la localizarea de către ei a coloniei cu case noi de lângă Gent. Tweed părea abătut când își luă servieta.
- Mongolii au infiltrat spioni înaintea armatelor lor. Pare ca și cum sistemul lui Wand este deja răspândit. Când mă întorc de la Londra, va trebui să ne mișcăm iute.
26
La aeroportul din Londra, după ce trecu prin vamă și controlul pașapoartelor, Tweed dădu un scurt telefon doctorului Rabin. Nimeni nu-i ceruse să vadă conținutul servietei pe care o ducea. Butler așteptă în apropierea cabinei din care telefona Tweed. La încheierea convorbirii, când i se alătură, Tweed i se păru relaxat. Mai tăcut din fire. Butler nu puse nici o întrebare în timp ce se îndreptară spre locul unde se afla mașina pentru care Tweed telefonase de la Hilton.
- Ați călătorit bine, domnule?
Era George, unul dintre foștii oameni ai armatei, care acum făcea pe paznicul la Park Crescent. Tweed dădu din cap și George îi conduse la mașina parcată în garajul pentru parcări pe termen scurt. Urcând în spate, Tweed îi dădu o adresă din strada Harley, la doctorul Rabin, un văduv, care continua să păstreze camerele pe care le folosise ca medic generalist înainte de a se specializa în patologie.
După freamătul și agitația din Bruxelles, Tweed găsi că e o adevărată binecuvântare să mergi într-un loc plăcut și odihnitor ca Harley, cu clădirile sale solide și sobre. Butler rămase în sala de așteptare, cu servieta în brațe și cu restul de bagaje alături.
- Am rezultatele examinării, îl informă Rabin pe Tweed. E ceva foarte straniu aici.
Se așezară într-o cameră de zi, mobilată cu gust, având între ei o măsuță joasă. Pe masă se afla o tavă de argint cu un set de ceai din porțelan fin, care fusese adusă de către o îngrijitoare curat îmbrăcată.
Rabin era un bărbat scund și îndesat, trecut de cincizeci și cinci de ani. Avea un cap mare și rotund, părul alb la fel ca și mustața dichisită.
Purta un costum albastru de zi. înfățișarea sa sobră îi amintea lui Tweed de expresia aceea demodată „un ofițer și un gentleman" - fara urmă de snobism.
- Straniu? întrebă Tweed sorbindu-și ceaiul. în ce fel?
- Să luăm mai întâi fata. Brațul retezat a fost amputat de către un chirurg cu o pregătire profesională excepțională. Nu am dubii în această privință. Și asta mi s-a confirmat încă o dată când am examinat corpul. A fost ucisă printr-o injecție cu cianură de potasiu. Acul a fost introdus în partea de sus a brațului prin îmbrăcăminte. Nu e nevoie să fii specialist ca să faci asta.
- De asta ai folosit cuvântul straniu?
- într-un fel, da. Deci au fost implicați doi oameni diferiți. Un chirurg, care a făcut amputarea, și un altul care a asasinat-o.
- Te superi dacă dau un telefon la Bruxelles? S-ar putea să mai avem un caz similar.
- Te rog, chiar...
Tweed luă din carnet numărul sediului poliției și ceru să vorbească cu inspectorul-șef Benoit. Vorbea în franceză. Benoit răspunse foarte repede.
- Lucie Delvaux, spuse el. Þi-ai format vreo părere despre acest caz?
- Tocmai mi-a parvenit prin telefon raportul medicului. Tipii ăștia au un fel nemaipomenit de a aborda astfel de lucruri. Zicea că amputarea a fost minunat realizată. Trebuie să fi fost executată de un expert. Plus o mulțime de date tehnice, de care nu cred să ai nevoie.
- Mulțumesc, Benoit. Cum merg treburile la Bruxelles? - Delvaux este supravegheat discret, dar foarte riguros. Nici măcar nu bănuiește. Mai nimic altceva. Þinem legătura.
Tweed închise telefonul și se oferi să plătească convorbirea, dar Rabin nici nu vru să audă. Ascultă rezumatul convorbirii cu Benoit.
- înțeleg, spuse el. Asta e și mai neplăcut.
- Problema este, spuse calm Tweed, dacă știi vreun chirurg care ar fi putut face asta. Cineva strălucitor, dar eliminat din corpul medical datorită nerespectării eticii profesionale etc.
chipul lui Rabin păru să se coloreze ușor. Tweed îl văzu privind o fotografie înrămată de pe perete. Poza reprezenta un grup de bărbați surprinși într-un decor exotic. Vocea lui Rabin se înăspri.
- Mi-ați trimis corpul lui Harvey Boyd. Am terminat examinarea. E altă mâncare de pește, dar din nou straniu.
- în ce fel? întrebă Tweed pentru a doua oară.
- Ei bine, mai întâi, aici nu poate fi vorba de o amputare profesionistă. Nimic de acest gen. Dar sunt consternat. O parte a capului a fost, după cum știi, pur și simplu retezată. Tăiată drept. Reține, am spus tăiată drept.
- Tăiată în ce fel? insistă Tweed.
- A! Asta-i problema. După cum mi-ai spus la telefon, Boyd se afla într-o mică barcă cu motor când a murit. O barcă în mișcare pe fluviul Lymington, când era ceață deasă. Deci, pare evident că alt vas mai mare și mai puternic l-a dat la fund. Dar porțiunea aceea de cap a fost retezată prea curat. Sunt încă surprins când îți spun că am găsit în craniu fragmente minuscule din ceea ce îmi imaginez că ar fi resturile epavei unei bărci în urma coliziunii.
- Și de ce ești surprins?
- Pentru că, în mod normal, carcasa unui vas mare i-ar fi smuls capul mult mai brutal. Asta-i tot ce pot spune.
- Ai putea să-mi vorbești despre chirurgul capabil să amputeze cu atâta pricepere brațul lui Irene?
Rabin își drese glasul.
- Acum intrăm pe terenul eticii profesionale. Buzele-mi sunt pecetluite.
Tweed puse cu grijă ceașca pe masă. Se ridică, își luă haina de pe brațul fotoliului, se îmbrăcă, apoi rămase nemișcat cu mâinile în buzunare. Rabin, gândind că pleacă, se simți jenat și se ridică și el în picioare. Tweed îl apucă de braț privindu-l sever.
- Atunci, va trebui să-ți dezlipești buzele, nu? Las-o naibii de etică profesională. Vocea îi era rece și amenințătoare. Acum, ascultă-mă. Au fost până acum două cazuri de oameni eminenți, ale căror rude apropiate au fost răpite. Nu s-a cerut recompensă. Doar ordinul de a se retrage prematur și obligatoriu din toate activitățile profesionale. Și, pentru a-i hotărî, unul primește la un moment dat brațul retezat al fiicei sale, celălalt mâna soției. Mai târziu, tatălui primei victime - lui Andover - a trebuit să i se spună că fiica sa, mai exact corpul ei, tocmai a fost pescuit din Solent. Ai văzut corpul. Ucisă cu sânge rece prin injectare de cianură. Rabin, asta e o problemă de securitate națională. Acum știu că am dat peste o conspirație de proporții mondiale. Singura mea șansă este să-l aflu pe ticălosul care a făcut amputările. Am nevoie de un nume.
- Faci mult tapaj, comentă Rabin.
- Și, dacă e nevoie, pot face și mai și, adăugă Tweed cu aceeași voce controlată. Cred că știi cine poate fi chirurgul. Cine?
- Conversația asta trebuie să rămână numai între noi...
- Mai e nevoie să spui asta, doar mă cunoști? întrebă Tweed. Rabin îi aruncă o privire scurtă, apoi se îndreptă spre perete. Luă fotografia înrămată la care se uitase mai devreme și o puse pe masă.
- Asta a fost făcută la o întrunire internațională a medicilor la New Mexico, acum câțiva ani. Privește-l pe omul acesta.
Arătă un chip de lângă Rabin. Tweed îl examina. Poza era foarte clară. Un bărbat înalt, masiv și burtos. Purta ochelari fără rame, avea o frunte înaltă și părul rar. Zâmbea arătându-și un șir perfect de dinți mari. Lui Tweed i se păru un bărbat foarte deștept și foarte convins de propria-i deșteptăciune.
- Doctorul Carberry Hyde, spuse Rabin. îlștiu de o viață. Am făcut școala împreună. A ținut întotdeauna legătura cu mine chiar și când a devenit unul dintre cei mai buni chirurgi din țară.
- Deci, de ce ar putea fi el? întrebă Tweed.
- Are un apetit instabil pentru femei. Odată a încercat să violeze o femeie care era adormită în timpul unor teste preliminare. O soră, pe care o trimisese în cealaltă cameră, a văzut scena prin ușa jumătate deschisă. Soțul femeii s-a plâns. Asistenta a păstrat tăcerea. Apoi, cu următoarea pacientă a făcut același lucru. De data aceasta, două asistente - una din ele era cea care-l văzuse și prima oară - l-au surprins. La proces ambele asistente au depus mărturie. Caz flagrant. A fost eliminat. Cazul n-a apărut în presa prea plină de scandaluri politice.
- Și asta i-a retezat venitul, sublinie Tweed. Deci, ce s-a întâmplat cu doctorul Carberry Hyde?
- S-a dus să trăiască la New Forest. Mi-a scris aproape imediat. Cred că mai am încă scrisoarea. Dacă îmi amintesc bine, parcă a apărut totuși o scurtă mențiune în presă.
Rabin deschise unul din sertarele de jos ale dulapului și scotoci repede într-o grămadă de scrisori și hârtii. Ridică un plic.
- Iată-l. Spune că s-a angajat ca vânzător la o companie farmaceutică.
- Este posibil ca acest Carberry Hyde să fi făcut aceste amputări?
- E în stare. E o mare pierdere. E un medic excepțional.
- E vreo adresă pe plic?
- Da. April Lodge, Brokenhurst.
Fața lui Tweed rămase neschimbată. Memoria lui enciclopedică alergă înapoi la casa presupusă a fi de vânzare în Brokenhurst, casă pe care Paula și Newman o vizitaseră. Care era numele femeii? Da, și-l aminti. Doamna Goshawk. La April Lodge, Brockenhurst.
- Poți să fii sigur, îi spuse el lui Rabin, că nimeni - în afara organizației mele - nu va știi cum am obținut această informație. Pot să iau cu mine această poză? Iți mulțumesc și, bineînțeles, am să ți-o înapoiez...
Tweed nu regreta că-l mințise pe Rabin spunându-i că fusese nevoit să-i comunice lui Andover moartea fiicei sale. Orice presiune era justificată pentru a lua urma oribilului doctor care săvârșise amputările.
întorcându-se la Park Crescent - cu George la volan și Butler alături cu servieta în brațe - Tweed ceru să oprească la un telefon public. Ceru pe comandantul Noble de la Serviciul Secret Naval.
- Am să-ți dau ceva unic din punct de vedere tehnic, îi spuse el. Cu cât ajungi mai repede la mine la birou, cu atât mai bine.
Tweed rămase surprins de viteza cu care reacționa Noble. Abia își scoase haina și se așeză la birou când Monica răspunse la telefon.
- E comandantul Noble. Așteaptă jos...
- Cheamă-l aici...
Noble se așeză în fotoliu și acceptă, mulțumind, ceașca de cafea pe care i-o aduse Monica. îlascultă pe Tweed fără să-l întrerupă. Tweed îi relată destul de sincer discuția dramatică avută cu Delvaux despre micul avion Stealth pe care belgianul îl construise la uzina sa. Apoi Butler îi dădu servieta.
- Pot? întrebă Noble.
Deschise capacul genții și examina noul sistem, umblând cu multă grijă. Puse apoi totul la loc.
- Mă întreb, reluă el discuția, dacă acest mecanism funcționează așa cum pretinde Delvaux.
- Ar fi mai bine să-l testezi, spuse Tweed aplecându-se peste birou. Și pot să le sugerez savanților tăi să se grăbească? Delvaux a știut întotdeauna ce face. A dărâmat ideea acelui supertun cu țeava foarte lungă pe care mizau irakienii. A făcut niște calcule matematice și a spus că teoria nu e viabilă.
- O, sigur că am să-l testez, îl asigură Noble. Atât Serviciul Secret al Marinei cât și cel al Aviației. Va fi prioritatea numărul unu. Ai observat mașina de afară cu care am venit? Are trei oameni în ea.
- Da, răspunse Tweed. O treabă bună. Arată grozav.
- Așa și trebuie. Este blindată. Iar escorta mea e înarmată. Iți mulțumesc, Tweed. Dacă n-ai nimic împotrivă, eu am plecat...
După ce închise ușa, Tweed se roti în scaunul său pivotant. Se întoarse spre Butler și-i dădu instrucțiuni.
- E o treabă cu care ești obișnuit. Mergi la April Lodge, în Brocken-hurst. E pe undeva la periferie. E în posesia unei doamne Goshawk. Cred că a avut un chiriaș. Doctorul Carberry Hyde. încearcă să afli dacă știe unde se află el acum. Dacă e necesar, folosești forța.
- Am pornit...
- Un om care vorbește puțin, dar care face mult, spuse Tweed Monicăi când rămaseră singuri. Dar am ceva și pentru tine. Vino aici și privește poza asta făcută la Mexico City. Când ea se aplecă peste umărul lui, îi arătă figura identificată de Rabin.
- Doctorul Carberry Hyde. Vreau ca vrăjitorii de la sala mașinilor să mărească poza la o dimensiune de vreo cinci inci pe cinci. Pe hârtie lucioasă. O sută de copii. Dacă fac scandal, spune-le că aștept un miracol...
Monica se opri la ușă, cu poza sub braț. Tweed o privi.
- Mă întrebam dacă într-adevăr există aceste nave invizibile. Noi știm că avioanele Stealth există - americanii au construit bombardierele Stealth B2. Dar nave? Tu ce crezi?
- Am încredere în cele văzute de Paula în noaptea când a murit Boyd la Lymington. Tweed se opri.
- Dar ai dreptate, ține de domeniul imaginației.
PARTEA A DOUA
Ceața morții
27
Latitudine39,5) S, longitudine 18,22E. Ckeva sute de mile h sud de Capul Bunei Speranțe. Furtuna înfricoșătoare trecuse la fel de repede precum se stârnise. Marea era acum liniștită, ca o oglindă, iar deasupra apei se forma o ceață deasă.
Era cel mai ciudat vas construit vreodată. Mao III intrase pe cursul nord-vestic, destul de departe de liniile tradiționale de navigație. Un vapor de 20000 de tone, ce părea - cu excepția turnului telescopic - un imens submarin călătorind la suprafață. Se deplasa într-o liniște stranie, elicele de la pupa scoteau un sunet chiar mai slab decât o șoaptă. întreaga carcasă avea profilul rotunjit, reducând depistarea prin radar sau prin infraroșii aproape la zero. Nici un satelit nu ar fi putut să-i depisteze înaintarea impetuoasă.
Sistemul de răcire al țevii de eșapament de pe Mao III se afla la aproape același nivel cu suprastructura rotundă. Comanda și sediul controlului armelor nu erau amplasate pe punte, ca de obicei. Ar fi fost vizibil. Erau ascunse sub punte.
Căpitanul Welensky stătea în fața unui panou de ecrane laser-ra-dar Stealth, extrem de sofisticate. Un gigant de șase picioare și jumătate - fost cap de afiș în Europa răsăriteană comunistă - care îl făcea să pară pitic pe omul subțire, îmbrăcat în uniformă, de lângă el. Welensky, incapabil să-i pronunțe numele oriental, îi spunea Kim. Vorbeau în engleză.
Omulețul îngrijit, de vreo patruzeci de ani, avea figură europeană. Pomeții înalți și ochii înguști ai chipului său inițial, fuseseră modificați de unul dintre cei mai renumiți specialiști americani în chirurgia
estetică, în Shanghai. Același chirurg făcuse intervenții unui mare număr de pacienți orientali. Dar tocmai când terminase treaba, americanul suferi un „accident" fatal. După ce băuse o ceașcă de ceai otrăvit, corpul îi fusese înmormântat într-o groapă fără nume. Imensa avere în dolari, care-i fusese plătită, fusese confiscată și transferată în patrimoniul Republicii Populare Chineze.
- Vine spre noi, prin ceață, un vas, raportă Welensky. Dacă aș schimba cursul, l-aș putea evita. Dar am nevoie acum de o decizie.
- Scufundă-l. Ineacă-l sub valuri, ordonă Kim cu vocea sa blândă.
- Te asigur că l-aș putea evita, insistă Welensky.
- Ai probleme cu auzul? întrebă Kim. Avem în urma noastră un vas mai mic, cu care mergem în convoi. îneacă intrusul. Scufundă-l.
Welensky se cutremură. Făcuse o mare greșeală cerând întâi ordinul lui Kim, ceea ce nu trebuia să se mai repete. Nava Stealth Mao III își orienta lansatoarele de rachete înainte, sub prova ascuțită ca un cuțit, menținându-și cursul. Ceața se îndesea.
- Nu uita să folosești arma laser ca să le distrugi camera radio, îi aminti Kim căpitanului.
Cargobotul olandez Texel, de 8000 de tone, fusese forțat să-și devieze ruta în jurul extremității sudice a Africii, din cauza unei furtuni teribile. Se afla acum mult mai la sud de traseul planificat de căpitanul Schenk. Era îngrijorat.
Mai întâi, pentru că ancorase în Indonezia și întârziase. în al doilea rând, pentru că era ceva în neregulă cu motoarele și putea merge doar cu jumătate din viteza normală. Și-n al treilea rând, furtuna fusese înlocuită - când se potolise - de o ceață înghețată. Pe punte, se formase deja o pojghiță de gheață.
- Jan, ordonă el secundului, nu-ți dezlipi ochii de pe ecranul radarului.
- Dar îl privesc non-stop, protestă Jan. Nimic de raportat. Și-apoi, nici nu vor mai ajunge alte nave până aici.
- Atunci de ce, reluă Schenk privind afară pe geam în timp ce ținea cârma, de ce sunt sigur că am văzut ceva prin ceață îndreptându-se direct spre noi?
Jan, la fel de scund și de îndesat ca și căpitanul, începu să se îngrijoreze. Vederea lui Schenk era legendară în Amsterdam. în cercurile engleze de navigatori, era poreclit domnul Radar. Jan se holbă fix la ecran și clipi ca să vadă mai bine.
Din punct de vedere tehnic, nu mai putea fi nici o altă navă până la multe mile distanță. Ecranul gol al radarului îi spunea asta. Problema era că Jan nu putea uita faimoasa împrejurare, când Schenk salvase o altă navă de la ciocnirea cu un aisberg, în ciuda faptului că radarul nu dăduse nici un semnal.
- Sunt sigur că e ceva în apropierea noastră, repetă Schenk.
- Dar nu e nimic pe ...
Jan nu-și mai termină vorba.
O formă uriașă se ivi dintre cețurile înghețate la babord. Texel se cutremură teribil sub impactul ciocnirii catastrofale. Tragedia criminală se consumă în câteva secunde.
Prova ascuțită și extrem de puternică a lui Mao tăiase Texel în mijloc. îltăiase în două, așa cum dinții unui monstruos rechin devorează corpul unui om dintr-o mușcătură. în camera radio, operatorul olandez se afla în fața transmițătorului de mare putere. Degetele sale începură să bată repetat: SOS, SOS...
In acel moment, raza laser din arma de pe Mao atinse echipamentul radio și-l descompuse. Operatorul radio reacționa ca un om pe scaunul electric pus în funcțiune. Corpul îi rămase rigid, iar părul i se ridică măciucă. Un miros de păr ars umplu cabina. Transmițătorul izbucni în flăcări, iar operatorul radio se prăbuși pe podea. Mort.
Cargobotul despicat în două se scufundă rapid. Jan era pe puntea exterioară și se holba îngrozit la ireala tăietură netedă, în timp ce pupa se scufunda. Văzu oameni din echipaj, cu vestele de salvare, sărind peste bord. Sărmanii, bieți nebuni, marea era rece ca gheața. N-ar fi rezistat mai mult de cinci minute.
Căpitanul Schenk strigă: „Coborâți bărcile de salvare..."
Jan știa că nu mai era timp de asta. Manevră o barcă pneumatică cu motor exterior, o aruncă în apă, apoi încolăci de balustradă o frânghie lăsând-o să atârne. Ar fi putut salva astfel câțiva dintre camarazii săi. Porni motorul și îndepărtă în grabă barca de prova care se scufunda rapid.
Jan lansă semnalul sonor, încât orice supraviețuitor să-l poată repera. în față îi apăru un contur enorm. O scară de funie era agățată de o parte a misterioasei nave. Jan își legă barca și începu să urce scara pentru a găsi adăpost, corpul și mâinile îi înghețaseră în ceața pătrunzătoare.
ajunse sus și apucă cu o mână bara. Deasupra sa, o figură masivă ținea în mâinile înmănușate un bloc mare de gheață adus din congelator. Actul fatal fusese bine calculat. Când capul lui Jan apăru deasupra parapetului, uriașul dădu drumul blocului de gheață care crăpă capul lui Jan. Cadavrul căzu în marea înghețată împreună cu gheața ucigașă.
Kim, îmbrăcat în haină din piele, îl privi pe marinarul care cobora scara ducând o cange. Cele trei capete ascuțite ale căngii făcuseră găuri în barcă. Apoi funia fu tăiată, lăsând liberă barca ce se umplu rapid de apă. Fu înghițită de mare.
În timp ce Mao se pregătea să-și continue drumul, se auzi un țipăt disperat. Kim se uită peste balustradă, marinarul masiv ieși din nou pe punte. O plută de salvare se legăna în apropierea gigantului cu trei supraviețuitori de pe Texel, care purtau veste de salvare. Unul dintre ei striga în engleză:
- Ajutor! Salvați-ne...!
- Aduc arma, spuse marinarul. Kim îl prinse de braț.
- Nu. Rămâi pe loc.
Apoi se adresă căpitanului Welensky de pe punte, prin aparatul portabil de emisie-recepție pe care-l avea întotdeauna la el:
- Plută de salvare la babord. întoarce câteva grade într-acolo. Scufund-o imediat.
Urmări cum Mao se întoarce încet. Izbi pluta, o răsturnă, apoi o sfărâmă în bucăți. Kim continua să-i privească pe cei trei oameni care pluteau în apă. Doi dintre ei făceau semne disperate, dar inutile, cu mâna. Se întoarse.
- în câteva minute, în apa aceea înghețată, vor fi hrană pentru pești. Kim știa că există o șansă la un milion ca acele cadavre să fie pescuite
la asemenea latitudini. Dar nu făcea niciodată o astfel de greșeală: cadavrele găsite împușcate ar fi stârnit întrebări serioase.
Ambele părți din Texel erau acum scufundate în apele adânci. Trei-'zeci de marinari și zece pasageri - dintre care patru femei - muriseră când Texel se scufundase în groapa acvatică. Kim coborî apoi în sala mobilată asemenea unui salon spațios și confortabil.
Douăzeci de scandinavi, toți între douăzeci și treizeci de ani, bine îmbrăcați, cu înfățișare de ofițeri, jucau cărți sau citeau. Petrecuseră un anumit timp în tabere de antrenament special, pe teritoriul Chinei. Fuseseră instruiți intensiv atât mental, cât și fizic. Toți fuseseră aleși în funcție de atașamentul lor pentru comunism, dar mai ales pentru bani. Privirile se ridicară spre Kim când acesta intră.
- N-aveți de ce să vă faceți griji, domnilor, îi asigură Kim. O coliziune minoră cu o epavă plutitoare. Mao este într-o formă perfectă...
Torcând ca o pisică, motoarele lui Mao duceau nava Stealth pe ruta sa nord-vestică, îndepărtând-o de coasta de vest a Africii. Se îndrepta acum spre locul de întâlnire pe mare cu un tanc petrolier de aprovizionare.
La mică distanță în urma sa, un alt vas Stealth, mult mai mic, urma aceeași rută. Chiar și pe timp de ceață nu avea probleme în a-l urma pe Mao, care la intervale regulate emitea un semnal scurt, capabil dea fi recepționat doar de echipamentul sonic de la bordul navei secunde.
După ce-și va fi făcut plinul cu combustibil, Mao trebuia să-și continue drumul spre ultima sa destinație.
Danemarca.
28
La Londra, Tweed fusese foarte activ rezolvând jumătate de duzină de probleme diferite înainte de a zbura la Bruxelles. Când ajunse la Ministerul Apărării, arătă legitimația SIS și fu imediat condus de un paznic pe scări, apoi pe coridoarele fără sfârșit. Colonelul Fieldway, legătura și omul său de încredere la MOD, sări în picioare și-i veni în întâmpinare de îndată ce paznicul închise ușa.
- Am verificat datele pe care le avem despre comandantul de brigadă Burgoyne, cum îi place să-și spună. Ia loc. Bei un ceai? Tocmai l-am turnat în ceașcă. Nu ți-l recomand, dar dacă vrei să-ți umezești gâtlejul...
Fieldway era un bărbat de vreo patruzeci și cinci de ani, înalt și zvelt, cu o mustață îngrijită, de aceeași culoare cu părul castaniu des și bine periat. Avea o față alungită, ochi albaștri și vioi și, gândi Tweed, părea a fi într-o formă excelentă.
- Cum adică îi place să-și spună? Ce înseamnă asta? întrebă Tweed. Fieldway se așeză pe scaunul de la biroul său. înainte de a răspunde,
își făcu de lucru cu hârtiile de deasupra unui dosar. Tweed recunoștea stilul: John Fieldway făcea asta ori de câte ori nu știa cum să înceapă. Spuse vioi:
- Se dădea drept comandant de brigadă, dar gradul lui de fapt este de colonel. Îi place să se dea mare cu gradele sale - pe care însă nu le-a avut niciodată.
- Deci care e povestea lui? întrebă Tweed.
- Burgoyne era un tânăr ofițer sclipitor în timpul războiului din Coreea, în 1950. A avansat rapid, așa cum se întâmplă în vreme de război. A fost singurul comandant care a respins armata chineză când a
traversat fluviul Yalu, pentru a sprijini grupul nord-coreean. A luat un MC Viteaz ca un leu. Și un strateg abil. Cele două calități nu merg totdeauna împreună.
- Cu cât mai mult, cu atât mai bine, comentă Tweed simțind rezerva celuilalt.
- Cam asta-i despre el. încape într-o coajă de nucă.
- Ce n-a mers? întrebă Tweed.
- Oh, știi despre asta? Foarte puțini o știu. A fost ținut secret. De dragul numelui armatei, și alte chestii de astea.
- Povestește-mi, îl îndemnă Tweed.
Habar n-avea la ce se referea Fieldway. Acesta se opri o clipă înainte de a-i face rezumatul.
- Să ne întoarcem înapoi la acel război. La un moment dat, Burgoyne dispărut fără urmă, a dispărut de pe fața pământului. A reapărut după
patru luni la cartierul general. Fusese prins în spatele liniilor inamice, când s-au retras forțele UN, conduse de generalul MacArthur. S-a dat la fund, a trăit undeva la țară evitând să fie băgat în seamă. Un adevărat luptător de gherilă. A fost din nou promovat și i s-a dat comanda altei unități, iar situația s-a stabilizat.
- John, nu cred că la asta te-ai gândit când ți-am cerut să-mi povestești. Și pentru că tot ai vorbit de coji de nucă, iată una destul de mare în fața ta. Dosarul lui, vreau să spun.
- Asta-i destul de delicat. Chiar e nevoie să-ți spun?
- Comandantul Noble de la Serviciul Secret Naval este interesat de fiecare aspect al investigației mele. Și câțiva oameni au fost deja uciși.
- Dumnezeule! Chiar că duci o viață palpitantă. Se opri din nou. Ei hai, treacă de la mine. Dar e confidențial. Burgoyne s-a retras din armată odată cu încheierea afacerii din Coreea. Când spun „retras" înțeleg sfătuit.
- Continuă. N-are rost să te oprești de vreme ce tot ai început, insistă Tweed.
- Pe de o parte, există niște zvonuri că ar fi delapidat pe scară largă fondurile armatei.
- Iar pe de altă parte?
Fieldway părea stingherit, mișcă iar hârtiile de pe birou.
- Ei bine, se spune că ar fi avut legături cu înaltul Comandament Chinez, după ce a ieșit din armată. Fieldway deschise dosarul. Nici o dovadă. Numai zvonuri.
- Pentru ce ar fi făcut asta, dacă zvonurile ar fi adevărate?
- Și-a înființat câteva companii la Hong Kong, companii de comerț, și, în scurt timp, a devenit un binecunoscut om de afaceri. Combinat la cel mai înalt nivel cu așa-zișii taipani din colonii.
- Deci ce legătură are asta cu înaltul Comandament Chinez? Fieldway îl privi.
- Am spus că asta e strict confidențial? -Da.
Tweed era întruchiparea relaxării. Așezat comod în scaunul său, luă o gură de ceai. Avea un gust infect.
- Versiunea oficială, explică Fieldway, a fost că achiziționa cherestea de la Pekin - Bejing - tare mi-ar plăcea ca aceste țări și regimuri noi să înceteze să-și tot schimbe numele.
- Ce spuneai? îi aminti Tweed.
- Cumpăra cherestea de la chinezi la un preț mult sub prețul pieței mondiale. Asta l-a pus în situația de a obține profituri uriașe din vânzarea cherestelei către alte țări.
- Și versiunea neoficială?
- Că afacerea cu cherestea acoperea aducerea de echipament de înaltă tehnologie la Pekin. Și ăsta, sublinie Fieldway, era un zvon foarte vag.
- Atunci, ce l-a adus acasă pe Burgoyne? De ce a plecat din Extremul Orient?
- A vândut imediat localnicilor companiile sale înainte de a părăsi Hong Kong-ul. Era în avion zburând spre casă înainte ca cei ce cumpăraseră companiile sale să descopere trucul.
- Care?
- Chinezii au ridicat peste noapte prețul de vânzare a lemnului la prețurile pieței mondiale. Nu mai exista sursa unor profituri lesnicioase pentru noii proprietari ai companiilor lui Burgoyne.
- Deci Burgoyne i-a blocat pe unii dintre cei mai pricepuți oameni de afaceri din lume.
- Așa se pare. Fieldway închise dosarul cu o pocnitură. Asta-i tot ce știu.
- Iți sunt foarte recunoscător. Tweed se ridică și-i strânse mâna, în timp ce Fieldway se ridică.
- Nu, nu te deranja, știu drumul.
După ce deschise ușa, Tweed se întoarse brusc. Fieldway era încă în picioare și părea stingherit, chiar jenat. De ce?
In taxi, întorcându-se la Whitehall din Park Crescent, Tweed puse cap la cap datele culese până atunci. Aici nimeni nu-l putea deranja.
Spre Bruxelles, în același avion, călătoriseră Burgoyne, Willie și Helen Claybourne. O coincidență? Tweed nu credea în așa ceva. Și-i aminti pe Paula și pe Marler care îi povestiseră despre călătoria lor în noul sat de lângă Gent. Din descrierea lor părea să fie replica belgiană a lui Moor's Landing de pe fluviul Beaulieu. Mintea lui Tweed reluă pasajul din dosarul lui Andover despre invazia mongolă în Vest.
Și apoi, mai era asasinarea macabră a lui Hilary Vane, când sosise la aeroportul din Londra cu Cord Dillon. Crimă comisă de o femeie cu o pălărie cu boruri largi. Reluă din memorie raportul lui Vane. Trei dintre cei mai importanți oameni de știință în probleme Stealth dispăruseră în Orientul îndepărtat, după spusele lui Dillon. Toate drumurile duceau în Extremul Orient.
Doctorul Wand era patronul lui Moonglow Trading&Mercantile International din Hong Kong. Nimeni nu știa ce comercializează. Mercantile? Asta îi suna a ceva legat de nave. Apoi, duelul verbal cu Wand de la luxoasa vilă de la Waterloo. Cel mai ciudat om pe care îl cunoscuse vreodată.
Mai întâi fusese zărit în vila de la The Boltons, de la Londra, de către Butler. Apoi apăruse la Bruxelles într-un hotel de lux, urmărit îndeaproape de Marler, de la aeroport până la Bellevue Palace. Un om care umbla foarte mult, misteriosul doctor Wand.
El era, de asemenea, director la Moonglow Refugee Aid Trust International. Refugiați? Hugo Westendorf, omul de fier al politicii germane - înainte de brusca lui retragere - aplicase un program dur în
Europa, menit să stopeze invazia refugiaților. Asta după spusele lui Gaston Delvaux.
Andover, Delvaux, Westendorf. Toți trei reprezentanți remarcabili ai inteligenței din Europa de Vest. Toți sunt acum niște oameni distruși de o conspirație oribilă - răpirea - ce presupune o presiune psihologică maximă pentru a-i zdrobi. în mintea lui Tweed se înjgheba un sistem. Dar mai avea încă nevoie de date.
înainte de vizita sa la MOD, Tweed îl întâlnise pe Dillon Cord, director adjunct al CIA - foarte important, trimis special al președintelui Americii. în timpul scurtei lor întâlniri, Tweed îl calmase pe Dillon.
- Mi-am tocit fundul așteptându-te, Tweed, începuse Dillon în felul său caustic.
- Deci, ai avut timp să-ți revii după călătorie și să te refaci după accesul de gripă, îi răspunse Tweed inspirat. Nu, așteaptă să termin. Mă preocupă această problemă vitală, Stealth...
Ii povesti totul despre vizita în Belgia, despre asasinarea bizară a lui Andover la Liège și despre discuția cu Gaston Delvaux. îmblânzit, Dillon dădu din cap și se ridică luându-și valiza.
- Atunci, pot prinde avionul spre Washington. Știu destule pentru a-i spune președintelui că ai intrat în pâine...
„Ce responsabilitate", se gândi Tweed. Ridică din umeri. Făcea parte din meseria sa. Îi reveni în memorie discuția cu Fieldway. Când va avea ocazia, o să-l ia deoparte pe Willie Fanshawe și-o să-l întrebe cum vede Burgoyne viața.
ACCIDENT DE AVION în ORIENTUL îndepărtat. TOÞI MORÞI.
Văzu afișul lângă un stand de ziare Evening Standard. De ce-și aminti imediat de Paula și de ce se întreba cum s-o fi descurcând?
Paula ieși din magazin cu sacoșa cu cumpărături înfășurată pe brațul stâng. Tocmai cumpărase o pereche de cizme din piele, înalte până la genunchi. Vremea se răcise.
în timp ce mergea pe trotuar, se uita prin vitrinele magazinelor. Un Lincoln Continental verde mergea încet în spatele ei. Îi văzu imaginea într-o vitrină. De ce trebuia să meargă americanii în mașinile astea lungi ca niște nave de război? Consumatori de benzină. Așa le numeau. Și chiar erau.
Mașina opri la câțiva metri în fața ei. Ușa din spate se deschise larg. Strângându-și buzele, făcu un pas la dreapta ca s-o evite. Când ajunse în dreptul ușii două mâini puternice o înhățară de umăr. O voce puternică cu un pronunțat accent englezesc.
- Urcă în mașină, doamnă. Te ducem înapoi la Hilton...
Paula rezistă impulsului de a se opune. își aminti instructajul lui Hary Butler din timpul cursurilor dure de antrenament. „Momentul când poți împiedica să fii răpit este când se face prima încercare. Mai târziu, e prea târziu..." își relaxa repede corpul și se lăsă trasă înăuntru. Șoferul avea șapca trasă mult peste ochi și privea în oglinda laterală ținând motorul în funcțiune.
Paula se propti cu mâna stângă de acoperișul mașinii ca să se echilibreze. Corpul ei relaxat se încorda dintr-odată. Cu toată puterea își dădu fundul înapoi. Lovi un pântece moale. îlauzi pe agresorul ei gemând. Ceea ce se întâmplă pe urmă se petrecu atât de repede, încât nici nu-și dădu seama.
Un scuter apăru ca din senin. Conducătorul lui sări, lăsându-l să cadă. Nield, cu un box în mâna dreaptă îl izbi într-o parte a maxilarului. Sângele țâșni pe fața agresorului. După o secundă, Newman îi sări în spate lovindu-l cu pumnul în rinichi.
Bărbatul gras scoase un urlet oribil și se prăbuși pe caldarâm. Paula se dădu deoparte. Newman îl apucă de părul cenușiu și de dosul pantalonilor. îlaruncă în spatele mașinii, unde rămase nemișcat.
Nield ajunsese la geamul deschis, unde șoferul privea îngrozit. îllovi ușor și-i șuieră în franceză:
- Cară-te sau îți rup gâtul...
Newman trânti ușa din spate. Șoferul bâjbâia după frână. Apucă volanul cu mâini tremurătoare. Mașina uriașă porni de lângă trotuar, în timp ce Newman îi luă numărul.
- Nu-i nevoie, îi strigă Nield.
Lincoln-ul mergea în zigzag pe mijlocul drumului. Un camion care venea din urmă puse frână. Dar, prea târziu. Ciocni mașina din spate. O altă mașină, pe care era scris cu litere mari POLIÞIE, opri alături. Doi polițiști în uniformă coborâră și deschiseră ușile de la Lincoln.
- Hai să mergem, spuse Newman luând-o pe Paula de braț. Nu ne mai interesează ce va urma...
Străduindu-se să meargă normal, Paula privi în urmă. Pete Nield era călare pe scuter și mergea în urma lor. Strânse brațul lui Newman.
- Iți mulțumesc, Bob, spuse ea. Dar te lăsasem la magazin.
- Și eu te-am urmat la o distanță discretă.
- Cu alte cuvinte, am devenit o țintă.
- Tweed a devenit ultima țintă. Prin tine. Și te-ai descurcat bine. Dar, de-acum încolo, va trebui să fii mult mai pe fază decât ai fost vreodată în viața ta.
- Am înțeles.
- Și-acum, dacă domnii Fanshawe și Burgoyne se mai află la Hilton, la aperitive, hai să-i vedem cum reacționează. Când te vor vedea.
Cei patru se aflau încă în hol cu paharele pline în față. Burgoyne stătea lângă Lee, iar Willie lângă Helen. Newman aprecie că erau cam la a treia serie de aperitive. Paula îi urmări atent în timp ce se apropia de masă.
Bineînțeles că Willie sări cu un zâmbet luminos să le aducă scaune. Când îi instala, începu să pălăvrăgească.
- Arătați grozav. Amândoi. Nimic nu e mai bun ca o plimbare pe soare. în Hong Kong obișnuiam adesea să mă plimb. Dar aici am devenit greoi ca un urs. în perioada de hibernare. Ei, vremuri vechi însorite și cu un furnicar de oameni. Trăiai cu adevărat. Paula, vino să stai între mine și Helen. E-n regulă, Newman? Iată un băiat bun.
- Presupun că vreți să beți ceva, spuse Burgoyne degajat.
- Dacă ne oferă cineva, replică Newman privindu-l direct. Paula?
- Apă minerală, fără gheață și fără lămâie, te rog.
- Eu am să iau un scotch dublu. Sec, hotărî Newman. Burgoyne chemă un chelner în felul său arogant, făcându-i semn cu
degetul arătător.
„Fără îndoială, se gândi Newman, servitorii se înghesuiau în Hong Kong când erau chemați printr-un asemenea gest." Burgoyne comandă băuturi.
- Nu pleca, se răsti el. N-am terminat. Aș dori o țigară.
Cutia cu țigări fu adusă imediat. Burgoyne, tacticos, săvârși întregul ritual. După ce examina conținutul cutiei, alese o țigară, o duse la ureche, o frecă între degete, apoi o scutură puțin.
- Așa mai merge. Un cuțitaș pentru țigări, domnule?
Am. Grăbește-te cu băuturile. Musafirii mei or să moară de sete. Maurice, protestă blând Willie, tu chiar îi cam calci în picioare pe îelnerii ăștia. Burgoyne își ridică privirile spre el.
- O merită. Dac-ar avea cap, n-ar fi chelneri și nu și-ar petrece viața igărindu-i pe alții.
- Am întâlnit chelneri foarte buni, îl contrazise Paula. Pregătiți la ;le mai bune hoteluri.
- Dacă nu ții seama de cât timp le trebuie ca să aducă niște băuturi...
- Dar n-a trecut mult, spuse Paula fără să cedeze. Burgoyne o privi, ochii lui reci ca gheața păreau să privească prin ea
citindu-i gândurile. își plecă ochii. Câți bieți subalterni, se întrebă ea, își coborâseră ochii sub privirile lui. Omul ăsta avea suflet de aisberg. Helen interveni ca să mai calmeze spiritele.
- Văd că ați făcut cumpărături. Ceva drăguț?
Ochii ei cenușii, distanți o priveau pe Paula care scosese cizmele din sacoșă. Se aplecă înainte. Helen își trecu degetele puternice și suple peste )iele. O privi pe Paula în timp ce comentă:
- Sunt atât de fine. Cu toate astea nu le-aș putea purta. Cizmele îmi irită mereu picioarele.
- Și ce picioare grozave irită, remarcă Burgoyne, cu fața mai întunecată ca oricând.
- Vorbim despre cizme, i-o reteză Lee. Se întinse și luă una mân-gâindu-i suprafața. își pusese țigaretul pe masă. Paula întinsese mâna să-l examineze. Lee i-l smulse cu cealaltă mână.
- Să nu mă crezi nepoliticoasă, dar îi cad ușor pietrele. E un cadou pe care l-am primit de la un iubit bogat. Când n-am ieșit la timp cu ce se aștepta, a devenit nesuferit. Așa că am renunțat la el. Dar am păstrat cadoul. Îi înapoie cizma, își băgă o portțigară în țigaret fără să o aprindă și se întoarse către Burgoyne.
- Maurice, spuse ea, aruncându-și pe spate părul blond, ai putea să-mi cumperi o pereche ca astea.
- Aș putea, aprobă el cinic.
Era clar că n-avea de gând să-i cumpere. în acea clipă sosi un chelner care i se adresă lui Willie.
- Un telefon pentru dumneavoastră, domnule.
- Ce plictiseală! Willie se ridică imediat mișcându-se mai iute ca de obicei și ocoli masa. Scuzați-mă, vă rog. Am să vorbesc din camera mea. E prea mult zgomot aici jos...
De-abia plecase Willie, când chelnerul reveni și-i spuse lui Burgoyne:
- Un telefon și pentru dumneavoastră, domnule.
- Trebuie să fie Liège, spuse Burgoyne pentru sine. Apoi ridică vocea. Fă-mi legătura în cameră, am dosarele sus. De-acum știi, sper, numărul camerei mele. Am să semnez eu nota pentru băuturile servite până acum...
Câteva minute mai devreme, în biroul său de la vila Waterloo, doctorul Wand își ridică privirile spre șoferul în uniformă pe care-l chemase. Purta încă ochelarii negri.
- Joseph, dă-mi-l pe Vulcan la telefon, dacă ești atât de bun. Îi știi numărul camerei de la hotel...
Trebui să aștepte puțin în timp ce șoferul vorbi cu operatorul de la Hilton. Când luă receptorul, Wand avea buzele strânse.
- Alo, spuse vocea unui bărbat.
- Eu sunt. Vreau să-ți spun că sunt foarte nemulțumit. O tânără femeie trebuia să fie adusă cu mașina ca oaspete al nostru. Tocmai am aflat că în loc să avem plăcerea prezenței ei, invitația a fost tratată fără pic de considerație. Foarte desconsiderată, aș putea spune.
- Scuzele mele...
- După câte știi, mă interesează extrem de puțin scuzele. Mă interesează doar rezultatele.
- A fost un aranjament pripit. Te-am prevenit la ultima convorbire că aranjamentele astea grăbite sunt periculoase.
- Câtă dreptate ai, spuse Wand pe ton mieros. Chiar îmi amintesc când ai spus. Dar îmi amintesc, de asemenea, că m-ai asigurat că instrucțiunile mele vor fi îndeplinite fără întârziere. Aș putea chiar spune că ai reușit un fiasco total. într-atâta, încât următoarea invitație va fi cu mult mai dificilă.
- Te asigur...
- Sunt în egală măsură extrem de puțin interesat de asigurările tale. Noile instrucțiuni sunt să cooperezi cu Joseph. Simt că el va reuși acolo unde tu ai dat greș. Te-ai simți ofensat dacă te-aș întreba dacă nu cumva nu mi-ai auzit instrucțiunile? Repet, fii atât de bun și cooperează cu Joseph. Va intra în curând în legătură cu tine. De fapt, dragă domnule, foarte curând.
Wand închise telefonul înainte ca omul de la celălalt capăt al firului să apuce să răspundă. Se lăsă pe spate în scaunul său, iar șoferul rămase drept și foarte tăcut. în timp ce-l studia pe Joseph, ochii din spatele ochelarilor nu exprimau nimic.
Atitudinea i se schimbă imediat și deveni amabil. întinse o mână și aprinse lampa de pe birou.
- Paula Grey este doamna de prezența căreia vrem să ne bucurăm. Am cea mai mare încredere în capacitatea ta de a îndeplini această mică sarcină. Studiază situația asemenea unui comandant victorios, care face mai întâi o recunoaștere atentă.
- Voi face asta cu proxima ocazie, răspunse șoferul.
29
- Ai observat vreo reacție - surpriză, supărare - la vreunul dintre cei patru când am intrat? întrebă Newman.
Erau singuri în holul de la Hilton. Lee și Helen urcaseră în camere să se învioreze, iar Willie și Burgoyne încă nu se întorseseră de la telefon. Newman sorbi din whisky în timp ce Paula se încruntă.
- Am fost dezamăgită, i-am urmărit pe toți ca un șoim. Willie părea încântat să mă vadă. Burgoyne era ca de obicei, distant. Le-am urmărit îndeosebi pe Helen și pe Lee. Dar n-am observat nimic.
- Careva e o bună actriță - sau poate un bun actor...
- Bob! Paula îl strânse de braț. Tocmai mi-am amintit - la Londra, verificându-le trecutul, am aflat că amândouă au fost cândva actrițe. Observația ta mi-a amintit de asta. Tu le-ai studiat bărbații?
- Ca un proverbial șoim, exact cum ai spus. Deci ne-am încheiat socotelile, am tras o linie. De acum încolo va trebui să ai mai multă grijă. Asta a fost o tentativă de răpire în plină zi.
- Știu. Ea se cutremură - era o reacție întârziată. Mulțumită ție și lui Pete, supraviețuiesc. Nu sunt sigură că m-aș fi descurcat.
- Iți dai seama de ce au vrut să te răpească? Iți amintești că ți-am spus că adevărata țintă este Tweed. Intenționează să repete scenariul cu Andover și Delvaux. Unuia i-a fost trimis brațul retezat al fiicei sale, iar celuilalt, mâna soției.
- încerci să mă sperii? întrebă ea calmă.
- încerc să-ți sperii imprudența. Deci ai să faci cum îți spun.
- Adică ce?
- Până se întoarce Tweed, ai să mănânci numai aici în hotel...
- începe să devină apăsător...
- Pentru numele lui Dumnezeu, așteaptă să termin. Sunt trei restaurante, inclusiv cel de pe acoperiș. Astfel încât vei avea oarecare varietate. Apoi, mai sunt două pe strada asta: Les Arcades și Copen-hagen Tavern. Dar vei merge acolo doar însoțită de unul din noi: eu sau Pete.
- Presupun că ai dreptate. Se lumină la față. Am să mă pot concentra să le cunosc mai bine pe Lee și pe Helen.
- E o idee bună. Newman se opri și mai luă o gură de whisky. Fără să uiți că una din ele este după toate probabilitățile o criminală cu sânge rece.
ACCIDENT DE AVION ÎN ORIENTUL ÎNDEPÃRTAT. TOÞI AU MURIT.
Ca de obicei, Tweed spuse taxiului să-l ducă la stația de metrou Regent Park. De acolo mai erau cam două minute de mers pe jos în jurul lui Park Crescent până la sediu. Cumpărase Evening Standard, dar nu-l citise. Intră în birou cu ziarul sub braț și se opri.
Monica se ridică încet de la birou, cu fața crispată. Pe birou, în fața ei se afla deschis un exemplar din Evening Standard. Așteptă ca Tweed să-și pună impermeabilul în cuier și să se așeze la locul său.
- Spune-mi. Acum.
- Philip Cardon e mort. Nu doar cel mai bun agent al nostru din Orientul îndepărtat, ci și un bărbat atât de drăguț.
- Cum poți fi sigură? întrebă Tweed pe un ton neutru.
- Ziarul. Zborul de Bangkok la Londra. Puțin după ce a decolat, a explodat în aer prăbușindu-se în junglă. Nici un supraviețuitor. Se presupune că a fost o bombă...
- Dar cum poți fi sigură că Philip era la bord? insistă Tweed cu o umbră de nerăbdare.
- Lista pasagerilor a fost comunicată cu o viteză extraordinară. Poți vedea și tu, spuse ea cu o vehemență neobișnuită, arătându-i ziarul.
Tweed privi unde arăta ea cu degetul. Philip Cardon - consultant.
- Monica, ți-am spus, când mi-ai telefonat la Bruxelles, să se întoarcă la Hong Kong și să vină acasă pe ruta Pacific. Nu te-a mai sunat?
- Ba da, și i-am transmis instrucțiunile. După cum mi-ai spus, am insistat că este vorba de un ordin.
Tweed se ridică.
- întotdeauna, după cum știi, dau mână liberă oamenilor mei. Nu eu, ci ei sunt acolo. Cine poate ști ce l-a determinat pe Philip să ia acest avion? Poate că-l urmarea cineva și s-a hotărât să revină la planul său inițial.
Monica izbucni în lacrimi. Tweed o îmbrățișa cu putere, bătând-o afectuos pe spate, apoi spuse cu vocea, în mod deliberat, calmă:
- Mi-ar prinde bine o ceașcă de cafea. Poate că și ție.
După ce Monica ieși în grabă, Tweed se duse la fereastră, cu mâinile strânse la spate. Nu vedea ziua cenușie de noiembrie, nici burnița și nici oamenii ce se grăbeau prin frig, cu umerii aduși, cu mâinile în buzunare.
Philip Cardon fusese cel mai bun agent al său în Orientul îndepărtat. Un vrăjitor în ale deghizării. Cu pomeții lui proeminenți, se costumase în țăran și călătorise departe în China fără să fi fost depistat. Faptul că folosea curent dialectul din Canton, îl ajutase. Și era un bărbat drăguț.
Ca și în alte momente de aducere aminte, Tweed își întoarse gândurile la piesele disparate ale mozaicului pe care și-l construise în minte. Doctorul Carberry Hyde. în spatele ferestrei, numărul oamenilor era din ce în ce mai mare. Era după-amiază târziu: începea aglomerația. Doctorul Carberry Hyde părea a fi omul pe care îl căuta de atâta timp.
Totul se potrivea. Chirurgul avea îndemânarea necesară să ducă la bun sfârșit hidoasele amputări. Fusese eliminat din top - în mod justificat. îlplăcea să întrețină relații cu diverse femei, iar apetitul părea să-i crească în urma intervențiilor chirurgicale - dacă informațiile sale despre acel tip de om erau exacte. Aruncă o privire peste umăr în timp ce în birou intrară doi oameni.
Hary Butler ținu ușa deschisă pentru Monica, deoarece aceasta ducea o tavă cu trei cești și farfurii, un ibric de cafea, lapte și zahăr - pentru Butler. Hary avea sub braț câteva folii de plastic ce conțineau fotografii lucioase.
- Ai vizitat-o deja pe doamna Goshawk la Brockenhurst? întrebă Tweed.
- Da. Am gonit ca vântul, dar numai în limitele vitezei legale. Butler afișă un zâmbet neobișnuit. întocmai.
- Și eu, spuse Monica pe când turna cafeaua în cești, am descoperit ceva ciudat despre Burgoyne. Este nepotul bătrânului comandant pe care l-ai cunoscut anul trecut la Aldeburgh. Cel despre care bănuiai, deși se retrăsese, că încă mai colabora cu Serviciul Secret Militar.
- Asta e o coincidență stranie, răspunse Tweed. Iar aici presupun că sunt pozele mărite ale doctorului Hyde.
Tweed ridică o folie și scoase o poză ca s-o examineze de aproape. O fotografie de mâna întâi. Mărit, chipul doctorului îi displăcea și mai mult. Era ceva viclean în surâsul pe care îl adresa fotografului. Dar asta era o abatere binevenită de la subiectul Philip Cardon.
- Cum a mers cu doamna Goshwak?
- Grozav. Nici n-a vrut să-mi vorbească la început. I-am arătat legitimația de la Secția Specială. I-am spus că se află în pericol de moarte. După aceea nu mai prididea să răspundă la întrebări. Doctorul Carberry Hyde - ea-l știa drept doctorul Hyde - a locuit în gazdă la ea. Cred că pentru o sumă substanțială - îi era jenă să spună cât.
- Când? întrebă Tweed.
- Hyde a plecat de la April Lodge acum două luni.
- Ceea ce coincide cu operația de amputare a antebrațului lui Irene Andover. N-are idee unde s-a dus?
Butler, neobișnuit să facă gesturi teatrale, zâmbi. Tweed așteptă răbdător.
- în Belgia. Doamna Goshawk are o vedere pe cămin. Din Ostande. Am citit scurtul mesaj de pe verso: „îmi e dor de mâncarea dumitale nemaipomenită. S-ar putea să mă întorc în curând. Hyde". Timbrul era de acum două luni.
- Deci Hyde se găsea în Belgia când a fost amputată mâna Luciei Delvaux. Bănuiesc că a doua propoziție intenționează să inducă în eroare.
Tweed se simțea enervat deși, aparent, rămăsese la fel de calm. Asta se întâmpla înainte foarte des: în lunga perioadă în care aduna date care păreau să nu ducă nicăieri. Apoi dezvăluirea unui adevăr! Adesea
pornind de la un fapt lipsit de importanță. în acest caz, indicarea de către Rabin a localității April Lodge drept adresă a doctorului Hyde.
- Hyde a stat la ea înainte, adăugă Butler. Cam trei ani în urmă, după spusele doamnei Goshawk.
„Asta, se gândi Tweed, punea gaz pe foc". în urmă cu trei ani, Hyde fusese destituit, pierzându-și dreptul de a profesa. De ce s-a retras lângă New Forest? Fusese contactat în urma scurtei știri care apăruse în ziare? Dacă da, cine îl contactase? Fanshawe? Burgoyne? Tweed deveni dintr-odată foarte activ.
- Monica, fă-mi legătura cu Benoit. în timp ce vorbesc cu el, sună la aeroportul din Londra și reține-mi un loc pentru Bruxelles, pentru mâine după-amiază. Apoi un bilet pentru Hamburg. Când termini, fă-mi un pachet cu treizeci de poze ale lui Hyde. Apoi aranjează ca un curier să le ducă urgent la Bruxelles, lui Benoit. Să i le dea lui personal.
- Vrei cumva să stau și în cap între timp? întrebă Monica strâm-bându-se. Teewd încuviință din cap. Regretul ei profund pentru moartea lui Philip Cardon avea să-i revină. Dar, pentru moment, activitatea febrilă i-l scotea din minte. Monica îi făcu semn când obținu legătura cu Benoit.
- Eu sunt pe direct. Tu? începu Tweed discuția.
- întâmplător, da. Poți să-mi spui de ce fac mereu greșeala de a fi în birou când suni tu? Nu s-a mai întâmplat nimic în legătură cu Delvaux. Prietenul nostru își petrece aproape tot timpul la uzina sa. Deci? Ce pot face pentru tine?
- S-ar putea să fi dat de urma unui doctor care a tăiat mâna Luciei Delvaux. Un anume doctor Carberry Hyde. Cred că este în Belgia. Poți încerca să afli unde? Iți trimit prin curier treizeci de poze ale individului.
- Pică bine, prietene. Infracțiunile și-au luat, se pare, vacanță. Asta nu va dura mult. Dar pot pune o echipă să verifice hotelurile.
- Concentrează-te asupra celor mai mici. Această vulpe va încerca să stea la adăpost. Curierul va ajunge la tine în această seară.
- E plăcerea mea. O să întoarcem Bruxelles-ul pe dos.
Tweed închise telefonul. Butler își bea ceașca de cafea. Monica pusese treizeci de poze ale lui Hyde într-o folie, iar pe aceasta într-o geantă uzată care să nu atragă privirile. I-o dădu lui George, portar și paznic,
care tocmai intra. îi dădu instrucțiunile. După ce acesta plecă, se întoarse spre Tweed.
- Ai un bilet rezervat pentru Bruxelles, pentru mâine după-masă. Iată detaliile. Se pare că singurul mod de a ajunge de la Bruxelles la Hamburg este prin rețeaua Hamburg Airlines. Cred că e particulară. Dar de ce Hamburg, dacă-mi permiți curiozitatea?
- Vreau să vorbesc cu Hugo Westendorf, cândva Omul de Fier al Germaniei. Nu-mi prea face plăcere. Mă aștept să dau peste un alt om distrus - dintre ale cărui rude apropiate una a fost răpită.
Doctorul Wand studie o hartă a Danemarcei în biroul său de la vila din Waterloo. O împături când Jules, valetul, se apropie de biroul său.
- Scuzați-mă că vă întrerup, domnule. Vulcan este la telefon. Spune că nu are mult timp. întotdeauna mi-ați spus că atunci când sună...
- Mulțumesc, Jules. Asta-i tot.
Când ușa se închise, Wand ridică receptorul.
- Da. Eu sunt. Care-i problema?
- Sun de la poștă, dar e coadă la telefon. Tweed a dispărut.
- Ești foarte sigur? Și, dacă da, unde s-ar fi putut duce cunoștința noastră?
- Sunt sigur, continuă grăbită vocea bărbatului. Dar n-am idee unde s-a dus...
- Poate la Londra?
- Nu cred, de vreme ce a lăsat-o aici pe domnișoara Grey. Am impresia că de obicei călătoresc împreună.
- Să fie la Hamburg?
Era o notă amenințătoare în vocea lui Wand, notă care fusese absentă până în acest moment.
- Presupun că e posibil. Da, se poate. Mi s-a părut că Delvaux l-ar fi menționat pe Westendorf în discuția cu Tweed de la Château Orange.
- Parcă da. Te rog, continuă cu sistemul care s-a dovedit încununat de succes.
Când termină convorbirea, Wand apăsă pe un buton de sub birou, chemându-l pe Jules. începu să-i vorbească înainte ca acesta să fi închis ușa:
- Þi-aș fi recunoscător dacă ai trata chestiunea asta ca pe o problemă de maximă importanță. Avionul Lear trebuie să fie gata de zbor la aeroportul Zaventem mâine în orice moment. Pilotul să pregătească planul de zbor pentru Hamburg.
- Voi telefona imediat...
- Cred că nu m-am exprimat destul de clar. Credeam că am spus maximă importanță. Jules, am vrut să spun că, în loc de a folosi telefonul, ar trebui să te duci cu o mașină la Zaventem. Chiar acum. Cu alte cuvinte, sublinie blând Wand, să-i transmiți personal instrucțiunile mele pilotului.
In dormitorul său de la Hilton, Paula citea o carte, în timp ce Newman se uita afară pe geam. Aburii grei ai înserării se năpusteau din toate părțile asupra Bruxelles-ului. Marler fuma o țigară și-l privea pe Newman. Scutură țigara.
- Deci s-a hotărât că vom cina la Baron de Boeuf, aici, la primul etaj?
- Nu prea merită să ieșim, spuse Paula închizând cartea. Cred că se lasă ceață.
- în acest caz, se decise Marler, ridicându-se, cred că am să fac un tur până la aeroport.
- Pentru ce? întrebă Newman.
- Ca să văd dacă mai e acolo avionul doctorului Wand.
Când Tweed intră în hotelul Brown, pe strada Albemarle, comandantul Noble sări în picioare de pe scaunul din hol. Spre surpriza lui Tweed, Noble îl sunase mai devreme invitându-l la cină.
- Nu mai spun nimic - chiar dacă suntem pe direct - îți convine ora optsprezece și jumătate? propusese el.
Tweed acceptase nedumerit. Merseră direct în sufrageria luxoasă, lambrisată și luară loc într-un colț, la o masă mai retrasă. Tweed ceru numai apă minerală, friptură și cartofi natur. Când chelnerul plecă, se întoarse spre celălalt.
- De ce aici?
- Pentru că mesele sunt bine separate. Nimeni nu ne poate auzi. Și asta e important.
- Ai luat vreo decizie? întrebă Tweed.
- Am avut o conferință particulară cu amiralul. Doar noi doi.
- Cu amiralul însuși. Văd că ați luat treaba în serios.
- Da. Crezi că acel avion ușor Stealth, pe care l-a construit Delvaux la uzina sa din Herstal, mai există?
- Sunt sigur că da. De ce?
Tweed așteptă până ce chelnerul destupă pentru Noble sticla de jumătate cu vin roșu. Aruncă o privire în restaurantul confortabil. Erau foarte puțini clienți. Noble fixase ora cinei.
- Pentru că, spuse Noble, savanții noștri au nevoie de acest avion. Ei cred că acel sistem poate funcționa - poate detecta vasele Stealth. Omologul amiralului de la aviație este de aceeași părere - sistemul radar ar putea să depisteze avioanele Stealth.
- în acest caz, pentru că e vorba de un avion, nu cumva cei de la aviație vor să pună mâna pe el?
- Ar fi făcut-o. Pe fața roșcovană a lui Noble trecu un zâmbet, iar el ridică paharul spre Tweed. Dar, din fericire, tu ai venit la mine. Eu am aflat primul.
- Nu-i poți telefona lui Delvaux, îl avertiză Tweed. După cum ți-am spus, castelul lui e înțesat cu microfoane.
- Atunci mergem direct la uzină. Iau cu mine niște experți. Vom demonta avionul și-l vom aduce aici.
- O să ai nevoie de mai multe camioane. Așa am aranjat cu Delvaux.
- Âsta-i alt motiv pentru care am vrut să te văd. Camioanele vor lua prea mult timp. Să le îmbarcăm pe un feribot, să le debarcăm la Zeebrugge, apoi să repetăm întreaga operațiune în sens invers.
- Ai vreo idee mai bună?
- Da. Mult mai rapid. Un grup de elicoptere mari tocmai sunt asamblate în acest moment. Liège are un aeroport, iar compania Delvaux are propriile sale mijloace de transport. Vom folosi camioanele companiei pentru a transporta avionul dezasamblat și lotul de radare pe care ni le oferă Delvaux, până la aeroportul Liège, apoi elicopterele le vor aduce aici.
- E mai bine așa, acceptă Tweed. E mult mai rapid. Dar e o problemă - aeroportul Liège. Cum o să le explici controlorilor de zbor faptul că o flotă de elicoptere aterizează la ei?
- Speram să mă poți ajuta. Noble zâmbi din nou. De aceea te-am invitat la cină.
- Benoit, spuse deodată Tweed. Desigur, inspectorul-șef Benoit, un om în care am deplină încredere. Și nici nu pune multe întrebări. Ï1 voi suna să aranjeze ca o echipă de oameni în civil să fie la aeroport când vor sosi elicopterele. E o idee bună să folosiți camioanele lui Delvaux. Oamenii de la aeroport vor crede că e vreo comandă confidențială de export. Belgienii au impresia că pot vinde armament oricui are bani să plătească. Neoficial. Cu atât mai mult acum - când industria de armament e în impas. în afară de uzina lui Delvaux, complexele de armament, cândva uriașe, de la Liège, și-au încetat activitatea.
- Mă îngrijorează ziariștii din Liège, remarcă Noble.
- N-o să fie nici unul acolo. Benoit va avea grijă de asta. Când pornesc elicopterele?
- Mâine-seară.
Tweed era uimit. Amiralitatea luase într-adevăr foarte în serios problema Stealth. Și se mișca foarte repede.
- Mă bazez pe o femeie foarte deșteaptă și pe vederea ei excepțională, reluă Tweed.
- Paula Grey? -Da.
- Fata care cu ani în urmă a detectat o rachetă pe rampa de lansare în zona Balticii, îi aminti Noble. Intenționez să pariez toți banii pe Paula Grey. Gândește-te, mi-aș putea risca întreaga carieră.
Noaptea târziu, Tweed se întoarse singur la noua sa locuință din strada Walpole din Chelsea. O închinase de la Howard, șeful său, care o folosise cândva pentru aventurile sale cu diferite prietene.
În ultima vreme însă, Howard se întorcea în fiecare noapte la proprietatea sa din Berkshire, petrecându-și serile cu soția sa. Teoria Monicăi era că „își ieșise din ritm". Tweed se îndoia, el avea o altă explicație.
Cynthia, soția lui Howard - Tweed știa - avusese o legătură îndelungată cu un celebru bancher. Și, cam pe când se terminase această relație, el auzise o frântură de conversație cu totul întâmplător. Ușa de la biroul lui Howard era pe jumătate deschisă în timp ce Tweed trecuse pe acolo, cu gândurile aiurea, și auzise vocea ascuțită a Cynthiei.
- Zece femei, nu mă deranjează. Mulți dintre voi, bărbații, nu puteți rezista în fața unei noi perechi de picioare. Dar unsprezece e deja prea mult. Așadar, să te văd de-acum seara acasă. Sau deloc...
înainte de lunga sa plimbare spre Walpole, Tweed luase un taxi din spate de la Brown până la Park Crescent. Acolo, Monica îi făcu legătura cu Bruxelles-ul.
- Iar, îl tachina Benoit pe Tweed. Mă nimeresc în birou la momentul nepotrivit. Mai bine dă-i drumul. Ce mai e?
Tweed îi schiță pe scurt planul lui Noble. Benoit îl ascultă fără să comenteze. Tweed evită orice referire la Stealth.
- ...ne îngrijorează ziariștii din Liège, conchise Tweed.
- Ce ziariști? replică Benoit. Voi fi eu însumi la aeroportul Liège. N-o să fie nici o problemă să închid aeroportul. Vechea glumă răsuflată,
prezența unei bombe la bordul unui avion. Mă voi afla acolo până ce toată marfa va fi îmbarcată...
- N-ai uitat că directorul uzinei din Herstal va cere verificarea identității? îl întrebă Monica îndată ce Tweed termină convorbirea.
- Nu. I-am dat lui Noble cartea mea de vizită cu „T"-ul îngroșat. Directorul uzinei va coopera.
Se îndreptă spre cea mai mare dintre cele trei hărți de pe perete - cea în care erau înfipte piunezele ce marcau locul unde dispăruseră vase pe glob. înfipse o altă piuneză.
- Asta pentru ce-i? întrebă Monica.
- Comandantul Noble mi-a spus că un alt vas a dispărut în largul Capului Bunei Speranțe. Texel, un cargobot olandez de 8000 de tone. Abătut din drum, departe în sud, și apoi dispărut ca un nor de fum.
- Pe furtună, presupun?
- Furtuna a trecut la fel de repede cum s-a stârnit. Tweed tăcu. Și a fost urmată de o ceață deasă. Și din nou nici un SOS nu a fost recepționat de alte vase ce navigau mai la nord.
- Pare ciudat.
- Cu atât mai ciudat, cu cât știi că Texel trebuia să treacă pe la Port Elizabeth, cam la trei sute de mile de ultima sa poziție raportată în drum spre Indonezia. Când nu a sosit, au fost trimise imediat avioane să-l caute. Nu s-a găsit nici o urmă de epavă. Nici un supraviețuitor...
După lunga sa plimbare făcută la întoarcerea către casă, Tweed ar fi trebuit să doarmă buștean. în schimb, se suci și se răsuci toată noaptea: dormi în reprize scurte. Îi apăru mereu în minte imaginea doctorului Wand în momentul în care Newman își aprinsese bricheta, la vila din Waterloo; expresia lui satanică din spatele ochelarilor strălucitori.
La peste o mie de mile de coasta africană, în dreptul Angolei, și la jumătatea distanței dintre două rute de navigație, operația de alimentare cu combustibil, cu ajutorul tancului chinez, se încheiase.
MA O III se îndepărta pe cursul nord-vestic, lăsând cât mai în urmă aglomerația africană din regiunea Dakar. Pe puntea joasă, căpitanul Welensky controla harta, apoi ordonă către sala mașinilor: „Cu toată viteza înainte!"
- Ar fi trebuit să mă consulți înainte de a da comanda, îl mustră Kim.
Welensky se întoarse și se uită la micul chinez. începea să-și piardă răbdarea în fața a ceea ce numea the Chinks1. Tonul vocii sale era grav.
- Aveam impresia că eu comand vaporul. Vrei să reduc viteza? E încă întuneric, dar în curând or să apară zorile. E bine să fim la mare distanță de tanc.
- Nu vreau să încetinești, replică blând Kim. Nici n-aș dori să încerci să-mi ghicești gândurile.
Welensky se cutremură și se întoarse. Apăsă pe butonul care indica vasului din urmă poziția lor. Welensky poate că procedase bine. Mai era încă timp până la ultima întâlnire, care trebuia să aibă loc pe întuneric.
Parcurseseră două treimi din lungul lor drum de la Cam Ranh Bay, marele port din Vietnam. Și fără incidente, în afară de acea scufundare prostească și inutilă a unui vas la sud de Capul Bunei Speranțe.
În urma lui Mao III, vasul Stealth mai mic, numit Yenan, continua să urmeze calea deschisă de nava mai mare. La bordul său, în saloane spațioase se mai aflau încă cincisprezece pasageri vorbitori de limbă olandeză. Toți aveau între douăzeci și cinci și treizeci de ani. își petreceau vremea privind la video, jucând cărți sau citind. Fiecare dintre ei trecuse printr-un antrenament foarte special, desfășurat în tabere secrete, în interiorul Republicii Populare Chineze.
Unii deveniseră sabotori de înaltă calificare, alții spioni. Dar fiecare avea și o a doua calificare - în publicitate, contabilitate, radio sau industria producătoare de televizoare. Oricare dintre ei putea să se integreze în stilul de viață european, ca un membru obișnuit al comunității. Răsplata? Banii.
Constituiau avangarda unei revoluții care își propunea să acapareze lumea.
La Park Crescent, Benoit sună chiar la miezul nopții. Monica era încă la birou - încerca să deslușească finanțele companiei Moonglow Refugee Aid Trust International.
Era o treabă complicată. O anumită cantitate de fonduri provenea de la subscripțiile destinate cauzei refugiaților; nu prea păreau însă suficiente ca să ții o casă la The Boltons sau o vilă la Waterloo.
1 Chinks - poreclă peiorativă dată chinezilor din America (n.tr.).
Printr-o serie de legături obscure, Monica reușise să obțină informații confidențiale. Toate duceau spre Liechtenstein - statul jucărie de la granița de est a Elveției - Liechtenstein-ul, care se mândrea pentru discreția sa, era sediul unde se aflau concentrate în bănci aceste fonduri. Sună telefonul.
- Aici e Benoit. Părea foarte grăbit. Tweed mai e pe acolo?
- S-a dus să se culce la locuința din Chelsea.
- Monica, trebuie să încerc și eu cândva asta. Să dorm, adică. Trans-mite-i că prietenul nostru a locuit la Bruxelles.
- Te-ai mișcat repede, inspectore.
- Oh, am avut noroc. Unul dintre oamenii mei a ajuns la hotelul Hermitage. Pare foarte mare. Cu toate astea, e doar un stabiliment amărât. A stat acolo în ultimele două luni sub numele de doctorul Hyde.
- La timpul trecut, inspectore?
- Mă tem că da. A plecat acum câteva zile fără să lase vreo adresă. Dar el era. Persoana care ține casa l-a identificat cu ajutorul fotografiei, în urma insistenței amabile a omului meu.
- Tweed va fi interesat. Foarte.
- Monica, acum îmi întind plasa - mă concentrez pe Liège. Mai ales că acolo a fost ucis Gerald Andover. Vă țin la curent cu evenimentele.
Spune-i lui Tweed că sper că a dormit bine...
Tweed se sculă târziu dimineața. Când lumina zorilor cenușii pătrunse prin perdele, se gândi să se scoale și să-și facă un ceai. în timp ce se gândea la asta, căzuse într-un somn adânc.
înjurând, după ce-și pusese ochelarii și privise ceasul, se strădui să se dea jos din pat. Neștiind parcă pe ce lume se află, se duse la bucătărie și puse apa pentru cafea. Reveni în dormitor și se îmbrăcă încet.
Era unsprezece când urcă scările spre birou, treaptă cu treaptă. Ca și cum ar fi urcat Everestul. Deschise ușa. Primul lucru pe care-l zări fu Monica, bucuroasă peste măsură. împinse ușa mai mult și rămase buimac. Un bărbat scund, ce purta un costum de haine șifonat, de tip american, sări în picioare.
Philip Cardon.
31
- Credeam că ai murit, spuse Tweed strângând mâna osoasă a lui Cardon. Accidentul de avion. Bomba...
- N-am călătorit cu acel avion. După cum mi-ai sugerat, am luat un avion spre Hong Kong, care pleca aproape imediat. Thailanda pare a fi iremediabil ineficientă. E clar că trebuie să-mi fi lăsat numele pe lista pasagerilor.
- N-am crezut că ai s-o asculți pe Monica, spuse Tweed, credeam că te-ai îmbarcat în acel avion.
Se așeză la birou în timp ce Cardon se tolăni la loc în fotoliu. Philip Cardon avea față osoasă, ochi înguști și vioi, era zvelt, fără astâmpăr, iute și agil din fire. îlamintea Monicăi de o veveriță.
- Am înțeles ce-a spus, explică el. Mă îngrijora faptul că ar fi putut fi interceptată convorbirea, cu toate că vorbeam de la un telefon public, la aeroport.
- Credeam că așa ceva e imposibil.
- Nu în Thailanda. Corupția este universală. Informațiile se vând și se cumpără pretutindeni. La Hong Kong, am prins alt avion spre San Francisco, apoi am traversat Statele până la New York. O singură întârziere - n-au lăsat Concorde-ul să decoleze câteva ore. Ceață totală. De-aia am speriat-o pe Monica atunci când am ajuns aici, acum câteva ore...
- Am încercat să te sun, îi spuse Monica lui Tweed.
- Nimic nu m-ar fi putut trezi. Philip, cred că ai nevoie de odihnă. Cred că ești dărâmat.
Cardon avea cearcăne întunecate sub ochi. Arăta epuizat. Bău niște cafea din ceașca pe care i-o adusese Monica și dădu din cap.
- Pot să mai rezist. Trebuie. Sunt lucruri pe care trebuie să le auzi. Adrenalina urlă în mine. Să încep cu începutul, nu?
- Atunci, dă-i drumul. Dar, dacă simți că ești prea obosit, te trimit pachet în apartamentul tău.
Tweed, trezit de-a binelea, se așeză relaxat în scaun. Puse cotul pe masă și își sprijini bărbia cu pumnul, studiindu-l pe omul ce revenise din moarte.
- Am vrut să ajung la Lop Nor, începu Cardon liniștit.
- Lop Nor, sări Tweed. Era șocat. Se îndreptă spre harta lumii de pe perete și indică un punct.
- Doar nu vrei să spui Lop Nor din Sinkiang, unde au chinezii uzina lor de bombe atomice? E o distanță enormă.
- Da. La Lop Nor, aprobă Cardon, când Tweed se întoarse la locul lui. Eram deghizat în țăran. Am urcat într-un avion la Chungking care făcea cursa spre Lop Nor. M-am împrietenit cu un individ dubios care voia să-i duc un pachet în schimbul unei mici sume de bani. S-a așezat pe locul din fața mea, ca și cum am fi fost străini. Era un individ dur, bătrân și pletos. Dumnezeu știe cum a traversat munții; în unele locuri e greu să și respiri. înainte de a ateriza, m-am sculat să mă duc până la toaletă și am strecurat pachetul înapoi în haina așa-zisului meu prieten. Am fost percheziționați la aterizare. A fost arestat de securitate pentru trafic de droguri.
Se opri să mai bea cafea. Monica îl privea uimită.
- Faci să sune totul așa de ușor, comentă ea.
- Oh, e ca în orice alt loc din lume. Securitatea e scârboasă. Ai nevoie de tupeu, încredere în tine, plus capacitatea de a arăta ca un chinez și de a vorbi lingua franca. Trebuie să știți că chinezii pot călători ore în șir fără să scoată un cuvânt, ceea ce e util adesea. Pur și simplu, stau ca niște momâi.
- Ce s-a întâmplat după ce ai coborât din avion? întrebă Tweed fascinat. Spuneai că cei de la Securitate erau prezenți.
- Din nou a fost ușor. Erau atât de preocupați să pună mâna pe traficanții de droguri, încât nu se mai uitau la altcineva. Tipul acela a fost împușcat, desigur. Dar mai erau și alți țărani în avion. Mână de
lucru ieftină pentru construirea mai multor hangare sub pământ, pentru bombardierele Stealth. Lărgesc peșterile din munți, apoi ridică uși enorme de culoarea stâncilor. M-am amestecat cu mulțimea și i-am auzit vorbind despre asta când au revenit la suprafață.
- Și Securitatea nu-i verifică? întrebă Tweed.
- O, Doamne, nu. E un haos de nedescris acolo sus. Atât de mulți culi care câștigă o leafă de mizerie. Parcă ar construi piramidele. Mii de oameni vânjoși. E uimitor ce pot obține cu această mână de lucru ieftină.
Monica îi umplu din nou cana cu cafea. El tăcu, ca să ia o înghițitură, apoi continuă. Vorbea într-o engleză melodioasă și Tweed înțelese că felul său de a vorbi trăda încă recenta folosire a limbii chineze.
- Ai amintit de Securitate, reluă Cardon. într-un fel, când i-am văzut, am răsuflat ușurat. Le-am recunoscut uniformele. Am intrat apoi într-un magazin de băuturi. Se adunaseră o mulțime de consumatori. Niciodată chinezii nu se vor vindeca de acest viciu.
- Credeam că e interzis, observă Monica. Cardon zâmbi.
- Este. Dar Lop Nor se află la mare distanță de Beijing. Tot ce vor ei acolo este să întrețină starea de spirit a forței de muncă. Am văzut un tip în uniformă stând la o măsuță. Securist. Avea o emblemă specială atașată la buzunarul de la piept și o insignă ce desemna gradul. Era beat turtă. Am cumpărat niște băutură autohtonă - otravă curată - și i-am umplut paharul. Chiar când am intrat, l-am auzit strigând după băutură în dialectul din Canton.
- Ai prins o mare ocazie, remarcă Tweed.
- Nu chiar. Nu încă. Șobolanul începuse să mi se laude spunân-du-mi ce om mare este el. Șeful pazei generalului Li Yun. Numele mi-a atras atenția. Mi-a spus după aceea că lucrează la Securitate, la Camera de Consiliu. Pe scurt, am încheiat povestea afară, eu cărându-l pe noul meu prieten. Mergeam braț la braț.
- Nu era frig acolo sus? întrebă Monica, pentru a-i da timp lui Cardon să mai facă o pauză.
- Atât de frig, de crapă pietrele. Dar eram bine îmbrăcat, de la Chungking. Și mi-a prins bine. Mă știi... tot numai os și mușchi.
Hainele mă făceau să arăt asemeni unui chinez îndesat, tipic. Unde am rămas?
- Erai braț la braț cu...
- Da. Am trecut dincolo de intrarea la cartierul general militar, clădit în stâncă să nu poată fi reperat din cer. Bețivul îmi spune că acolo lucrează el și că ar fi mai bine să se întoarcă la lucru. Eu îi spun că ar fi mai bine să se mai trezească un pic. Acceptă și ieșim din oraș afun-dându-ne în sălbăticie. Sunt munți înalți și pleșuvi, și nici țipenie prin preajmă. Insă trebuie să fii atent pe unde calci. Sunt crăpături și râpe adânci în pământ. Bețivul face treaba în locul meu. Se așază pe o piatră și adoarme. Ridic o piatră mai mică și-l lovesc în cap ca să nu se scoale prea curând. Era de aceeași înălțime și greutate cu mine - ținând cont de toate hainele cu care sunt încotoșmănat. Ghicește ce urmează?
- Ai să ne spui chiar tu în curând, spuse Tweed care nu voia să piardă nici un cuvânt.
- M-am schimbat în uniforma lui și mi-am pus șapca cu cozoroc. Avea în buzunar bilet de liberă trecere și act de identitate de la Securitate. L-am îndesat într-o fisură puțin adâncă. Cel puțin așa credeam, dar a dispărut și nu l-am mai auzit atingând fundul. Nu mai putea fi salvat. M-am înapoiat în grabă la cartierul general. Mă cam strângeau pantofii lui, dar, de, nu poți avea totul. Apoi am intrat trecând de toate punctele de control.
- Ce-ai făcut? întrebă Tweed. Cum naiba ai reușit?
- Exact cum ți-am spus. Locul forfotea de personalul Securității. Era nevoie de tupeu. Mi-am dat seama că eram cel mai mare în grad. Poate m-a ajutat și insigna aceea ciudată. Un singur om m-a întrebat, în dialectul din Canton, dacă am nevoie de ceva. L-am pironit cu privirea. Spune „Generalul" și vezi-ți de drum. Mai târziu, un paznic mi-a deschis o ușă. Am intrat. Era o masă mare de lemn lustruit și o mulțime de scaune. Nu era nimeni înăuntru. în fundul sălii, pe perete, erau multe hărți. Deasupra lor, legenda scrisă în dialectul din Canton: „Camera de Consiliu Vest: Operațiunea Long Reach". Am știut imediat că am de lucru.
Monica umplu din nou ceașca, iar Cardon bău. Era la înălțime, cuvintele se rostogoleau unele după altele.
- Exista o ușă deschisă cam de un inci, care ducea în cealaltă cameră. Am putut auzi un chinez - probabil generalul Li Yun - adresându-se unor ofițeri din subordine. Generalul e din Canton, așa că prind o frază, două, deși sunt prea ocupat de micuțul meu aparat foto. în timp ce fotografiam hărțile de pe perete, l-am auzit pe general spunând ceva, de mi s-a făcut părul măciucă. Citez: „Operațiunea Long Reach - de cucerire a Europei - este destul de avansată în prima sa fază. Mă refer la implantarea spionilor și a sabotorilor în mijlocul lor, al europenilor. Dar obiectivul suprem și imediat este Marea Britanie". Am părăsit imediat Camera de Consiliu.
- Pot să-ți citez ceva dintr-un dosar pe care mi l-a încredințat Sir Gerald Andover? interveni Tweed, care privi apoi spre Monica. Nici tu n-ai auzit asta.
Descuie un sertar adânc al biroului său, scoase dosarul și întoarse rapid paginile. începu să citească:
- „Operațiunea Torch: Invazia aliaților în cel de-al Doilea Război Mondial în Africa de Nord. Planul definitiv pentru asaltul inițial prevedea 24500 de soldați americani îmbarcați în Statele Unite să acosteze la nord și la sud de Casablanca... Trebuia să protejeze, de submarine și atacuri aeriene, mai bine de 600 de vase cu o forță atacantă de 90000 de oameni și de alți 200000 care urmau să vină, cu întregul echipament și armament, 1500 de mile marine din Anglia și 3000 de mile din America din volumul The Turn of the Tide de Artur Bryant, citat extras din jurnalul feldmareșalului vicontele Alan-brooke's, publicat după război.
- Am văzut acest volum pe raftul din încăperea generalului Li Yun, observă Cardon.
- Dar pentru Dumnezeu, ce vreți să spuneți, întrebă Monica îngrozită.
- Am ridicat vocea acolo unde Andover subliniase unele pasaje, adăugă Tweed.
- Dar ce înseamnă asta? insistă Monica.
- Oh, e destul de simplu, continuă Cardon. Chinezii sunt mari cercetători ai istoriei. Ei au descoperit că ceea ce l-a învins pe Hitler a fost eșecul invaziei în Anglia. A rămas acolo, ca o gigantică bază navală din afara continentului, o bază pe care americanii o puteau folosi pentru a se strecura în Europa. Fără Anglia, n-ar fi avut unde să-și concentreze forțele.
- în concluzie, interveni Tweed, primul lor obiectiv la momentul oportun este să pună mâna pe Anglia. Asta i-ar izola total pe americani.
- Sună oribil și fantastic, protestă Monica.
- La fel ar fi părut cucerirea Europei de către Hitler în 1933, replică prompt Cardon. Tweed are dreptate. China este statul comunist încununat de succes. S-a dovedit suficient de deștept ca să permită existența întreprinderilor particulare și să-și creeze o economie solidă și o populație mulțumită și supusă. Și ce populație! Peste un miliard de oameni -aproape un sfert din populația globului.
- Deci? întrebă Monica mai puțin încrezătoare.
- Chinezii n-au nici un fel de respect pentru viața omului. Cu o populație ca a lor își pot permite să piardă cincizeci de milioane pentru a dobândi controlul asupra Europei. Ne-ar cotropi.
- Da, dar mai întâi ar trebui să ajungă aici, obiectă Monica.
- Dacă americanii au putut transporta în 1942, pe mare, un număr atât de mare de oameni, îi reaminti Cardon, câți chinezi s-ar putea deplasa pe nave gigantice și în avioane uriașe?
- Voi mă înspăimântați, le spuse Monica.
- Și asta nu-i nimic, mai spuse Cardon. Ceea ce urmează îți va lua piuitul. China, după cum am spus, este statul comunist încununat de succes. Odată cu colapsul Uniunii Sovietice, se privește pe sine ca pe păstrătorul Sfântului Graal. Se simte ca o fortăreață gigantică, asediată de lumea capitalistă. Deci, care e răspunsul? Cel dat de Stalin. Dar, spre deosebire de el, ei au această populație colosală și un teritoriu vast. Soluția? Să lovească mai înainte ca ideile liberale să prindă teren în China. Să ocupe Europa. Apoi vor fi în siguranță. Mai mult decât în siguranță - ei vor fi în ipostaza de a dicta restului lumii în virtutea acelei mari puteri. Și generalilor le plac acțiunile militare - pentru asta trăiesc.
- Dar China e departe de Londra, spuse Monica fără prea multă convingere.
- Liegnitz din Silezia - la vreo două sute cincizeci de mile de Ham-burg - era la mare distanță de Asia de Est, îi aminti Tweed. Și totuși, mongolii au ajuns aici - și ei au călătorit pe spinarea cailor. Dar
gândește-te la viteza de deplasare a unui avion Stealth. E vorba de ore, loc de ani.
- M-ați dat gata, recunoscu Monica.
- Și acum, doar ca să fii sigură, spuse Cardon cu ironie, îți voi arăta fotografiile pe care le-am făcut în Camera de Consiliu Vest a generalului Li Yun. Le-am developat și le-am multiplicat în sala mașinilor înainte de a veni tu, Tweed.
Scoase o folie de plastic din buzunar și înșiră pozele pe masă. Tweed le urmări cu o curiozitate crescândă.
Erau fotografii ale hărților Serviciului Topografic Național al Angliei. Prima dintre ele reprezenta o secțiune a coastei de sud de la Bournemouth până la fluviul Beaulieu, având în centru Lymington-ul. O cruce marca o zonă despre care era sigur că e Moor's Landing.
Alte cinci fotografii - de asemenea hărți - aveau legătură cu prima și marcau cele mai rapide rute spre Londra.
El examina următoarele fotografii care reprezentau Belgia. O a doua cruce chiar la vest de Gent marca o nouă așezare. Trebuia să-i arate asta lui Benoit la întoarcerea în capitala Belgiei.
Tweed folosi o lupă pentru a studia altă fotografie. Citi cuvintele Ost Friesische Inseln. Insulele Frisice formau o buclă într-un semicerc, la extremitatea coastei vestice a Germaniei și includeau Bor-kum și Norderney. Tweed își aminti de prima sa discuție cu comandantul Noble. Vasele dispăruseră în această zonă - zonă în care unui membru al echipajului, care scosese capul din elicopter, i se făcuse greață când zărise capul lui Vogel lipit de prova plutitoare a propriei sale ambarcațiuni.
Și mai era, de asemenea, zona descrisă înainte de Primul Război Mondial, de Erskine Childers în clasicul său roman, The Riddle of the Sands. O minunată poveste despre cum s-au străduit germanii kaiserului să adune o flotă navală pentru a invada Britania. Avea diabolicul general Li Yun o copie a acestui volum pe raftul său?
Le lăsă pe celelalte deoparte și se concentra asupra ultimei fotografii, care reprezenta coasta de nord a Germaniei și cea de vest a Danemarcei. Extremitatea nordică a insulei germane Sylt era însemnată cu o cruce. Dar Tweed își îndreptă întreaga sa atenție asupra coastei daneze de sud
portului Esbjerg - o zonă singuratică și mohorâtă, izolată în afara timpului, pe care o știa dintr-o vizită. Și pe această coastă dispăruseră multe nave. Aproape de mare, la jumătatea distanței dintre Esbjerg și granița germană, se afla însemnată o altă cruce.
Verifică de două ori imaginea insulelor Frisice. Acestea pătrund în teritoriu în susul fluviului Elba pentru a ajunge la marele port Ham-burg. O nouă cruce apărea acolo, în afara orașului, pe malul fluviului. Privi spre Cardon.
- Cred că e cel mai ingenios și mai reușit plan militar din câte am văzut vreodată.
- Iți ia piuitul, aprobă Cardon.
Era plin de energie și se foia pe scaun, neliniștit.
- Acum, cine vrea noutăți despre doctorul Wand?
In holul hotelului Hilton din Bruxelles, Paula întorcea plictisită paginile unei reviste de modă. Se simțea mai degrabă ca o prizonieră -nu putea merge nicăieri fără escortă.
„Vrei doar puțină mișcare", își spuse în sinea ei.
- Domnișoara Paula Grey, bănuiesc?
își ridică privirile. Un bărbat înalt, prezentabil, cu părul negru și un zâmbet promițător se uita de sus la ea. Unde îl mai văzuse? Avea în jur de treizeci de ani și era îmbrăcat într-un elegant costum albastru cu dungulițe, o cămașă albă ca zăpada și o cravată albastră cu buline. Cămașa era o abatere de la moda cămășilor cu dungi, pe care cei mai mulți englezi le purtau în acel moment. Puse revista pe masă și văzu scurta privire admirativă poposind pe picioarele ei încrucișate. în privirea aceea nu era nici urmă de senzualitate.
- Ar trebui să-ți amintești unde m-ai văzut ultima dată, o tachina el în timp ce luă loc. r
- îmi pare rău. Știu că te cunosc de undeva...
„Cât de ușor poți da dovadă de slăbiciune", gândi ea în timp ce se auzea vorbind.
Și era într-adevăr gata să schimbe compania: doar pentru câteva ore. El o invită să bea ceva, iar Paula spuse că i-ar face plăcere un pahar de șampanie.
- Sau e puțin prea devreme? întrebă ea consultându-și ceasul.
îndreptă din nou atenția asupra ei. Eram îmbrăcat cu totul altfel, oarecum în haine ocazionale...
- Buckler's Hard! Ne-ai dus cu barca până la Moor's Landing. Domnul Mordaunt!
- Chiar el, confirmă bărbatul. Știam eu că ai o memorie bună. Nu că aș fi genul de persoană pe care o reții ușor.
Paulei îi plăcu asta. Sugera un anumit grad de modestie, care lipsea cu totul multor bărbați pe care îi întâlnise.
- Ești un prieten de-al lui Bob Newman...
- Cine îmi pomenește numele?
Era Newman care apăru, nu se știe de unde. Ea se întrebă de ce se simțea ușor enervată. Newman se așeză și îl privi pe Mordaunt.
- De unde ai apărut? Ultima oară te învârteai prin Hampshire. Ce te-aduce la Bruxelles?
- O informație fierbinte. Ar putea fi vorba de un scandal public de proporții. Implicând pe unul dintre împuterniciții aceia bogați ai Comunității Europene. Ar putea fi bomba la care am tot visat. Privi spre Paula. Dacă nu e prea nepotrivit, ai vrea să mă însoțești la masa de prânz la Tête d'Or? Este un restaurant foarte bun lângă Grand' Place.
- E drăguț din partea ta.
Ea se gândi rapid. Tweed o dusese o dată la Tête d'Or. Era un restaurant foarte modem și mâncarea era excelentă. Și pe deasupra, sediul poliției și Benoit se aflau chiar lângă Grand' Place.
- Mi-ar plăcea foarte mult, decise ea. Mordaunt se ridică.
- Hai să bem o cupă de șampanie, Newman. Vii, desigur, cu noi?
- Nu, mulțumesc.
- Când vine chelnerul, am să-i cer nota. Acum scuzați-mă un moment, cât mă duc până la toaletă...
- Chiar trebuia să fii atât de nepoliticos cu el? se repezi Paula. Am nevoie de un pic de schimbare.
- Schimbare, comentă Newman. Mordaunt este un rât, un așa-zis ziarist care scormonește prin scursuri după fragmente de informații. După ce le obține, le folosește pentru a păcăli ziariștii profesioniști. Pentru bani, desigur. Un caracter josnic.
- Ai terminat? îl întrebă Paula pe un ton periculos de dulce. Un rât? Cred că e un termen dezgustător. Nu cumva chiar și tu te-ai servit în trecut de serviciile lui?
- Ba da, răspunse Newman vioi. I-am cerut informații de care nu aveam nevoie, pentru a trimite concurența într-o direcție greșită, știind perfect că s-ar duce imediat să vândă ceea ce-i spusesem despre rivalul meu.
- Am auzit destul, interveni din nou Paula. Chiar mai mult, de fapt, decât aș fi vrut să aud. Voi lua masa cu el la Tête d'Or.
- Treaba ta, spuse Newman, luând nota pe care o adusese chelnerul. Semnă cu numărul camerei sale. După ce plecă chelnerul, Paula i se adresă sarcastic:
- Mordaunt voia să plătească nota. Era nevoie să te bagi tu?
- Nu e cazul să-mi mulțumești, o informă Newman cu același zâmbet iritat. îlvăzu pe Mordaunt întorcându-se și se ridică în grabă. Scuză-mă.
Newman îl observase și pe Marier ieșind din lift și rămânând la o oarecare distanță, în timp ce se făcea că acordă o mare atenție reclamei unei expoziții. Newman se apropie încet când Marier își aprinse o țigară.
- îlvezi pe individul ăla brunet care stă la masă lângă Paula? în curând, vor lua prânzul împreună la Tête d'Or, lângă Grand' Place. Il cheamă Mordaunt. Zice că e ziarist. După croiala costumului, pare să prospere. Pe tine nu te cunoaște. Urmărește-i. Eu mă duc să-l anunț pe Nield să vină și el cu scuterul. Eu am să vă urmăresc de la distanță, dintr-un taxi. Paula este într-o toană... Cred că e o reacție la tentativa de răpire.
- Trei urmăritori. Folosești artileria grea, comentă Marier.
- N-am încredere în Mordaunt.
- Mă duc să-mi iau Mercedes-ul închiriat de la garaj. Apropo, avionul Lear al doctorului Wand este pregătit de zbor spre Hamburg.
- Cum ai aflat asta?
- Doar mă știi. Mită. Am vorbit cu un mecanic la barul aeroportului, tocmai când terminase de lucru la Lear. L-a auzit pe pilot discutând despre planul de zbor...
32
Lee Holmes se îndreptă spre Newman în momentul în care Paula părăsea hotelul Hilton însoțită de Mordaunt. Purta o rochie verde, mulată, cu un decolteu adânc care nu dezvelea chiar de tot sânii săi frumos modelați. Pe un braț avea o haină din păr de cămilă. Îi zâmbi cu buzele ei roșii, senzuale.
- Sunt liberă... pentru orice, spuse ea insinuant. Tu?
- Poate pentru prânz, își făcu Newman rapid planul. Știu un restaurant drăguț în Grand' Place.
- Sună grozav. Tocmai l-am expediat sus pe Maurice.
Ea își puse mâna pe gât. Ochii ei verzui îl priveau îmbietor.
„Ce dracu', gândi el, poate aflu câte ceva despre femeia asta și în același timp mă aflu la locul potrivit. Nu te amăgi își zise: Paula te-a exasperat."
O ajută să-și pună haina. Ea își ridică cu amândouă mâinile coama aurie peste guler și-l luă de braț. Afară, portarul le chemă un taxi. Newman ceru șoferului să-i ducă în Grand' Place.
Lee se așeză picior peste picior, iar haina i se desfăcu, dezvelindu-i picioarele elegante. Se trase mai aproape de Newman și-i încolăci brațul, strângându-l.
- Sunt foarte bucuroasă că sunteți disponibil, domnule Newman.
- Spune-mi Bob.
- Atunci eu sunt Lee...
Cum reușea asta? Fără a părea o târfă, folosea cuvinte ca „disponibil", ca și când s-ar fi cunoscut de mult timp? Taxiul îi lăsă pe o stradă ce ducea în Grand' Place; barierele îi opreau intrarea în vechea piață
pietruită. Newman o însoți pe Lee într-un restaurant cu intrarea spre piață și alese o masă la geam.
De pe locul său îl putea vedea pe Marier plimbându-se pe lângă un zid și citind ziarul. Supraveghea colțul unde strada Tête d'Or dădea în Grand' Place. Newman ghici că își parcase mașina în apropiere. Fără îndoială că la capătul străzii înguste, Nield aștepta lângă scuterul său. îlțineau pe Paula și pe Mordaunt sub o supraveghere severă.
- Iți place Chablis? întrebă Newman referindu-se la vinul său favorit.
- îlador, îl asigură Lee.
După ce făcură comanda, ea se aplecă în față și introduse o țigară în portțigaretul gros, acoperit cu pietre. Vocea îi era batjocoritoare într-un mod tandru.
- Am văzut-o pe prietena ta Paula ieșind cu un alt bărbat. Sper că nu te-a părăsit.
- Nu este ceea ce se numește obișnuit o prietenă.
- Atunci de ce natură este relația? Sunt geloasă, Bob. Paula este o fată foarte atrăgătoare. Și deșteaptă.
O descrise pe Paula fără urmă de răutate. Ochii nu i se dezlipiră de ai lui.
- Lucrează în asigurări. Un post de mare răspundere, spuse el privind-o de aproape pe Lee. Se implică în negocieri cu răpitorii.
- Pare periculos. Lee apucă ușor cu dinții vârful țigaretului său.Vrei să spui că atribuția ei este de a-i asigura pe oamenii importanți în cazul răpirii lor, în schimbul unei recompense?
- Cam așa ceva.
Nu observă nici o reacție neobișnuită. Dar Lee fusese actriță.
- Hai să nu mai vorbim despre ea, sugeră el. Să discutăm despre cineva care începe să mă intereseze. Tu.
- Mulțumesc, spuse ea acceptând cu grație complimentul. Stai să mă gândesc cu ce să încep. r
Newman se pomeni prins în mrejele ei. Nu era vorba doar de frumusețea ei fizică. Vocea ei era odihnitoare și simți c-ar putea să stea s-o asculte ore în șir. Ea sorbi din pahar fără a-l slăbi din ochi, dar părea să se gândească la altceva.
El o trezi din visare.
- De ce ești sătulă până peste cap de Maurice?
- Poate fi uneori o adevărată belea. E genul de englez tipic - de neclintit în cele mai mărunte lucruri. Totul trebuie să rămână cum a fost. Presupun că din cauza trecutului său de militar. Se crede încă la conducerea unei brigăzi - și eu sunt aghiotantul său sau cam așa ceva...
Newman înțelese că apăsase pe butonul potrivit: cuvintele se revărsau în șuvoi.
- Eu am pregătire de contabil, continuă ea, lucru care m-a determinat să fiu foarte meticuloasă în tot ce fac. Dar la meserie am renunțat. Cifrele sunt plictisitoare. Nu mi-au spus niciodată nimic - așa cum de altfel se pare că se întâmplă și cu alți contabili. Am trecut de la o slujbă la alta, până când am văzut anunțul care oferea un post de secretară și în același timp menajeră. Se spunea: „Atenție deosebită pentru detalii". Așa că m-am gândit: asta-i de mine. îlțin hârtiile în ordine... cele de care mă lasă să mă ocup...
- Sunt unele de care se ocupă singur?
- Oh, da, spuse ea cu ochii larg deschiși. Comandantul de brigadă ține o mulțime de hârtii într-un seif asemănător celor de la bancă. Nu-mi este îngăduit niciodată accesul la ele. Maurice este foarte ascuns. Și nici nu e o companie relaxantă - așa cum ești tu. Bob, tu memorezi fiecare cuvânt pe care îl spun, nu-i așa?
- Nu cred că aș putea, minți Newman. Muncești mult cu el?
- Da. Cutreier întreaga Europă. Se întâlnește cu ceea ce numește el parteneri de afaceri - unii dintre ei sunt tipi foarte deosebiți.
- în ce sens deosebiți? întrebă Newman ca din întâmplare.
- Niște diamante neșlefuite. Nu mi-ar plăcea să-i întâlnesc pe o stradă întunecoasă. Dumnezeu știe cu ce se ocupă. Dacă n-ar fi comandant de brigadă, aș spune că tipii sunt niște haimanale. O dată mi-a cerut să mă duc într-un bar din Reeperbahn, din Hamburg, noaptea târziu, pentru a lua un plic. Trebuia să mă îmbrac în așa fel, încât cine avea plicul să mă recunoască. Și pentru că veni vorba de indivizii aceia vulgari, e de mirare că am ieșit îmbrăcată de acolo.
- Dar cum te-ai descurcat?
- Am înhățat o sticlă, am izbit-o de bar și am strigat în germană că, oricine vine lângă mine, să-și ia adio de la viață. Newman o privi. Cu vocea ei catifelată și machiajul perfect, i se părea greu să și-o imagineze ca pe o tigroaică furioasă. Dar era sigur că incidentul avusese loc.
- Și ai luat plicul? o întrebă el.
- Bineînțeles, spuse ea părând surprinsă. Un plic voluminos, sigilat. Am simțit asta după aceea, în taxiul care mă ducea înapoi la hotel. Eram sigură că era plin cu cel puțin cinci sute de mărci germane. Zâmbi din nou. Asculți fiecare cuvânt pe care-l spun fără nici o întrerupere. Burgoyne nu m-ar lăsa să vorbesc nici șaizeci de secunde fără să mă oprească. Ar trebui într-adevăr să ne cunoaștem mai bine.
- E o idee grozavă, spuse Newman ridicându-se. Mâncarea va sosi în curând. Te superi dacă dau o fugă să cumpăr un ziar? Vin într-un minut...
Traversă în grabă piața pavată cu piatră cubică, peste care, sub soarele rece, începeau să se întindă umbrele vechilor clădiri. Marier, care-l văzuse venind, dispăru. Newman îl găsi după colț.
- Ce se întâmplă? îl întrebă pe Marier. Sunt neliniștit din cauza Paulei.
- E în restaurant și sporovăiește cu spilcuitul ei amic. Așa că nu te-ngrijora. Tu cum te descurci cu fermecătoarea blondă?
- Am aflat niște chestii interesante despre comandantul Burgoyne. Stai cu ochii pe Paula și pe zmucitul ăla cu care își face de cap. De unde pot lua un ziar?
Se întoarse cu un exemplar din La Libre Belgique sub braț și rămase cu gura căscată. Vinul, paharele, farfuriile și tacâmurile, plus un șervețel mototolit erau încă pe masă. Dar Lee Holmes dispăruse...
La Tête d'Or, Paula se desfăta cu mâncarea delicioasă. în același timp, era atentă la complimentele pe care i le făcea Mordaunt. Avea de gând să împingă lucrurile spre ceva mai intim? La cafea îl întrebă:
- Lumea e mică - scuză clișeul - dar este de-a dreptul uimitor că ne-am întâlnit mai întâi la Buckler's Hard, apoi ai apărut la Hilton, în Bruxelles.
- întotdeauna stau la Hilton, replică el în stilul său politicos. Și aici se vor întâlni zilele astea jurnaliștii, vor avea loc ședințele generale ale barosanilor de la EC și toate celelalte. Să zicem că e o coincidență încântătoare - din punctul meu de vedere.
- Deci ce făceai la Buckler's Hard? Nu prea cred că era acolo vreun subiect pentru jurnaliști.
- Vacanță. Mă fâțâiam de colo-colo, spuse el un pic confuz. îmi place să mă uit la bărci.
Paula era sigură că mințea: pentru prima oară părea stânjenit.
- Ai cele mai frumoase mâini, spuse el deodată.
Ea se pregăti să-și retragă mâinile de pe masă, așteptându-se ca el să i le atingă. în schimb, Mordaunt se lăsă pe spate în scaun. Ea avea impresia că pur și simplu nu-și putea lua ochii de la ea. „Dacă dau frâu liber vanității mele, gândi ea, ajung să cred că e nebun după mine. Așa că alungă-ți ideea asta prostească din cap."
- Mulțumesc, spuse ea repede. Trebuie să mă întorc în curând la hotel. Aștept un telefon.
Mordaunt îl chemă îndată pe șeful de sală, cerând nota de plată. Paula rămase surprinsă de atitudinea lui. Părea mai degrabă inocent, ceea ce ea nu anticipase.
- Mi-ar face plăcere să te revăd, spuse el sprijinindu-și mâinile pe masă. N-am mai întâlnit nici o fată ca tine.
Părea din nou stânjenit, în contrast vizibil cu felul său obișnuit de a fi.
- îmi pare rău să mă aud spunând asta. Doamne, a sunat ca un ieftin vino-ncoa'. Sper că mă vei scuza?
- Se aprobă, răspunse Paula zâmbind, mai confuză ca oricând.
- Atunci ne-am putea vedea la cină? Nu vreau să fie nici o presiune asupra ta. Tu ești cea care decide.
- Poate, reflectă ea. Poate la Hilton. Primesc niște telefoane importante aproape la fiecare oră.
- Hilton mi-ar conveni de minune. La Baron de Boeuf sau la Sky Room? Unde dorești tu.
- Dar ne cam facem de cap, zâmbi ea din nou. Mai întâi, la Tête d'Or, acum la Baron de Boeuf. Asta o să te coste o avere.
- Pentru moment am o slujbă bine plătită, zise el scurt. Apoi își modera tonul. Deci rămâne stabilit. La ce oră va fi asta?
- Dacă va fi, îl corectă ea.
Paula observă că el plăti cu bani peșin. Pe drum spre Hilton n-o mai luă la braț așa cum făcuse când ieșiseră de la Hilton. Ea simți că era atent să nu o agaseze, fapt pe care îl aprecie.
- Când ajungem, te las înăuntru și traversez până la casa de schimb. Și, dacă nu te deranjează să ți-o spun, nu ieși singură noaptea. Bruxelles nu mai este un oraș sigur...
- Nu pot să-ți spun în continuare domnul Mordaunt, îi spuse ea în taxi. Care este prenumele tău?
-Joseph.
Doctorul Wand ședea la biroul său de la vila din Waterloo studiind o hartă a Africii. Verifică data din calendar, apoi măsură cu o riglă din plastic o distanță de la Capul Bunei Speranțe. Lângă el, pe podea, se afla un exemplar din La Libre Belgique. Un scurt articol avea titlul în franceză:
VAS OLANDEZ DISPÃRUT LA CAPUL BUNEI SPERANÞE își strânse buzele enervat când Jules întră în camera întunecată. Primul impuls fu să arunce rigla, dar o așeză cu grijă lângă hartă. Doctorul Wand era un bărbat foarte corect și stăpânit.
- Da, Jules.
- Joseph e la telefon. Vorbește de la o cabină publică. Pare neliniștit.
- Așteaptă. Ia loc.
Doar experiența îndelungată îi spunea lui Jules că stăpânul său era enervat. Wand răspunse la telefon cu glasul său obișnuit, melodios.
- Este, ca de obicei, o plăcere să te aud, Joseph. A apărut vreo problemă neprevăzută la care te-aș putea ajuta?
- Da. Apoi Joseph se opri ca și cum și-ar fi făcut curaj să continue. Iți cer să mă eliberezi de angajamentul pe care mi l-am asumat.
- într-adevăr. Acum chiar că am auzit o cerere foarte interesantă. Este posibil să-mi dai motivul acestei mici schimbări de atitudine?
- Desigur, e destul de simplu. Mă îndoiesc că sunt capabil să duc misiunea la îndeplinire. Și n-aș vrea să te las baltă.
- Atât de simplu? repetă blând Wand. Cred că înțeleg. Și, ca de obicei, Joseph, ai dreptate. După cum ai spus, n-aș dori să mă lași baltă. Onestitatea ta față de mine poate fi apreciată. în aceste condiții, înțelegerea noastră mutuală rămâne în picioare. Am însă o altă misiune pentru tine. în spate la Hilton, se află o grădină mare, Parcul d'Egmont. îlștii? Bine. Iată ce vreau să faci...
Când termină convorbirea, Wand se aplecă înainte ca să pună la loc receptorul. Pentru o clipă, fața sa se oglindi în lumina lămpii de birou. Lui Jules i se păru a fi diavolul însuși. Wand se trase înapoi și-și apucă bărbia cu mâna sa mare.
Jules Starmberg era din Luxemburg. Se antrenase la țară, lângă Hankow, într-o tabără de antrenament de pe teritoriul Chinei. Masiv, puternic, avea o mare forță fizică și în cadrul antrenamentului său pentru testarea sistemului nervos trebuise să sucească gâtul unui om, un om cât un taur. Starmberg trecuse acel test încununat de succes.
Oficial valet, Jules Starmberg era în realitate omul de încredere al lui Wand. Datorită profesiei sale, Wand îl numea uneori pe luxemburghez, șeful personalului. Erau doi oameni în Vest în care Wand avea totală încredere: Starmberg și Vulcan.
- Jules, mă tem că avem de-a face cu una dintre acele mici probleme neplăcute.
- Sigur va exista o soluție, domnule, răspunse Starmberg.
- Problema este Joseph, oftă Wand cu regret. Oh, Doamne, ce mare problemă poate fi natura umană. Cine ar fi crezut că Joseph se va înamora nebunește de domnișoara Grey?
- Refuză să vă îndeplinească ordinul?
- Nu te-ai exprimat în cel mai subtil mod, dar, în stilul tău direct, mă tem că ai pus degetul pe rană. Ești atât de bun să-i telefonezi lui Vulcan? Spune-i te rog să meargă la un telefon public și să mă sune. Trebuie să-i dau unele instrucțiuni ca să treacă pe la Anne-Marie. Primul pas e deja făcut. Joseph va aștepta în Parcul d'Egmont la ora stabilită. Și, pe deasupra, această soluție are avantajul de a-i deruta pe Newman și pe domnișoara Paula. Și pe Tweed, dacă revine la Bruxelles.
- Trebuie să-i zdrobim pe cei mai slabi, ca pe gândacii de bucătărie, acceptă Jules.
- N-aș spune-o chiar așa, comentă Wand. Tocmai studiam harta. Cred că Mao III și Yenan - având în vedere viteza considerabilă cu care se mișcă - ar trebui să fie acum undeva în nordul coastei de vest a Africii. Știrile din ziar confirmă asta prin datele pe care le furnizează despre momentul în care vasul olandez Texel a lăsat în urmă necazurile acestei lumii.
- Foarte important este echipajul cu care se îndreaptă navele spre Danemarca, remarcă Jules stând lângă Wand în picioare și uitându-se pe hartă.
- Ne aflăm încă într-o fază timpurie a Operațiunii Long Reach, sublinie Wand. Așa cred, cel puțin. Și ai perfectă dreptate - oamenii antrenați de la bordul acestor nave sunt conducători de elită, pregătiți să preia comanda. Pe de altă parte, evenimentele se pot desfășura chiar mai repede decât am prevăzut. Europa e mai puțin apărată ca oricând. Am primit un semnal care m-a avertizat că Operațiunea ar putea fi lansată mult mai devreme decât am plănuit inițial.
- Spuneați că doriți să-l contactez pe Vulcan, îi aminti Jules șefului său.
- Tocmai voiam să-ți cer să-l suni. Până la căderea nopții, parcul Egmont va deveni celebru.
Cerul era ca o mare cenușie prevestitoare de furtună. Mordaunt se îndreptă spre intrarea îngustă a parcului. își controla ceasul, aprinzând beculețul - era al naibii de întuneric, de parcă ar fi fost noapte. Purta o haină de ploaie, un fular înfășurat în jurul gâtului și o pălărie moale. Nu era nimeni prin preajmă și ajunsese la timp.
Se simțea ușurat dat fiind rezultatul convorbirii cu doctorul Wand. Trebui să-și adune toată puterea voinței ca să ridice receptorul și să formeze numărul. Nu refuzase niciodată un ordin. Și acum, când își amintea, se întreba cum de avusese curajul s-o facă. Gândul îi era pe jumătate la Paula. Ea îi dăduse forța de a refuza ordinul.
Mordaunt era încă amețit de influența fetei asupra sa. Pentru prima oară era îndrăgostit nebunește de o femeie a cărei personalitate - după numai un prânz - îl cucerise cu trup și suflet. își zâmbi la acest gând.
Mergea acum încet pe aleea udă dintre pâlcurile de copaci și iarbă. După cum se așteptase, parcul era pustiu. Plouase torențial după-amia-ză. Se opri și ascultă. Singurul zgomot era cel făcut de picăturile de apă ce cădeau din copaci, un sunet care dintr-un anumit motiv îl călca pe nervi. Asemenea torturii cu picătura chinezească.
„Trebuie să-ți ții firea. Ești doar la câțiva iarzi de Hilton." Din când în când vedea luminile de la Cafe d'Egmont, unde matroanele Bruxelles-ului luau ceaiul în hainele lor scumpe. Era în mijlocul civilizației.
Se avântă mai în adâncul parcului - departe de Hilton, spre zidurile îndepărtate ale vilelor din vârful pantei acoperite cu iarbă. Pe cine trebuia să întâlnească? Și unde naiba se afla?
Se opri din nou. Picăturile de apă din copaci îl scoteau din sărite. Dacă n-ar fi fost zgomotul sacadat, ar fi fost atâta liniște. Parcă se afla la mile depărtare de orice oraș.
- Joseph! Aici...
Era vocea înăbușită a unei femei. O umbră vagă răsări din spatele unui copac și-l așteptă să se apropie. Era înfofolită într-o haină lungă de ploaie, cu gluga trasă bine pe cap. El se îndreptă spre ea. Þinea ceva în mână.
- Joseph, pune-ți ochelarii ăștia negri. Nu trebuie să riști să fii recunoscut când ne vom întâlni cu cei cărora le vom da pachetul.
înțelese acum care era rolul: s-o facă pe garda personală în timpul vreunei tranzacții. întinse mâna dreaptă, luă ochelarii și ridică brațul să și-i pună. Mâna dreaptă a femeii se mișcă brusc și plonja înainte. Simți ceva ascuțit străpungând materialul impermeabilului său, trecând prin costum și cămașă și înfigându-se apoi dureros în brațul său ridicat.
Urmă o scurtă durere ascuțită, apoi un atac feroce incandescent care izbucni în corpul său. Bolborosi îngrozitor, agitându-și mâinile inutil o fracțiune de secundă, se prăbuși apoi în iarba îmbibată cu apă și rămase nemișcat.
33
La Londra era după-amiază. Tweed se plimba încet în jurul biroului său, în timp ce Monica îl privea. Philip Cardon își completase raportul, apoi se lăsase doborât de oboseală.
Telefona acasă iubitei sale să-și anunțe venirea, dar ea îi spuse că apartamentul ei nu mai era și casa lui: în timpul absenței sale îndelungate își găsise alt iubit. Tweed îi telefona imediat lui Butler, care acceptă să-l ia cu mașina pe Cardon acasă la el. Când se întoarse, Butler le spuse că Philip dormea ca un bebeluș...
Tweed îi ceruse să rămână în biroul pe care-l împărțea cu Pete Nield.
- S-ar putea să am nevoie de tine. Să fii pregătit să călătorești în străinătate. Monica îți va da bani belgieni și germani.
- Te pregătești pentru o mare lovitură, sugerase Monica în timpul dimineții.
- Trebuie să ne mișcăm foarte repede. încerc să-l depășesc pe doctorul Wand, după cum sunt sigur că și el încearcă să mă depășească. Totul depinde de care din noi îl induce mai repede în eroare pe celălalt...
Urmă apoi o serie de telefoane, dintre care unele o surprinseră pe Monica. Mai întâi, Tweed telefonase prim-ministrului cerând permisiunea de a da curs acțiunii. Mai târziu, sunase la sediul SAS de la Hereford și vorbise cu ofițerul comandant pentru o echipă de intervenții.
- S-ar putea să fie nevoie să-ți trimiți urgent oamenii în Europa.
- în nord sau în sud? întrebase ofițerul. E o diferență.
- Cu siguranță, în nord. Iți voi telefona ca să-ți spun care e obiectivul. Voi folosi drept cod numele de Uraganul.
- Prefer să-mi transport oamenii cu elicoptere, sugerase ofițerul.
- Și eu. S-ar putea să fie un teren mic de aterizare. Și s-ar putea să fie nevoie să fie dotați cu mine amfibie - cele mai puternice. Pentru a scufunda niște vapoare.
- Nu-i nici o problemă.
- Þinem legătura, Conway.
Tweed n-avea certitudinea că acesta este numele lui adevărat. Lui Noble îi ceru o întrevedere urgentă pentru a evita orice discuție chiar și la telefonul direct.
Când sosi, roșcovanul Noble părea foarte bine dispus. Acceptă cafeaua oferită de Monica, apoi începu să vorbească tare.
- Am accelerat operațiunea de aducere a mărfii de la Liège. Am zburat acolo noaptea trecută. Benoit a fost foarte cooperant, închisese deja aeroportul când am sosit. Plus mașinile neînregistrate care ne-au dus la uzina lui Delvaux. Delvaux era la post. Părea cam năuc, dar era în toate mințile.
- Doar nu vrei să spui că ați și adus deja totul aici? întrebă Tweed arătându-și surpriza.
- în acest moment, totul se află la Centrul de Cercetări al Amiralității. De mai multe ore. Acel avion Stealth pe care l-am demontat este uimitor. L-am asamblat - am muncit non-stop toată noaptea - și nici unul dintre cele mai avansate radare ale noastre nu l-a putut detecta. Doar sistemul lui Delvaux a reușit - așa reiese din primele rapoarte, care mi-au fost transmise telefonic de savanții noștri chiar înainte să vin aici.
- în cât timp ai să fii sigur? întrebă nerăbdător Tweed. Timpul s-ar putea să nu fie de partea noastră.
- Este o chestiune de ore. Avionul lui Delvaux zboară chiar acum. îlverifică un pilot - apoi vom fi siguri. Și am adus cincizeci de aparate radar de la Delvaux. Să fiu al naibii, cred că ne-ai găsit leacul pentru navele Stealth. Intre noi fie vorba, eram teribil de îngrijorați la gândul că o putere ostilă nouă le-ar putea construi.
- Poți să-mi spui dacă aveți nave operative în Marea Nordului? în special în zona coastelor Germaniei și Danemarcei.
- Rămâne între noi - dar și așa îți datorez foarte mult - în zona aceea se află înarmată cu proiectile fregata Minotaur. Mai rămâne acolo un timp. De ce?
- Dacă, accentua Tweed, găsești că sistemul lui Delvaux e viabil, ai putea trimite un aparat radar pe Minotaur?
- Foarte rapid, în caz de urgență. Căpitanul fregatei Minotaur este un tip tânăr, Tug Wilson. Detestă porecla Tug, dar de-acum s-a resemnat cu ea. E unul din școala veche. Mottoul lui este: „Dacă este nevoie, zdrobește-i pe ticăloși". Se întoarse spre Monica. Sper că-mi scuzi limbajul.
- Nu se aude bine de aici, îl asigură ea.
- Deci aș putea intra în legătură cu acest Tug Wilson, ținând permanent contactul cu tine? întrebă Tweed.
- Bineînțeles. Voi dormi la bord în timpul acțiunii.
Tweed înțelese că „la bord" însemna a dormi într-un pat de campanie în biroul său de amiral.
- Văd că iei toate astea foarte în serios, observă Noble ridicându-se. E vorba de o urgență? Dacă le pot spune asta oamenilor mei, atunci vei obține cooperarea totală a amiralului care i-ar pune pe toți în mișcare.
- Nu vreau să fiu melodramatic, dar ar putea fi vorba de supraviețuirea Vestului, spuse Tweed încet. Dacă îți telefonez de peste graniță, voi folosi aceeași parolă ca să fii sigur că eu sunt.
- Uraganul, repetă Noble, pregătindu-se de plecare. Sună de parcă ai aștepta unul. Noi îl vom aștepta, de asemenea. Am să iau legătura cu Tug Wilson de îndată ce ajung la sediu. Vânătoare bună...
După ce plecă, Tweed îi ceru Monicăi să comande niște sandviciuri. Tocmai îl mânca pe ultimul și începu să se plimbe în jurul biroului.
- Ce crezi despre ce ne-a spus Cardon în legătură cu misteriosul doctor Wand? îl întrebă Monica. (
Tweed nu răspunse un timp. Reluă în gând cele spuse de Cardon.
- Subliniez că acestea sunt doar zvonuri, începuse Cardon, dar provin din trei surse diferite. Și toate trei spun același lucru. Se crede că Wand este generalul Chang, membru al înaltului Comandament Chinez. A apărut de nicăieri în Hong Kong după ce petrecuse câteva luni în Statele Unite. Se spune că acolo a fost tratat de un specialist în chirurgie plastică, după care acesta a murit într-un accident de mașină la scurt timp. Și-a înființat o companie de comerț... părea să aibă fonduri nelimitate. Timp de doi ani compania sa a prosperat, iar apoi a început să manifeste interes pentru problema refugiaților din întreaga lume. Deci a venit în Europa și și-a organizat trustul de ajutorare a refugiaților.
- Un moment, îl întrerupsese Tweed. Ai idee de unde proveneau aceste imense fonduri?
- Stai să-ți spun, pe rând. El a cultivat oameni influenți din toate țările-cheie ale Europei - oameni care erau, de asemenea, interesați de problema refugiaților. Lua adesea masa cu câțiva dintre membrii EC -cărora le plăcea ospitalitatea lui exagerată. Mulți dintre ei cred că s-a născut la Hong Kong, mama fiindu-i chinezoaică și tata englez. Când am spus că se presupunea că ar fi generalul Chang, aveam în vedere surse subversive. Nici unul dintre taipanii cu care s-a combinat în Hong Kong n-a auzit vreodată zvonul...
Cardon se oprise pentru a bea pe nerăsuflate un pahar mare de apă. Tweed îl urmărise îngrijorat, observând că dădea semne de oboseală.
- Acum să revenim la bani, continuase Cardon. Pentru asta am petrecut trei zile în Chengmai, în nordul Thailandei, în apropierea așa-numitului Triunghi de Aur - marele centru de distribuire ilegală a drogurilor la un nivel uriaș.
Se oprise pentru a trece la punctul următor.
- Guvernul chinez controlează vasta industrie de droguri care răspândește dezastrul în Vest...
- Dar au eliminat traficanții de droguri din China, obiectase Monica.
- Sigur că da, răspunsese Cardon. Nu vor ca poporul lor să fie slăbit de flagel. Doar Vestul. Este cazul clasic al chinezilor care prind gust pentru sabia cu două tăișuri - ei vând droguri în Vest prin intermediari. Drogurile doboară moralul și fizicul Vestului și aprovizionează Beijing-ul cu sume mari - uriașe chiar - de valută forte. Deci, fără să o știe, cei ce consumă droguri aici, în Europa și în State, finanțează Operațiunea Long Reach și, în cele din urmă, propria lor distrugere...
Tweed îi pusese mai apoi întrebarea care îl frământa:
- Philip, cum naiba ai scăpat teafăr din Lop Nor?
- Oh, a fost destul de ușor. Purtasem tot timpul uniforma de ofițer superior în Serviciul Securității. M-am dus înapoi la aerodrom și am găsit un alt rablament de-al lor gata să plece spre Chungking. însoțitorul de bord l-a făcut pe unul dintre pasageri să-și părăsească locul și să stea ghemuit pe coridorul din spate. Nu i-am cerut-o, dar el, pur și simplu, a făcut-o. Era aproape noapte când am ajuns la Chungking. Am părăsit în grabă aeroportul și m-am îndreptat spre o zonă de țară, unde mi-am scos uniforma și am ars-o. Am rămas în zdrențele mele originale. Apoi m-am furișat pe o ambarcațiune pe pernă de aer, ce mergea în josul fluviului Yangtze, ca membru al echipajului...
- Pernă de aer, intervenise Monica. Glumești.
- Nu. Ne-a cam zgâlțâit, dar motoarele erau aproape silențioase. La nevoie, poate fi un vas de război periculos. Am coborât la Hankow și am luat un tren de cursă lungă până la Canton. De aici e destul de aproape locul pe unde te poți strecura dincolo de frontieră, spre Hong Kong. O nimica toată...
In acel moment, Cardon închisese ochii și adormise buștean până ce Butler l-a trezit să-l ducă la mașină.
Tweed răspunse întrebării pe care i-o pusese Monica mai înainte. Se întoarse la birou și se așeză pe scaun.
- Cred că Philip Cardon are dreptate în privința lui Wand. Când l-am văzut, pentru scurt timp, pe Wand, la lumina brichetei lui Bob, m-a frapat ceva oriental în trăsăturile lui. Bănuiesc că n-aș fi observat la lumina zilei.
- Nu-mi vine să cred însă că cele 'povestite de Philip au fost atât de simple - o nimica toată, după spusele lui.
- N-am crezut nici o clipă că a fost ușor. Dar asta este pentru Philip expresia încrederii în sine. Și reține că englezii au fost în trecut maeștri în a se deghiza în alte rase, pentru a se infiltra apoi în tot soiul de locuri periculoase. Lawrence de Arabia s-a dat drept arab. în India, pe vremea lui Raj, un soldat isteț s-a îmbrăcat în hainele unui localnic și s-a strecurat în teritoriul ostil, la frontiera de nord-vest, pentru a-i spiona pe rebelii khan. Cardon aparține acelei epoci.
- Ce voia să spună Philip cu privire la marele port de la Cam Ranh Bay din Vietnam, care a fost închis pentru toate
- Privește harta, sări Tweed îndreptându-se spre harta de pe perete. Cred că de aici pornesc vasele Stealth spre Europa. Traseu secret în mod logic, care evită liniile maritime majore și trece prin Marea Timor -unde au dispărut nave. Apoi prin Cape unde dispar în continuare vase. Iar Vietnamul este altă mare putere, unde comuniștii conduc cu fermitate. Bănuiesc că au legături secrete cu China.
- Chiar că este înfricoșător. Și tocmai când credeam că ne putem relaxa...
- Este exact ce nu vom face, spuse Tweed încruntat, revenind la birou. Când plec diseară la Bruxelles, am nevoie de cea mai puternică echipă pe care o pot strânge. Reține un loc la avionul meu - și un altul pentru mai târziu spre Hamburg - pentru Butler.
Sună telefonul și Monica puse mâna pe microfon după ce ridică receptorul.
- Ghici cine e? Philip Cardon...
- Parcă dormeai, se repezi Tweed. De ce m-ai sunat? Dar înainte, spune-mi de unde telefonezi?
- De la un telefon public, răspunse laconic Cardon.
- Nu te-ai culcat? îl întrebă Tweed.
- Ba da, dar n-am putut dormi. Mi-am pus un pantalon și paltonul peste pijama. Uite ce e, am impresia că se pune ceva la cale. După un pic de somn, vreau să fiu și eu inclus în asta.
- Dar ai nevoie de o vacanță...
- Am spus că vreau să particip și eu. Ești surd?
- Bine, spuse Tweed pe un ton resemnat. Sun-o pe Monica, dar numai după ce te odihnești bine.
- De acord. Și nu uita ce ți-am spus despre Chengmai...
După ce închise telefonul, Tweed îi povesti pe scurt Monicăi cele discutate cu Cardon. Bătu cu degetele în masă.
- Am putea folosi fiecare om. Reține-i bilet fără termen lui Philip pentru Bruxelles și Hamburg. Și încă unul pentru un zbor direct la Hamburg.
- Chiar că aduni trupele, comentă ea.
- Sunt sigur că doctorul Wand face același lucru.
- Crezi că Philip are dreptate în legătură cu tipul ăsta numit Vulcan? O cârtiță care este unul dintre principalii asociați ai lui Wand. Și pe deasupra mai e și englez.
- Nu e cârtiță, o corectă el. Philip a subliniat că cei care-l cunosc în Hong Kong susțin că el a existat. Că și-a petrecut un timp în colonii. Da, cred că există. Interesant este că e englez...
Benoit, urmat de câțiva ofițeri în civil, îl urmă pe Newman în sălbăticia jilavă a parcului Egmont. în urma lui veneau Paula și Nield. La ordinul lui Benoit către directorul general al hotelului Hilton, ferestrele de la Café d'Egmont, care dădeau spre parc, fuseseră acoperite. Era noapte și singura lumină provenea de la lanternele pe care le țineau polițiștii și Newman.
Newman îi telefonase lui Benoit, după ce primise el însuși un telefon ciudat în cameră. Vocea înăbușită aparținea unui bărbat, iar mesajul fusese transmis în engleză.
„Veți găsi ceva interesant dacă vă duceți chiar acum în Parc d'Egmont. Mai bine întoarceți-vă acasă. Nu mai pierdeți timpul..."
- Pot să vă duc direct acolo, spuse Newman arătând drumul.
- Sunt sigur că ce-ai văzut n-a fost simplă imaginație, prietene, îi spuse Benoit.
Newman coborî cu grijă panta alunecoasă și umedă. Se opri lângă un copac. îndreptă în tăcere raza lanternei spre corpul care zăcea întins pe spate, cu picioarele desfăcute și cu ochii holbați privind în sus, fără vedere. Benoit și un alt ofițer se apropiara să-l examineze.
- Cianură, comentă Benoit. Buzele sunt albastre și întreaga față a căpătat deja o nuanță albăstruie.
- Asta a fost și verdictul meu, spuse Newman. Este Joseph Mordaunt. Ziarist neangajat pe care îl cunosc vag. Ultima dată l-am văzut în regiunea New Forest din Anglia. Se opri. Apoi l-am văzut în holul hotelului Hilton, chiar în această după-amiază.
Paula păși înainte. Era șocată. Cu numai câteva ore înainte luase un prânz lung și foarte plăcut cu mormanul acela care zăcea la pământ și care fusese o ființă vie.
- Pot să-ți spun câte ceva despre el, zise ea.
- Când ne întoarcem la hotel, spuse scurt Benoit. Apoi îl privi pe Newman. Este al doilea caz de asasinat cu cianură în apropiere de Hilton. Șoferul taxiului furat și condus până la Liège pentru a fi apoi abandonat în Marolles. Și oricine ar fi acela care a condus taxiul, el este ucigașul lui Andover. Trei crime între care există o strânsă legătură. După părerea mea e cam mult.
- Cred că se poate vedea cum s-a comis crima. Newman se lăsă pe vine. îndreptă lanterna spre încheietura de sus a brațului drept. Se vedea clar o gaură în materialul hainei. Părerea mea este că acul a fost introdus prin haine drept în carne.
- Aceeași tehnică folosită și în cazul șoferului de taxi, remarcă Benoit aplecându-se lângă Newman. Ceea ce sugerează că ar putea fi una și aceeași persoană.
- Cred că a fost o femeie, spuse deodată Paula.
- Pe ce te bazezi, întrebă tăios Benoit privind în sus spre Paula.
- Pentru că Mordaunt era un bărbat căreia îi plăceau femeile. Dar nu era prost. Este un loc singuratic. Mă gândesc că doar o femeie s-ar fi putut apropia suficient...
Se întrerupse deoarece se apropia un alt grup de oameni cu lanterne. Un bărbat scund, îndesat și chel, care ducea o geantă, își puse ochelarii, îl salută pe Benoit înclinând capul în direcția lui, apoi aruncă o privire cadavrului.
- Văd că-ți găsești cele mai originale locuri pentru a-ți descoperi cadavrele, observă el.
- E patologul, îi șopti Benoit lui Newman când se ridicară. Și băieții de la Judiciar. Haideți să ne întoarcem la hotel și să-i lăsăm să-și vadă de treabă. Ne întoarcem aici mai târziu noi doi... Directorul hotelului e turbat că a avut loc o crimă lângă hotelul lui.
In ciuda atmosferei macabre, Paula își zâmbi sieși. Turbat! Benoit era mândru că folosea argoul englezesc.
- Chiar am vești sumbre pentru voi, îi șopti din nou Benoit lui Newman în timp ce ieșeau din parc.
Intrând în hotel, Paula o observă pe Helen Claybourne stând ghemuită ca o pisică pe o canapea și citind o carte. Se opri o clipă ridicându-și privirile, îi salută scurt cu mâna, apoi își reluă lectura.
Benoit scutură din cap încruntat, în timp ce directorul hotelului se apropie de ei. Rămaseră tăcuți în fața ușilor liftului, care se deschiseră și apăru Lee Holmes. Paula simți o adiere de talc proaspăt. Lee tocmai făcuse baie. îlapucă pe Newman de braț.
- Bob! Stai o secundă, te rog! Vreau să-ți explic, se rugă ea.
- Vin și eu într-un minut, le spuse Newman celorlalți. Iată cheia de la camera mea, continuă el repede întinzând cheia lui Benoit. Știe Paula numărul. Vin și eu foarte curând.
Newman îi propuse lui Lee să discute la bar. Ea acceptă dând din cap, iar el fu bucuros că nu-l mai ia de braț. Era încă ușor iritat de dispariția ei fără nici un cuvânt din restaurant, deși atenția îi era mai mult concentrată în jurul asasinării lui Joseph Mordaunt.
Ea îl conduse către o banchetă retrasă dintr-un colț. Se așeză lângă ea lăsând un spațiu între ei. Blonda comandă un brandy, iar el un pahar de Chablis.
- îmi pare rău că m-am purtat așa, începu ea. Chelnerul ți-a dat mesajul meu?
- Nu. Dar localul era aglomerat și am achitat băuturile altui chelner. Ce mesaj?
Băuturile sosiseră și ea apucă imediat paharul, sorbind puțin brandy. Apoi își întoarse fața spre el.
Newman simți mireasma parfumului ei. Guerlain Samsara, spusese Tweed. Era încă un mister. Cine avea de fapt sticluța: Helen sau Lee?
- Mi s-a făcut deodată rău, foarte rău. Mi-a făcut greață mirosul de mâncare. Am băut un pahar plin de apă minerală și i-am cerut chelnerului să-ți spună că mă simt tare rău și că mă duc direct la hotel.
Nu era sigură dacă el o s-o creadă sau nu. Nu-i putea citi gândurile din priviri.
- îmi pare rău, spuse el. Te simți mai bine acum?
- Am stat întinsă aproape toată după-amiaza, după care am făcut o baie. Cred că în curând mă voi simți cât de cât normal. Brandy-ul mă ajută.
- Bine. Dar bea-l încet.
Ea își puse o mână pe brațul lui.
- M-ai iertat, Bob?
N-am ce să iert. Nu poți evita o stare proastă. Þi-aș recomanda o seară liniștită.
- Mă tem că te-am distras de la o întâlnire de afaceri. Așa că, dacă vrei să pleci, te rog, pleacă.
- Dacă nu te deranjează...
Plăti băuturile și ieși din bar. O văzu pe Helen stând în picioare în fața afișului unei expoziții. Se întoarse și se îndreptă spre el cu mersul ei încet și elegant. Ca de obicei, era îmbrăcată la patru ace, într-o fustă plisată gri-petrol și o bluză bleu-pal. Purta pantofi fără toc. Ochii ei reci aveau o privire mai degrabă răutăcioasă, pe care însă Newman o găsi de-a dreptul seducătoare.
- Sunt o femeie abandonată. Nici urmă de Willie al meu. Comandantul de brigadă a dispărut. Crezi că este o îndrăzneală prea mare din partea mea punându-ți întrebarea dacă ești liber mai târziu pentru cină?
- S-ar putea, voi ști asta mai târziu. îmi pare rău că nu-ți pot răspunde precis, dar merg la o întâlnire de afaceri. Niciodată nu știi cât durează. Am să încerc s-o scurtez, spuse el zâmbind.
Ea îi arătă brelocul cheii cu numărul camerei. Se aplecă spre el și-i spuse cu o voce caldă.
- Dacă m-ai putea anunța la opt. Până atunci voi trăi cu speranța... Newman se îndreptă spre lift. Era tulburat. Cred că a fost o femeie,
spusese Paula lângă cadavrul lui Mordaunt.
Vorbise în ultimele zece minute cu o criminală?
34
La Liège, doctorul Hyde se întoarse la obscurul „hotel" unde locuia. Tocmai vizitase un local ce oferea companie feminină. Calitatea serviciilor era mult mai proastă aici decât la Bruxelles. Gazda, o femeie cu nasul mare, îi ieși înainte.
- Ați primit un telefon, spuse ea în franceză. N-a lăsat nici un nume și nici un număr de telefon, dar zicea că e urgent.
- Va trebui să aștepte, spuse Hyde repede. Tocmai mi-am amintit că trebuia să cumpăr ceva. Mă-ntorc imediat...
Se grăbi spre primul telefon public. Singura persoană care știa unde stătea era doctorul Wand.
Formă numărul și spre surpriza lui îi răspunse chiar Wand. în mod normal, vorbea mai întâi cu bărbatul care se numea Jules.
- Þi-ai făcut bagajele și ești gata de plecare, stimate domn? întrebă Wand după ce verifică mai intâi de unde suna.
- întotdeauna sunt gata să plec la momentul potrivit, îl asigură Hyde.
- Atunci, iată ce aș dori să faci. Fii bun și părăsește imediat Liège-ul. Ia primul expres spre Cologne. De acolo zbori spre Hamburg. De îndată ce găsești un loc plăcut unde să stai, fii drăguț și lasă un bilet la hotelul Four Seasons. Un bilet în care treci doar numărul de telefon. Doctore Hyde, te-aș sfătui sincer să pleci chiar acum, fără a pierde nici un minut. Sunt foarte îngrijorat de siguranța dumitale. Și să te pregătești să tratezi un nou pacient. Un german care are vreo șaptesprezece ani.
Când Newman sosi în camera sa, îl găsi pe Pete Nield așezat pe canapea, privind pe fereastră luminile Bruxelles-ului, strălucirea eonului ieftin de pe partea cealaltă a bulevardului Waterloo. Benoit ședea la birou, cu o foaie mare de hârtie acoperită de scrisul său îngrijit în față. Paula stătea în picioare lângă el.
- Am lucrat, spuse Benoit cu un zâmbet malițios, în timp ce te întrețineai cu prima blondă mlădioasă ce ți-a apărut în fața ochilor. De ce, nu-mi pot imagina, când o ai pe încântătoarea Paula în camera ta.
- M-am gândit să te las să te bucuri un timp de compania ei, i-o întoarse Newman. Ce ați lucrat?
- Paula mi-a făcut o declarație despre ce-a văzut în Parc d'Egmont, cât și despre prânzul luat mai devreme cu victima. Acum vreau una și de la tine.
După zece minute, Newman își semnă propria-i declarație. Benoit o contrasemna, așa cum făcuse și după semnătura Paulei.
- Legal vorbind, ar fi trebuit să cer unuia dintre oamenii mei să fie martor la aceste declarații. Dar, la urma urmei, sunt șeful poliției. Și oricine m-ar întreba de procedură va primi un șut în fund.
- Ziceai că ai noutăți, îi aminti Newman. Sumbre parcă.
- Vrei să încep cu cea bună sau cu cea rea?
- Cu cea rea.
- Atunci, cred că am să ți-o spun întâi pe cea bună. Am telefonat de curând lui Tweed și i-am spus că am dat de urma doctorului Hyde aici, la Bruxelles, într-o casă cu camere de închiriat. Dar pasărea își luase zborul. Așa că acum ne concentrăm asupra Liege-ului. O echipă cercetează chiar acum fiecare dintre cele mai nenorocite bombe și stabilimente din acel oraș. Se uită la ceas. Da, operațiunea a început deja.
- Eu nu pot pricepe de ce a fost asasinat Mordaunt, reflectă Newman. Și tocmai după ce a luat masa cu Paula - așa că, dacă din întâmplare își propusese s-o amăgească pentru a o răpi... Deși este un gând cam nebunesc.
- Poate nu chiar atât de nebunesc, spuse Paula încet. Se așeză lângă Nield cu o figură deprimată. A început prin a miza pe farmecul lui irezistibil. Apoi pe parcursul mesei și-a schimbat brusc atitudinea. Lui -se opri pentru a căuta un cuvânt care să nu sune prea pretențios - părea să-i placă cu adevărat de mine. Am crezut că exagera puțin. Dar dacă am presupune că s-a decis să nu o facă?
- Apoi să ne amintim de discuția noastră cu doctorul Wand. Sunt sigur că, în cazul unui refuz, ar fi mers mai departe. Și, dacă e așa, e chiar alarmantă viteza cu care s-a mișcat Wand.
- Dar n-avem nici o dovadă. Benoit își ridică mâinile. Și-apoi, doctorul Wand este un om cu o mare influență pe aici. Aș avea nevoie de un dosar din fier beton înainte de a îndrăzni să mă apropii de el.
- Și acum, care e vestea rea? îl întrebă Newman.
- Am pescuit cadavrul Luciei Delvaux din Meuse. Ucisă prin injectare cu cianură. Gaston Delvaux e distrus.
Tweed luă un taxi ca să prindă avionul de la aeroportul londonez. La sugestia sa, Butler luă un alt taxi și ocupă loc în altă parte a avionului. N-avea rost să dezvăluie adversarului echipa pe care o constituia împotriva sa.
Se îndrepta spre controlul pașapoartelor, când îl zări pe Jim Cor-coran, ofițer-șef la securitatea aeroportului și vechi prieten de-al său.
- S-a întâmplat ceva, Jim? Mi s-a părut că mă cauți.
- Scuză-mă. Mă gândeam la altceva. Pleci din nou?
- Bruxelles.
- Drum bun.
- Mulțumesc.
Tweed porni mai departe cu pașaportul în mână. Corcoran părea deosebit de neliniștit. După trei sferturi de oră, Tweed se afla în avion pe locul său. Butler ședea cu două rânduri mai în spate.
Când avionul decolà și începu să ia înălțime, Tweed se lăsă pe spate și începu să se gândească. Îi plăcea să călătorească singur: nimic nu-i întrerupea șirul gândurilor. Refuză răcoritoarele, concentrându-se asupra evenimentelor a căror evoluție se contura precis în mintea sa.
Ultimul lucru, pe care-l făcuse înainte de a pleca de la Park Cres-cent, fusese să ia legătura cu o persoană influentă de la Secția Specială. Îi dăduse instrucțiuni speciale referitoare la supravegherea zonei Moor's Landing. Le atrăsese atenția că nu trebuie să se apropie prea mult de acel loc. Cel puțin, până la semnalul său.
Vulcan. Gândurile i se întoarseră către o altă țintă. Philip Cardon fusese foarte sigur că necunoscutul Vulcan exista, că era englez și că părăsise cu mult timp în urmă Hong Kong-ul pentru a reveni în Anglia.
Vulcan - o figură cheie în elaborarea pregătirilor pentru Operațiunea Long Reach. Cine putea fi Vulcan? Pentru că Tweed era convins că-l întâlnise deja.
Călăul. Asasinul lui Hilary Vane, americanca ce fusese ucisă la aeroportul din Londra când sosise cu Cord Dillon. Treaba fusese făcută de o femeie. Otrăvire cu cianură. Paula o văzuse ciocnindu-se de Hilary chiar înainte ca victima să moară într-un chip atât de brutal. O femeie cu o pălărie cu borul mare care-i ascundea fața.
Apoi mai era șoferul de taxi găsit mort în propria sa mașină în Marolles. După ce taxiul fusese la Liège, unde femeia, folosindu-l, îl călcase - omorându-l - pe Andover.
Paula putea să jure că era o femeie. Era o idee nouă și ucigătoare - o femeie care era asasin de profesie.
Stealth. Tweed începu să se gândească la toate implicațiile și adormi rapid.
Latitudine 35,5o N. Longitudine 21,5o W. Mao III și nava soră, Yenan, navigau cu treizeci de noduri la peste nouă sute de mile vest de strâmtoarea Gibraltar.
Marea era calmă, iar uleiul și aburi deși de ceață se formau deasupra apei. Căpitanul Welensky se simțea relaxat - era singur pe punte. Kim coborâse să verifice ceva. Când se uită pe ecranul radar și se pregăti să dea un ordin, Kim apăru deodată pășind încet în pantofii săi căptușiți. îlprinse pe Welensky de braț într-o strânsoare de fier și-l scutură.
- E un vas mic de pescuit...
- Știu. Mort dinainte...
- Mort. Zdrobește-l! Acum!
- Voiam să schimb cursul ca să-l evit...
- Am spus, distruge-l! Tocmai m-am întors din sala radio. Vasul acela începe să transmită SOS-uri...
- E o crimă cu sânge rece.
Welensky își regretă izbucnirea îndată ce pronunțase cuvintele. Kim îl strânse și mai tare.
- încep să cred că eficiența ta scade, căpitane. E nevoie să dau ordinul eu însumi? mormăi el.
Welensky se temea. Vocea lui Kim nu trăda nici un semn de neliniște. Dar el era pe deplin capabil să bage cuțitul în Welensky, să-i târască corpul și să-l azvârle peste bord. Welensky transmise ordinul.
Era un vas mic care înainta pe același traseu. Welensky privi radarul. Abia simți zguduitura când Mao III tăie exact în două vasul de pescuit. Kim, cu ochelarii cu infraroșii pe nas, se duse primul la babord.
Văzu doi oameni zbătându-se în apă. Unul își ridicase brațele, ca și când ar fi implorat disperat milă, apoi brațele dispărură odată cu capul sub valuri. Celălalt pescar se înecase deja. Prova vasului de pescuit se scufundase. Urmări alunecarea pupei sub valuri. Nu mai plutea nimic pe suprafața mării înghețate. Nici un supraviețuitor. Se întoarse și rămase în picioare lângă Welensky.
- Cred că ai nevoie de o lecție de navigație, căpitane. Dacă un vas trimite semnale SOS repetate, sunt șanse ca alte nave să-l detecteze, să-și schimbe cursul și să se grăbească într-acolo. Obiectivul acestei călătorii este să evităm orice risc... Ai prins sensul micii mele prelegeri, căpitane?
- E destul de clară, răspunse Welensky privind drept înainte.
- Bine. Suntem într-o cursă. Avem de respectat un program. Acum ne vom îndrepta la vest de insulele britanice și de Irlanda. Apoi vom întoarce spre sud între insulele Shetland și Norvegia și vom coborî pe coasta de vest a Danemarcei. Ca să fiu mai exact, în Jutland.
- Am studiat geografia la școală, remarcă Welensky.
Kim nu răspunse, dar de-acum Welensky știa că-i lipsește simțul umorului.
Tweed îi ceruse Monicăi să lase un mesaj la sediul lui Benoit, în care să menționeze numărul zborului. Nu se aștepta ca șeful poliției să-l întâmpine, dar când păși pe aeroportul Zaventem, Benoit îi răsări înainte zâmbind în timp ce-i strângea mâna.
- Ne așteaptă o mașină neînmatriculată. Unde mergem? La Hilton?
- Ca de obicei.
Butler rămăsese în spate. Porni și el spre hotel într-un taxi. Blocat într-o ambuscadă rutieră, Benoit se întoarse spre Tweed.
- Mă tem că se îngroașă gluma cu afacerea asta. Cât timp ai fost plecat, au mai avut loc două crime.
- Cine? întrebă Tweed calm, mascându-și nerăbdarea.
- Un bărbat pe nume Joseph Mordaunt, care înțeleg că e o cunoștință de-a lui Newman.
- L-am întâlnit în trecere lângă Lymington, pe coasta de sud. N-aș fi crezut că era important.
- Suficient de important pentru cel care l-a ucis, comentă Benoit. Prin injectare cu cianură...
- Același procedeu ca în cazul șoferului din Marolles, își aminti Tweed. Cineva are un instrument... Și a doua crimă?
- Corpul Luciei Delvaux a fost scos din fluviul Meuse. Ucisă mai întâi prin aceeași injectare cu cianură. Delvaux e un om distrus atât moral, cât și fizic.
- După cum spuneai, se îngroașă gluma. Bietul Gaston, mormăi Tweed. Apa, spuse el. întotdeauna un element din apropiere este apa.
- Explică-mi, te rog, sugeră Benoit pornind din nou mașina.
- Irene, fiica lui Gerald Andover - corpul ei a fost pescuit din apă, lângă Lymington. Ucisă, de asemenea, prin injectare cu cianură. „Și Moor's Landing e plasat pe țărmul fluviului Beaulieu", gândi el pentru sine. Apa, repetă el. Corpul Luciei a fost găsit în fluviul Meuse.
- Crezi că apa are vreo semnificație?
- Poate doar o coincidență.
Tweed însă nu mai credea ceea ce spusese. O navă Stealth opera pe apă. Dar ăsta era un lucru pe care n-avea intenția să-l comunice tuturor.
- Ne-am îndreptat atenția și în altă direcție, îl informă Benoit. Doctorul Hyde. Am aflat că ar fi locuit într-o bombă numită Hermitage, aici la Bruxelles. Apoi am trimis o echipă la Liège. Unul dintre oamenii mei au arătat poza lui Hyde unei proprietărese din acel oraș și l-a recunoscut. L-am pierdut de vreo oră. I-a spus că pleacă la Bruxelles.
- Ceea ce înseamnă că Bruxelles este ultima destinație spre care s-ar îndrepta. Dar informația este valoroasă. Iți mulțumesc pentru eforturi.
- Aș putea lua legătura la Anvers, propuse Benoit.
- Nu te deranja. Cred că Hyde a părăsit Belgia. Poate pentru Olanda sau Germania.
Mergeau acum pe un drum lăturalnic care ducea spre Hilton, paralel cu bulevardul Waterloo.
Tweed era preocupat de cele aflate despre Hyde. Simțea că-i vor da de urmă.
Plin de tact, Benoit nu-l însoți pe Tweed la Hilton. Mai devreme căutase pe lista celor ce locuiau la hotel urma vreunui suspect. Dar încercarea nu avusese nici un rezultat: prea mulți oameni și nici un nume familiar. Și nici nu prea era agreat de director.
Tweed își găsi camera, pentru care plătise în avans pentru câteva zile, încă disponibilă. Mai lăsă niște bani recepționerului în semn de mulțumire. Când ieși din lift la etajul al douăzecilea, se întâlni cu Marler, care tocmai părăsea camera lui Newman.
- Te-ai întors în orașul crimei, îl întâmpină Marler cu umorul său negru.
- Știu. Unde sunt ceilalți?
- în camera lui Newman. Vrei să vezi pe cineva anume?
- Pe toți. Urgent...
Două minute mai târziu, Paula îi despacheta geanta în timp ce Newman se așeză pe sofa lângă Pete Nield. Marler își luă poziția obișnuită, sprijinit de perete, și-și aprinse o țigară. Tweed le vorbi repede, plim-bându-se prin cameră cu mâinile la spate.
- Plecăm mâine cât mai devreme cu putință. O să apară și Butler. I-am lăsat la recepție o notă cu numărul camerei și rugămintea de a veni imediat aici.
Abia termină de vorbit când cineva bătu la ușă. Newman băgă mâna în buzunar și apucă mânerul pistolului, deschise ușa și intră Butler.
- Am mobilizat o echipă de forță, remarcă Newman în timp ce încuia ușa.
- Da, confirmă Tweed. Și Philip Cardon s-ar putea să ni se alăture mai târziu.
- Dar de ce aduni pe toți acești oameni? întrebă Paula punând un teanc de cămăși într-un sertar. De obicei, lucrezi cu un personal cât mai restrâns, tocmai pentru a nu fi observat...
- Adevărat. Dar situația devine mult prea periculoasă. N-avem idee câți gangsteri asasini are Wand la dispoziție. Mă tem că sunt prea mulți pentru a ne lăsa să dormim liniștiți. Sunt sigur că va trebui să apelăm la toate resursele pentru a face față diabolicului doctor Wand.
- Călătoria la Londra a fost reușită? îl întrebă Paula.
- Așa cred...
Tweed le povesti pe scurt cu cine se întâlnise, ce aflase și ce planuri concepuse, pentru care solicitase cooperarea anumitor oameni importanți.
- A fost o adevărată cursă, conchise Marler.
- Cam așa. O chestiune importantă de care trebuie să ne ocupăm imediat. Armele pe care ni le-a dat Benoit. Marler, am nevoie de trusa pe care o porți cu tine de colo până colo cu Armalite... După ce Marler ieși din cameră, Tweed continuă: Toate aceste arme trebuie strânse în geantă și le voi înapoia lui Benoit. Securitatea aeroportului...
Marler se întoarse și când toate armele fură băgate înăuntru, Tweed trase fermoarul.
- Mă întorc într-un minut. Benoit, care m-a întâmpinat la aeroport, mi-a spus că mă așteaptă în mașină vreo jumătate de oră, în caz că aș vrea să-l consult.
Newman se uită de jur împrejur prin cameră. După ce Tweed ieșise, Paula terminase cu despachetatul și privea afară pe geam: o burniță cenușie acoperea treptat orașul.
- Am face mai bine să ne adunăm puterile, el se află deja în priză... Pășind în umezeala de afară, Tweed văzu un portar nou lângă mașina lui Benoit întrebându-l cine e. Benoit, fără să-l privească îi arătase legitimația. Portarul se retrase în grabă. Benoit se aplecă, deschise ușa din dreapta și Tweed se așeză lângă el.
Inmânându-i geanta cu armele, Tweed îi mulțumi. Apoi scoase o fotografie.
- Iți spune ceva locul ăsta de pe hartă însemnat cu o cruce?
- Ce ciudat să-mi arăți tocmai asta. Am discutat recent cu unul dintre oficialii orașului Gent. E o nouă construcție de locuințe. Au fost ocupate doar cu vreo șase luni în urmă. Vieux-Fontaine. Nici măcar nu are indicator rutier.
- Cine locuiește acolo?
- Se pare că nimeni nu știe. Se zvonește că-și spun funcționari, dar, de fapt, sunt ofițeri superiori de securitate care îi păzesc pe înalții comisari de la EC. Știu asta din întâmplare. Și atâta timp cât n-au comis nici un act criminal cunoscut, nu deranjează pe nimeni.
3o8
- Pot fi la fel de bine sabotori și spioni introduși în țară. Te rog, lasă-i în pace până îți dau eu un semn. La timpul cuvenit, fă un raid prin zonă.
- De obicei, știi ce faci, îl opri Benoit. Am să mă întorc acum la sediu. Organizez o echipă operativă să fie pregătită când mă vei contacta.
- Mâine plec din Bruxelles. Iți mulțumesc pentru tot ajutorul pe care mi l-ai dat - mai ales pentru armada de elicoptere care a aterizat la Liège.
- O nimica toată. Benoit îl strânse pe Tweed de braț. Acum, te rog să ai grijă de tine. Am senzația că s-ar putea să te plimbi printr-o zonă extrem de periculoasă.
- Hamburg.
- Nu pot să-l interoghez pe doctorul Wand, dar am trimis oameni care să-i supravegheze avionul de la Zaventem. Ofițerul de securitate le-a spus că pilotul le-a înaintat planul de zbor. Spre Hamburg. Târziu, în această după-amiază, Wand a plecat împreună cu un luxemburghez pe nume Starmberg. E o zonă extrem de periculoasă, repetă Benoit.
35
Zborul pentru Hamburg, la bordul Liniilor Aeriene Hamburg, era programat la ora unsprezece și un sfert. Mergând alături de Tweed, Paula, intrigată, îl întrebă:
- De ce Hamburg?
- Pentru a-l vedea pe Hugo Westendorf, cândva Omul de Fier al Germaniei, care s-a retras acum trei luni fără să anunțe dinainte. A fost ministru de interne.
- Retras? Brusc? Doar nu crezi...
- Că se repetă povestea cu Andover și Delvaux? Da, exact asta cred, spuse Tweed încruntat. Urmează să întâlnim alt bărbat distrus. Mă tem că încântătorul doctor Wand are mulți pe listă.
Se îndreptau spre avionul care aștepta pe pistă. Newman, urmat de Nield și de Butler, îi ajunse din urmă. Scara era lăsată. Newman se holbă cu neîncredere:
- Ce sunt chestiile alea ieșite în afară?
- Elice, după cum bine știi, îi răspunse Tweed.
- Un avion cu elice. Nu mor după ele. Le prefer pe cele cu reacție.
- Avioanele cu o singură elice ne-au adus victoria în bătălia pentru cucerirea Angliei, îi reaminti Tweed ascunzându-și un zâmbet. Ne va duce unde trebuie.
- Și când va ajunge acest obiect la Hamburg? întrebă Newman pe un ton iritat.
- în o mie trei sute de ore. Sunt sigur că va fi prompt.
- Sună de parcă ar trece prin Paris...
Paula se așeză lângă Tweed, care avea loc la fereastră. Abia aruncă o privire în jur și îl înghionti pe Tweed. Nu își putea crede ochilor.
- Ia te uită cine urcă la bord. Nu pricep ce se întâmplă. Am fost urmăriți? De unde au aflat că suntem în acest avion?
- Prea multe întrebări, răspunse Tweed privind afară pe geam.
Comandantul de brigadă Burgoyne, ducând o servietă scumpă, trecea pe culoarul dintre locuri. Nu privea nici în dreapta, nici în stânga, urmându-l pe însoțitorul de bord și dându-i ordine.
- Vrem patru locuri chiar în spatele avionului...
Lee Holmes îl urma la un pas în spate, cu mersul ei liniștit. Se opri lângă Paula și se aplecă deasupra ei ca să-i vorbească lui Tweed:
- Ce coincidență extraordinară. Mi-a plăcut ieșirea la Copenhagen Tavern.
- A fost plăcerea mea. Tweed se uita încă pe geam.
- Unde stați în Hamburg? insistă, dându-și părul blond peste gulerul hainei.
- La hotelul Four Seasons, spuse el brusc.
- Poate ne vedem... Plecă. Helen, care o împinse din spate cu geanta, se îndreptă și ea fără un cuvânt spre locul din spate. Willie apăru ultimul. Aborda un zâmbet luminos când ajunse în dreptul Paulei.
- M-am simțit grozav în compania ta. De departe cea mai grozavă companie pe care am avut-o la Bruxelles. Ceilalți mi s-au părut de-a dreptul de mâna a doua. Cu prima ocazie, mi-ar plăcea să repet experiența. Oh, dar trebuie să ridic ancora. Până data viitoare...
Avionul avea 36 de locuri pentru pasageri. Când se închiseră ușile, locurile erau doar pe jumătate ocupate. Paula privi în urmă. Cvartetul Burgoyne stătea în spate, destul de departe ca să nu poată fi auziți. Newman își ascunsese fața după un ziar; Paula bănuia că el nu privise spre cei patru când trecuseră pe lângă el. Butler și Nield ședeau departe unul de altul, pe locuri separate. Elicele porniră să se învârtească, mai întâi sacadat, apoi din ce în ce mai repede, stârnind o adevărată furtună. Aparatul se mișcă ușor înainte, acceleră și apoi decola.
Paula așteptă până ce pilotul anunță, întâi în germană și după aceea în engleză, că zburau la altitudinea maximă de șapte mii de metri, cu o viiteză de 500 km/h, și privi spre Newman care făcu un gest de dezgust. Vibrațiile erau mai mari ca în avionul cu reacție.
- Nu prea pari încântat văzându-i la bord, îi spuse lui Tweed.
- Asta e impresia pe care am vrut s-o creez, replică el enigmatic. „Cvartetul Burgoyne", Paulei chiar îi plăcea expresia. „Sună ca o formație de jazz", chicoti ea.
Chipul lui Tweed nu exprima nimic. Era sigur că Vulcan se afla la bord. Dar cine era? Nemaivorbind despre femeia care era asasin de profesie. Și cine era ea?
Continuă să se uite pe geam. în prima parte a zborului trecuseră, probabil, peste Arctic. Mase îngrămădite de nori albi străluceau în lumina soarelui. Ici și colo câte un vârf de nor ascuțit semăna cu un aisberg masiv. Pe măsură ce se apropiau de Hamburg, vremea se limpezea. Tweed privi în jos cu interes la mozaicul de verde și maro al fermelor cu spații întinse și netede. Trecură pe deasupra unui lac albastru și peste pâlcuri dese de păduri verzi. De la această altitudine joasă, avea o imagine mult mai bună. Avionul începu coborârea...
- De ce i-ai spus unde stăm? întrebă Paula. Te interesează distracțiile, ieșirile - parcă așa a spus, nu? - cu ea? îl tachina în continuare.
- Oricum ne-ar fi putut urmări dintr-un taxi.
- Cred că vrei să-i ții sub observație, încercă Paula.
- Vreau să coborâm întâi din avionul ăsta, îi răspunse.
Tweed era întotdeauna încântat să viziteze Hamburg-ul. Avea reputația de a fi cel mai „englezesc" dintre toate orașele germane. Nu că ar fi semănat în vreun fel cu Londra. Descrierea se referea la atitudinea prietenească a locuitorilor.
- Avionul ăla a zburat ca o mașină de cusut ruginită, remarcă Newman. Și vibra la fel.
Călătorea împreună cu Tweed și cu Paula într-un taxi pe care îl luaseră de la aeroport. Vehiculul se încurcase într-un blocaj rutier, în josul unui bulevard pe trei benzi. Aerul era proaspăt, atmosfera rurală.
- Ne-a adus aici, îi reaminti Tweed. Și încă într-o companie interesantă!
- Lee aproape că s-a certat cu însoțitorul de bord după decolare. Și-a pus o țigară în portțigaretul ăla mare al ei, acesta i-a spus că nu se fumează în avion, iar ea a ripostat că nici n-avea de gând să-și aprindă țigara. Dar cum naiba au ajuns în același avion?
- Cred că știu cum, spuse Tweed. Dar să nu mă întrebați…. Vreau să fiu sigur.
- Dar e incredibil, insistă Paula. Tu ne-ai adus biletele. Imediat ce am sosit, am urcat în acel micuț autobuz caraghios care ne-a lăsat chiar lângă avion. Cum ar fi putut să ne urmărească? Poate e o coincidență.
- Să nu crezi în ele, o sfătui Tweed.
Newman privi în spate prin oglinda retrovizoare. Butler și Nield luaseră taxiuri separate. Marler le spusese, înainte de a pleca de la Hilton, că va închiria o mașină. Iată un om, căruia întotdeauna i-au plăcut mijloacele independente de transport.
Ajunseră la intrarea somptuoasă a hotelului Vier Jahreszeiten -Four Seasons - și portarii în uniformă apărură îndată să le ia bagajele. Tweed se grăbi să urce scările largi spre interiorul luxos. Monica le rezervase camere, iar recepționerul îl informă pe Tweed că instalarea lor era pregătită. După ce se înregistrară, îi arătă Paulei numerele camerelor, apoi se îndreptă spre portarul care-i fusese de mare ajutor cu prilejul ultimei sale vizite la Hamburg. îlzări într-un colț, lângă lift.
- Vreau să-mi vizitez un prieten care locuiește lângă Blankenese -Hugo Westendorf. Poți să-mi dai adresa exactă și numărul de telefon?
- Castelul Tannenberg, răspunse prompt portarul. Dar e mai aproape decât Blankenese. Castelul este în districtul Nienstedten. E înainte de Blankenese. Iată și numărul de telefon. Am să vă desenez o mică hartă, ca să reperați castelul. Pe hărțile tipărite, e mai dificil...
Tweed avea vechea sa cameră care semăna mai mult cu un apartament. Camera 311 avea un hol ale cărui ferestre dădeau spre lacul Binnen Alster. Lăsă un bacșiș portarului, iar după ce rămase singur, se așeză și formă un număr. Atmosfera stranie începu chiar cu telefonul său. încercă mai întâi să vorbească în engleză:
- Mă numesc Tweed. îlcunosc pe domnul Westendorf. Tocmai am sosit din Anglia și aș dori să-i vorbesc.
- înțeleg, răspunse vocea unui bărbat de la celălalt capăt al firului. Ar fi bine dacă ați putea aștepta un moment...
Tweed așteptă. Era majordomul? Vocea părea oficială, dar nu semăna cu cea a unui servitor. Tweed înțelese că probabil linia era supravegheată - așa cum fusese la Andover și mai târziu la Delvaux. Insă Tweed ajunsese în faza în care voia să-și irite adversarul. Vocea reveni:
- Domnul Westendorf va fi încântat să vă vadă în această seară. Dacă ați putea sosi la ora optsprezece. Pot să vă întreb unde stați?
- La hotelul Four Seasons, camera 311.
- Mulțumesc, domnule, vă vom aștepta la ora optsprezece. Tweed închise tulburat telefonul. Nimic nu se petrecuse conform așteptărilor lui. Presupuse că, dacă cineva avea să-i răspundă în cele din urmă la telefon, acela trebuia să fie Westendorf. își închipuise că germanul trăia de unul singur la castel - soția îi murise în urmă cu câțiva ani. Westendorf avea un fiu de șaptesprezece ani. Tweed se gândise că s-ar putea să fi fost răpit. Ceva ciudat îl determinase pe german să renunțe la întreaga sa carieră. Ce se întâmpla în Germania? Tweed simțea că retrăiește același coșmar ca în cazul lui Andover și Delvaux. Povestea se repeta acum la Hamburg. Cineva ciocăni la ușă. Era Paula.
- Ce cameră frumoasă, se entuziasma ea intrând. Și ce vedere minunată ai de la geam.
- Cred că au instalat fântâna aceea arteziană din mijlocul lacului după ultima mea vizită aici. Sau poate am uitat-o eu.
- Și, dacă te cunosc bine, ai uitat că este timpul să coborâm ca să luăm prânzul.
- Da, dar ceva rapid. Nu mă simt în stare de o masă de gală. Știu. Barul...
Când ieșiră pe hol, se ciocniră de Newman care tocmai se pregătea să bată la ușă. Paula era încântată de liniștea din hol. O cameristă le dădu binețe când intrară în lift. Barul dădea într-un hol spațios în care te puteai odihni confortabil. Mic și mobilat cu banchete din piele, barul era gol, cu excepția barmanului care veni spre ei.
- Eu aș vrea niște sandviciuri cu șuncă, dacă vă convine și vouă, sugeră Tweed.
- Și de băut, domnule?
- O sticlă de șampanie, hotărî Newman.
- Pentru mine, apă minerală, comandă Tweed.
După ce plecă barmanul, le povesti și celorlalți despre convorbirea pe care o avusese cu castelul Tannenberg. Tocmai terminase de vorbit, când Marler băgă capul în bar aruncând o privire. Făcu un semn discret ridicând degetul gros și dispăru.
- Asta înseamnă că are o mașină, spuse Newman.
- Vom merge acolo după ce se întunecă, reflectă Tweed cu voce tare. Accentul pus de tipul ăla pe ora optsprezece pare ciudat.
- Vom afla când vom ajunge acolo, îl asigură Newman.
La ora șaptesprezece și un sfert, Tweed, îmbrăcat într-un palton gros, cu gulerul ridicat, se plimba prin fața hotelului împreună cu Paula. Și ea avea haina încheiată până la gât. Noaptea era senină, dar temperatura scăzuse sub zero grade. Era prima zi de decembrie.
Newman, în picioare, fuma o țigară, când un uriaș Mercedes negru trase lângă bordură. Paula se uita la dimensiunile mașinii, dar Marler îi strigă din spatele volanului, pe fereastra deschisă.
- Nu mai stați acolo, o să înghețați. Urcați...
Când lăsară în urmă suburbiile Hamburg-ului și intrară într-o zonă cu vile impresionante cu două nivele și cu terenuri largi în spatele porților înalte, Tweed îl întrebă, în sfârșit, pe Marler:
- De unde Dumnezeu ai pus mâna pe palatul ăsta mobil? Și cum?
- Oh, rosti Marler tărăgănat. Am spus că trebuie să conduc un grup oficial în vizită la un ministru. La urma urmei, cândva a fost ministru, nu? Îi aruncă o privire lui Tweed prin oglinda retrovizoare. Caleașca asta te costă o bombă. Și, după harta pe care mi-ai dat-o, aproape am ajuns.
Paula, lăfăindu-se pe bancheta din spate a mașinii, în căldura dată de calorifere, privea vilele solide la lumina farurilor. Era o zonă foarte luxoasă.
Marler se opri brusc, ca o vulpe care simte pericolul. Mersese cu viteză redusă în ultimele cinci minute, examinând atent plăcuțele cu nume lucrate cu grijă de pe porțile înalte și luminate de felinare. Toate porțile erau închise, mai puțin una. Castelul Tannenberg. Tweed îi simți neliniștea.
- S-a întâmplat ceva?
- Cred că ar trebui să vă duceți înarmați.
Deschise trusa de pe locul de alături și scoase un Browning 32 pe care i-l dădu Paulei, cu încărcătorul de schimb. Pentru Newman avea o armă cu centură de șold, un Smith 38, special, cu rezervă de muniție, înainte de a-i răspunde lui Tweed, așteaptă până își prinse Newman cingătoarea și-și puse în ordine haina și jacheta. Paula, după ce-și verifică pistolul, îl băgă în geanta de pe umăr.
- Ceva nu e în regulă, spuse Marler. Uită-te pe geam. Porțile sunt larg deschise și cam la cinci iarzi dincolo de poartă se întinde un lanț de sârmă ghimpată de-a curmezișul drumului.
- Dar de unde ai luat armele? îl întrebă Tweed.
Era supărat: nu aveau permis de portarma în Germania. Pe de altă parte, Benoit îl avertizase despre o zonă „de pericol maxim".
- Azi după-masă, în timp ce voi vă odihneați, eu am fost puțin ocupat, spuse Marler ironic. Am vizitat un amic, un neamț, care se ocupă cu arme, pe o barjă de lângă chei. Mi-a spus că afacerile s-au dus de râpă de când cu dărâmarea zidului Berlin-ului. Am luat toate astea pe nimica toată, plus câte un Walther pentru Butler și Nield. Și o Armalite pentru mine. Totul e să cunoști oamenii potriviți.
- Sau pe cei nepotriviți, i-o întoarse Tweed. Am să mă duc acolo. Bob, Paula puteți să mă urmați de la distanță. Nu vreau să-l speriem pe Westendorf.
- Eu am să găsesc un loc de parcare, hotărî Marler.
Tweed porni încet pe drumul acoperit cu pietriș. Pașii săi nu făceau nici un zgomot. Trecu peste lanțul de sârmă ghimpată, care ar fi rupt în bucăți cauciucurile unei mașini, oprind-o într-o secundă. Era prea multă liniște.
La distanță se vedea vila veche din piatră, cu două etaje. Erau lumini la geamurile de la parter, în spatele draperiilor trase. Pe aceeași parte a drumului, tufe înalte și dese de rododendron acopereau pământul. Se gândi că liniștea apăsătoare se datora faptului că germanul locuia singur în vilă. Ca și Andover. Ca și Delvaux...
Þeava unei arme i se înfipse în ceafă. în aceeași clipă, o mână i se așeză pe umăr și o voce mormăi în engleză:
- O singură mișcare greșită și-ți zbor creierii.
a Four Seasons, Pete Nield, îmbrăcat elegant, ca de obicei, intră în holul larg, îndreptându-se spre recepție. O femeie foarte atrăgătoare, cu o coamă blondă și purtând o rochie neagră perfect mulată, ședea pe canapea. își așezase picioarele superbe unul peste altul. Rochia era despicată într-o parte. Era Lee Holmes.
Nield se opri lângă o măsuță cu ziare și reviste germane. Părea să caute ceva de citit. Lee îl strigă cu vocea ei voalată.
- Te cunosc? Nu cumva ai fost și la hotelul Hilton din Bruxelles? Ba da.
Bătu cu palma pe locul de lângă ea.
- Vino și stai cu mine, te rog. Mă plictisesc. Am o disperată nevoie de un bărbat amuzant. Pari să fi exact genul.
- Credeam că voi vedea bărbați stând la coadă ca să te distreze. Nield își răsuci mustața cochetă și se așeză alături. Desigur, îmi amintesc că te-am văzut, dar erai totdeauna însoțită de câte un bărbat. Numai tipi cu înfățișare severă. Ghinionul meu, mi-am spus.
- Ești galant, oftă ea înălțându-și bustul. O raritate în zilele noastre. Brațul gol îi atinse mâneca. Lee își scoase din poșetă portțigaretul împodobit cu bijuterii în care introduse o țigară. Nield își aprinse bricheta. Ea scutură din cap și-i zâmbi tandru:
- Mă las de fumat. Asta e testarea voinței. De-a dreptul prostesc, nu? Nield zâmbi. Îi cunoștea tactica, dar voia s-o lase să creadă că nu știe
nimic despre ea.
- De ce ești așa de plictisită, o întrebă el. Te-am văzut cu un militar care părea foarte distins.
- Comandantul de brigadă Burgoyne. E distins în felul lui. Acum tratează niște afaceri oficiale complăcându-se în una dintre investigațiile sale. Mă consideră ca pe o piesă de mobilier. Singura compensație este că sunt bine plătită. Zâmbi din nou.
- Mulțumim cerului pentru un pic de milă. Ce vrei să bei?
- Șampanie. Să sărbătorim începutul prieteniei noastre.
Tweed îngheță, dar rămase nemișcat. Simțea în ceafă țeava pistolului rece ca gheața. Mâna mare de pe umărul său îl strângea cu putere. Apoi auzi o voce:
- Pistolul ăsta e exact pe șira spinării tale. Aruncă arma sau rămâi paralizat pentru totdeauna. Asta în cel mai bun caz, conchise Newman.
Tweed auzi un zgomot scurt; strânsoarea slăbi. Apoi mult mai jos, auzi arma căzând pe zgură. Se întoarse încet. Prima voce îi sunase familiar, deci nu fu surprins să-l descopere pe inspectorul-șef Otto Kuhlmann de la secția de criminalistică a poliției din Wiesbaden.
- Un cald și prietenos bun venit în Germania, Otto, spuse el cu blândețe. Ce dracu' faci aici?
Newman își băgă arma în teacă, iar Kuhlmann se aplecă să-și recupereze revolverul. Când se ridică, îl privi pe Newman. Șeful poliției germane era scund, dar avea umerii foarte largi. Îi amintea lui Newman de filmele vechi în care juca Edward G. Robinson. Avea aceeași gură mare, chip dur, păr scurt și sprâncene negre. Aceiași ochi ageri și aceeași energie. Șeful poliției germane era o adevărată centrală electrică și, în același timp, vechi amic al lui Tweed.
- Scuzele mele, începu Kuhlmann, dar am primit un telefon de la un bărbat care spunea că e Tweed. A vorbit cu unul dintre ofițerii mei. Dar puteam fi sigur că ești tu? în întuneric, erai doar o umbră. Nu prea ne bazăm pe șansă.
- Nici eu, îi spuse Newman. Ca și tine, am văzut doar o umbră cu un pistol. Așa că nu-mi cer scuze.
- Ai permis pentru arma aceea? întrebă Kuhlmann blând.
- Nu are, răspunse repede Tweed. Dar, dacă n-am greșit în previziunile mele în legătură cu drama pe care a trăit-o Hugo Westendorf,
protecția era necesară.
- Te iert, Newman. Kuhlmann se întoarse spre Tweed. Să vedem ce se întâmplă în interiorul Castelului Tannenberg înainte de a îngheța aici afară.
Tweed își adună toate forțele pentru prima întâlnire cu Westendorf. Și-l amintea bine de pe vremea când era ministru și vizitase Anglia, incognito, pentru a participa la o întrunire INCOMSIN - Comitetul Internațional de Planificare Strategică.
Germanul era înalt cam de 1,90 metri, suplu, cu o față osoasă, puternică și o frunte înaltă. Mintea îi era ca argintul viu, era curtenitor și avea o energie fenomenală. Tweed se temea de ceea ce avea să vadă.
Kuhlmann apăsă pe soneria de lângă masiva ușă închisă. Sună de patru ori la rând, apoi, după o pauză, încă o dată. Ușa se deschise câțiva inci și primul lucru pe care îl văzu Tweed fu țeava unui Hekler & Koch, o pușcă mitralieră de 9 mm. Omul care o ținea apăru la vedere, era un detectiv îmbrăcat în civil, cu fața ca o mască. Era oare cel care răspunsese la telefon?
Intrară: mai întâi, Kuhlmann ducând-o de umeri pe Paula, apoi ceilalți doi. Tweed trăi atunci cel mai puternic șoc din existența sa.
- Nu ar trebui să vorbim, spuse Tweed repede. Locul acesta este probabil supravegheat.
- A fost, replică Kuhlmann. Am distrus chiar eu fiecare microfon. Cel pe care Tweed îl privea era chiar Hugo Westendorf. Neamțul
traversase holul larg, cu un pas vioi, și veni să-i strângă mâna. Mergea drept, iar mâna îi era puternică. Nu erau semne de încordare pe fața sa și își întâmpină musafirii cu un zâmbet cald.
- Bun venit la Castelul Tannenberg, prietene. îmi pare așa bine să te văd.
- Iar eu care am crezut că cineva - poate fiul tău, Franz - a fost răpit.
- Dar a fost. Acum trei luni. Motiv pentru care m-am retras. A fost cerința celor care l-au răpit. Am îndeplinit-o imediat.
36
Ședeau într-o bibliotecă confortabilă, pe care le-o recomandase Westendorf, spunându-le că e un loc bun pentru o discuție. Gazda lor rămase în picioare în fața focului aprins în imensul șemineu de piatră. Pereții erau acoperiți cu rafturi până în tavan, și Tweed era sigur că toate cărțile fuseseră citite. Era surprins de situație și își formulă cu grijă întrebarea:
- Din câte știi, Franz e bine?
- Vrei să spui, interveni Kuhlmann, dacă a primit și el o mână sau un braț ca Andover și Delvaux? Răspunsul e nu. Westendorf mi-a comunicat îndată că Franz a fost răpit. Și am acționat în mare secret. Presa habar nu are de ce s-a întâmplat.
- Cum ai acționat? întrebă Tweed.
- Am pus în mișcare cea mai mare rețea care a existat vreodată în Republica Federală. Apoi în întreaga Germanie. Totul în secret. Am contactat informatori din lumea interlopă și au început cercetările. Ca și mulți alți cetățeni respectabili, și cei de care am vorbit detestă refugiații străini. Cu unii dintre ei se află în concurență pentru diferite afaceri necurate.
- Obiectivul era să-l găsiți cu orice preț pe Franz?
- Doar parțial.
Westendorf fuse cel care explică:
- Auzisem de Andover și Delvaux, și de cutremurătoarele experiențe trăite de ei... am mers la Liège să-i întâlnesc. Principalul scop al lui Kuhlmann era să le lase răpitorilor fiului meu libertatea de mișcare. Doctorul care a făcut odioasele amputări are nevoie de liniște și pace
și mai presus de toate de securitate - ca să-și ducă la sfârșit diabolicul plan. Kuhlmann s-a asigurat că ei sunt mereu pe fugă. I-a pierdut de trei ori la diferență de câteva ore. Au continuat să fugă ca iepurii speriați.
- Dar care e situația în prezent?
Kuhlmann își aprinse o țigară și răspunse gesticulând cu ea ca și cu un baston:
- Franz Westendorf a fost eliberat acum câteva ore de la o fermă izolată de pe lângă Bremen. Cei trei care îl țineau ostatic au fost împușcați mortal. Am obținut permisiunea de la noul ministru de interne - un prieten de-al lui Westendorf - de a folosi echipa de elită antiteroristă.
- Asta elimină șansa identificării creierului acestei acțiuni, observă Tweed.
- Nici o șansă, mârâi Kuhlmann. Răpitorii erau niște țigani nenorociți din est. N-aveau habar cine-i coordonează. Subliniez că am abordat această tactică cu deplinul acord al lui Westendorf.
- A fost un șantaj. Vocea fostului ministru de interne se înăsprise în timp ce vorbea. Și Franz, care peste trei zile va împlini optsprezece ani, are aceeași părere.
- Ați dovedit mult curaj, remarcă Tweed. Dar ați demisionat din minister și ați renunțat și la INCOMSIN și la alte organizații.
- La sfatul lui Kuhlmann, răspunse Westendorf. Scopul era să-l derutăm pe omul din umbră care a pus la cale răpirea. La început deci, el crede că reacționez ca și Andover și Delvaux. în același timp, Kul-hmann îi hărțuiește pe răpitori, punându-i în mișcare, privindu-le mereu peste umăr.
- Și cum ați dat de urma lui Franz? întrebă Tweed.
- După cum cred că știi, răspunse Kuhlmann, din experiența ta timpurie ca cel mai tânăr director la Scotland Yard, la Omucideri, ai nevoie de puțin noroc. Dar trebuie să fii suficient de isteț ca să știi când îți surâde norocul. Un elev a identificat adevărata mașină folosită de răpitori, un Audi gri. Unul dintre prietenii săi a găsit mașina goală parcată în fața castelului, fără a ști că răpirea e în plină desfășurare. Elevul - ca să se distreze puțin - a lipit balonul galben al prietenului său pe geamul din spate al mașinii. Am descoperit acest fapt într-un raport de rutină. M-am gândit atunci că pe geamul mașinii ar mai exista vreun rest din balonul lipit, fapt care s-ar fi putut să treacă neobservat de răpitori. Am pândit imediat raportul.
- Și apoi? întrebă Tweed în timp ce Kuhlmann pufăia dințigară.
- Tot schimbând mașinile de mai multe ori, sunt sigur că imbecilii 'a au uitat de Audi. Azi-dimineață, o patrulă din Bremen, a găsit un di pe drum și a observat o fâșie de balon galben lipită pe geamul din ate. Era ceață. Mașina și-a continuat în scurt timp drumul către casa la fermă. Polițiștii au comunicat la sediul central din Bremen, prin radio, iar de acolo am fost anunțați noi, la Berliner . O echipă antiteroristă a zburat imediat spre Bremen...
- O țintă destul de îndepărtată, comentă Tweed.
- Dar nu foarte. Am telefonat la Bremen și cei de acolo mi-au spus ferma fusese închiriată în urmă cu trei luni printr-un mandat de plată la Luxemburg City. A fost de-ajuns pentru mine. Am ordonat ca
raidul să continue. Iar rezultatul îl știți.
- Te felicit, spuse Tweed.
Westendorf turnase în pahare vin alb pentru oaspeții săi. El se îndreptă spre Paula, care stătea lângă Newman, și-i puse cu blândețe mâna pe umăr.
- Toate astea cred că au fost epuizante pentru tine. Am auzit că-l însoțești aproape pretutindeni pe Tweed. Cum e vinul?
- Foarte reconfortant, răspunse ea recunoscătoare.
- Așadar, domnilor, am o sugestie. Ochii albaștri ai lui Westendorf erau vioi, atitudinea hotărâtă. Doresc să discut lucruri foarte importante cu Tweed. Despre următorul pas pe care îl vom face. Dar găsesc că e spațiu prea închis aici, de aceea permiteți-mi să vă invit pe iahtul meu Hohten V, armat în portul Blankenese pe Elba. Aș fi încântat și de compania dumneavoastră, îi spuse el Paulei. Femeile inteligente gândesc adesea din unghiuri de vedere ignorate de bărbați.
- Bună idee, acceptă Tweed. Dar am o curiozitate, Kuhlmann, de ce ai distrus toate microfoanele?
Kuhlmann își scoase țigara din gură.
- Am cochetat cu ideea de a le folosi pentru a pune la cale conversații pregătite. Insă Westendorf s-a opus.
- De ce? își întrebă Tweed amfitrionul. Westendorf făcu o mișcare șovăitoare cu mâna:
- Eram copleșit de oribila invadare a intimității. Și apoi, Kuhlmann a acceptat, dar din alte motive.
- Am decis, explică Kuhlmann, că din punct de vedere psihologic, era o altă mutare care ar fi putut crea confuzii omului din umbră. Cam ceea ce voi numiți o politică de momeli și amenințări. Momeala a fost retragerea lui Westendorf din toate posturile sale, la cererea individului care i-a telefonat după răpirea fiului. Și apoi, amenințarea a constat în distrugerea tuturor sistemelor de interceptare pe care le-am reperat.
- Te-ai uitat unde erau fabricate? întrebă Tweed.
- în Hong Kong.
Când urcară în Mercedes-ul negru al lui Westendorf, Paula descoperi că vremea se schimbase. Era un frig umed, stelele dispăruseră, iar deasupra pământului se deplasau ușor aburi de ceață. în vreme ce coborau drumul, văzu că lanțul de sârmă ghimpată fusese îndepărtat.
La cererea lui Tweed, opriră dincolo de intrare și el merse să schimbe câteva cuvinte cu Marler care stătea în spatele volanului de la Mercedes-ul 600. Un polițist în haine civile stătea sub un copac, înarmat cu un pistol mitralieră.
- Ne îndreptăm spre Blankenese. O să avem o discuție pe iahtul lui Westendorf, care se află ancorat în port, îi spuse Tweed.
- Am să vă urmăresc de la o distanță discretă. Nu te împotrivi, spuse Marler amabil. Am senzația că veți avea nevoie de un spate păzit...
Westendorf se afla la volan cu Tweed alături; în spate, Paula se lăfăia pe bancheta spațioasă între Newman și Kuhlmann. Depășiră mai multe vile. Ceața părea să se destrame. Ambele părți ale drumului - pe vreme bună - erau de basm.
- Intrăm acum în Blankenese, spuse Westendorf. Odinioară, era un mic sat pescăresc - dar acum pescuitul este interzis pentru că fluviul este poluat. Plătim un preț mare pentru plăcerile civilizației noastre moderne.
- O societate, comentă Kuhlmann, pentru care această masă de refugiați ce așteaptă la estul frontierelor noastre ar da orice.
- Acesta este unul dintre subiectele pe care vreau să le discutăm, remarcă Westendorf, după care se concentra asupra volanului.
Conducea încet, în josul unui povârniș, pe o șosea îngustă, acoperită cu bitum. Paula avu impresia că Blankenese era un orășel aruncat între dealuri. Privind afară pe geam, văzu, printre fuioarele de ceață, vile drepte înălțându-se cochet, la al căror etaj se ajungea pe scări vechi de piatră. în curând lăsară în urmă strada principală - pustie - și Westendorf îndreptă mașina în josul pantei. Blankenese era un labirint de străzi înguste, pavate, ce șerpuiau povârnindu-se la fiecare pas ca și drumurile de munte. Adesea, în locul acestor străzi înguste ca aleile, erau doar trepte de piatră care urcau la nesfârșit până le pierdeai din vedere. La lumina roșiatică a unei lămpi de stradă văzu numele unei astfel de străzi ciudate - Becker's Treppe. Apoi un alt nume, mult mai scurt - Strand-weg. Ajunseră lângă fluviu.
Când Westendorf opri mașina, Paula își simți nervii încordați. Ceața devenea tot mai deasă. în timp ce se lăsau învăluiți de aburii compacți, Paula auzi tânguirea îndepărtată a cornului de ceață. Se cutremură. Era ca în noaptea aceea când rămăsese la marginea portului Lymington -așteptând ca Harvey Boyd să revină la mal.
Urmărind de la distanță limuzina lui Westendorf, Marler începu să se îngrijoreze. Ca din pământ, un blestemat de Cadillac negru își făcu apariția. Erau doi bărbați în cabina din față a mașinii uriașe. Nu se îndoia că urmăreau limuzina.
Ajuns pe malul fluviului, Cadillac-ul întoarse la stânga, pe Strand-înaintând încet. Deodată, se opri, iar Marler frână brusc. Erau destul de departe. Cadillac-ul era doar o pată întunecată. Marler nu credea că-l văzuseră: erau prea preocupați cu supravegherea limuzinei. Ceața se risipi pentru un moment și el putu vedea cum se ridică la spatele mașinii o antenă automată radio. Raportau cuiva.
Marler așteptă. Ceața se lăsă din nou, blocând imaginea Cadillac-ului. Pipăi sub scaun după arma sa Armalite pe care o asamblase când aștepta în fața Castelului Tannenberg. închise în liniște mașina și, pășind ușor, se îndreptă spre locul unde se oprise Cadillac-ul. Dispăruse.
- îmi pare rău că e ceață, spuse Westendorf, conducându-i spre port. Previziunile meteo au fost eronate.
Ceața se ridică din nou și Paula văzu un mic bazin alungit, izolat de Elba printr-un perete ca un dig, ce se prelungea pe o distanță, apoi făcea un unghi drept și continua paralel cu fluviul calm. Portul era ticsit de iahturi. Multe dintre ele erau pregătite pentru iarnă, acoperite cu prelate albastre protectoare. Westendorf ocoli și o luă de-a lungul bazinului. Se uită în urmă și spuse:
- Holsten V este ancorat la zidul exterior. Nu mai era nici un loc când l-am adus aici în port.
Tweed era imediat în urma Paulei, iar Newman și Kuhlmann îi urmau. Westendorf îi luă mâna Paulei pentru a o ajuta să urce pasarela spre un iaht elegant, cu motor. Îi lumină drumul cu o lanternă mică de buzunar, deschise o ușă, coborî scările dintre două punți, apoi deschise altă ușă. Aprinse lumina și se pomeniră într-un salon luxos, bine mobilat. Balustradele erau din alamă strălucitoare, iar lemnul era atât de lustruit, încât Paula se oglindi în el.
- Luați loc, îi invită Westendorf. Doriți să beți ceva ca să vă mai încălziți?
Paula nu se așeză. Rămase în picioare, lângă fereastră, privind ceața care se lăsase ca o perdea compactă cenușie. Westendorf îi simți neliniștea. O luă de braț.
- O să ți se pară interesant pe punte. Am să deschid radarul.
O altă scară la capătul îndepărtat al salonului ducea sus, pe puntea de comandă. Westendorf îi indică un ecran și deschise radarul. Ea privi ecranul. Alb.
- Nu e nimic pe fluviu în noaptea asta, remarcă Westendorf. Nu pe ceața asta. Las ușa deschisă ca să ne poți auzi. Când dorești, vino înapoi în salon.
El coborî înapoi scările și luă dintr-un frigider o sticlă de șampanie Laurent Perrier. Tweed se relaxa pe o canapea de piele alături de Kuhlmann. Newman privea afară pe geam. Gazda luă câteva pahare rotunde. Îi duse unul Paulei.
- Stimulează celulele nervoase, spuse el când se întoarse. Cel puțin, asta este justificarea mea.
- Vorbeai de refugiați, începu Tweed. L-ai întâlnit vreodată pe doctorul Wand?
- O dată.
Westendorf se așeză picior peste picior, cu paharul în mână.
- Un om ciudat. Și-a stabilit o sucursală a organizației sale în Germania și alta în Danemarca. Spunea că-l deranjează faptul că doar refugiații dotați, care ar constitui un avantaj pentru Vest, sunt primiți. Impresia mea e că mințea. Eu n-am spus nimic. Dar el a continuat pe aceeași temă. Cam asta-i toată povestea.
- Dar nu e și sfârșitul istoriei refugiaților, insistă Tweed. îmi amintesc că aveai o poziție fermă ca ministru, când ai participat la întâlnirea INCOMSIN de la Londra.
- Așa este. Sunt literalmente milioane de refugiați din tot Estul -inclusiv hoardele de țigani - care așteaptă de cealaltă parte a frontierei Oder-Neisse, gata să năvălească peste noi. Ei văd Europa de Vest ca pe
un tezaur plin cu minunății și, dacă acest flux ar năvăli aici, economia «Europei ar fi distrusă. Am propus să urmăm pilda bătrânei Uniuni
Sovietice - care a stopat refugierea cetățenilor ei aici. Aceștia, firește,
erau foarte diferiți, oameni mai civilizați.
- Mai precis, cum ar funcționa treaba asta?
- Ca s-o spun deschis, voiam să creez o nouă centură a morții de la Baltică la Adriatică. Masele de refugiați ar fi avertizate că trecerea ilegală dincolo este- chiar mortală. Voiam o zonă de o jumătate de milă complet interzisă. Pe partea noastră, turnuri de control cu paznici înarmați, puști mitraliere montate la înălțime. Patrule înarmate, cu âini dresați. Și brăzdarea zonei cu mine contra persoanelor. De asemenea, nave de război care să patruleze coastele, cercetând zi și noapte orice vas din regiunea estică. Aș fi salvat Europa - dar mulți nelegiuiți sunt acum în mijlocul nostru.
- Ai avut vreodată impresia că o putere ostilă ar putea introduce ilicit sabotori și spioni printre refugiați? îl întrebă Tweed.
-Da.
Tweed scoase o copie a fotografiei coastei germane cu insulele și fluviul Elba, inclusiv Hamburg. După ce i-o arătă lui Kuhlmann, i-o înmâna lui Westendorf.
- Crucea asta marcată aici în josul fluviului are vreun sens pentru tine? Poate e vreun sat?
- Asta trebuie să fie Neustadt - am uitat numele exact. E o nouă zonă de locuințe. După câte am auzit, sunt locuințe de tineri macho, care conduc Porsche-uri și alte asemenea mașini scumpe. Se pare că sunt foarte retrași.
- Cât de recent a fost populată zona? Când s-au vândut casele?
- Acum câteva luni. Nu știu sigur când, dar recent.
- Cred că Otto ar trebui să aibă această fotografie. Tweed se întoarse spre Kuhlmann. îmi permit să-ți sugerez să nu scapi din ochi zona până îți trimit eu un semnal. După aceea faci o razie înaintea zorilor. Cunosc o zonă similară pe coasta de sud a Angliei și o alta lângă Gent, în Belgia. E foarte important să ne sincronizăm descinderile, ca să nu le dăm timp să comunice între ei.
- Mai există o așezare asemănătoare, dar ceva mai mare pe coasta vestică a Danemarcei, comentă Westendorf. în Iutlanda - între portul Esbjerg și granița cu Germania. O zonă destul de izolată, mai ales iarna.
- Vorbești despre asta, zise Tweed, scoțând o altă fotografie. De unde știi despre ea?
- Da, cam pe aici, unde-i crucea asta. De unde știu? Andover a depistat-o. A călătorit mult, fotografiind totul ca o pasăre de pradă. Este foarte deștept. La ultima noastră întâlnire, spunea că noua așezare din Iutlanda era încă nelocuită, deși toate casele fuseseră vândute și mobilate. Spunea că, întrucât se află la malul mării - și Danemarca este o țară atât de liniștită - s-ar putea stabili acolo sediul general al unei organizații subversive înspăimântătoare.
- Am vești proaste, spuse Tweed. Andover e mort. Asasinat la Liège. Și corpul soției lui Delvaux, Lucie, a fost descoperit într-o altă zi plutind pe fluviul Meuse. După cum vezi, atacul asupra vieților noastre se intensifică...
Când descoperi că a dispărut Cadillac-ul, Marler acționa rapid. Ceața se îndepărtase destul de mult de port, pentru a-i putea vedea pe Tweed și pe ceilalți urcând la bordul unui iaht. în stânga - în spatele portului - un perete de piatră mărginea o cărăruie îngustă cât să pui piciorul, care cobora din vârful povârnișului verde.
Alergă într-acolo cu Armalite agățată de umăr. Sări peste perete și ateriza în iarba adâncă și îmbibată cu apă. Urcă în fugă o bucată de coastă, apoi se întoarse și privi în jur, sprijinindu-se de trunchiul unui copac. Tocmai la timp pentru a vedea poziția exactă a iahtului. Ridică arma prevăzută cu o lunetă de noapte și ținti deasupra covertei, care apoi dispăru în ceață.
Marler se așeză și așteptă, lucru cu care se obișnuise.
- Sunt surprins și înspăimântat de aceste vești, îi spuse Westendorf lui Tweed. Andover era o inteligență de prim rang în Vest. Avea o viziune globală asupra lumii.
- Iar noi suntem împotriva unei asemenea organizații subversive, se destăinui Tweed. O femeie, Hilary Vane, a fost ucisă la scurt timp după ce coborâse din avionul cu care venise de la Washington. Ceea ce înseamnă că cineva de la aeroportul Dulles o văzuse la bordul avionului și a transmis știrea la Londra. Unul dintre oamenii mei a fost cât pe ce să fie ucis, când avionul care a părăsit Bangkok-ul a explodat după ce abia decolase. Din fericire, în ultimul moment, l-am sfătuit să zboare pe o altă rută. Organizație mondială, repetă el. în toată lumea.
Paula era încă pe punte, sorbind din șampanie. își plimba alternativ privirile de la ecranul radarului la ceața ce plutea deasupra Elbei invizibile.
Asculta doar pe jumătate discuțiile din salon. Era încordată, atentă. Se concentra asupra fluviului acoperit de ceață. Se încruntă aplecându-se înainte. Ceața se rostogolea luând forme stranii. Apoi văzu un contur vag, o formă nedefinită, îndreptându-se spre Holsten V.
Trânti paharul pe balustradă și se întoarse coborând în fugă scările.
- Părăsiți vasul, țipă ea. Acum. Nu mai stați! Mișcați-vă, lua-v-ar naiba...!
Westendorf reacționa instantaneu. O înșfacă cu un braț de mijloc și cu celălalt îi ridică picioarele și alergă în sus pe scări. Sări peste pasarelă și ajunse pe țărm, continuând să fugă de-a lungul digului.
În spatele lor, Tweed strigă ceva, apoi se auzi un zgomot de pași ce alergau pe punte. Westendorf o lăsă jos tocmai când sosiseră Kuhlmann, Tweed și Newman respirând anevoie.
- Ce naiba...! începu Newman.
N-apucă să-și termine vorba. Se auzi un zgomot surd, o izbitură scurtă, dar puternică. Peretele cheiului, pe care se sprijinea Newman cu un picior, se zgudui sub impactul masiv. Ceața se ridică din nou pentru scurt timp. Suficient însă ca ei să vadă Holsten V scufundându-se cu o repeziciune înspăimântătoare. Nimic nu indica existența altui vas.
Pe coasta dealului, Marler văzu siluetele lor neclare părăsind vasul, le numără și văzu că erau toți pe mal. Auzi sunetul cumplit al coliziunii. Avea arma proptită pe umăr. Când Holsten V începu să se scufunde, trase orbește - într-un punct la cinci picioare deasupra locului unde fusese ancorat iahtul - două focuri.
Apoi auzi un țipăt înăbușit. Urmat de liniște. Un moment mai târziu, distinse în tăcerea apăsătoare un pleoscăit. Apoi, tăcere deplină.
37
înăuntrul micului bazin portuar, Tweed îl apucă pe Kuhlmann de braț. Vorbi liniștit, dar grăbit:
- Iahtul lui Westendorf a fost scufundat de o navă Stealth.
- Stealth? întrebă neamțul stupefiat.
- Ascultă-mă, Otto! E ca și bombardierele Stealth pe care le-au construit americanii. Ai auzit de ele? Bun. Există acum și vapoare făcute din materiale similare, invizibile pentru radarele obișnuite. Paula n-a văzut nimic pe ecran înainte de a coborî în fugă în salon. Crede-mă, știu ce vorbesc...
- Te cred că știi. Un vapor invizibil?
- Invizibil pentru toate sistemele actuale de radar, accentua Tweed.
- Atunci voi contacta poliția riverană. Și paza de coastă. Ceața se întinde spre mare...
Aburii groși se risipeau pe mal. Kuhlmann alergă spre intrarea unui hotel cu trei etaje. Era o veche clădire impozantă, cu pereții albi, tencuiți. Intră urmat de ceilalți într-o grădină, în spatele unui gard de fag, acoperit cu frunze uscate. Paula observă într-un colț un foișor, iar pe o parte a peretelui lateral data construcției - 1902.
După ce-și ascunse arma în geanta de mână, Marler se alătură lui Tweed și Paulei. Pantalonii îi erau îmbibați de umezeală. Spuse repede:
- Am împușcat pe cineva, i-am auzit corpul căzând în apă...
- Spune-i iute lui Kuhlmann...
Marler alergă după șeful poliției, care urca scările din fața clădirii. Strandhotel. Avu loc o scurtă discuție între cei doi bărbați, apoi Kuhlmann intră în fugă în hotel. Marler reveni pe alee lângă ceilalți. Westendorf se întorsese de la mașină.
- Paula tremura de frig. Haideți în mașină să-l așteptăm pe Kuhlmann, sugeră neamțul.
- Eu am să aștept în mașina mea, parcată nu departe de a voastră, decise Marler.
Era atent să nu divulge incidentul cu omul pe care era sigur că-l îm-pușcase. Nu știa cam cât dorea Tweed să afle Westendorf.
- E mai bine aici, spuse Paula după ce se așezase pe bancheta din spate și-și scosese mănușile. își freca mâinile. Westendorf puse în funcțiune caloriferul. El dovedise suficient tact spunând că Paula tremura din cauza frigului: înțelese că era reacția întârziată a șocului pe care îl suferiseră cu toții.
- Dar fiul tău, Franz? întrebă Tweed așezat în față, lângă gazda lor.
- E supus unor teste medicale în noaptea asta, într-o clinică din Bremen. Va fi din nou alături de mine-dimineață. Am vorbit cu el la telefon și era aproape indignat că trebuia să stea acolo, în timp ce doctorii își „fac de lucru" pe lângă el. Părea a fi într-o formă foarte bună. Mă simt ușurat spunând asta. Dar să revenim la ceea ce s-a întâmplat în port.
Tweed îi povesti rapid despre Stealth, despre drama de la Lyming-ton când Paula așteptase în port. Privi în spate peste umăr.
- întotdeauna am avut încredere în capacitatea ta vizuală. Acum am avut o dovadă în plus că este excelentă. Dacă n-ai fi reacționat atât de rapid, am fi fost morți cu toții.
- Am văzut ceva venind spre Holsten, răspunse Paula. Acolo, la Lymington, n-am putut fi sigură sută la sută, dar de data asta am fost. Și radarul era alb - m-am uitat pe ecran înainte să pornesc pe scări.
- Andover și Delvaux mi-au vorbit despre vapoarele Stealth când am fost la Liège, reflectă Westendorf. Nu i-am crezut. Dar acum am văzut și eu. Este o nouă și îngrozitoare dimensiune a pericolului care amenință Europa și, în cele din urmă, America. Nici măcar nu vom vedea inamicul venind. Andover mi-a spus multe când l-am văzut la Liège.
- Care este acest dușman? întrebă Tweed.
Republica Populară Chineză - citadela comunismului. El a anticipat o armată de douăzeci de milioane de oameni străbătând Asia de la un capăt la altul - ca și vechile hoarde mongole - dar având o viteză de deplasare mult mai mare cu tancurile moderne. Mi-a spus că vorbise cu un rus din Hong Kong, Voronov.
- Nu este Victor Voronov, administratorul arhivelor KGB în timpul lui Brejnev?
- Ba da. Era un om bătrân când l-a căutat pe Andover să-l avertizeze. Westendorf se opri. Privi afară spre port ca și cum ar fi vrut să rememoreze cele trăite nu de mult.
- Să-l avertizeze pe Andover despre ce? insistă Tweed.
- încă de atunci, Voronov era dezamăgit de sistem. De întregul sistem comunist. Fusese, se pare, dinainte și de aceea a trecut în China și de acolo în Hong Kong. I-a spus lui Andover că chinezii erau în strânse relații cu bătrânii conservatori sovietici înrăiți din Kazahstan, Rusia și Ucraina. îndată ce vor sosi, hoardele chineze îi vor instala pe acești conservatori în posturi cheie ca oameni de paie, așa încât ei vor străbate fără nici o opreliște bătrâna Uniune Sovietică și vor năvăli în Europa. Ceea ce mă nedumirește sunt aceste colonii fantomatice de funcționari despre care vorbeai.
- Citez din memorie cercetările istorice ale lui Andover: „Odgai Khan și-a cotropit gazdele din Asia până în Rusia, în 1235... Polonia a fost răvășită, iar o armată mixtă germano-polonă a fost anihilată în 1 ătălia de la Liegnitz în Silezia Inferioară în 1241. Mongolii au pornit în această acțiune cu o deplină cunoaștere a situației din Ungaria și a condițiilor din Polonia - ei avuseseră grijă să se informeze printr-un sistem de spionaj bine organizat". Tweed se opri. Voiam să-ți atrag atenția asupra ultimelor cuvinte. Istoria se repetă.
- Vrei să spui... începu Westendorf.
- Că acești așa-ziși funcționari din Britania, Belgia, Germania - și cred că sosesc în curând în forță și în Danemarca - sunt spioni antrenați în Est, probabil în China. Pot fi foarte bine avangarda, elita care va controla în viitor frontiera Oder-Neisse, pe unde se vor scurge refugiații.
- Pari convins de asta, observă Westendorf.
- Ei bine, așa văd eu lucrurile...
Tăcu când apăru Kuhlmann și bătu în geam, făcându-i semn lui Tweed să-l urmeze. Merseră împreună la mașina lui Marler.
- I-am alertat pe toți. Poliția va sosi în curând pentru a cerceta țărmul. De altfel, cred că deja vin.
Mașinile poliției apărură din ceață și parcară în fața hotelului, pe Strandweg. Bărbați în uniformă coborâră și se îndreptară spre malul Elbei, trecând peste peluzele cu iarbă. Alții porniră în fugă în spatele cheiului, spre coastă.
- Comunicarea prin radio între mașinile de patrulă accelerează întotdeauna lucrurile, comentă Kuhlmann.
- Pentru ce cercetează malul, întreabă Tweed.
- Caută corpul celui împușcat de Marler. Marea se retrage. Cu puțin noroc, corpul ar putea fi aruncat pe malul nisipos din josul fluviului. E o oarecare distanță, dar...
Kuhlmann se opri, un polițist se îndrepta în fugă spre ei. Contro-lându-și răsuflarea, spuse :
- Am găsit cadavrul unui bărbat zăcând pe plajă.
- Spre Berliner Tor!
Kuhlmann dădu ordinul șoferului polițist care urcase la volanul Mercedes-ului 600 al lui Marler. Era noapte. îlconduseseră pe Westendorf până la Castelul Tannenberg. Un detectiv în haine civile apăru și coborî lanțul de sârmă ghimpată de la intrare. Prin fereastră, Westendorf îi făcu lui Tweed un semn și dispăru pe drum.
- Ce e cu lanțul ăla în fața intrării? îl întrebă Tweed pe Kuhlmann. Marler ședea în față lângă șofer. în spatele încăpător al limuzinei,
Tweed ședea lângă Kuhlmann, care o avea pe Paula la stânga sa și pe Newman dincolo de Paula.
- M-am temut că răpitorii de copii - când vor înțelege că eram pe urmele lor - vor recurge la un atac asupra vilei pentru a-l răpi pe Westendorf însuși. Sunt trei lanțuri de-a lungul aleii - asta în cazul în care ar fi folosite pentru a pătrunde o mașină blindată. Chiar și un asemenea vehicul poate fi oprit.
- Va fi posibil să-l contactez pe inspectorul Nielsen la Copenhaga?
- Păi de ce crezi că mergem la Berliner Tor? Un tip inteligent, Nielsen. Nu-i de mirare că este șeful poliției secrete. Crezi că apogeul acestei afaceri tenebroase va avea loc la Copenhaga?
- în Danemarca, răspunse în doi peri Tweed.
- N-ar fi trebuit să te întreb!
- Nu-i nimic. Presupun doar, îmi încerc norocul pe scară largă, încerc să demasc porcul din dosul întregii porcării.
- Și de obicei reușești. Arătai surprins când i-am cerut arma lui Marler. Am nevoie de ea pentru balistică la Berliner Tor - ca să verifice glonțul din craniul cadavrului găsit pe plajă. E ceva ciudat cu el. N-am găsit nici o urmă care ne-ar ajuta să-l identificăm. E îmbrăcat ca un marinar, dar n-am văzut niciodată un marinar care să nu aibă nimic în buzunare - nici bani, nici poza vreunei iubite. Absolut nimic. Poate patologul îmi va spune mai multe despre originea sa. Am telefonat și la căpitănia portului. îmi va raporta dimineață dacă a circulat vreun vas pe Elba, pe ceață. Comandantul avea îndoieli.
- Ai fost destul de ocupat, remarcă Tweed. Ai putea să mai adaugi o cerință pe listă? Verifică dacă un avion cu reacție Lear, proprietate a doctorului Wand, se află la aeroportul din Hamburg. Dacă da, care este destinația.
- Am să trimit un ofițer să discute cu șeful securității. Discret. Wand are o mare influență.
- Și aici? De ce?
- E un tip ciudat. Are această organizație de ajutorare pentru refugiați. Asta-i dă importanță. Dar mai ales bani. A închiriat o vilă lângă Othmarschen - un district bogat pe lângă care ai trecut înainte de a ajunge la Nienstedten, unde trăiește Westendorf. Wand este în relații amicale cu câțiva miniștri ai Cabinetului de la Bonn. Nu dau nume. Le place să fie invitați la restaurante scumpe, serviți cu cele mai bune vinuri.
- Aceeași strategie folosește Wand și în Belgia, remarcă Tweed. De când a închiriat această vilă?
- N-am idee. Proprietarul german are un loc preferat în California -sau mai degrabă preferat de tânăra sa soție.
Newman privi afară. își făcuse un plan. Se aplecă peste Paula ca să-i poată vorbi lui Kuhlmann.
- M-ați putea lăsa la Four Seasons? Sunt acolo câteva persoane cu care aș vrea să schimb o vorbă.
- Þi-ai adus toată echipa cu tine, zise neamțul privindu-l pe Tweed. Operațiunea pare să aibă o importanță majoră.
- Este serioasă, spuse Tweed, apoi rămase tăcut în timp ce mașina opri ca să-l lase pe Newman la intersecția dintre Jungfernstieg și Neur Jungfernstieg. După ce coborî și porni către hotel, Mercedes-ul își continuă drumul.
Doctorul Wand ședea la biroul din camera sa spațioasă de la Four Seasons. Confidentul său, Starmberg, luxemburghezul, stătea pe o canapea privindu-și șeful. Wand studia lista europenilor remarcabili din carnețelul său subțire. încercă o plăcere sadică în timp ce tăie un nume. Tweed.
- Asta chiar că a fost cea mai minunată veste pe care mi-a dat-o Karl, spuse el ridicându-și privirile spre Starmberg. Adversarul care începuse să fie o pacoste, trebuie să plutească acum în josul Elbei.
- Ați fost inspirat să prevedeți că Westendorf va dori să viziteze Holsten V, îi aminti Starmberg, știind cât de mult îi place șefului să fie flatat. Eu unul nu m-aș fi gândit niciodată la asta.
- Oh, dragul meu, simplă psihologie. Cunoașterea naturii umane și capacitatea de a intra oricând în pielea altuia. Westendorf stătuse închis în vila sa săptămâni în șir, iar el era un navigator entuziast. Deci ce-ar fi putut fi mai natural - după ce fiul său fusese salvat - decât să dorească să petreacă puțin timp într-un cadru total diferit? Și asta mi-a dat ideea.
Revenind la carnețelul său, trase cu grijă o linie peste un alt nume. Westendorf. Se simți mulțumit când admiră din nou lista. Primele patru nume erau deja eliminate. Rapoartele îi comunicaseră că Delvaux, un om total distrus acum, fusese de curând transferat într-o clinică. Totul mergea bine în vederea pregătirii importantei misiuni din Danemarca, își consultă ceasul.
- Cred - dacă pot spune așa - că e cazul să luăm o cină târzie aici, în restaurant. Dar mă întreb de ce pari așa de dezamăgit?
- Pusesem la punct un plan foarte amănunțit și precis de răpire a Paulei Grey. O idee foarte originală. Am obținut echipamentul și am instruit echipa să-l folosească.
- Ei, ei, să nu crezi că prețioasele tale eforturi s-au irosit în zadar. Vei avea ocazia să-ți pui în aplicare planul. Și apoi, zâmbi Wand, lista e foarte lungă.
- Apropo, de ce preferați să stați aici și nu la vilă?
- Dragul meu, știi că nu-mi place să mi se pună întrebări. Dar, de data aceasta, am să-ți satisfac îndrăzneața curiozitate. Vreau să vorbesc cu Vulcan, care locuiește în acest hotel. M-am gândit că e mai prudent s-o fac în împrejurările discrete ale unui bun hotel. Mai ales că Tweed era în viață. Acum e mort... Dar să nu mai zăbovim asupra aspectelor vieții. Hai mai bine să mergem la restaurant...
Coborâră pe scări, Wand evita ori de câte ori putea lifturile: rămăsese o dată blocat în lift timp de zece minute și nu uitase niciodată experiența.
In acel moment, Newman tocmai începuse să urce scările, cu mâna pe balustradă. Când intrase în hotel, văzuse din spate pe comandantul Burgoyne și pe Willie Fanshawe intrând în singurul lift disponibil.
Se uită în sus și văzu doi bărbați coborând spre el. Doctorul Wand mai în spate și Jules, lacheul care îi deschisese ușa la vila din Waterloo. Jules era un bărbat solid, cu părul negru. Newman gândi că e genul de ins incomod; avea în schimb ochi inteligenți. Continuă să urce în timp ce ceilalți coborau spre el. Buzele subțiri ale lui Wand se strânseră, iar Newman înțelese că fusese recunoscut.
Luxemburghezul mergea lângă Wand, nelăsând aproape nici un pic de spațiu de trecere pentru Newman. Umărul puternic al lui Jules se izbi de Newman când se întâlniră. L-ar fi rostogolit pe englez pe scări, dar îT . man se așteptase la un asemenea act agresiv. Apucă ferm balustrada pentru a-și menține echilibrul și-i opuse rezistență cu umărul. Primi lovitura și apoi îl îmbrânci. Jules se înclină spre Wand care rămase drept ca o stâncă.
- Idiot neîndemânatic, mârâi Jules în germană.
- Nu mi-ai lăsat loc să trec, observă Newman calm. Privi apoi spre Wand. Acesta este un hotel de cinci stele. Crezi că e înțelept să-ți aduci buldogul cu tine înăuntru?
-Tu...!
Fața lui Jules se contorsiona într-o expresie de furie nebună. Wand îi puse o mână pe braț reținându-l. îi zâmbi lui Newman.
- Ce surpriză plăcută să te revăd atât de curând, domnule Newman. După cum cred că se spune în Anglia, lumea e mică. Te rog scuză orice manifestare de inamiciție din partea domnului Starmberg. A muncit foarte mult și n-a mai dormit de câteva zile. Oboseala afectează echilibrul. Ești atât de bun să primești umilele mele scuze?
- Atâta timp cât nu se mai repetă...
Cu această replică, Newman porni mai departe pe scări. în urma sa, cei doi coborâră îndreptându-se spre restaurant. Starmberg comentă în șoaptă:
- Ce păcat că n-a fost și el pe Holsten.
- Ei, ei, îl dojeni Wand, nu e nevoie să fim răzbunători. Au fost, în schimb, alți oameni din grupul lui Tweed care au urcat la bordul iahtului lui Westendorf. Echipa din Cadillac nu i-a putut vedea clar pe ceilalți. Fii mulțumit cu atât în seara asta. Și acum, relaxează-te. Ar fi păcat să strici o masă de calitate cu o indigestie...
Newman urcă îngândurat scările. Când se ciocnise de Jules Starmberg, simțise cu șoldul ceva dur ca o teacă de cuțit sub jacheta luxemburghezului. Mai observase și o umflătură relevantă lângă umăr. Starmberg purta o armă. Newman se opri pentru a-i vedea pe cei doi intrând în restaurant. Era normal să te duci să cinezi însoțit de lacheul tău? Newman nu era de această părere.
Mergea pe coridorul larg spre camera sa când zări o figură familiară care se îndrepta spre el. Era Willie. învârtea pe deget cheile de la cameră și se mișca cu acea agilitate specifică oamenilor rotofei. Strălucea de încântare.
- Ia te uită! întâi, la Bruxelles, acum, la Hamburg. Nu m-aș fi gândit să am asemenea noroc. Și comandantul de brigadă este aici. De fapt, de aceea am venit și eu. Se pare că nu-i place să călătorească fără a fi înconjurat de prieteni. Dar e un pic cam întors pe dos în seara asta. Se mai întâmplă, știi cum e. Reduse vocea și continuă: Intre noi fie vorba, nu cred că-i merg prea bine afacerile. Ei bine, i-am spus, nu poți avea mereu numai succese. Și nu i-a plăcut asta deloc. Atunci mi-am găsit o scuză și am șters-o lăsându-l singur. E mai bine să-l lași în ale lui când e montat. Ar fi trebuit s-o știu deja! Să trăiești lângă un om ca el. Ce zici de un păhărel? La barul Sambri din hol. Servesc șampania în pahare mari.
- Mă tem că...
- Și Helen este aici, desigur, continuă Willie. Îl împunse ghiduș în coaste pe Newman. Îi cam place de tine. Știu că o să sară în sus de bucurie când va afla că stați sub același acoperiș. Și acum, despre băutură...
- îmi pare rău, Willie, dar nu pot. Nu acum. Trebuie să ajung la o întâlnire. Poate mai târziu, poate mai pe seară...
- Foarte bine! Mă găsești la Sambri. Pun pariu c-o să ți-o iau înainte cu trei pahare. Deci, să nu uiți...
Willie găsi ocupate toate ascensoarele, așa că porni pe scări, în timp ce Newman își schimbă planul. Așteptă pentru a-i da timp lui Willie să se instaleze în bar, după care intră într-un lift din care tocmai ieșea un cuplu. Era momentul să-l avertizeze pe Tweed.
38
Berliner Tor.
Sediul Poliției din Hamburg. O clădire îngustă de douăzeci de etaje străpungând noaptea cu lumini strălucitoare. Tweed și-o amintea perfect; se afla într-o splendidă izolare, singura clădire cu o asemenea înălțime, întinzându-se cât vedeai cu ochii.
- Urmați-mă!
Kuhlmann îi conduse în holul imens de la intrare, arătă legitimația ofițerului, apoi se duse la lifturi. Apăsă pe butonul pentru etajul al cincisprezecelea. Întorcându-se spre Tweed, Kuhlmann spuse:
- Mi-au dat un birou mare la etajul al cincisprezecelea și toate facilitățile. Telefoane directe, echipă. Vrei să-l suni acum pe Nielsen?
- Da. E urgent. Dacă e acolo, dar cum el lucrează tot timpul... Paula și Marler fură conduși în alt birou. Kuhlmann spuse că va trimite pe cineva jos.
- Cafea, mâncare. Fără alcool, mă tem... Intră împreună cu Tweed într-un birou mare cu vederea spre lacul Aussen Alster - acum luminat de lună, cel mai mare din cele două lacuri din mijlocul Hamburg-ului.
Indicându-i un birou, Kuhlmann arătă spre telefon, reamintindu-i să apese pe butonul roșu pentru fir direct.
- Mă duc cu Marler până la balistică. Revin în câteva minute. Vei avea o convorbire cu totul particulară. Instrumentul acela nu e conectat la nici un casetofon. Succes...
După plecarea lui Kuhlmann, Tweed se așeză pe un scaun. „Kuhlmann nu pierde niciodată nici un minut", gândi el. Scoase carnețelul și căută numărul lui Nielsen. Formă numărul particular al danezului, care răspunse imediat:
- De unde suni, ticălos bătrân? îl salută Nielsen jovial.
- Hamburg. De la Berliner Tor. Pe direct. Tu?
- întotdeauna prezent la acest număr. De obicei, aduci necazuri. Spune-mi-l pe cel mai rău.
- Mai întâi, poți pune pe cineva să supravegheze aeroportul Kastrup timp de vreo douăsprezece ore? Să aștepte sosirea unui avion cu reacție
[Lear. Am aici detalii... îi relată repede cele scrise de Marler în carnețel. Și, după ce aterizează, cred că mai târziu va pleca în altă parte. E esențial să știu unde.
- Deci, să obținem planul de zbor al pilotului. Fără să știe că este sub observație, promise Nielsen în stilul lui precis. Cum să-ți comunic datele?
- Prin vechiul tău prieten, inspectorul-șef Kuhlmann, aici la Berliner [ Tor. în caz de urgență - dacă Otto nu e disponibil - încearcă să mă contactezi la hotelul Four Seasons, camera 311.
- Totul e clar. N-ai vrea însă să-mi dai și mie o idee despre toate astea? Măcar o idee.
- N-am terminat. Zona periculoasă este Iutlanda. Cum este vremea pe acolo?
- în Iutlanda? Prognoza anunță ceață deasă de-a lungul întregii coaste de vest. Poți preciza un loc anume?
- Undeva la sud de Esbjerg - de acolo până la granița cu Germania. Probabil pe o porțiune mai izolată a coastei.
- E ceață foarte deasă acolo și nici un semn că s-ar lumina.
- Am să-ți cer o mare favoare.
- Cu plăcere. Neortodoxă și ilegală. Dă-i drumul.
Tweed îi mulțumi lui Dumnezeu că danezul era întotdeauna așa de cooperant. Cum va reacționa oare de data asta?
- S-ar putea să fie nevoie să folosesc o echipă SAS în zonă. Mai ești acolo, Henrik?
Se lăsă o pauză lungă, ca și cum Henrik Nielsen s-ar fi refăcut după un șoc. își drese glasul.
- Nu-mi ceri prea mult, nu-i așa? Trebuie să contactez un ministru.
Nevastă-sa a fost bătută cu brutalitate până a fost ucisă, într-un apartament din Altona acum doi ani. Starmberg este singurul om pe care nu l-am interogat. Asta e. Un om pe care îl știam vinovat de o crimă oribilă.
- Ce n-a mers?
- Un alibi trainic pentru intervalul în care s-a comis crima. Chipurile, bea chiar în acel moment într-un bar de pe malul apei. Trei amici de-ai lui au jurat că a fost acolo. Kuhlmann se încruntă. Principala problemă a fost că a refuzat să răspundă la orice întrebare. A rămas tăcut în timpul întregului interogatoriu. Șarlatanul de avocat mi-a spus despre alibi. Starmberg este un om extrem de dur.
- Asta m-a frapat și pe mine când l-am întâlnit la Bruxelles. Acum stă la Four Seasons cu doctorul Wand.
- în acest caz, doctorul Wand are o companie foarte proastă.
- Asta nu mă surprinde, comentă Tweed în timp ce luă o gură dec afea, atacând apoi un alt corn.
- Mai am și alte vești pentru tine, reluă Kuhlmann. Mâine-dimineață poliția riverană va folosi barje cu macarale pentru a pescui rămășițele
vasului Holsten V. Westendorf îți va telefona dimineață la hotel în jur de nouă, ca să te ia cu mașina la Blankenese. Asta dacă îți convine.
- Trebuie să-mi convină. Vreau să văd starea vasului. Te miști foarte repede, Otto.
- Tocmai asta voiam să spun despre tine.
Kuhlmann ridică receptorul. Răspunse ridicând din sprâncenele lui subțiri. în timp ce asculta, Tweed începu alt corn. Paula deschise ușa, spuse el se întoarce la hotel cu o mașină a poliției, îi făcu un semn cu mâna lui Tweed, apoi plecă.
Germanul închise telefonul și se apucă cu mâinile de cap mimând stupefacția.
- N-am mai văzut așa ceva. în mod normal, aștept ore, chiar zile, până ce patologul își face treaba. Iar acum a și făcut o examinare superficială a cadavrului. Ei, bine, acum știm și nu prea știm de unde vine.
- Cum adică? întrebă Tweed.
Nevastă-sa a fost bătută cu brutalitate până a fost ucisă, într-un apartament din Altona acum doi ani. Starmberg este singurul om pe care nu l-am interogat. Asta e. Un om pe care îl știam vinovat de o crimă oribilă.
- Ce n-a mers?
- Un alibi trainic pentru intervalul în care s-a comis crima. Chipurile, bea chiar în acel moment într-un bar de pe malul apei. Trei amici de-ai lui au jurat că a fost acolo. Kuhlmann se încruntă. Principala problemă a fost că a refuzat să răspundă la orice întrebare. A rămas tăcut în timpul întregului interogatoriu. Șarlatanul de avocat mi-a spus despre alibi. Starmberg este un om extrem de dur.
- Asta m-a frapat și pe mine când l-am întâlnit la Bruxelles. Acum stă la Four Seasons cu doctorul Wand.
- In acest caz, doctorul Wand are o companie foarte proastă.
- Asta nu mă surprinde, comentă Tweed în timp ce luă o gură de cafea, atacând apoi un alt corn.
- Mai am și alte vești pentru tine, reluă Kuhlmann. Mâine-dimineață poliția riverană va folosi barje cu macarale pentru a pescui rămășițele vasului Holsten V. Westendorf îți va telefona dimineață la hotel în jur de nouă, ca să te ia cu mașina la Blankenese. Asta dacă îți convine.
- Trebuie să-mi convină. Vreau să văd starea vasului. Te miști foarte repede, Otto.
- Tocmai asta voiam să spun despre tine.
Kuhlmann ridică receptorul. Răspunse ridicând din sprâncenele lui subțiri. In timp ce asculta, Tweed începu alt corn. Paula deschise ușa, spuse că se întoarce la hotel cu o mașină a poliției, îi făcu un semn cu mâna lui Tweed, apoi plecă.
Germanul închise telefonul și se apucă cu mâinile de cap mimând stupefacția.
- N-am mai văzut așa ceva. In mod normal, aștept ore, chiar zile, până ce patologul își face treaba. Iar acum a și făcut o examinare superficială a cadavrului. Ei, bine, acum știm și nu prea știm de unde vine.
- Cum adică? întrebă Tweed.
- Plombele dinților. Nu sunt făcute de dentiști din Vest. Vine de undeva din Est. L-am întrebat de unde anume. Știi ce-a spus? Poate din Bulgaria, poate din România, poate dintr-una din fostele republici sovietice. Foarte precis... chiar dacă foarte prompt.
- Se potrivește cu imaginea de ansamblu pe care o înjghebez din tot ce se întâmplă.
- Și n-ai vrea să-mi faci și mie o schiță?
- E prea devreme încă. Tweed se ridică. Iți mulțumesc pentru mâncare și pentru tot sprijinul acordat. Ar fi mai bine să mă duc la hotel acum.
- Chem o mașină neînmatriculată să te ducă. Ne vedem dimineață la Blankenese. Mă întreb ce vor scoate din adâncurile Elbei.
Tweed mulțumi șoferului și coborî din mașină. Când să urce scările spre hotel, se opri. Paula îl aștepta în capul scărilor. Ajunse lângă ea și o întrebă:
- Ce naiba cauți singură aici?
- N-am dreptul?
Newman apăru din umbră, unde se oprise o clipă ca să se uite într-o vitrină. Zâmbi văzând mutra încurcată a lui Tweed.
- Avem grijă de ea, după cum vezi.
- Slavă Domnului! Iartă-mă, Paula, dar eram îngrijorat. E frig. Temperatura a scăzut brusc. Haideți să intrăm.
Când intrară în hol, Tweed se opri și-i opri și pe ceilalți întinzând mâinile. Intr-o parte a sălii se deschidea un coridor care ducea spre toalete. Pe pereții holului erau agățate câteva tapiserii.
O figură impozantă, îmbrăcată într-un smoching gri, pantaloni bleumarin, cămașă albă și papion roșu, examina expoziția. Doctorul Wand. Lângă el se afla Jules Starmberg. Cei doi bărbați se întoarseră îndreptându-se spre hol. Dar în acel moment îi văzură pe cei trei care tocmai intraseră.
Doctorul Wand rămase nemișcat privindu-l țintă pe Tweed. Era atât de țeapăn, încât ai fi zis că seamănă cu o statuie. Privea prin ochelarii săi de aur, cu o expresie rigidă, fără a trăda nici o urmă de emoție. Starmberg însă își pierduse stăpânirea de sine. Nu avea autocontrolul de fier al stăpânului său. Uimire, neîncredere, furie - reacțiile îi erau clar întipărite pe fața sa grosolană.
Wand își reveni primul. Zâmbind ușor se îndreptă spre ei, clipind din ochi.
- Dragă domnule Tweed, ce uimitoare coincidență. Dintre toate orașele Europei, acest minunat continent de o infinită varietate, ce extraordinar că noi...
- Noapte bună, spuse Tweed și porni spre restaurantul Haerlin.
Doctorul Hyde urca încet dealul din spatele portului de pe fluviul Elba. Tocmai se bucurase de compania unei îndatoritoare doamne, pe care o întâlnise pe chei. Tariful ei păru exorbitant în comparație cu un tarif obișnuit din Liège, dar își aminti că și calitatea prestației ei fusese net superioară.
Mergea încet, pentru că ceața făcea ca totul să pară atât de diferit. Ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit era să rătăcească drumul către modesta sa locuință gasthof, din care își făcuse temporar un cămin. Suspină ușurat când zări firma cu neon care arăta clădirea cu camere de închiriat.
Degeaba încercă să folosească cheia și să intre neobservat. în timp ce înainta anevoie pe scări, gazda deschise ușa salonului. Era o femeie uscățivă cu ochi lacomi. Avea o expresie vulgară, neplăcută. îlsalută în germană.
- Nu e o noapte de hoinărit pe chei. Cam lungă plimbare - mai bine de două ore.
- Și ce te interesează pe tine? o repezi el în germana lui populară.
- Mă gândeam că poate ți-ai găsit o companie. E o întreagă colecție pe che: ..
- ei tacă-ți gura, bătrână...
Fața i se strâmbă într-o grimasă răutăcioasă - era o greșeală pe care încercă să o repare imediat. Îi zâmbi îndată cât mai cuceritor cu putință, mulțumit că se abținuse să-i spună ciumă. Asta i-ar fi atras în mod deosebit atenția asupra sa. Și nu era cazul.
- Te rog, iartă-mă, Frau, dar am băut puțin vin și am probleme cu stomacul. Sper că-mi vei accepta profundele mele scuze...
Ea strâmbă din buze, strânse din umeri și-i trânti cu putere ușa în nas. Tulburat, Hyde urcă scările, descuie ușa camerei prost mobilate și se grăbi să răspundă la telefonul care suna.
Așezat în spatele biroului său de la Four Seasons, doctorul Wand bătea darabana cu degetele sale subțiri pe tăblia mesei. Starmberg îi aștepta îngrijorat reacțiile. Ceea ce se întâmplă destul de repede.
- Ce aș vrea să știu, dragul meu Jules, este cum de a putut supraviețui Tweed?
- Echipa din Cadillac mi-a raportat prin radio că grupul principal se afla la bord. Ceea ce înseamnă, bineînțeles, și Tweed. Nu înțeleg ce n-a mers?
- Domnișoara Paula Grey trebuie să se bucure de compania noastră, decise Wand. Spuneai că ai un plan?
- Un plan foarte riguros, îl asigură Starmberg.
- Atunci, ești atât de bun să reactualizezi acest plan așa de minunat? Și trebuie să-i telefonez lui Hyde. De data asta, vom aștepta doar trei zile după ce domnișoara Grey va fi gustat din ospitalitatea noastră. Trei zile în care o să-i iasă sufletul lui Tweed. Apoi îi vom trimite o bucată din domnișoara Grey, care să-i reamintească că trebuie să rămână în banca lui.
Wand căută în agendă numărul pe care Hyde i-l transmisese încă de când se mai afla la vila sa din Belgia. Formă numărul și așteptă muș-cându-și buzele. Telefonul continuă să sune. Porcul acela corupt își cheltuia iar banii pe undeva cu vreo târfă?
- Cine e?
Era vocea guturală și mieroasă a doctorului Hyde. Părea că gâfâie.
- Știi cine vorbește, începu Wand. Un pacient va avea nevoie urgentă de tratament. Deci fii bun și ascultă cu atenție. Ai bagajul pregătit? Excelent! Pleci imediat la gară. Iei primul tren spre Flensburg, la granița cu Danemarca. De îndată ce sosești, te va aștepta o mașină care să te ducă dincolo de frontieră, în Danemarca, în Iutlanda. Șoferul se va identifica cu numele Johnny din Tinglev. Am să ți-l spun pe litere... Repetă, te rog. Bun...
- N-aș putea lua alt tren spre Tinglev...
- Dragul meu domn, vocea lui Wand era acid curat, când fac o sugestie, am și motive ca s-o fac așa și nu altfel. La ora aceea, s-ar putea să nu găsești nici o legătură. Dacă din întâmplare Johnny nu este acolo când ajungi la Flensburg, îl aștepți. Te va lua de acolo și te va duce la ultima destinație. Voi aranja să te aștepte o asistentă...
- Pacientul... începu Hyde.
- Þi-aș fi foarte recunoscător dacă te-ai abține să mă mai întrerupi. Voiam să-ți spun că pacientul care are nevoie de tratament este o femeie. Acum, cere gazdei să-ți cheme un taxi. Dacă se poate imediat.
Doctorul Wand închise. Fața i se înroșise de enervare. Îi dădu ordinul lui Starmberg.
- Ai auzit ce-am spus. Sună-l pe Clausen, după ce afli ora de sosire a trenului la Flensburg. Și cu cât dai mai repede drumul acțiunii și obții compania domnișoarei Grey, cu atât mai bine. Știi unde urmează să fie transportată după ce ai auzit numele Tinglev.
- Din motive operaționale, răpirea domnișoarei Grey va trebui să aibă loc mâine-seară.
- Asta-i responsabilitatea ta.
Fața lui Wand exprima dezaprobarea.
- Aș dori să nu fi folosit termeni atât de cruzi ca răpire. Ea va fi doar oaspetele nostru.
Tweed tocmai comandase mâncarea când încremeni.
- La naiba, mormăi el în șoaptă.
- S-a întâmplat ceva? întrebă neliniștit Newman.
- Da, cu mine. Am uitat să-i cer ceva esențial lui Kuhlmann. Este vreun telefon public pe aici?
- La doar câteva minute de aici. Vin cu tine.
- Nr părăsești restaurantul, o avertiză Tweed pe Paula. Ne întoarcem înainte să vină comanda...
Șeful de sală le înapoie hainele de la garderobă și în curând ieșiră în aerul rece al nopții. Newman rămase afară în timp ce Tweed telefona din cabină la Berliner Tor, de unde ceru imediat legătura cu Kuhlmann.
- Am uitat să-ți cer ceva important, Otto. S-ar putea să fie în Hamburg un doctor Hyde, un tip diabolic. Poți trimite un curier la restaurantul Haerlin? îi voi da un mare număr de fotografii multiplicate ale acestui specimen. Presupun că frecventează prostituatele.
- Trimit imediat cu o motocicletă un curier în civil. Între timp, alertez mașinile depatrulare să meargă în zona cheiului. Cam pe acolo ies fetele la agățat. în treizeci de minute cercetările vor fi în toi...
39
Nu putuse nimeni să adoarmă: agitația pusese stăpânire pe toți simțind că lupta împotriva lui Wand se apropia de momentul culminant.
Erau strânși cu toții în camera lui Tweed: Paula, Newman, Butler, Nield, Marler și un al șaselea. Era trecut de miezul nopții și sosirea neașteptată a nou-venitului se petrecuse doar cu câteva minute mai devreme.
Se auzise o ciocănitură în ușă. Newman, cu pistolul pregătit în mâna dreaptă, descuie ușa, apucă clanța și smuci brusc, deschizând ușa câțiva inci.
- Dumnezeule mare! șopti el. Intră repede.
Philip Cardon intră. Purta un costum de zi, de croială germană. Omulețul, pe care Paula și Monica îl porecliseră Veverița, privi în jur în timp ce Newman încuie ușa. Zâmbi poznaș pe când ceilalți îl priveau cu uimire.
- Bună dimineața, tuturor. Știam eu că nu vă descurcați fără mine, spuse vesel după care se întoarse spre Tweed. Care-i treaba?
- Ia loc, Philip. Te-ai odihnit bine? Pentru ora asta târzie arăți surprinzător de proaspăt.
- Sunt o pasăre de noapte, zise el făcând cu ochiul Paulei care îi făculoc lângă ea pe canapea. Mă trezesc când restul lumii doarme. Cel mai bun timp pentru a prinde dușmanul descoperit. îlprivi din nou pe Tweed. Care este cu exactitate dușmanul?
- Tocmai voiam să recapitulez situația la zi, Philip. Pe scurt, avem de-a face cu cel mai sadic, neîndurător și versat dușman cu care ne-am confruntat vreodată. Numărul cadavrelor de până acum ne arată asta.
începu să numere pe degete: Hilary Vane, Irene Andover, un șofer de taxi din Bruxelles, Sir Gerald Andover, Lucie Delvaux, Joseph Mordaunt, deci șase. Toți asasinați.
- N-o uita pe bătrâna doamnă Garnett de la Moor's Landing, care a dispărut, îi aminti Newman. Mă îndoiesc că o vom mai găsi în viață.
- De acord, spuse Tweed. Chiar știu și unde trebuie să o căutăm, dar asta după ce vom ajunge acasă. Ajung acum la elementul care este strict secret...
- Camera asta a fost verificată? întrebă Cardon repede.
- Mulțumită lui Butler, da.
Butler, care sosise primul la invitația lui Tweed, insistase să folosească instrumentul de verificare a sistemelor de ascultare, pe care îl avea întotdeauna la el. în felul său meticulos, în doar treizeci de minute de cercetare îi comunică lui Tweed:
- Curat ca lacrima...
In următorul sfert de oră, Tweed îi povesti lui Cardon toate evenimentele, începând cu trista experiență a Paulei în portul Lymington și terminând cu întâlnirea sa cu doctorul Wand, în holul hotelului Four Seasons. Tocmai încheia când sună telefonul. Răspunse Paula și privi spre Tweed:
- Otto Kuhlmann vrea să-ți vorbească...
- L-am pierdut pe amicul tău, Hyde, doar cu o jumătate de oră, raportă Kuhlamnn. Stătea într-un gasthofm zona portului. Baba care i-a închiriat camera l-a identificat după una dintre fotografiile pe care le avea omul meu. A locuit acolo câteva zile, apoi a plecat brusc, în seara asta, după ce a primit un telefon.
- Continuă să-mi scape printre degete. Un viclean greu de prins, comentă Tweed.
- Stai! Mai e ceva. Hyde i-a spus bătrânei că zboară la Dusseldorf și că apoi se duce în Belgia. Mai târziu. Prea multe detalii. Nu-mi vine să cred. Am trimis o patrulă la gară, cu ordinul de a arăta poza tuturor controlorilor de bilete. Unul dintre ei, din nefericire, își terminase programul. Un ofițer i-a obținut adresa din Altona și s-a dus până acolo. Ei bine, acest controlor de bilete și l-a amintit bine pe Hyde. Omul nostru era nervos și l-a repezit pe controlor, pentru că l-a întârziat cu controlul biletelor. Mergea la Flensburg.
- Flensburg? Asta e aproape de granița cu Danemarca.
- Da. Am alertat poliția de acolo, dar era prea târziu. Trenul din Hamburg sosise cu zece minute mai devreme.
- Șah mat, atunci...
- Nu! Sunt asemenea câinelui cu osul. Nciodată nu renunț, doar știi asta. Am telefonat unui prieten care este membru în comisia de control la vama daneză, în zilele noastre nu prea mai are importanță funcția sa... L-am descris pe Hyde cu poza în față. Are o figură deosebită. Prietenul meu și-a amintit de o mașină care a sosit la graniță, avându-l pe Hyde ca pasager pe locul din spate. Știe de unde vine șoferul. Dintr-un orășel danez numit Tinglev, nu foarte departe de graniță. Undeva în Iutlanda.
- Chiar că ești ca un buldog. Nu știu cum să-ți mulțumesc. S-ar putea acum să am ultima verigă în lanțul pe care l-am construit.
- A fost plăcerea mea. Oricând ai nevoie. De ce nu te culci puțin? Lasă totul deoparte și...
Când puse receptorul în furcă, fața lui Tweed era încruntată. Se întoarse spre ceilalți și le povesti ce aflase.
- Danemarca, conchise el. Cred că am ghicit corect. Danemarca este cheia. Și pentru a fi mai precis, coasta de vest a Iutlandei între Esbjerg și granița cu Germania. Danemarca, repetă el încă o dată.
- Dar de ce Danemarca? întrebă Cardon.
- în primul rând, Westendorf și-a amintit ce-i spusese Andover, care credea că o parte a Iutlandei prezintă importanță. în al doilea rând, pilotul doctorului Wand a pregătit avionul și planul de zbor pentru Copenhaga. în al treilea rând, doctorul Hyde, creația doctorului Wand, este acum undeva în regiunea Tinglev, un orășel din sudul Iutlandei, nu prea departe de coastă. Un orășel care iarna este aproape pustiu.
- E destul, acceptă Cardon laconic. Deci ce avem de făcut?
- Ne mobilizăm forțele în punctele strategice din Danemarca. Marler, ai închiriat o mașină. Mâine vreau să te duci acolo. îliei pe Butler și ' ~ Nield cu tine. Ești responsabil de echipă. Ai fotografiile lui Hyde. Localizează-l, apoi, dacă se mută, ia-i urma.
- Cum pot să te contactez? întrebă Marler.
- Probabil că mâine, mai târziu, vom pleca și noi spre Copenhaga. Vom sta la hotel d'Angleterre. Dacă nu sunt acolo, sună-mă aici.
- Arme? întrebă Butler.
- Kuhlmann s-a oferit să ne furnizeze arme, în schimbul celor pe care le-a obținut Marler de la amicul său. Mi-a spus că acele arme ar fi putut fi folosite anterior în scopuri criminale.
- Și Armalite? se interesă Marler. Este în condiții perfecte.
- Kuhlmann îți trimite alta.
- Dar noi ceilalți? întrebă Newman. Noi nu mergem la Tinglev?
- Nu. Vreau să-mi împart forțele în două mișcări simultane. Paula, tu și Cardon veți merge cu mine la Copenhaga. Deci amândoi veți renunța la arme - securitatea aeroportului. Se întoarse spre Marler. Tu n-o să ai nici o problemă cu armele la trecerea frontierei.
- Le ascund sub șasiu. Și nici nu avem mutre de suspecți. Suntem trei oameni de afaceri, care vând echipament portuar.
- Da, e o treabă bună pentru Danemarca, comentă Newman. Dar mai este timp să vă gândiți.
- Punctul patru, schimbă Tweed cursul discuției, una dintre acele cruci de pe hărțile de război ale generalului Li Yun din Lop Nor este în aceeași zonă a Iutlandei...
- Cu siguranță, aprobă Cardon lejer. Nu fi atât de sceptic, Newman. Am văzut cu ochii mei totul înainte de a face aceste poze.
- într-adevăr, seamănă cu Danemarca, consimți Newman.
- Plus faptul, îi aminti Tweed, că Andover a spus că în Iutlanda se află o nouă zonă de locuințe, cumpărate și mobilate, dar care n-au fost ocupate de nimeni. Cred că doctorul Wand va merge în curând în Danemarca pentru a superviza sosirea unei mari echipe de așa-numiți funcționari. în fond, sabotori și spioni. Vreau să-i așteptăm.
Cineva bătu la ușă. Toți, cu excepția lui Tweed, înghețară. îlînsoți pe Newman la ușă.
- Ãsta trebuie să fie al doilea curier de la Kuhlmann, cel cu armele... Tweed privi prin vizor. îlrecunoscu pe polițistul îmbrăcat în civil, pe care Kuhlmann i-l prezentase chiar înainte de a pleca de la Berliner Tor. Ducea o geantă ponosită de voiaj pe care i-o înmâna lui Tweed.
- Ai putea reveni în cinci minute? Mulțumesc.
Deschise geanta și scoase o Armalite cu un încărcător de rezervă, pe care o schimbă cu arma lui Marler. Erau și două pistoale automate Walther de 7,65 mm, cartușe de rezervă. Dădu câte unul lui Butler și .......
Nield. Luând pistolul Smith 38 al lui Newman și Browning-ul Paulei, le puse în geantă, apoi trase la loc fermoarul. Când se înapoie curierul, îi dădu geanta și-i mulțumi în germană, cerându-și scuze că l-a ținut treaz până la ora aceea târzie. Detectivul zâmbi și-i întinse permisele pentru arme.
- Șeful meu nu se gândește că există ceasuri...
- Și acum, ce urmează? întrebă Newman înăbușindu-și un căscat.
- Mâine-dimineață, la ora nouă, o să ne sune aici Westendorf. Acum, trebuie să vă culcați. E un ordin. Dumnezeu știe ce ne va aduce ziua de mâine.
Era o remarcă pe care avea să și-o amintească cu groază mai târziu.
La ora nouă fix, Mercedes-ul negru condus de Westendorf parcă în față la hotelul Four Seasons. Tweed urcă în față lângă neamț, iar Paula și Newman ocupară locurile din spate. Ceața dispăruse.
- Ce mai face Franz? întrebă Tweed în timp ce intrară în traficul intens.
- A ajuns acasă ceva mai devreme. E-n regulă. Nu arată semne ale încercării prin care a trecut. Am vorbit timp de vreo oră, apoi a adormit repede.
- Castelul e păzit?
- Mișună de polițiști înarmați și afară, și în casă. Kuhlmann a insistat pentru asta.
- Dar tu? Nu trebuie să fii și tu păzit?
- Sunt. în ciuda protestelor mele. Westendorf aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Nu mult în spatele nostru se află două mașini neînseriate ale poliției. E mâna lui Kuhlmann, sunt sigur.
- Foarte înțelept...
Paula privea pe geam în timp ce mașina trecea prin suburbiile ce deschideau drumul spre îmbelșugatele districte. La lumina zilei, sub soarele strălucitor, vedea clar vilele superbe ce ocupau spații întinse de teren. Tweed arătă spre ele.
- Ai prieteni pe aici, bănuiesc?
- Nu tocmai, zâmbi Westendorf. Bogătașii aceștia sunt oameni foarte închiși și egoiști. Multe dintre aceste vile sunt moștenite din generație în generație. Unii sunt navigatori, alții dețin fabrici de bere
întemeiate cu decenii în urmă. Formează o pătură selectă, un fel de club al lor și nu se amestecă cu alții. Nu-i nimic rău în asta. Au dreptul să-și conserve propriul lor stil de viață. Zâmbi din nou. Dar, dacă una din fiicele lor încearcă să se mărite cu cineva din afară, atunci se slobozesc toate iadurile. Nu mă aștept ca Franz să-și găsească o logodnică pe aici pe undeva...
Rămase tăcut, concentrat asupra volanului. Paula sesiză că mergeau pe un alt drum decât cel pe care merseseră în seara precedentă. Drumul pe care se aflau urca. Westendorf opri la marginea unui povârniș acoperit cu iarbă. Făcu un semn cu mâna.
- Siillberg, cel mai înalt punct din Blankenese. Dacă nu vă deranjează o scurtă plimbare, putem privi de sus tot ce se petrece în port. Apoi mergem acolo cu mașina.
Urcară niște scări largi ce duceau spre un restaurant de pe culme. Westendorf deschise ușa de la intrare și ceilalți îl urmară înăuntru. Salută un chelner care ducea o tavă cu vase curate.
- Sunt cunoscut aici, așa că nu vom avea nici o problemă să aruncăm o privire, le explică el.
Ii conduse pe o terasă acoperită și Paula aproape își pierdu respirația la vederea panoramei. Era o dimineață frumoasă, iar cerul era nespus de limpede și clar până departe la orizont. Pe partea îndepărtată a Elbei, se întindea o imensă deschidere albastră. Tweed arătă în jos. La marginea portului era ancorată o barjă enormă. Avea montată o macara al cărei braț dispăruse sub apă. Paula scutură din cap ca să se trezească. Părea ireal - minunatul vis și coșmarul din noaptea trecută. Westendorf arătă spre țărmul îndepărtat.
- Acolo se cultivă cei mai mari cireși din Germania. Dar poate că ar fi mai bine să coborâm acum.
Se adunaseră numeroși gură-cască, pe care polițiștii îi țineau la o oarecare distanță de port. Câteva mașini Volvo, mașini de patrulare, vopsite în albastru și cu inscripția Politi pe capota din față și pe uși, erau parcate într-o parte.
Lui Tweed îi părea bine că era aglomerație. întârziase plecarea în Danemarca a lui Marler și a echipei sale ca să poată cerceta mișcările dușmanului. Newman care își pusese o șapcă și o pereche de ochelari
cu lentile mate se strecurase în mulțime. Kuhlmann se apropie fumând o țigară.
- Hai cu mine, spuse el. Orice s-ar afla acolo jos, va ieși în curând din apă.
Paula îl urmă, surprinsă de plecarea grăbită a lui Newman. Observase deja că una din mașinile neînregistrate oprise și că detectivii care coborâseră se apropiau de Westendorf. îlvăzuse, de asemenea, pe Marler la marginea mulțimii și pe Cardon, în costumul său german, în-vârtindu-se pe undeva, în spatele mulțimii.
Ajunseră la marginea digului scurt. Kuhlmann ridică mâna și așteptă. Brațul macaralei ținea ceva, ca un pescar ce ține în undiță un pește uriaș. Lanțul era încordat; scoase un scrâșnet metalic și începu să se ridice. Mulțimea amuți.
Doi oameni amfibie apărură de sub apă și urcară scările dinspre dig. Rămaseră în picioare, cu apa șiroind și privind în urmă spre fluviul care se învolbura, stârnind mici valuri ce se izbeau de perete. Brațul macaralei se mișcă brusc. Paula își opri respirația.
- Doamne, mormăi Kuhlmann. Ce naiba ar fi putut face așa ceva? Revărsând o cascadă mică de apă, gheara macaralei apăru ținând strâns prova, puntea și o secțiune din pupa vasului Holsten. O jumătate din carcasă și din pupa se aflau încă în adâncurile Elbei. Dar izbucnirea lui Kuhlmann fusese determinată de acea tăietură curată, aproape perfect netedă.
Nu era nici o urmă vizibilă de lemn. Era ca și cum o imensă secure tăiase în două vasul chiar la mijloc. Þinându-se de brațul lui Tweed, Paula privi spre capătul digului. Peretele de piatră avea o fisură adâncă, făcută de ceva care se izbise cu o forță cutremurătoare. Îi spuse lui Tweed ce văzuse.
- Nu mă miră, zise el.
- De ce?
- îmi amintesc ce mi-a spus comandantul Noble la Londra, când mi-a enumerat vasele care au dispărut pe mările lumii. Vorbea la un moment dat despre descoperirea unei relicve a unui vas ce aparținuse unui pescar german numit Vogel. Numai prova rămăsese. Tăiată curat și cu capul lui Vogel retezat deasupra.
- Câte astfel de vase Stealth crezi că există?
Tweed nu răspunse. Kuhlmann se întoarse spre ei. Era încruntat.
- Scafandrii - unul din ei a fost la Marină - spun că n-au văzut niciodată așa ceva. Ce presupui?
- Un vapor cu o provă ascuțită precum cuțitul, făcută dintr-un anume tip de oțel special. Tweed ridică din umeri. E numai o presupunere. Au mai fost și alte vase pe Elba noaptea trecută?
- Nu, răspunse Kuhlmann cu siguranță. Am luat legătura cu șeful portului. Ceața era așa de deasă, încât nimeni n-a părăsit docurile. Un petrolier trebuia să pornească în cursă, dar și-a amânat plecarea. Paza de coastă mi-a comunicat că ceața s-a menținut la fel de deasă până în zori. Nici un vapor n-a ieșit pe mare - radarele lor l-ar fi înregistrat.
- Nu, n-ar fi făcut-o. Nu au echipament adecvat.
- Dacă spui tu. Trebuie acum să mă întorc acolo. Þinem legătura?
- Desigur. Tweed așteptă ca Kuhlmann să se îndepărteze, apoi răspunse la întrebarea Paulei: Câte nave Stealth? Bănuiesc că o mulțime. Și probabil de tonaje diferite. Cel care a scufundat Holsten și a sperat să ne scufunde și pe noi, poate să-și fi testat foarte bine calitățile navigând pe un important fluviu european. Fără doar și poate, sunt mână în mână cu stațiile de radio ale gangsterilor lui Wand.
Apăru Newman; își scoase șapca și ochelarii. Vorbi în șoaptă:
- Nu vă uitați în jur. L-am zărit în mulțime pe prietenul nostru Jules Starmberg. Marler l-a fotografiat de vreo trei ori, cu aparatul pe care-l poartă mereu la el. Așa că Starmberg n-are habar că mutra lui nesuferită a fost înregistrată. Paula, tu nu l-ai văzut încă. Iată o poză de-a lui.
- într-adevăr, nesuferită mutră, comentă ea.
- Interesant, spuse Tweed, acest „lacheu" al lui Wand e aici și supraveghează. Wand a fost uimit ieri seară când am apărut teferi și nevătămați. Acum, taci.
Westendorf care se dusese pe dig să vadă mai de aproape scena, se întoarse. Era ca și Kuhlmann, încruntat.
- E de-a dreptul impresionant. Paula, ne datorăm viața acțiunii tale rapide. Eu personal îți rămân dator toată viața.
- Fleacuri. Renunță la subiect cu un zâmbet. Dar se înroșise de plăcere auzind complimentul măgulitor al germanului. Am văzut doar ceva la momentul potrivit.
- Dar spuneai că ecranul radarului era alb. Westendorf dădu din cap nrivindu-l pe Tweed. Acest mecanism Stealth este oribil. Acum, dacă sunteți gata, vă duc înapoi la hotel.
- îmi convine de minune, răspunse Tweed.
- O spui de parcă la Four Seasons ar fi o persoană căreia ai vrea să-i iei un interviu, insinua Paula urmându-i pe Newman și pe Westendorf.
- Vulcan. Vreau, dacă se poate, să am o discuție atât cu Burgoyne, cât și cu Fanshawe. Și mai vreau ca Newman s-o tragă de limbă pe Helen Claybourne.
- Am impresia că știi cine-i Vulcan...
- Nu, dar câmpul s-a restrâns considerabil, răspunse Tweed.
4o
- Paula Grey a fost la Blankenese împreună cu Tweed azi-dimineață, raportă Starmberg. Unul dintre oamenii mei, care supraveghează Four Seasons, a confirmat că s-a întors la hotel.
- Þi-aș fi foarte recunoscător, Jules, dacă ai putea să-mi garantezi că această a doua încercare de a obține compania domnișoarei Grey va reuși.
Doctorul Wand ședea, ca de obicei, la birou, de astă dată la vila din Othmarschen, district apropiat de Nienstedten, unde trăia Hugo Westendorf. Ca și la Waterloo, cu toate că era miezul zilei, toate draperiile de la ferestre erau trase. Și asta la toate geamurile din vilă, atât la etaj, cât și la parter. Mobila era acoperită cu huse. Deși din afară vila nu părea locuită, înăuntru se aflau șase dintre oamenii lui Starmberg.
- Acest nou plan e atât de ingenios și de original, încât cu siguranță va reuși, își asigură Starmberg șeful. își trecu o mână prin părul rar, tuns scurt. Planul va fi executat în această seară. Nu mult după miezul nopții, domnișoara Grey va fi oaspetele nostru în Danemarca.
- Vreau să sper asta, spuse Wand privindu-l pe deasupra ochelarilor. Starmberg se simți stânjenit sub privirea pătrunzătoare. Și, continuă Wand, am decis să-l las pe Tweed să se bucure de trei nopți albe.
- Și apoi? interveni Starmberg.
- Apoi? Păi, domnul Tweed va primi o parte din domnișoara Grey drept suvenir. Mai înainte însă, trebuie să-i comunici că va trebui să renunțe la cariera sa, dacă dorește s-o mai vadă vreodată în viață. Oamenii noștri de la Londra ne vor spune dacă s-a conformat cerinței noastre.
- Deci, peste câteva ore o vom ridica pe neprețuita domnișoară.
- Iar eu îi voi telefona doctorului Hyde. Va fi nevoie să facă unele pregătiri pentru tratament.
Pe întinderea pustie a coastei Iutlandei de Sud, doctorul Hyde se întorcea dintr-o scurtă plimbare solitară. Nu prea era încântat - zona era pustie, iar lăstărișul monoton care se întindea până departe pe plajă, îl deprima. Chiar mai supărător era vântul care bătea neîncetat dinspre . mare, stârnind firele de praf și de nisip. „Cu excepția casei, parcă aș fi pe lună", se gândi el.
Casa era o clădire veche cu două etaje și acoperiș țuguiat, făcută în întregime din lemn. Izolată în apropierea mării, cândva trebuie să fi fost pitorească. Dar fusese părăsită cu mult înainte ca Wand s-o cumpere prin intermediul unei companii. Roșul, odată strălucitor, al fațadei și albul cochet din jurul ferestrelor se scorojise sub influența aerului sărat. Acum, avea aspectul unei așezări pustii, părăsite.
Cu gâtul înfășurat în gulerul tare, doctorul Hyde semăna cu o pasăre ciudată și respingătoare. înainte de a introduce cheia în broască, mai aruncă o privire în urmă: un deșert îndoliat, unde, în afara tufelor de iarbă țepoasă, nu creștea nimic. Doar nisipul fin ca o pudră.
Auzi soneria telefonului și închise ușa, grăbindu-se către camera din spate. Nu putea fi decât o singură persoană și Hyde știa că va fi luat din nou peste picior.
- Dacă îmi permiteți întrebarea, unde ați fost? Pare imposibil să fi găsit vreo companie feminină prin acea parte a lumii, comentă Wand cu sarcasm.
- Am ieșit pentru o scurtă plimbare. Trebuie să mă mențin în formă pentru meseria mea, răspunse înțepat Hyde.
- E chiar recomandabil pentru dumneata. îmi cer scuze pentru acest gen de telefoane care se pare că pică mereu prost.
- Sunt la dispoziția ta, răspunse Hyde pe un ton deodată mieros, regretându-și ieșirea.
- Excelent! Nu vei mai lâncezi mult timp. Un pacient, o doamnă, va sosi în curând. Am stabilit ca tratamentul să se aplice după trei zile. Nu mai înainte, înțelegi? Cam asta am vrut să-ți comunic. Subiectul constă în mâna sa...
De îndată ce-și încheie instrucțiunile, Wand închise telefonul. Fuseseră formulate cu grijă în cuvinte pe care Hyde le înțelese, dar a căror semnificație sinistră n-ar fi însemnat nimic pentru un operator care le-ar fi ascultat. Starmberg, care ieșise din birou, reveni după ce conversația se terminase.
- Au mai sosit opt dintre oamenii mei, raportă el. întreaga echipă e gata să îndeplinească în această seară operațiunea.
- Sper că mașinile nu pot fi reperate?
- Nu. Am folosit aceeași metodă ca și atunci când am venit noi. O mașină parchează aproape de intrare, așteaptă acolo până ce nu mai circulă nimic pe drum, porțile sunt deschise, vehiculul gonește pe drumul de acces, porțile se închid în spatele lui. Mă întreb ce-o să facem acum cu Westendorf?
- Nimic. Și e cazul să-ți amintesc că trebuie să te debarasezi de obiceiul ăsta de a pune întrebări. Dar, pentru că tot ai întrebat, am să-ți explic pe scurt. Westendorf a fost, ca să spun așa, un eșec, iar în următoarele câteva luni va fi cu siguranță bine păzit. După ce va trece un timp, îl vom putea elimina, spuse Wand și se aplecă înainte în raza de lumină a lămpii de pe birou. Expresia feței era grozav de neplăcută, dar vorbea pe un ton degajat.
- Concentrează-te acum, asupra domnișoarei Grey, Jules. Nu voi tolera o altă nereușită. Ea trebuie să ajungă în Danemarca înainte de miezul nopții... repet, înainte de miezul nopții.
Când se afla încă la Blankenesse, Tweed îi dăduse instrucțiuni lui Marler prin Newman să se îndrepte de îndată împreună cu echipa sa spre frontiera daneză. Rămâneau doar Paula, Newman și Cardon să-l însoțească la Copenhaga. Era sigur că e mai mult decât suficient.
Când se întoarseră la Four Seasons, Tweed prinse o mare ocazie. După ce se despărțise de Westendorf care plecase cu limuzina sa, urcă scările și prima persoană pe care o văzu fu Willie Fanshawe.
- Lăsați-mă singur cu el, le șopti Tweed Paulei și lui Newman.
- Ia te uită, începu Willie. Mă bucur să vă văd. Nu-mi place de loc să fiu singur. Uite, suntem la doi pași de barul Sambri. Haideți, fiți rezonabili și însoțiți-mă la un pahar de șampanie. E un pic cam devreme
pentru un hoinar... Dar ce naiba, oh, prietenii tăi au plecat. Ar fi fost ■mai mult decât bineveniți...
- Aveau o întâlnire, se strecură Tweed în șuvoiul de cuvinte pe care celălalt îl revărsa.
- Ei bine, atunci vom putea avea o discuție ca de la bărbat la bărbat. Iubesc doamnele, Dumnezeu să le ajute, dar, din când în când, e plăcut să pălăvrăgești și fără ele. Șampanie, desigur.
Tweed acceptă fără tragere de inimă. în entuziasmul său, Willie îl și conduse spre bar. După ce comandă două pahare barmanului, se așezară pe bancheta cea mai îndepărtată de intrare.
- Ce s-a întâmplat cu Burgoyne? întrebă ca din întâmplare Tweed, idicând paharul din care luă o gură.
- Oh, cred că se tocmește în cine știe ce întâlnire de afaceri. Adoră guiala. Și apoi, deviza sa e: „Tot timpul pe teren!" Insă ce nu-i place
este actuala situație a Angliei.
- într-adevăr? Și ce anume îi displace?
- Totul... Willie deveni mai categoric. După el nu mai există autodisciplină. Morala a pierit. Bunăstarea a subminat caracterul nostru puternic pentru care, cândva, eram renumiți. Toată lumea ține acum mâna întinsă după ajutor. O ușoară durere de cap și gata, fuga la doctor
pentru nimica toată. Așa stau lucrurile după opinia lui. Jumătate din țară vrea să fie dădăcită. Tinerii, în loc să lupte ca să-și facă o carieră pe cont propriu, vor ca aceasta să le fie adusă pe tavă. Și acum, maniacii vor să împartă Regatele Unite. Comandantul crede că ne trebuie o mână de fier. El zice că tratamentul șoc este singurul răspuns posibil.
- Presupun că e la mijloc formația sa militară, sugeră Tweed.
- Asta-i altă poveste. Serviciul militar obligatoriu ar trebui reintrodus. Asta ar insufla ceva disciplină în acești bădărani care lovesc bătrânele doamne în cap ca să le fure cele câteva lire. Și, adesea, pentru ce? Ca să-și finanțeze bestialul obicei de a se droga. E foarte înfierbântat în această privință comandantul de brigadă.
- Dar dumneata ce crezi? îl întrebă Tweed. Willie clipi din ochi.
- Că am să mai iau un pahar. Vreau să...
- Eu încă nu mi-am terminat băutura, mulțumesc.Tweed era sigur că asta era a doua vizită a lui Willie la barul Sambri în acea dimineață. Fața îi era mai roșie ca de obicei când comandă încă un rând.
- Punctul meu de vedere? Willie își strâmbă gura. Burgoyne cam sare peste cal. Garda sus și la atac. Dar am auzit că a fost un soldat strălucit. Nu stă prea mult pe gânduri. Ca un adevărat zbir. Nu te plictisești niciodată cu el prin preajmă.
- Mai rămâne în Hamburg?
- Nu poți ști niciodată. E asemenea proverbialei lăcuste. Putem fi la Viena până-ți ridici pălăria. Pălăria comandantului, chicoti Willie luând o gură de șampanie. Dar tu?
- Programul meu e vag. Depinde de cursul evenimentelor. Sper că mă vei scuza acum, dar am o întâlnire...
Când ajunse în camera sa, Tweed era foarte îngândurat.
- E șansa ta, Bob, spuse Paula după ce-l lăsară pe Tweed în compania lui Willie și intrară în hol. Tweed tocmai întreba de Helen și iat-o. Arată grozav și și-a pus în joc toate farmecele ca să te subjuge. Eu am să fac o baie. Distrează-te...
Helen Claybourne, așezată pe o canapea, scria într-un carnețel cu stiloul ei mare și elegant. Puse capacul și îi adresă lui Newman un zâmbet calm când acesta se așeză lângă ea.
- Dacă nu ești ocupată, spuse el.
- Mă bucur că nu sunt. închise cu o lovitură carnetul. Willie are cele mai ciudate modalități de a face bani. îmi petrec o jumătate din timp rugându-l să nu investească în tot felul de sisteme dubioase și imprudente. E un fraier pentru escroci, spre deosebire de Burgoyne. N-ai scoate un penny de la Maurice, până nu te interoghează el în amănunțime.
Helen era dichisită ca de obicei. Purta o fustă plisată, gri, care se oprea deasupra genunchilor frumoși. O jachetă gri îi încadra de minune chipul, iar dedesubt avea o bluză albă cu guler înalt.
Era așezată pe un colț al canapelei și-și strânsese picioarele sub ea ca o pisică. Se întoarse spre Newman. Scutură scrumul țigării în scrumieră și-l privi drept în ochi, cercetătoare, ca și când l-ar fi întrebat ceva.
- După ce umbli, domnule Newman? Pari a fi mereu pe drum. Te-am văzut mai devreme, pe la ora nouă, plecând cu Tweed și cu Paula. Ești pe urmele unei întâmplări strașnice? Sau n-ar trebui să întreb? îl necăji ea.
- Am fost prin Hamburg; am avut o întâlnire de afaceri. Mai rămâi aici?
- Dumnezeu știe. Maurice vorbește de un drum la Copenhaga. Cunoști un hotel decent pe acolo?
- D'Angleterre, răspunse Newman prompt.
- Poate luăm masa împreună? întrebă ea continuând să-l fixeze. Presupun că știi că în zilele noastre nu mai e nepotrivit ca o femeie să invite un bărbat?
- S-ar putea s-o facem... să luăm masa. Dacă putem să-i evităm pe Willie și pe Burgoyne.
- Vorbești de diavol și iată-l pe Maurice. Salvează-mă de la o soartă mai rea decât moartea.
Burgoyne, îmbrăcat într-o jachetă cadrilată, pantalon bleumarin, bocanci, cravată purpurie, își trase un scaun. Se așeză foarte drept și îi privi pe amândoi pipăindu-și mustața.
- Sper să nu deranjez sau sunteți pe cale de a începe o afacere?
- Trăiesc doar cu speranța, replică Newman neutru.
Reacția lui Helen fu de-a dreptul sălbatică. Se înclină înainte și se ridică în picioare. Ochii ei cenușii scoteau scântei, iar vocea îi era veninoasă.
- Este o insinuare revoltătoare. Ar fi mai bine să-ți controlezi cuvintele. Nu ești la cazarmă aici. Manierele proaste de la popota ofițerilor nu-și găsesc locul într-o asemenea ambianță.
- Am dat cu bâta în baltă? întrebă ironic Burgoyne. Era o glumă. Cunoști noțiunea, Helen? Se scrie g-l-u-m-ă.
- E una de cel mai prost gust posibil, spumegă Helen.
- Dorește cineva cafea? întrebă Burgoyne imperturbabil.
- Credeam că vei întreba dacă e cineva pentru tenis, continuă Helen atacul. Iți dai seama că vorbești ca vechii militari din China refugiați în Hong Kong - o limbă ieșită din uz de vreo treizeci de ani?
Newman surprinse o sclipire de furie în ochii lui Burgoyne la auzul expresiei „vechii militari din China". Totul însă dură numai o secundă. Comandantul de brigadă continuă pe un ton agresiv.
- Mă tem că am atins o coardă sensibilă folosind cuvântul afacere. Chiar că trebuie să manevrez aceste lucruri mai prudent.
- Și tu, îi răspunse Helen, ar trebui să nu-ți mai bagi nasul unde nu ești dorit. Mai tot timpul, în New Forest, ne târâi pe mine și pe Willie în locuri pe unde nu voiam să mergem. Sau nu te-ai prins?
- Willie va continua să meargă oriunde, observă Burgoyne, dacă cineva îi plătește băutura, mâncarea și casa.
- Pentru un pseudocomandant de brigadă, ai un fel deosebit de crud de a te exprima, i-o întoarse Helen. Bob, mi-e foame, spuse ea, întorcându-se spre Newman.
- Atunci, hai să încercăm la restaurant.
Când se ridicară, Helen îi mai aruncă o săgeată lui Burgoyne.
- Dacă ai de gând să iei prânzul tot aici, îți pot recomanda restaurantul Haerlin...
Când ieși din lift împreună cu Tweed, Paula îl zări pe Burgoyne care stătea încă la masă cu ceașca de cafea înainte. îlînghionti pe Tweed.
- L-am văzut. Să mergem și să discutăm puțin cu eminentul nostru soldat.
Spre surprinderea ei, Burgoyne le zâmbi, ca și cum s-ar fi bucurat de prezența lor. Rămase și mai surprinsă când el sări în picioare oferindu-i scaunul.
- Domnișoară Grey, arătați de-a dreptul încântătoare. îmi place costumul dumneavostră. E foarte șic.
- Mulțumesc, răspunse, uimită de lipsa bruscheții obișnuite din atitudinea lui.
Tweed își trase un scaun între ei.
- V-au lăsat singur? întrebă Paula.
- Mă tem că da, replică el așezându-se lângă Paula. Se pare că nu sunt prea simpatizat. îmi faceți onoarea de a lua un aperitiv cu mine?
Paula mării ochii, șocată de politețea lui.
- Un pahar de vin sec franțuzesc ar fi potrivit.
Burgoyne aruncă o privire spre Tweed, care alese apă minerală, și ridică o mână făcându-i semn chelnerului cu degetul arătător.
„Vai de mine, gândi Paula, ce maniere țărănești." Mai avu o surpriză.
- Ești atât de bun să ne aduci o sticlă de vin franțuzesc, apă minerală și, dacă se poate, și un scotch dublu?
- Sper că nu ți-am deranjat puținele clipe de singurătate în timpul cărora reflectezi asupra afacerilor, remarcă Tweed.
- Dimpotrivă, e o șansă să mă bucur de o companie plăcută. Tocmai am avut un schimb neplăcut de cuvinte cu Helen. A plecat să ia masa cu Robert Newman al vostru. Și n-a uitat să-mi interzică să iau prânzul în restaurant.
- Nu prea seamănă cu Helen pe care o știam, comentă Paula. Mă întreb ce s-o fi întâmplat?
- Ah, n-o cunoști pe adevărata Helen. Calmul ei exterior păcălește pe toată lumea. în fapt, e o tigroaică necioplită.
- E interesant, interveni Tweed. Se pare că îți displace profund, dacă e așa, atunci de ce călătorește cu dumneata?
- Willie... Plăti chelnerului, adăugă un bacșiș generos, apoi oftă. illie, repetă el. Ea are impresia că slujba pe care o are implică să aibă grijă de Willie. Ceea ce e destul de amuzant. Domnul Willie este mult prea capabil ca să-și poarte singur de grijă.
- El pare atât de nehotărât, spuse Paula.
- De acord, asta e impresia pe care o creează. în afaceri, ca și mai ainte în armată... Se opri uitându-se la Tweed. Am învățat să nu
apreciez niciodată oamenii după aparențe. Poți să te înșeli foarte tare. dar sunt sigur că munca la asigurări v-a învățat asta. Mai discutară un timp, apoi Tweed spuse că o ia pe Paula la o scurtă plimbare. își puseră hainele și-i mulțumiră lui Burgoyne pentru ospitalitate. Tweed era din nou îngândurat când ieși din hotel alături de Paula.
- Părea că-și joacă rolul arătând cu degetul spre Willie, observă Paula pe când traversau drumul spre aleile de lângă lac.
- Și a făcut-o cu multă abilitate, recunoscu Tweed.
Un Volvo alb trase în spatele lor cu o scrâșnitură de cauciucuri. Tweed o apucă pe Paula de mijloc, gata s-o împingă înainte și să-i spună să fugă.
- Nu e nevoie să chemi poliția, mormăi o voce cunoscută.
Se întoarseră și-l văzură pe Kuhlmann coborând din mașină. își scoase țigara neaprinsă din gură și începu să vorbească gesticulând.
- Am noutăți. Nu cred că e înțelept să vorbești la telefon când ești așa de aproape de Berliner Tor.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Tweed.
- Acum treizeci de minute, doctorul Wand a plecat spre Copenhaga cu avionul său.
- Asta-i foarte bine. Mulțumesc, Otto. Se pare că lucrurile se petrec exact așa cum am prevăzut. Apropo, l-a luat și pe Starmberg cu el?
- Nu, sigur nu. Am căutat vechile fotografii ale periculosului luxemburghez din vremea când a fost ucisă nevastă-sa. Le-am dat oamenilor care supravegheau avionul.
Informația nu-i atrase atenția în nici un fel lui Tweed care era preocupat cu recapitularea măsurilor de prevedere pe care le luase.
- Ce plan ai? întrebă Kuhlmann.
- Zburăm și noi la Copenhaga în noaptea asta. Ajutorul tău a fost neprețuit. Am avut, ceva mai înainte, două conversații interesante.
- Despre care nu-mi vei spune nimic. Fă-ți mai departe jocul în liniște.
- Tocmai mi-a venit ceva în minte și trebuie să iau legătura cu Nielsen la sediul poliției din Copenhaga.
- Am făcut-o eu, zâmbi Kuhlmann. A trimis deja oameni la aeroportul din Kastrup ca să supravegheze aterizarea avionului. îlvor urmări pas cu pas pe Wand, descoperindu-l oriunde s-ar ascunde. Aș spune că de acum e încolțit.
- La toate te gândești. Din nou, îți mulțumesc.
Paula și Tweed își continuară plimbarea în jurul lacului Binnen Alster. Mergeau printr-un parc cu povârnișuri acoperite cu iarbă verde și copaci. Zgomotul mașinilor se auzea estompat. Pentru Paula era ca un vis experiența de la Blankenese. Nu se mai plimba nimeni prin aerul umed, dar încălzit de soare.
- E un oraș frumos, se entuziasma Paula. îmi plac acoperișurile verzi ale clădirilor de dincolo de lac. Presupun că au fost cândva roșiatice, dar și-au schimbat în timp culoarea din cauza umezelii.
- Da, așa cred, spuse Tweed.
- E un oraș așa de verde. îmi plac la nebunie acoperișurile acelea cu mansarde - sunt atât de elegante. La noi sunt o raritate.
Aleea făcu o curbă, urmând cursul apei, și trecură peste un podeț arcuit. în fața lor era un mic port, dincolo de care se întindea un alt lac mai mare. Paula își strecură mâna sub brațul lui Tweed care arătă cu capul spre noul lac.
- Acesta este Aussen Alster, cel mai mare din cele două lacuri. Am mai putea merge câteva mile, dar cred că e timpul să ne întoarcem.
- Doamne, m-am trezit la viață în acest parc, spuse ea când se întorceau pe aleile umezite de stropii de apă răzlețiți de vânt.
Newman, Tweed și Paula se întâlniră să ia cina, neobișnuit de devreme, în restaurant. Newman insistase că trebuie să le rămână suficient timp ca să prindă avionul. Tweed ar fi plecat în ultima clipă pentru a evita așteptarea la aeroport.
Chiar și la acea oră aveau companie la alte mese din apropiere. Burgoyne și Lee, Willie și Helen luau o cină ușoară. Burgoyne le trimise o sticlă de Laurent Perrier însoțită de complimentele sale.
- Drăguț din partea lui, comentă Paula. Nu pot pricepe ce l-a apucat. A devenit atât de uman.
- Camuflaj, răspunse Newman. întâmplător, am avut o mică discuție cu Helen în hol înainte de a lua prânzul aici...
Descrise scena petrecută între Helen și Burgoyne. Tweed îl ascultă cu interes. Băuse numai apă minerală, în timp ce Paula și Newman terminară împreună sticla de șampanie. Aproape de sfârșitul mesei, Lee, purtând una dintre rochiile ei fără umeri, se apropie de masa lor cu paharul de vin roșu în mână.
- Aș spune că, din punct de vedere fizic, Lee este foarte puternică, remarcă Paula.
Și cu nasul pe sus, adăugă în șoaptă Newman.
- Dragă domnule Tweed, zise Lee aplecându-se peste Tweed și încolăcindu-și brațul gol în jurul umerilor lui. Am nevoie de o companie stimulatoare. îmi oferi ceva de băut mai târziu? Te rog!
- îmi pare rău, dar noi... începu Tweed.
In acel moment, Lee scăpă paharul și o cascadă de vin roșu se revărsă peste jacheta lui de la costum. Lee se sperie. Apucă un șervețel și începu să-i tamponeze haina bolborosind.
- îmi pare îngrozitor de rău. Și vinul roșu pătează...
- E-n regulă, spuse Tweed ridicându-se, dar ar fi mai bine să mă duc să mă schimb. Privi spre Newman. Achiți tu aici? Bine. Chiar este timpul...
Newman ceru nota de plată în timp ce Paula se ridică. Prea multă șampanie după o zi așa de lungă.
- Mă duc să-mi strâng bruma de bagaj, spuse ea. Ieși din restaurant în holul hotelului.
PARTEA A TREIA
A
In taină
41
Paula se opri la ieșirea din hotel. Părea că se întâmplă ceva afară. Un portar în uniformă, pe care nu-l mai văzuse înainte, veni spre ea foarte agitat.
- Fac un film afară și folosesc hotelul ca fundal. Nu știu cine-i starul. „Aș putea foarte bine să ies să iau o gură de aer ca să-mi limpezesc capul", gândi Paula. Observă vag că uniforma portarului nu i se prea potrivea. Coborî cu grijă scările, iar portarul alergă înainte pentru a-i deschide ușile.
- Asta se întâmplă des? îl întrebă ea.
- E prima oară, după câte știu eu. Va fi o bună publicitate pentru Four Seasons.
Aerul nopții era rece și înviorător. Paula ridică o mână să-și ferească ochii de strălucirea reflectorului. Câteva furgonete albe erau parcate de-a lungul bordurii. Pe uși era scris INTERVISION TV UND RADIO GMBH.
Două camere de luat vederi pe trepieduri erau îndreptate spre un punct din marginea opusă a parcului. Un cuplu, un bărbat și o femeie se îmbrățișau. Paula numără vreo doisprezece oameni în echipament complet alb. Unul dintre ei, despre care Paula presupuse că era regizorul, purta o portavoce.
Pe caldarâm, lângă ușile deschise ale unei furgonete, se afla un generator, înăuntru, în spatele unei grămezi mai mici de echipament se întrezărea, în umbră, silueta masivă a unui bărbat în alb.
Se apropie câțiva pași ca să vadă mai bine. Activitatea era frenetică. Era chiar necesară toată zarva asta sau echipa televiziunii vedea că acesta
e mijlocul prin care dă impresia că se lucrează intens? Se opri lângă ușile deschise ale celei mai apropiate furgonete.
In clipa următoare simți două perechi de brațe puternice care o apucară ridicând-o și o împinseră în furgoneta. Deschise gura să strige, dar o mână îi acoperi imediat fața. Mușcă degetele până aproape de os. O voce furioasă mârâi „Cățea!" și fu azvârlită spre o figură fantomatică din interior. își atenua căderea străduindu-se să se lase pe o parte și izbindu-se de peretele vehiculului. Lumina unui reflector fu proiectată în interiorul furgonetei.
- E o nebunie! Ticăloșilor! urlă.
Unul din cei doi agresori, cel care o săltase în mașină, veni spre ea înfingându-și mâinile în gâtul ei. Cât ai clipi, își scoase din poșetă tubul de fixativ și apăsă pe buton închizând ochii pe jumătate. Atacatorul scoase un răcnet strident și-și duse ambele mâini la ochi. Ea înaintă și ridicându-și genunchiul îl lovi violent între picioare. El țipă din nou, căzând în genunchi cu mâinile încă la ochi. Proptită cu spatele de peretele mașinii, îl izbi în cap și se retrase apoi în partea opusă a furgonetei.
Cel de-al doilea agresor o atinse. Era prea aproape ca să folosească din nou spray-ul. își înfipse adânc degetele în părul lui unsuros, încleș-tându-le puternic, și-l trase spre ea. După cum se așteptase, el încercă să-și tragă capul în partea cealaltă. Și brusc îl împinse cu toată forța ținându-l în continuare strâns. Auzi izbitura de peretele mașinii. Buimăcit, individul se prăbuși pe podea.
Căutând o cale de scăpare - ușile din spate erau în continuare deschise - observă că videocamera înregistra scena la lumina reflectorului. Atunci se împiedică, alunecă pe o bobină de film și se rostogoli peste cei doi.
Sări în picioare. Apăru deodată Starmberg care îi apăsă pe nas și pe gură un tampon moale. Simți mirosul eterului și-și repezi pumnul strâns în spate spre rinichi. Auzi un geamăt de durere, totul se întunecă și ea se scufundă ca într-o groapă fără fund ' în întuneric.
Colonelul Winterton și soția sa, Edith, un cuplu vârstnic, ieșiseră din hotel, înfofoliți împotriva frigului. Priviseră scenaviolentă din
furgonetă. Omul îmbrăcat în alb, ținând o portavoce se îndreptă spre ei. Le observă costumația teribil de englezească și zâmbi.
- Este scena de debut a noului nostru film polițist. Va trebui să părăsiți zona...
- E rece, John, șopti Edith. întârziem la întâlnirea cu familia Reuter.
- Desigur, draga mea...
Bărbatul cu portavoce îi privi îndepărtându-se, se întoarse și trânti cu putere ușile furgonetei. Alergă spre șofer și-i strigă în germană:
- încărcătura e înăuntru. Dă-i drumul mai repede de aici. Furgoneta se puse în mișcare. în cinci minute, echipa împacheta în
celelalte mașini toate aparatele, după care plecă imediat. Pacea și liniștea se lăsară din nou peste Neuer Jungfernstieg, din fața hotelului Four Seasons.
- Unde naiba poate fi Paula? întrebă Tweed privind spre Newman după ce-și consultă ceasul. în curând...
- E cea mai punctuală femeie pe care am cunoscut-o vreodată, spuse Cardon.
Omul pe care Paula îl numise „Veverița" își adusese geanta în camera lui Tweed după ce primise un telefon scurt de la acesta. Din momentul sosirii, se depărtase de ceilalți ca și când ar fi fost complet străini.
- Mă duc s-o caut în cameră, spuse Newman neliniștit. Din câte știu, am pierdut probabil avionul.
- Liniștește-te, îl sfătui Cardon.
Nici nu termină bine de spus asta când sună telefonul. Tweed ridică receptorul. întrebă cu o voce calmă cine e. îlrăspunse vocea înăbușită a unei femei.
- Aici e Paula. Legătura e destul de proastă. Sper că mă poți auzi?
- Da. Ce s-a întâmplat?
- Am văzut pe cineva părăsind hotelul. Nu dau nume la telefon. Trecea un taxi, așa că l-am oprit și am urmărit o mașină. Cred că mă întorc la Four Seasons... Mă auzi? Ce legătură tâmpită... Nu te îngrijora. Mă întorc curând...
Legătura se întrerupse. Tweed rămase cu receptorul în mână. Le povesti celorlalți scurta conversație. Newman reacționa primul.
- Ești sigur că era Paula?
- Nu, nu sunt.
- A mai făcut asta înainte? întrebă Cardon. Adică, să plece de capul ei fără să-ți spună? Cu ce era îmbrăcată?
- Are multă inițiativă, spuse Tweed încet. Ca să-ți răspund la prima întrebare, uneori, da. Dacă vedea ceva și ar fi pierdut timp ca să mă consulte, renunța. Știi din proprie experiență că le dau mână liberă oamenilor mei. De ce m-ai întrebat cum era îmbrăcată?
- Purta costumul albastru când am văzut-o ultima dată, interveni Newman.
- Am întrebat, pentru că e o noapte foarte rece, continuă Cardon. Dar dacă a luat un taxi...
- Un lucru e sigur, hotărî Newman. Anulez locurile rezervate, chiar acum.
- Da, te rog, aprobă Tweed cu un aer absent.
Paula se trezi. Se simțea îngrozitor. Strânse din dinți și își reprimă un val de vomă. Þinea ochii închiși. Furgoneta se deplasa cu mare viteză. Apoi, deodată, încetini. Aruncă o privire printre gene și văzu spatele lui Starmberg care stătea pe un scaun pliant.
Era întinsă pe o banchetă de piele, cu capul sprijinit de o pernă tare. își mișcă încet mâna dreaptă și descoperi că era pironită în jurul taliei cu un fel de curea. La fel și stânga. Răsuci picioarele și văzu că erau, de asemenea, imobilizate. Furgoneta încetini și mai mult, apoi opri. Starmberg se răsuci pe scaun; înțelese că era trează. îi puse o mână pe gură. Cu cealaltă mână scoase o fâșie lată de plasture adeziv și i-o lipi peste gură. Paula ascultă.
Din direcția cabinei șoferului se auzeau voci. Abia se puteau percepe... Paula se încorda. Cele două voci angajate în conversație păreau să vorbească o limbă scandinavă. Se gândi să izbească cu capul în geamul din spatele cabinei șoferului, dar știa că e inutil.
Starmberg, încordat, se aplecă deasupra ei. La prima mișcare probabil că i-ar fi aplicat din nou tamponul cu eter. Prefera să se lipsească de o a doua doză. Vocile se auzeau în continuare. Acum păreau să glumească. Când motorul porni, se auziră râsete.
Mașina plecă. După câteva minute, acceleră.
Doamne, gândi ea. Unde naiba mă duc?" Nici măcar nu putea ghici cât timp fusese inconștientă. Ceea ce o îngrijora cel mai mult însă, era că cel care o ținea captivă nu-i legase ochii, lasând-o astfel să-i vadă fața, așa încât ar fi fost capabilă să-l identifice. Faptul - prin ceea ce sugera -era cutremurător.
Mă duc până jos să vorbesc cu portarul, spuse Newman.
- Ar fi trebuit să ne gândim la asta mai de mult, spuse Tweed. Trecuse ceva timp de când primise telefonul de la femeia cu vocea înăbușită, care pretindea a fi Paula. Rămas singur cu Cardon, care stătea tăcut pe o canapea în dormitor, Tweed privea afară pe fereastră, uitân-du-se la fântâna iluminată de pe lac, pe care o admirase Paula. Rămase nemișcat cu mâinile la spate, fără să arate nimic din neliniștea care îl cuprindea treptat. Se gândise să-l contacteze pe Kuhlmann, dar Newman obiectase:
- N-avem încă nici o dovadă că s-a întâmplat ceva cu ea, sublinie el. Nici una dintre dovezile de care ar avea el nevoie. Și apoi, ar trebui să-i spui de telefonul de mai înainte și să recunoști că Paula a mai acționat și altădată pe cont propriu.
- Presupun că da, spusese Tweed. Ai dreptate. Trebuie să mai așteptăm un pic.
Dar așteptarea asta îl ucidea. Al șaselea simț îi spunea că se întâmplase ceva cumplit. își aminti de tentativa de răpire anterioară, de la Bruxelles, când Paula fusese salvată de Newman și Nield. Dar încă nu-și putea imagina cum fusese atrasă în cursă. în cameră era o atmosferă de iad.
Jos, în hol, Newman găsi alt portar de serviciu, stând în picioare pe scări. Coborî spre el în timp ce portarul se repezise afară să deschidă ușa unui taxi și o tânără pereche germană intră în hotel. Aerul nopții părea și mai rece.
- De-abia ai intrat în tură, nu? întrebă Newman într-o doară.
- Ei bine, domnule Newman, n-ar fi trebuit să fiu deloc de serviciu. Insă unul dintre oamenii noștri, cel care trebuia să intre în tură, a dispărut. A dispărut. E un mare mister.
- Când s-a întâmplat asta?
- Cu puțin timp în urmă. Și Edgar este un om de încredere.
Se aplecă să deschidă din nou ușa, de astă dată unui cuplu mai în vârstă. Newman se gândi că soțul părea militar. Soția era iritată.
- Zău, John, n-a meritat deloc să ieșim pe frigul ăsta. O aventură cât se poate de nepotrivită. Și soții Reuter erau cam întorși în seara asta. Văd că echipa aceea de televiziune a plecat. Ce lumini afurisite...
- Scuzați-mă, spuse Newman, dar când ați văzut echipa de televiziune?
- Sunteți Robert Newman, interveni soțul. Corespondentul străin. V-am văzut adesea poza prin ziare. Dar mai demult.
In mod normal, Newman ar fi fost agasat de publicitate. Acum însă profită de familiaritate ca să insiste cu întrebările.
- Ar putea fi foarte important. Cu cât timp în urmă ați văzut acei oameni de la TV?
- Sunt colonelul Winterton. Soția mea, Edith. Oh, acum câtva timp, când am ieșit. INTERVISION și RADIO. îmi amintesc numele de pe lateralele furgonetelor. în germană, desigur. Filmau o scenă destul de violentă. O fată fusese târâtă într-una din furgonete. Producătorul era mulțumit de sine - spunea că era prima scenă și că trebuie să cucerești publicul din capul locului.
- Prefer musicalul, comedia muzicală, pufni Edith.
- Puteți s-o descrieți pe fată? încercă din nou Newman. Culoarea părului, vârsta cu aproximație, cum era îmbrăcată?
- Destul de atrăgătoare pentru un bărbat de vârsta dumitale, interveni Edith, aruncându-i soțului o privire. în jur de treizeci de ani. Avea, cum se spune, părul negru ca pana corbului. Zveltă. Purta un costum bleumarin. Cu fusta cam la jumătatea genunchiului - nu ca acele minijupe dezgustătoare, care le fac pe fetele din zilele noastre să pară mai mult dezbrăcate. Trebuie să spun că era o actriță foarte bună - era o luptă teribil de convingătoare, în care ea singură se bătea cu doi bărbați. Avea o față osoasă.
- Cum de ați văzut toate astea atât de clar? întrebă Newman. Trebuie să spun că descrierea dumneavoastră e foarte precisă.
Vechiul său scepticism reporteria c îl făcuse să pună întrebarea.
- Ei bine, bătu Edith în retragere, una dintre acele lumini insuportabile băteau chiar în mașină, iar o cameră filma scena. Am văzut-o la fel de clar cum te văd pe dumneata. Și n-am probleme cu vederea.
- Sunt sigur că nu aveți. Vă sunt foarte recunoscător, spuse el întor-cându-se spre colonelul Winterton. Sunteți bun să repetați numele pe care le-ați văzut pe furgonete?
- INTERVISION TV și RADIO GMBH - în germană. S-a întâmplat ceva?
- Nu cred, zâmbi Newman. Dar am auzit că se lucrează la un proiect secret și s-ar putea scoate de aici o poveste bună. încerc să aflu câte ceva. Mulțumesc mult.
Edith îl trase pe bărbatul ei de braț.
- Sunt obosită, John. Vreau să mergem în cameră. Se pare că aici funcționează încălzirea centrală...
Newman așteptă până ce dispărură în hol. Portarul îl privi.
- Ceva nu e în regulă, nu-i așa? Toate astea - și dispariția lui Edgar...
- Pentru moment cred că e OK. S-ar putea să scot ceva din asta. Îi dădu portarului un bacșiș generos. Noapte bună...
- Fii tare, îi spuse Newman încruntat lui Tweed închizând ușa camerei. Tocmai am vorbit...
Dar se opri, pentru că sună telefonul. Tweed tresări. Se întinse să răspundă, dar mai așteptă să sune de câteva ori înainte de a ridica receptorul.
- Domnul Tweed? întrebă vocea unui bărbat?
- Da. Cine...
- Þine-ți gura și ascultă! O avem pe domnișoara Grey...
- Nu te aud. Stai o secundă.
Tweed acoperi microfonul. Privi spre Newman și făcu semn cu capul spre telefon.
- Repede. Ce este, Bob?
- Au prins-o pe Paula. Fără dubii.
Tweed coborî mâna de pe microfon. Lovi receptorul de masă.
- Acum e mai bine. Cine e? Ce spuneați...
- Am spus să-ți ții gura, rosti vocea guturală care vorbea în engleză. O avem pe domnișoara Grey. Dacă vrei să o mai vezi vreodată, retra-ge-te chiar în această noapte din orice activitate publică. Ai două ore. Dacă nu demisionezi, o vei primi înapoi. în patru bucăți...
- Am nevoie de o dovadă că trăiește. Ar putea fi...
- Demisia, am spus! Sau vei avea dovada morții ei. Și nu contacta poliția. Dacă o faci, rezultatul va fi același. Vom ști dacă te-ai supus instrucțiunilor noastre. Retrage-te! Acum! Ai două ore...
- Ascultă, trebuie mai întâi să am...
Legătura se întrerupse. Tweed puse cu atenție receptorul la loc. Le povesti și celorlalți cele aflate. La rândul său, Newman îi relată în grabă ce aflase de la familia Winterton. Tweed oftă și se așeză lângă Cardon pe canapea.
- De data asta, au fost foarte deștepți. Este evident că se află în mâinile lor spurcate. N-am de ales.
Se îndreptă din nou spre telefon și formă mecanic numărul de la Park Crescent. Răspunse Monica, părând foarte încântată să-i audă vocea.
- Howard mai e prin clădire sau a și plecat la club?
- Nu, e încă aici. A lucrat tot timpul de când ai părăsit Londra.
- Fă-mi urgent legătura cu el, te rog.
- Nu pot să te ajut eu...
- Am spus să-mi faci imediat legătura cu Howard. E o urgență.
- Imediat...
Monica păru rănită de ordinul lui brutal. Dar, în mai puțin de treizeci de secunde, Howard fu pe fir. Maniera sa obișnuit infatuată lipsea când îl întrebă:
- Ce urgență? Unde ești?
- Hamburg. La hotelul Four Seasons. Nu-mi telefona. Din acest moment, îmi dau demisia din funcție. Asta trebuie să aibă efect imediat. Iți voi trimite confirmarea scrisă prin curier.
- Pari încordat, comentă Howard. Chiar e necesar s-o faci?
- Da. Nu încerca să mă contrazici. Mi-am dat demisia. De acum. Imediat. Mă retrag...
- E o situație urgentă?
- Da. Nu dau explicații. Doar fă-o.
- Iți accept demisia. Rămân aici peste noapte ca să îndeplinesc formalitățile, îmi pare mult mai rău decât îți pot spune.
- Mulțumesc...
Când închise telefonul, Tweed avea fruntea plină de broboane de sudoare. Se așeză din nou pe canapea lângă Cardon. își tampona fruntea cu o batistă. Newman se așeză alături de el. Tweed îl privi și-și trecu o mână peste față.
- Este singurul lucru care mai poate salva viața Paulei câteva zile. Coborî vocea. Du-te la telefonul pe care îl folosești. Sună-l pe Kuhlmann, scoală-l din pat, dacă e nevoie, deși pun pariu că e tot la Berliner Tor. Spune-i ce s-a întâmplat. Dă-i numele echipei TV. Și, mai presus de orice, spune-i că totul trebuie să rămână strict secret.
- Am plecat, zise Newman.
42
întinsă pe bancheta din piele, Paula se bălăbănea dintr-o parte în alta. Mașina înainta pe un teren accidentat. Poate că era un drum în lucru. Se simțea în continuare rău și avea o cumplită durere de cap. Fâșia de pe gură slăbise și căzuse.
Când furgoneta încetini, Starmberg se ridică de la locul său. Îi dezlegă cureaua de la mâna dreaptă și-i puse în jurul încheieturii o cătușă de oțel. Desfăcu și cealaltă curea și, forțând-o să se ridice, îi prinse și cealaltă mână. Îi imobiliza mâinile la spate.
- Veți primi o pedeapsă teribilă pentru asta, scrâșni ea.
- Dacă nu-ți închizi gura aia blestemată, ți-o închid eu.
Eliberă apoi curelele, care îi țineau gleznele, și le înlocui tot cu cătușe. Furgoneta se oprise. Afară era o liniște sinistră, care îi zgâria nervii deja încordați.
Starmberg se mută în spatele ei și-i puse peste gură un căluș strâns. Simți forța fizică a brutei și înțelese că era complet neajutorată.
- Ai sosit la noua ta locuință, spuse el sarcastic. Un om foarte drăguț abia așteaptă să te salute.
Șoferul, care coborâse din cabină, deschise ușile din spate, dar nu-l putu vedea clar. Era o noapte neagră ca smoala și foarte rece. Aerul siberian pătrunse în autodubă.
- Să nu te agiți, că-ți dau una de-ți sar dinții, o informă Starmberg. O luă pe umăr ca pe proverbialul sac de cartofi, se aplecă să nu se
lovească de tavanul autodubei, se duse în spate, apoi coborî cu ea în întuneric. Imediat, un vânt asp~u îi suflă în ochi particule fine de nisip. Fu cărată, cu capul în jos, printr-un stufăriș, într-o casă.
Văzu doar o podea din lemn, cu câteva șipci scoase. Părea că nu mai fusese lustruită de ani de zile. Þinând-o de gât cu o mână, Starmberg deschise cu cealaltă o ușă. Lumina fluorescentă strălucitoare o orbi. ,
Apoi coborâră câteva trepte care duceau într-un fel de subsol. Pe unul dintre pereți se afla o bancă de piele. O azvârli fără grijă pe bancă, obligând-o să se întindă. în timp ce vorbea cu cineva pe care ea nu-l putea vedea, îi scoase cătușele înlocuindu-le din nou cu curele de piele. Era iar imobilizată la orizontală. își aminti de ce-i spusese Butler în timpul unui antrenament: trebuia să-și impună să se relaxeze în timpul aplicării curelelor. Starmberg îi scoase călușul.
- Ei bine, doctore Hyde, spuse el în engleza sa guturală, aceasta e noua dumitale pacientă, domnișoara Grey. O vei opera.
- Am instrucțiuni foarte precise, răspunse o voce lingușitoare. Este doar o chestiune de timp.
- Þi se va spune când. Va fi peste trei zile. O las în mâinile dumitale delicate.
Se auzi zgomotul pașilor grei care urcau scara. O ușă se deschise și se închise apoi cu o izbitură. La al doilea zgomot, moralul Paulei scăzu brusc. Și propoziția aceea macabră: O vei opera.
- Ei, draga mea domnișoară Grey, te simți destul de confortabil? o întrebă vocea mieroasă și vorbitorul apăru în raza ei vizuală, fixând-o.
Era proaspăt bărbierit și purta ochelari fără rame. Avea o frunte înaltă și păr rar, castaniu. Zâmbindu-i, îi expuse un set perfect de dinți mari. Zâmbetul era la fel de fals ca al unui escroc, dar Paula sesiză și o umbră de sadism.
- Ce dracu vrei să spui întrebându-mă dacă mă simt confortabil? izbucni ea. Și știi care e pedeapsa pentru răpire? Fapta s-a petrecut în Germania, așa că acolo vei fi judecat. Și pentru că veni vorba, unde mă aflu?
- Oh, dragă... Zâmbetul hidos se accentua, amintindu-i Paulei de gura deschisă a unui rechin. Trebuie să te calmezi, o dojeni Hyde. Dacă te apucă istericalele, va trebui să-ți dau ceva care să te adoarmă. Te mai țin trează, pentru că trebuie să termin examinarea stării tale.
Când el se aplecă și mai mult deasupra ei, văzu că era destul de masiv și avea un pântece proeminent. Purta o jachetă albă, ca cea a chirurgilor. Avea degete lungi, subțiri și ascuțite, ca niște gheare. Îi trase jacheta de pe umărul drept și apoi se opri.
- Vei fi bine hrănită și vei bea multe lichide. Este esențial să bei multe lichide. O mână îți va fi eliberată în timpul meselor. Ești stângace?
- Dreptace, răspunse Paula imediat.
- Mda, am greșit umărul.
Degetele lui Hyde ca niște cange îi traseră jacheta la loc și începu să-i palpeze umărul stâng. Îi scoase jacheta și îi ridică bluza. Desfăcu apoi cureaua de pe brațul stâng. Degetele lui o pipăiau, apăsându-i umărul stâng, măsurându-i moliciunea, presându-l.
Paula se forță să nu mai tremure de repulsia stârnită de atingerea lui cercetătoare. Apoi își aminti brusc că brațul lui Irene Andover fusese tăiat de lângă umăr. își stăpâni o senzație de slăbiciune. „Depravat scârbos", își spuse în sinea ei. își impuse să vorbească cât mai calm.
- Dacă îmi dai drumul, se va ține seama de asta la proces.
- Târfă idioată!
Aruncându-i cuvintele înveninate, degetele i se înfundară sălbatic în carne. Ea scrâșni din dinți, oprindu-se să nu țipe de durere. Zâmbetul dispăruse. Se îndreptă de spate și își împinse cu un deget ochelarii pe nas. Apoi se retrase câteva momente din raza ei vizuală. Simți că o mână îi apucă încheietura mâinii drepte. în acel moment, ușa de la demisol se deschise și se închise la loc și auzi pași greoi, ca de elefant, târându-se pe scările de lemn.
- Ilena, vino aici, spuse Hyde. Privi spre Paula. Ilena este sora care mă va ajuta când îți va sosi ceasul. Intre timp, se va ocupa de necesitățile tale. Apropie-te să o cunoști pe noua noastră pacientă.
O soră? Paula privi în sus și văzu o femeie care purta, de asemenea, o haină albă de spital. Se înclină deasupra ei. O femeie scundă și îndesată, ale cărei brațe deformate erau ca trunchiurile de copac. Fața îi era tăiată în piatră. De origine slavă, ghici Paula. O româncă? Cu siguranță din Europa de Est. Ochi duri lipsiți de umanitate, se holbau la ea. Era ca un bou. Deznădăjduită, Paula înțelese că n-ar avea nici o șansă în cazul unei lupte corp la corp cu oroarea aceea îndobitocită. Părul femeii era negru și tuns foarte scurt.
- Măcar știe vreun cuvânt în engleză? izbucni din nou Paula. Va fi al naibii de util.
- Ilena vorbește puțină engleză, suficient ca să înțeleagă ceea ce-i spui, remarcă Hyde flegmatic.
El luă o seringă.
- Acum, poți să-i faci injecția pacientei noastre.
Ilena apucă încheietura Paulei într-o strânsoare de menghină. Fără nici o ezitare înfipse acul și apăsă pe piston. Paula își înăbuși un țipăt de durere. Lumea se întunecă din nou. „Nu trebuie să mă las de data asta", își spuse ea.
întreaga lume se reduse la nimic.
Kuhlmann, care era încă la Berliner Tor, acționa în mare grabă și cu multă energie, după ce ascultă cele spuse de Newman la telefon. Un mic grup de detectivi, îmbrăcați în blugi și hanorace, fu dus într-o furgonetă și lăsat pe o stradă lăturalnică în apropiere de Four Seasons.
Cu sticle goale de bere în mâini se împleticeau pe Neuer Jungfernstieg în fața hotelului. Se încinse o bătaie improvizată. Apărură mașinile de patrulare cu polițiști în uniformă. Se luptară cu pseudo-punkiștii și chiar îi „arestară".
In timp ce se petreceau toate acestea, o mașină a poliției opri la intrarea hotelului. Un detectiv în civil intră și urcă direct la camera lui Tweed. Îi arătă o legitimație și scoase dintr-o geantă o pălărie cu boruri pleoștite de fabricație germană și un trenci.
- Puneți-vă astea, vă rog, domnule. Vă duc la Berliner Tor. E o măsură de precauție în cazul în care hotelul e supravegheat...
In mașină, lângă Tweed, pe când conducea în viteză ocolind lacul, îi explică:
- E o mașină specială, blindată. Domnul Newman a luat un taxi spre Berliner Tor. Inspectorul-șef Kuhlmann i-a spus că se poate deghiza cu o șapcă și niște ochelari...
La Berliner Tor, lăsă mașina la o intrare din spate și-l însoți pe Tweed până în biroul mare din care Tweed îi vorbise lui Nielsen la Copenhaga. Newman fuma plimbându-se prin încăpere, iar Kuhlmann vorbea la telefon. Când termină convorbirea, Kuhlmann sări în picioare în timp ce Tweed își scoase pălăria și haina.
- Nimeni nu știe că ești aici. Ia loc. Am multe să-ți spun. Se uită la Newman și făcu semn către el cu țigara.
- Și acum, stai jos.
- Știu că ești îngrijorat, așa că ascultă. Trebuie să acționăm imediat.
- Paula a fost răpită, spuse Tweed încet, așezându-se.
- Mă tem că da, confirmă Kuhlmann. Știu că asta te-a lovit tare. Ai toată simpatia mea. Dar cuvântul de ordine este acțiune.
- Absolut corect. Tweed se încuraja pe sine însuși. Ce-ai aflat până acum?
- Am telefonat unui prieten de la Intervision TV. Și ei lucrează până târziu. Mi-a spus că nu se face nici un film pe o zonă de câteva mile de hotelul vostru. A verificat și la transporturi și nici un vehicul Intervision nu a fost furat. E evident că răpitorii au vopsit niște fur-gonete în alb și au imprimat numele companiei. S-au topit acum câteva ore. A fost o expediție temerară, deci avem de-a face cu cineva foarte deștept.
- Ai dat de vreo urmă a furgonetelor? întrebă Tweed.
- Nu încă. Lasă-mă să continui. Mi-am înscenat propria mea farsă și am organizat în fața hotelului o bătălie falsă între punkiști; treaba asta mi-a dat ocazia plauzibilă să trimit niște mașini de patrulare în zonă. Unul dintre musafirii acelui hotel trebuie să fi văzut ceva. L-am găsit pe portarul pe care l-au umflat pentru a-i lua uniforma - era înfășurat într-o pătură și înghesuit în niște tufe de cealaltă parte a lacului. Se numește Edgar. Se află la spital și are degeraturi zdravene.
Tweed se uită la Newman care asculta cu atenție.
- Spune-mi încă o dată, pe scurt, când ai văzut-o ultima oară.
- I-am spus deja lui Kuhlmann. După ce ai plecat din restaurant să-ți schimbi costumul, am mai rămas ca să semnez nota de plată. Paula a spus că urcă să-și facă bagajul. De atunci, n-am mai văzut-o. Mă simt responsabil...
- Fără regrete! vocea lui Tweed era fermă. Se pare că un fals portar îmbrăcat în uniforma lui Edgar a ademenit-o în stradă...
- Am stabilit deja asta, interveni Kuhlmann.
- îmi imaginez că nu are rost să facem un control al drumurilor, sugeră Tweed.
- E prea târziu. Au avut deja câteva ore bune ca s-o șteargă. Am pus oameni să supravegheze toate zborurile de dimineață de la aeroport. Oricine va fi scos pe o targa va fi verificat. Dar nu cred că vor folosi această cale. Am făcut același lucru și în ceea ce privește gările. Și poliția riverană va controla fiecare vas care va pleca în timpul zilei. Kohler, șeful poliției din Hamburg, mi-a dat un sfert din efectivele sale. Oameni în civil, foarte discreți și care vor păstra tăcerea.
- Iți mulțumesc încă o dată, spuse Tweed. Se pare că ai acoperit deja întregul front.
- Nici măcar n-am început. Ascultă-mă. Iți amintești că mi-ai cerut să dau de doctorul Hyde? Am avut noroc când am sunat la granița daneză. După descrierea mea, ofițerul de acolo mi-a spus că un șofer din Tinglev l-a avut ca pasager în Iutlanda-Danemarca. L-am sunat din nou acum câteva minute. O furgonetă albă ce transporta un sortiment special de prăjitură nemțească s-a întors după miezul nopții. Ofițerul a găsit că e ciudată ora de întoarcere. Șoferul a pretins că a fost stricată mașina și că s-a întârziat cu reparațiile. Au glumit în legătură cu cantitățile de prăjituri pe care le mănâncă nemții. Mai târziu, ofițerul a cerut să deschidă furgoneta. Era ceva fals în atitudinea șoferului.
- Iutlanda. Din nou. Mereu Iutlanda, spuse Tweed cu voce tare, dar vorbind de fapt cu sine însuși. Privi spre Kuhlmann. Þi-aș fi recunoscător dacă mi-ai permite din nou să folosesc telefonul direct. Și aș dori, dacă se poate, să rămân singur. E o convorbire delicată.
Newman rămase tăcut în timp ce Tweed formă numărul de la Park Crescent. Vorbi cu mult tact când răspunse Monica.
- Trebuie să vorbesc iar cu Howard, dacă mai este acolo. Am să-i cer să-ți dea anumite instrucțiuni după ce vom termina convorbirea. Instrucțiunile sunt vitale și știu că vei face treaba perfect. El e acolo? Bun. Dă-mi-l, te rog...
- Howard, de data asta sunt la sediul poliției din Hamburg. Deci pot vorbi mai deschis. Am să-l rog pe Kuhlmann să îmi dea pentru mâine-di-mineață pe unul dintre curierii săi care va aduce demisia mea scrisă pe hârtie de scrisori de la Four Seasons, datată și cu ora precizată.
- Trebuie să iei măsura asta drastică?
- Da. Nu pot să-ți spun de ce. Ce este însă extrem de important este ca Monica să răspândească știrea imediat prin rețelele noastre de legătură aici și peste ocean. Va ști ea cu cine să ia legătura.
Vocea lui Howard se schimbă, devenind oficială:
- Totul se va aranja. Ai de-a face cu o treabă teribil de urgentă. Pot ghici, dar n-am s-o fac.
- Howard, asta este tot atât de vital. Și strict între noi doi. Să nu-i spui cumva Monicăi. Pentru că tot mi-am amintit, asigură-i o pază serioasă. S-ar putea să fie tentată să verifice povestea demisiei mele.
- Devine funest. Continuă.
- Vreau să mențin controlul asupra oamenilor pe care îi am aici. Acesta este cel mai important secret..
- Păstrează-l. Urmă o pauză. Am și eu veștile mele proaste. Prim-mi-nistrul nu va dispune folosirea echipei SAS din Hereford, fără a ști mai multe despre operațiune.
- Uit-o, atunci. Va trebui să ne descurcăm cu ce avem. Omul de ajutorul căruia am nevoie este comandantul Noble de la Serviciul Secret Naval. Am să-l sun cât mai curând posibil.
- M-a sunat acum câteva minute dorind să vorbească cu tine. Rămâne la amiralitate în timpul nopții. Nu risc prin telefon. Sar chiar acum în mașină și mă duc să-i spun personal. Cum la ora asta nu prea se mai circulă, cred că în cincisprezece minute treaba va fi rezolvată.
- Atunci, dă-i drumul.
- Tweed, succes...
- De ce a trebuit să demisionezi? îl întrebă Newman în timp ce erau încă singuri în birou. Știu că te gândești că asta ne-ar da trei zile s-o găsim, dar hai s-o spunem pe șleau - Wand este atât de inuman, încât Paula poate fi moartă deja.
Părea atât de deprimat, încât Tweed reluă.
- Da, spuse el ridicându-se și făcând câțiva pași, acesta este un motiv. Iar prioritatea numărul unu este s-o salvăm. Dar, o altă prioritate este să-l facem pe Wand să creadă că e stăpân pe situuație. Știrea demisiei mele îl va încredința că nu mai are adversar. Sunt foarte sigur că știu acum cum funcționează mintea lui diabolică.
- Deci, ce facem?
- Mă temeam că forțele noastre sunt risipite în direcții greșite. Acum însă îmi dau seama că totul e corect. O linie de forță - Marler, Nield și Butler se îndreaptă spre Iutlanda. Sordidul doctor Hyde este în acea zonă, după cum a descoperit Kuhlmann. Nu e un gând plăcut, dar sunt sigur că acolo unde se află odiosul doctor se află și Paula captivă. Marler n-o să lase să-i crească iarbă sub tălpi. Iar noi doi vom lua avionul chiar în noaptea asta spre Copenhaga, împreună cu Cardon... Se opri și-l privi pe Newman. Cât ești de obosit? Dacă Kuhlmann ne împrumută o mașină, cred că ar fi mai bine să plecăm imediat spre Danemarca. De altfel, aș putea conduce și eu...
- Nu! Pot rezista două nopți fără somn. Sunt proaspăt ca o margaretă. Dar tu mi se pare că ești încă sub starea de șoc și ai trecut pe pilot automat...
Ușa se deschise și intră Kuhlmann care-i spuse repede lui Tweed:
- E un tip Cardon, la telefon. Vrea să-ți vorbească urgent.
- E unul dintre oamenii mei...
Tweed ridică receptorul în timp ce Kuhlmann dispăru din nou.
- Cardon, șefu'. De la cabina favorită a lui Newman. A sunat Marler și a întrebat când te poate găsi la Four Seasons. Pot vorbi?
- Sunt pe direct. Dă-i drumul...
- A ajuns în Danemarca. A vorbit cifrat știind că vorbește prin pupitrul operatorului. A spus: „Am o vacanță extra. Sunt în localitatea Tiinder". Mi-a dat numele hotelului. Cred că e un orășel mic. Iată detaliile...
Tweed notă totul pe foaia din fața sa.
- Philip, ai bagajul pregătit?
- Da. Sunt gata să plec în orice moment.
- Fă-o chiar acum. Nota ta e plătită. Găsește o scuză plauzabilă la hotel, pentru că pleci la ora asta. Să fiu al naibii dacă găsesc acum vreuna.
- Mă mut la Atlantic, spuse Cardon deodată. De ce? Pentru că prietena mea stă acolo și vreau să fiu mai aproape de ea. Voi vedea după chipul recepționerului dacă respectă formula: „Clientul are întotdeauna dreptate". Și apoi ce fac?
- După ce lași totul în regulă la Four Seasons, găsește un taxi. întotdeauna sunt câteva în Hamburg. Spune-i șoferului să te ducă la hotelul erlin. Acolo, uită-te în jur... Sunt la Berliner Tor - cea mai înaltă clădire. întreabă de mine. Sunt la etajul al cincisprezecelea.
- Te-a făcut să zâmbești, observă Newman.
- A spus ceva amuzant. întotdeauna mă înveselește. Va fi aici în curând.
Abia termină de vorbit când intră Kuhlmann ca o vijelie și se aruncă pe un scaun în fața lui Tweed.
- Am uitat să-ți spun ceva. Doctorul Wand a plecat de la aeroportul Kastrup acum câteva ore. Mi-a telefonat inspectorul Nielsen. L-a așteptat o limuzină care l-a dus la Gentofte, la nord de Copenhaga - un district bogat, cu vile scumpe...
- Asta-i doctorul Wand, spuse Tweed cu cinism. Totul e finanțat de asociația de ajutorare a refugiaților. Ai și o adresă?
Kuhlmann scoase o hârtie împăturită și i-o întinse.
- Asta e. Lângă un hotel modern numit Jaegersborg, spuse el. Oamenii lui Nielsen supraveghează vila.
Ridică o mână când văzu că Tweed se pregătea să vorbească.
- Nu te îngrijora. Oamenii lui Nielsen sunt foarte discreți și conduc supravegherea de la distanță, cu echipament special.
- Ai putea să-mi faci o favoare?
Tweed scoase plicul ce conținea demisia sa. Îi era adresat lui Howard.
- Am mare nevoie de un curier care să zboare cu asta la Londra, mâine, nu azi. Se va duce la Park Crescent și îi va înmâna personal lui Howard acest plic. Nimănui altcuiva decât lui Howard.
- Asta-i foarte ușor, spuse Kuhlmann luând plicul. Oricare dintre detectivii locali găsește ispititoare o excursie la Londra. Kohler va alege pe cineva de încredere. Va pleca cu primul zbor.
- Și încă ceva. Ne poți da o mașină bună cu care să ajungem la Copenhaga? Nu mai sunt zboruri la ora asta și vreau să prindem feribotul la Puttgarden cât mai devreme cu putință. Cred că putem fi mai isteți decât perfidul doctor Wand.
- Un Mercedes, dacă se poate, și fără însemnele poliției, interveni Newman.
- Nu ne pierdem vremea, nu? întrebă Kuhlmann. Mă duc chiar acum să pregătesc o mașină. Mă întorc curând...
După treizeci de minute, deschise din nou ușa.
- A sosit prietenul vostru. Pe curând... Philip Cardon intră în încăpere. Îi făcu un semn cu mâna lui Newman, apoi se așeză pe o canapea, punând geanta alături.
- Are Marler vreo șansă să dea de doctorul Hyde? întrebă Newman neliniștit.
- Sunt convins că Starmberg e în Iutlanda cu ei, îi spuse Tweed. Și Marler are pozele acestui gentleman pe care i le-a făcut ieri-dimineață la Blankenese. I-am arătat una Paulei. El mi-a dat câteva copii.
Deschise servieta pe care o luase de la Four Seasons și scoase din ea o mapă de plastic plină cu fotografii. Îi dădu lui Newman câteva cu Starmberg. Merse lângă Cardon și puse pe canapea mai multe poze.
- Ãsta e Wand - fotografie făcută de Marler la Londra. Acesta e doctorul Hyde, iar astea trei sunt cu Jules Starmberg. Se ridică, dar resimțind oboseala se așeză din nou pe masă.
- E bine să plecăm imediat ce ne aduce Kuhlmann mașina. Mergem pe la Puttgarden - este ruta directă spre Copenhaga.
- Și cred, murmură Newman, că nu trebuie să uităm de Stealth -mai ales după cele petrecute în portul Blankenese cu Holsten.
- Vasele Stealth sunt mereu în mintea mea, îl asigură Tweed. Mai ales după plecarea lui Wand spre Copenhaga. Și, mai ales, acea colonie mare de case neocupate, dar pregătite pentru a fi locuite, din Iutlanda.
43
Latitudine 57,45N, Longitudine 2o,QW. Mao III, cu Yenan imediat în urma sa, înainta în mare viteză, la peste două sute de mile la vest de micuța insulă Rockall. Cele două vase, evitând cât mai mult cu putință principalele rute de navigație, ieșiră cu bine din Atlantic.
Kim îi ordonase căpitanului Welensky să reducă viteza, pentru că parcurseră distanța de la Capul Bunei Speranțe într-un timp foarte bun și era deosebit de important să ajungă la întâlnire la timpul stabilit. Nu mai devreme.
Era o noapte adâncă și silueta masivă a lui Welensky se proiecta pe punte, cu brațele încrucișate, alături de micuțul Kim. Spera, în zadar, ca de obicei, ca bărbatul chinez să rămână tăcut.
- Vei continua, presupun, cursul înainte ca să facem marea întoarcere spre sud-est, remarcă Kim.
- Este meseria mea să mențin cursul și să ajung la timp, scrâșni Welensky. Dar tu cum te descurci cu problemele tale? Am auzit că pasagerii noștri scandinavi, cât și cei de pe Yenan, sunt neliniștiți.
- Nu mai sunt, răspunse Kim. Când le-a fost preparată cafeaua, le-am turnat chiar eu o cantitate mică de somnifer Soneryl în cești. Acum sunt cu toții foarte tăcuți - nu dorm, înțelegi, dar sunt extrem de pasivi.
- Când întoarcem spre sud-est între insulele Shetland și Norvegia, spre coasta de sud a Iutlandei, voi avea nevoie de toată puterea mea de concentrare. Sunt o grămadă de nave în zona aceea, ca să nu mai vorbesc de navele mici de alimentare.
Spera din tot sufletul ca atotputernicul Kim să înțeleagă unde bate. Dar, din nou, era o speranță deșartă.
- Voi rămâne bineînțeles alături de tine în cazul unei urgențe. Și este esențial să ajungem pe coasta Iutlandei la miezul-nopții. Asta este esențial. Ai vreun buletin meteo pentru zona aceea? - Ceață. Ceață deasă.
- Splendid. Kim aproape că zâmbea. Parcă am fi comandat-o.
Paula se trezi brusc. Era foarte alarmată. Se afla încă întinsă pe canapeaua de piele, cu mâinile și gleznele imobilizate în curele. Era în toiul nopții. Slavă Domnului că stinseseră blestematele de neoane. O durea tot corpul. Fiecare membru îi era anchilozat, fiind ținut ore în șir în aceeași poziție, mai puțin scurtele intervale când Ilena îi aducea hrana și apa.
Se încruntă. Auzise mai înainte un zgomot care acum se repeta. Parcă era sunetul unor talazuri îndepărtate care se izbeau de țărm. Era marea sau doar imaginația ei? își aminti două lucruri pe care le învățase de la Butler în timpul antrenamentului de la cursul de reciclare din casa de la țară.
„Dacă vei fi luată vreodată prizonieră, într-un loc izolat, con-centrează-ți atenția asupra unei probleme... ca să-ți păstrezi creierul activ..."
O instruise, de asemenea, în ceea ce se numea tehnica Houdini. începu să repete exercițiul pe care îl făcuse după ce Ilena închise, trântind, ușa de la demisol. își relaxa mâna dreaptă și degetele și începu să-și miște încheietura în curea. Avea impresia că n-avea nici un sens să facă toate astea, dar, în curând, simți o ușurare. Insistă, se opri imediat ce auzi un nou zgomot.
Era, de data asta, un zgomot sacadat, care se repeta la intervale regulate. O lumină slabă pătrundea de undeva de afară. Ghici că era un oblon care se desprinsese de la fereastră și se izbea de perete. Se auzi cheia deschizând ușa din capătul scărilor. închise ochii.
Ușa se deschise și lumina fluorescentă orbitoare se aprinse din nou. Pașii înfundați ai Ilenei se auziră coborând scările de lemn. Se apropie de canapea și o scutură pe Paula de umăr.
- Știu că nu dormi. Vrei la toaletă?
- Nu. Mulțumesc.
Era atentă să nu o provoace pe imprevizibila țărancă. O călătorie la toaletă era umilitoare. Ilena scotea un pistol vechi, un Mauser 7,63 mm cu țeava lungă. îladusese oare cu ea din România sau de unde naiba venea? Cu țeava îndreptată spre Paula, trăgea piedica și rămânea în spatele ei. Paula trebuia atunci să deschidă ușa de la parter, dincolo de care se deschidea un spațiu puțin mai mare decât un dulap de bucătărie, înăuntru se afla o toaletă Elsan. în timp ce-și făcea nevoile, Ilena stătea și se uita la ea, cu arma pregătită. Se întorcea apoi pe canapea și i se puneau la loc chingile.
- Atunci, pregătesc masa de operație. Doctorul Hyde, om foarte curat...
Ilena se întoarse cu spatele. Paula răsuci capul să vadă ce se întâmplă. Spre groaza ei, văzu că Ilena adusese un lighean de plastic cu apă fierbinte și săpun și începuse să frece masa. Freca cu atenție fiecare centimetru al tăbliei lungi de lemn.
Paula avu senzația de spaimă și furie. Spaimă pentru ceea ce i se pregătea. Furie, pentru că scroafa asta o sculase - cel puțin așa pretin-sese când intrase - ca să facă treaba asta tâmpită în mijlocul nopții.
Uitându-se la talia uriașă a Ilenei, Paula înțelese din nou că n-ar fi avut nici o șansă cu creatura asta bovină în cazul unei lupte. Ilena își termină treaba și se dădu înapoi cu un pas ca să-și admire munca.
- Așa e bine - nu infecție, cum spune doctorul când este făcută operația.
Apoi trase un scaun de lemn sub fereastră. Se urcă pe el și scaunul gemu sub povară... Rupe-te și dărâm-o! spuse în șoaptă Paula. Femeia își făcu de lucru cu oblonul și Paula văzu că trebuia să se întindă printre bare ca să-l apuce. Deci nu putea să scape pe acolo. După ce termină, Ilena coborî greoi și se întoarse. Ridică ligheanul cu peria în el și, înainte de a urca scările, mai făcu o singură remarcă. O remarcă ce-i îngheță Paulei sângele în vine:
- Operația curând acum.
Mai devreme, când Marler cu Butler și Nield ajunseră ca pasageri la frontiera daneză, la nord de Flensburg, aveau pașapoartele britanice în mână. Ofițerul de la punctul de control, un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu trăsături vădit nordice, nu acordă nici un interes pașapoartelor.
- Afaceri sau plăcere? întrebă el.
- Afaceri foarte importante, răspunse Marler.
- Asta sună oficial, comentă ofițerul.
Marler luă o decizie rapidă, avea o mare șansă. Renunță la povestea cu vânzarea de echipament pentru navigație. Scoase o poză a doctorului Hyde și i-o dădu ofițerului.
- A trecut cumva pe aici acest om în timpul serii? Poate acum câteva ore?
Danezul examina poza la lumina unei lanterne cu care cercetase interiorul Mercedes-ului. Nu se grăbi. îlprivi din nou pe Marler, apoi se uită din nou la poză. Lui Marler i se păru că era intrigat de ceva.
- De unde sunteți? întrebă, în cele din urmă, ofițerul.
- Am sosit valvârtej de la Hamburg, zâmbi Marler sec.
- Desigur. De la Hamburg ați spus? Cunoașteți pe cineva important . acolo?
Marler își încercă din nou norocul. Simțea că are lozul cel mare.
- Da. Pe inspectorul-șef Otto Kuhlmann, de la departamentul de criminalistică din Wiesbaden.
- înțeleg. Ofițerul se opri, ca și cum s-ar fi gândit să ia o decizie. Găsesc că e o coincidență stranie. îlcunoașteți bine pe Kuhlmann?
- îlcunosc. Am lucrat cu el ani de zile, replică Marler. Tonul vocii sale era prietenos, dar avea o atitudine oficială. Otto este mereu foarte cooperant cu noi.
Danezul avu destul tact ca să nu întrebe cine ar putea fi „noi". Bătu cu degetul în poză și-l privi din nou pe Marler.
- Coincidența face că inspectorul Kuhlmann mi-a telefonat mai devreme și mi l-a descris exact pe acest om din fotografie.
- Știu, îl asigură Marler, voia să știe dacă a trecut frontiera în Danemarca. Sunteți un bun observator și i-ați spus că l-ați văzut pe acest om călătorind ca pasager într-o mașină. îlcunoașteți pe șoferul acelei mașini?
- Da. Pasagerul de care vorbiți era un ins cu o înfățișare neplăcută. Mi s-a părut foarte îngâmfat.
Marler aștepta cu mâinile relaxate pe volan, fără să-și trădeze câtuși de puțin agitația ce pusese stăpânire pe el. îi va da danezul informația de care avea atât de multă nevoie?
- Călătoria dumneavoastră are legătură cu telefonul pe care l-am primit de la Kuhlmann? întrebă ofițerul.
- Absolut.
Marler lăsă ideea neterminată. Nu voia să strice atmosfera de încredere pe care o clădise, spunând prea multe.
- Deci v-ar fi de folos dacă ați ști numele și adresa șoferului de taxi? Locuiește în Tinglev. Nici el nu e o persoană prea plăcută. Trișează la cărți.
- Semn rău. Poate să trișeze și cu alte lucruri, comentă Marler.
- E vorba de Johnny Clausen, un bărbat cu limbă lungă.
- Ne-ar fi de mare ajutor dacă i-am ști adresa, îi spuse Marler. Ar putea preveni o crimă. Suntem în întrecere cu timpul.
- E atât de serios? Danezul scria încet cu litere mari pe o foaie din carnetul său. Rupse hârtia și i-o dădu lui Marler. Aici locuiește Johnny Clausen. Undeva la marginea orașului. Vă urez noroc.
- Vă mulțumesc pentru neprețuitul ajutor. Vă suntem datori. Acum, dacă nu vă supărați, trebuie să ne mișcăm cât mai rapid...
- Mergem direct la Tinglev? întrebă Butler din spatele mașinii după ce se îndepărtară de vamă.
- La ora asta, nu.
Marler oprise mașina în drum. Îi dădu adresa lui Butler. Apoi îi înmâna lui Nielsen o poză a doctorului Hyde.
- M-am uitat pe hartă, explică Marler. Am atrage atenția dacă am pica la Tinglev în miez de noapte. O să ne găsim locuri diferite de stat în Tiinder, care e la vreo două sute patruzeci de kilometri de Tinglev. Nu ne cunoaștem între noi.
- Și dimineață? întrebă Butler.
- N-o să dormi prea mult. Te scoli în zori, găsești o mașină de închiriat - le spui că a ta s-a stricat și e-n reparație la un garaj. Pentru o sumă generoasă - ai la tine o mulțime de coroane - poți obține o mașină bună. Mergi la Tinglev și dai de urma lui Johnny Clausen. Cum îl faci să vorbească e treaba ta, dar fă-o. Trebuie să aflăm unde l-a dus pe doctorul Hyde.
- Pete, continuă el adresându-se lui Nield, dimineață faci și tu rost de o mașină. Apoi arăți poza lui Hyde prin localuri. Pretinzi că îi N datorezi bani pentru o operație pe care ți-a făcut-o la gleznă. Asta te va face să pari onest, iar danezii apreciază onestitatea. Când ne stabilim la Tünder, dați-mi numerele de telefon și adresele unde stați. Eu am să le spun că am rătăcit drumul în Schleswig-Holstein înainte de a trece în Danemarca. Asta ca să justificăm sosirea la miezul nopții. N-aveți întrebări? Bun. Atunci să-i dăm drumul...
Dimineață, Paula înjură în gând când fu trezită de cineva, care deschise ușa, aprinse lumina și coborî scările. Erau alți pași. Nu Ilena era cea care o deranja din nou. Deschise ochii și privi.
Un bărbat solid, cu părul negru ciufulit și cu cămașa scoasă din pantalonii îmbrăcați în grabă, o privea. Jules Starmberg. Era prima oară când îl vedea după ce o adusese acolo. Apoi se auzi iar bătaia ușoară și ritmică a oblonului desprins.
- Vaca aia proastă, explică Starmberg. Nu poate să fixeze nici măcar un oblon căzut. Þi-a deranjat frumusețe de somn, nu-i așa?
- Poți să dormi în zgomotul ăsta? se răsti Paula.
- Doamna e curajoasă.
Când Starmberg trase sub geam același scaun, Paula auzi un alt zgomot printre izbituri. Era sunetul unui motor puternic de mașină care pornea, undeva, afară. Apoi, pentru un scurt moment, lumina farurilor pătrunse prin fereastra deschisă. Starmberg înjură, se urcă pe scaun și trase oblonul spre el.
Îl prinse în cârlig fără să se grăbească. Paula auzi mașina de afară îndepărtându-se și o cuprinse disperarea. Pentru un moment, avu impresia că suna cineva la ușă. Satisfăcut că-și făcuse bine treaba, Starmberg sări jos de pe scaun și-l împinse la locul lui de lângă perete. O privi din nou.
- Doamna va avea nevoie de acest curaj. Tweed și-a băgat nasul unde nu-i prea fierbea oala. Și tu ești mielul sacrificat.
După ce Marler găsi casă pentru Butler și Nield în Tunder și o cameră pentru el, hotărî că noaptea era tocmai bună ca să facă o explorare a zonei. Plătise gazdei o cameră pentru o săptămână și nu-i fu greu să o convingă să-i împrumute cheia de la ușa din față.
- Am nevoie de aer curat, îi explică el doamnei Pedersen, o femeie în vârstă, cu părul alb, îmbrăcată într-un capot vechi, căptușit. Am condus ore în șir într-o mașină supraîncălzită. Chiar și la ora asta mi-ar plăcea aerul mării.
- Aveți o hartă? îl întrebă ea neliniștită. N-o să găsiți pe nimeni pe drum, acum noaptea.
- Am o hartă foarte bună a zonei, o asigură el.
Afară, aruncă o privire spre fereastra lui de la primul etaj, care dădea spre strada îngustă pavată cu piatră cubică. Toate casele erau edificii vechi, cu acoperișuri ascuțite. Unele erau făcute din cărămidă roșie, cu acoperiș de țiglă roșie, iar altele aveau pereții văruiți în galben sau alb. Strada goală și tăcută părea dintr-un basm. Urcă la volan și porni încet ca să nu deranjeze locuitorii.
La periferie, studie din nou harta și hotărî să se îndrepte spre vest, spre micul oraș Hojer. Terenul era neted. La Hojer o luă spre nord, pe drumul ce mergea paralel cu marea. Nu se zărea nici o mașină, nici o lumină și nici un suflet în întinderea pustie. Noaptea avea o vedere foarte bună și putea distinge spre vest digurile ce protejau uscatul de furia mării. Ajunse la o intersecție singuratică de unde, la inspirație, se îndreptă din nou spre vest. Trecea printr-un pustiu de ierburi uscate și nisip.
Vântul se înteți, stârnind particule fine de nisip, aruncându-le în parbriz. La marginea drumului, se afla o casă izolată. Porni ștergă-toarele ca să îndepărteze nisipul și părăsi drumul, intrând pe un teren denivelat. în ciuda faptului că geamurile erau închise, particulele de praf intrau în mașină. Putea auzi acum zgomotul furtunos al talazurilor mării care se spărgeau lângă țărm.
Trecuse de casa care părea părăsită și acum se afla la doar douăzeci de metri de intrarea din față. Era cu siguranță o proprietate abandonată. Vopseaua roșie de pe fațadă se cojea, iar ramele geamurilor erau vopsite în alb. Deodată, zări o lumină la fereastra de la demisol. Se încruntă. Ciudat. îndreptă farurile asupra clădirii cu două etaje. Lumina dispăruse. Fusese doar o părere?
Porni mai departe pe un teren la fel de stern ca cel pe care venise. Opri mașina și coborî. Vuietul mării deveni muget asurzitor. Bri-zanții stârniți de vântul feroce loveau țărmul la doar câteva picioare de
mașină. închise ochii pe jumătate ca să-i protejeze împotriva nisipului fin cu care îl bombarda vântul.
„E destul deocamdată", gândi el urcând din nou la volan. Trase cu toată puterea ca să închidă ușa. înapoi la Tunder și la patul cald. Mâine e o altă zi. în care va începe cu adevărat căutarea Paulei.
44
- După cum am prevăzut, Tweed s-a dat bătut.
În vila spațioasă din spatele aleii Jaegersborg, de care era despărțită printr-o grădină mare, împrejmuită de gard viu, doctorul Wand își frecă mâinile satisfăcut. Ședea la biroul Regence dintr-o cameră din spatele clădirii. Draperiile erau lăsate și, din nou, singura sursă de lumină era lampa de birou.
Vila se afla pe aleea Jaegersborg 988 în districtul Gentofte, la nord de Copenhaga. în locuință se mai afla doar sfrijita doamnă Kramer, îmbrăcată ca de obicei în negru. Era o femeie înaltă și uscată, al cărei chip părea sculptat în piatră.
Wand îi telefonase din Hamburg spunându-i să vină direct la Copenhaga ca să pregătească vila pentru sosirea lui. Instrucțiunile sale fuseseră foarte precise.
- Vila, după cum știi, dragă doamnă, pare să nu fie locuită. Þi-aș fi recunoscător dacă ai menține această impresie. Părăsește The Boltons, te rog, cât mai repede cu putință și ia avionul pentru Copenhaga.
- Sunteți sigur că acest Tweed este terminat? îl întrebă doamna Kramer.
- Am primit vestea în această dimineață. Și-a dat demisia. S-a retras. M-am asigurat de aceasta sunând și la Four Seasons. M-au informat că au verificat știrea. Sunt sigur că acum se află în drum spre Londra. Nu se va mai interpune de acum înainte în activitățile mele foarte importante. Acum, o ceașcă de cafea neagră ar fi foarte binevenită...
Când rămase singur, Wand se uită la ceas. Unsprezece și jumătate. Mai devreme, telefonase unui vechi funcționar civil de la Londra care știa întotdeauna ce se întâmplă. Îi confirmase ce auzise: Tweed se retrăsese din viața publică.
Wand știa că putea avea încredere în informatorul său. La urma urmei, îi împrumutase omului o mare sumă de bani pentru salvarea ipotecii asupra unei proprietăți de la țară, din Anglia. Dar nu avea nici o intenție să-i spună doamnei Kramer care îi era sursa de informații. Fiecare era plasat într-un compartiment exclusiv al său.
Wand opera printr-un sistem de celule. în Iutlanda, avea douăzeci de oameni care așteptau sosirea lui Mao III șia lui Yenan. Nici unul dintre ei nu știa că cele două vapoare Stealth trebuiau să acosteze și să lase la țărm încărcătură umană, în Iutlanda de Sud. Le vor fi comunicate toate instrucțiunile prin Starmberg, în ultimul moment.
„La revedere, domnule Tweed", își spuse Wand lui însuși.
Era o mare ușurare să afle că-l imobilizase definitiv pe englez. încărcătura ce urma a fi debarcată era alcătuită din cel mai important lot de agenți cu care lucrase Wand până atunci. Ei urmau să fie conducătorii întregului aparat secret pe care Wand îl planta strategic în Europa -inclusiv Anglia, cel mai important obiectiv.
Gândindu-se la Tweed, își aminti că trebuia să-l sune pe doctorul Hyde. Formă numărul de la vechea casă din Iutlanda și se pregăti pentru o lungă așteptare. Spre surprinderea sa, Hyde răspunse imediat.
- Dragul meu domn, începu Wand, sunt sigur că noua pacientă a ajuns deja și se află în mâinile dumitale competente.
- Da, este aici. Totul este gata, îl asigură vocea mieroasă.
- Am spus să aștepți trei zile înainte de a face operația. Dar e posibil să fie cazul să aplici mai devreme tratamentul. Dacă ești atât de bun, te rog așteaptă următorul meu telefon.
- Totul e pregătit, repetă Hyde. Pot face oricând operația.
Dar legătura fusese întreruptă. Hyde înțelese că Wand pusese receptorul în furcă.
- Porc arogant, mormăi el.
La o mică distanță de vilă, o furgonetă mare și albă era parcată pe partea opusă a drumului. Pe pereții exteriori era pictat numele unei firme de decorațiuni interioare: era exact tipul de vehicul care putea fi
parcat în acest district bogat, în timp ce o echipă redecora una dintre camerele elegante ale vreunei vile.
De fapt, interiorul furgonetei era ocupat de o echipă de un gen cu totul deosebit. Furgoneta avea geamuri largi din sticlă fumurie, lucru destul de neobișnuit pentru mașina unei firme de decorațiuni. Camere video cu teleobiectiv erau îndreptate spre intrarea de la numărul 988.
înregistraseră deja mai devreme sosirea doctorului la volanul propriei limuzine. Un aparat foto înregistrase figura masivă a lui Wand când acesta coborâse ca să deschidă porțile, înainte de a băga mașina într-un garaj cu ușile dirijate electronic, de la distanță.
Ulf Kilde, conducătorul unei echipe formate din trei oameni de la poliția secretă, folosea un transmițător de înaltă putere pentru a raporta, la intervale regulate, inspectorului Nielsen. în cazul că Wand ar fi părăsit vila spre o altă destinație, Kilde avea pregătită o mașină, parcată pe o stradă din apropiere.
Acest vehicul era într-un contrast vizibil cu sclipitoarea furgoneta albă. Era un Fiat vechi cu motor îmbunătățit. Kilde ținea legătura prin radio cu șoferul care aștepta.
- Nici o mișcare, raportă Kilde la sediu. Vila pare neocupată, toate obloanele sunt trase. Dar prietenul nostru este cu siguranță înăuntru...
Dimineață, devreme, în aceeași zi, Newman, la volanul Mercedes-ului negru, pe care i-l dăduse Kuhlmann, străbătea încântătoarele ținuturi germane la nord de Hamburg, spre vechiul oraș hanseatic Lubeck. Avea drept obiectiv îmbarcarea pe uriașul feribot din portul Puttgarden de pe țărmul Balticii.
- Tweed a adormit, zise Cardon.
- Slavă Domnului, răspunse Newman. E epuizat de grija pentru Paula. îlînțeleg.
Amândoi se înșelau însă. Tweed avea ochii închiși, dar creierul îi funcționa intens. Recapitula ce trebuia să facă după ce vor ajunge la sediul lui Nielsen, în Copenhaga.
Nielsen trebuia să aibă telefon direct. În primul rând, îl va suna pe comandantul Noble la Amiralitate, la Loi ira. Tweed spera din tot sufletul ca Noble să fi reușit să-i trimită lui Tug Wilson unul dintre avansatele sisteme radar ale lui Delvaux. Tug Wilson era comandantul fregatei Minotaur, nava înarmată cu rachete ce patrula în Marea Nordului.
La fel de important era să-l sune pe Marler la numărul din Tùnder, pe care i-l lăsase la Berliner Tor. Care erau șansele echipei Marler să dea la timp de urma odiosului doctor Hyde? Tuși ca să nu-l sperie pe Newman.
- Bob, spuneai că ai aflat de la Helen Claybourne că cvartetul Burgoyne, cum îi spune Paula, s-ar putea să meargă la Copenhaga?
- Da. Și i-am spus că noi vom sta la hotelul d'Angleterre. Sper că am făcut bine.
- Da. Dacă ăștia patru apar din nou, voi fi peste măsură de mulțumit.
- De ce? Sunt o adunătură ciudată.
- De ce? repetă Tweed. Pentru că printre altele vreau să pun mâna pe Vulcan.
- Și crezi că, fie Willie, fie comandantul de brigadă este Vulcan?
- Nu cred. Sunt convins. Acel diavol este o figură cheie în planurile lui Wand - asta reiese din ce ne-ai spus tu, Philip.
- Este, confirmă Cardon. Sursa mea este de încredere.
- Treziți-mă la Liibeck ca să luăm micul dejun, îi rugă Tweed. închise din nou ochii, dar nu ca să adoarmă. își aminti ce-i spusese Fieldway, ofițerul MOD, despre Burgoyne. Dispăruse vreo patru luni în timp ce lupta în Coreea. Dispărut de pe fața pământului, spusese Fieldway. Apoi apăruse brusc. Asta era o chestiune ciudată.
Gândurile lui Tweed își schimbară direcția. Era, de asemenea, convins că, ori Helen, ori Lee era o asasină profesionistă. Fusese martor la primul asasinat: Hilary Vane, care venea de la Washington. Cianură. Aceeași femeie, oricare ar fi ea, îl omorâse pe șoferul din Bruxelles pentru a-i fura taxiul. Cianură. Plus mirosul parfumului Guerlain Samsara. Aceeași femeie îl accidentase mortal pe Andover la Liège. Și probabil că tot ea îl ucisese pe Joseph Mordaunt. Cianură. Da, spera ca cvartetul Burgoyne să apară la d'Angleterre.
La extremitatea insulei germane Fehmarn, la Puttgarden, Newman băgă mașina în pântecele gigant al enormului feribot. Sosind devreme, ocupase loc în fruntea cozii de mașini. Apoi parcă într-o parte a punții de jos și opri motorul.
- Cred că am să rămân în mașină, spuse Cardon. Ca să fiu sigur că nu ne atinge careva.
Treizeci de minute mai târziu, Tweed și Newman stăteau în picioare pe puntea principală la prova. Tweed luase un Dramamine după ce mâncaseră micul dejun în vechiul oraș Liibeck, oraș care îi plăcea în orice anotimp. Masivul feribot se avântă pe Marea Baltică înfruntând un vânt puternic. Crestele valurilor mari se rostogoleau spre ei.
- De obicei, se stă înăuntru, comentă Newman. Va fi o traversare grea.
- Am nevoie de aer curat ca să-mi limpezesc creierii.
Adâncit în gânduri, Tweed nici nu observase ce era în jurul său. Trecuseră de Riidby și se aflau în Danemarca.
În timp ce mașina gonea spre Copenhaga, Tweed continua să mediteze. Trecură pe lângă vechea gară, ce data dinainte de Primul Război Mondial, și se îndreptară spre o parte a orașului vizitată de puțini turiști.
Urmând instrucțiunile lui Tweed, trecură de clădirea sobră și cenușie în formă de triunghi unde era poliția. întoarseră spre Ham-brosgade, o stradă lungă și largă destul de puțin cunoscută, ce lăsa în urmă clădirea poliției. Newman privi spre grupul de barăci din lemn cu un singur etaj, pe care i-l arătase Tweed.
- Aici lucrează Nielsen. Parchează.
Newman aruncă o privire cabanei foarte lungi, construită din scânduri de lemn vopsite în roșu strălucitor. Pe o latură era scris KRI-MINAL POLITIET. Cardon rămase din nou în mașină, în timp ce Newman îl urmă pe Tweed care se îndreptă spre ușă și apăsă pe sonerie. Inspectorul Lars Nielsen, șeful Poliției Secrete deschise el însuși ușa.
- Bun venit la Copenhaga, Tweed. Te recunosc, spuse el studiindu-l pe Newman. Corespondentul străin. Intrați. Totul e gata.
Nielson era un bărbat scund și slab, cu trăsături puternice și cu ochi albaștri vioi, foarte pătrunzători. Newman rămase surprins când constată că biroul în care îi conduseera mobilat confortabil, chiar elegant.
- Cum se face că mă așteptai? întrebă Tweed după o caldă strângere de mână.
- M-a sunat Otto Kuhlmann, estimând foarte exact ora sosirii voastre. Trebuie să-i telefonezi imediat. Telefonul acela e direct. Beți o cafea? Bine. Ați mâncat? E-n regulă. Mă întorc. Poți discuta în liniște...
- Aici, Kuhlmann. Ah, Tweed. De unde vorbești? Ați ajuns la cabana de lemn a lui Nielsen? M-a sunat Marler. Ar trebui să-l suni. Ai numărul? Atunci fă-o chiar acum. Sună-mă oricând ai nevoie.
Tweed formă numărul din Tunder. Se pregăti să-i vorbească cu grijă proprietarei casei. Dar răspunse chiar Marler.
- Vorbesc de la casa unde am închiriat o cameră, îl avertiză el. N-avea motive să creadă că gazda, doamna Pedersen, care lucra în bucătărie, ar asculta. Dar continuă să vorbească cu prudență.
- Sunt la Nielsen, la Copenhaga. îi spuse Tweed. Ai descoperit vreo urmă despre pachetul pe care l-ai pierdut?
Tweed își ținu respirația. Pachet nu era un fel foarte elegant de a se referi la Paula, dar își alegea și el cu grijă cuvintele.
- Nu, răspunse posomorât Marler. Am întârziat căutând mijloace de transport pentru Butler și Nield. A trebuit să merg până la Avis în Esbjerg - localnicii o numesc Espay sau cam așa ceva. Butler și Nield îl caută pe drăgălașul doctor Hyde. De fapt, Butler e cel care face treaba.
- Nu ne-a mai rămas prea mult timp, îi aminti Tweed. De acum mă poți contacta fie prin Nielsen, fie la hotelul d'Angleterre în Copenhaga. De îndată ce evenimentele o vor cere, voi veni și eu în Iutlanda.
- Atunci, cam asta e momentan. Pornesc și eu...
Marler închise telefonul. Se simțea ceva mai relaxat odată cu venirea lui Tweed în Danemarca. Cu ajutorul lui Dumnezeu, aveau să-i dea de urmă în curând lui Hyde. Insă timpul nu era de partea lor.
în următoarea jumătate de oră, Tweed acționa frenetic, dar cu luciditate. îlsună pe comandantul Noble la Amiralitate.
- Dorm aici pe un pat de campanie în timpul desfășurării operațiunii, spuse Noble după ce se asigură că Tweed vorbea pe direct. Minotauri are noul sistem radar. Tug vrea să știe în ce zonă o să patruleze.
- Mai întâi, spune-mi dacă au mai dispărut vase? întrebă Tweed. Dacă da, în funcție de poziția acestora, vom stabili unde se află vasele Stealth care sunt convins că se apropie.
- A dispărut un tanc mic de alimentare. La nord-vest de Shetlands. Intre insule și Norvegia.
- Atunci, Tug să patruleze cam la douăzeci-treizeci de mile în largul coastei daneze Iutlanda, lângă granița cu Germania, sugeră Tweed.
Era cu aproximație zona din jurul crucii însemnate pe harta fotografiată pe care o adusese Cardon de la Lop Nor din Camera de Consiliu Vest.
- E pe acolo, pe undeva. A trimis o barcă mică într-o așa-zisă vizită de curtoazie în portul Esbjerg. E echipată cu un transmițător care poate contacta Minotaur-x. Poți să ajungi la Esbjerg când momentul crucial se află aproape?
- Pot. Voi fi acolo. Cred că în vreo douăzeci și patru de ore sau cel mult patruzeci și opt. Creierul întregii acțiuni se află în Danemarca, spuse Tweed.
- Atunci, ai grijă. Þinem legătura...
Nielsen îi confirmase mai devreme datele referitoare la sosirea la Kastrup a lui Wand.
- Am trimis cei mai buni oameni la Kastrup, îi spusese Nielsen. L-au urmărit într-o furgoneta până la Gentofte. Supravegherea atentă, dar discretă, continuă. Doctorul Wand este încă acolo.
- Lars, trebuie să aflu imediat dacă Wand părăsește vila și, dacă se poate, unde se duce...
Nielsen îi promise că asta se poate face. Acum din nou singur, doar cu Newman, telefona altor trei oameni cheie. întâi, la ofițerul de la Secția Specială de la Londra, pe care îl avertizase despre Moor's Landing. în timp ce călătoreau spre Copenhaga, Tweed calculase orele în trei țări diferite.
- Aici, Tweed. Nu are importanță de unde sun.
- M-a vizitat Howard, îi spuse ofițerul. Știu despre retragerea ta oficială. Te ascult.
- Se apropie momentul raidului la Moor's Landing. Vreau să încercuiești zona, apoi la ora trei ataci. îi arestezi pe toți locuitorii ca emigranți ilegali. Sincronizez asta cu momentul în care vor avea loc alte trei raiduri pe continent. Sincronizarea în timp a acțiunilor e vitală.
- Trimit imediat o echipă să se ascundă în zona Sout-Hampton.
- Bun. Și nu uita să pui mâna pe doamna Goshawk de la April Lodge în Brockenhurst.
- Am notat.
- Când îți voi telefona, să acționezi, s-ar putea să n-am timp. Cuvântul codificat pentru operațiune este Landslide.
- Landslide, perfect...
Tweed îl sună apoi pe Benoit și-i dădu aceleași instrucțiuni pentru o razie la Vieux-Fontaine, colonia de case noi pe care o descoperiseră Marler și Paula lângă Gent. Îi dădu același nume codificat, iar Benoit reacționa identic.
- Pregătesc îndată o echipă de oameni bine înarmați. Voi conduce eu însumi raidul. Vom smulge ticăloșii din culcuș și vom percheziționa casele până în temelii. Aștept telefonul tău...
Al treilea telefon fu pentru Otto Kuhlmann, la Berliner Tor. Ger-x.ianul ascultă și răspunse de asemenea că va pregăti o echipă de forță gata să intre în acțiune. Obiectivul - Neustadt-Something, colonia de case noi, la vest de Blankenese.
- îi vom zdrobi pe nemernici, promise el în încheiere.
Nielsen intră în birou când Tweed termină convorbirile. Acesta îi ceru să organizeze și el o acțiune similară la momentul potrivit. Scoțând una dintre fotografiile aduse de Cardon, arătă crucea însemnată pe coasta daneză a Iutlandei.
- Ãsta-i locul.
- Știu. în spatele dunelor au fost construite douăzeci și opt de bungalouri noi. E ceva misterios în legătură cu ele. O companie din Luxemburg a finanțat această stranie întreprindere. S-a zvonit că va fi folosit de un holding european pentru un curs de vacanță consacrat instruirii ofițerilor. Casele au fost mobilate și așteaptă de câtva timp să fie ocupate.
- Nu am permisiunea să folosesc SAS, Lars, așa că nu e nevoie să discuți subiectul la ministerul tău.
- Dar avem și noi echipe de elită antiteroriste. N-am făcut prea mult tam-tam pe tema asta. Sunt la dispoziția ta.
- Poți să le deplasezi imediat la Esbjerg? Și spune-mi cum pot lua legătura cu comandantul lor?
- Anton Norlin. Un tip foarte dur. ïi voi expedia cu elicopterele în tabăra militară de antrenament la sud de Esbjerg. Iată numărul de telefon. Cere-l pe Norlin și spune-i cum te numești.
Tweed băgă în portofel bucata de hârtie, se ridică și întinse brațele. Strânse mâna lui Nielsen.
- Nu știu cum să-ți mulțumesc...
- Nici nu încerca.
- Deci, acum ne ducem la d'Angleterre. S-ar putea ca la sosire să ne aștepte câteva persoane interesante.
45
Paula se îmbărbăta pentru ce putea fi mai rău. Doctorul Hyde sosise la demisol împreună cu Ilena. Amândoi purtau halate albe și Hyde ducea o geantă veche asemănătoare celor folosite de doctori. O puse pe masă în timp ce Ilena îi trase în jos mâneca de pe brațul stâng.
- Ce aveți de gând? se repezi Paula.
Hyde se întoarse ușor și zâmbi arătându-și dinții. își împinse ochelarii fără rame pe nasul coroiat și zâmbi din nou. Era ca și zâmbetul unui crocodil care și-a reperat prada.
- Relaxează-te, te rog, și las-o pe Ilena să-și facă treaba.
Femeia cu chip slav îi desfăcu bluza și i-o scoase pentru a descoperi umerii și antebrațul. Degetele ei butucănoase îndepărtară breteaua furoului. Paula era revoltată de atingerea degetelor nesuferite și stângace.
Hyde scoase un sul gros de material, desfăcu un nod și desfășură materialul întinzându-l pe masă. înșiră apoi deasupra o serie de scalpele strălucitoare, manipulându-le cu plăcere, cu mâinile protejate de mănuși chirurgicale. Paula era paralizată de groază. Hyde se întoarse din nou s-o privească.
- Instrumentele profesiei mele. N-ai de ce să te temi. Sunt unul dintre cei mai buni chirurgi din lume.
- Ai să mă ciopârțești, porcule! izbucni Paula.
- Ei, dar nu e politicos. O sclipire de răutate apăru o secundă în ochii lui haini. Este foarte important să te relaxezi. Bineînțeles că ți se va administra un anestezic. N-ai să simți nici o durere.
- Dar tu vei simți când te vor prinde prietenii mei, ripostă Paula. Ai să blestemi clipa aia afurisită în care te-ai născut.
- Vai de mine, pacienta e atât de agitată. Ilena, știi ce ai de făcut?
- Da. Știu.
- Astfel, când operăm totul va merge de la sine, remarcă Hyde. Ilena îi ridică breteaua la loc, apoi îi încheie bluza și lăsă mâneca în jos. Rămase privind-o pe Paula de sus, cu mâinile pe șolduri.
Hyde își puse scalpelele pe folia pe care o împături la loc cu grijă. Făcu nodul și puse sulul greu în geantă. Se întoarse și oferi Paulei un zâmbet și mai înfiorător.
- Asta a fost doar o repetiție. Þi-am spus că n-ai de ce să te îngrijorezi. Trebuie să înveți să ai încredere în mine, în capacitățile mele. Dă-i mai multă supă la prânz, Ilena, trebuie s-o menținem în formă.
Urmat de Ilena, Hyde urcă scările, deschise ușa și dispăru. în spatele său, ca de obicei, Ilena trânti ușa. Paula auzi cheia răsucindu-se în broască. Un amestec de destindere și furie ucigașă fu reacția Paulei.
O repetiție! Ticălos sadic. Era lac de transpirație din cap până în tălpi. Ar fi dat orice pentru o baie și să-și schimbe hainele. în timp ce transpirația se usca pe ea, se gândi că lichidul ar putea-o ajuta.
începu să-și răsucească din nou, încet, încheieturile imobilizate în curele. Le simți ceva mai libere. Atentă să nu se grăbească, își mișcă în continuare încheieturile una câte una. Apoi își relaxa degetele și trase brațul în sus. De data aceasta, mâna îi ieși din curea pe jumătate. Doar încheieturile degetelor o mai țineau prizonieră. Reluă totul de la capăt, mișcând mâinile dintr-o parte în alta.
- Oare ajungem undeva după ce-i dăm de urmă acestui Johnny Clausen, îl întrebă Marler pe Butler.
Stăteau undeva la marginea dinspre sud-est a Tinglev-ului. Þinutul cuprindea câmpii montane și un drum ce le traversa la ieșirea din oraș. Mercedes-ul lui Marler era parcat în oatele Volvo-ului pe care Butler îl închiriase de la Esbjerg.
- Am descoperit unde locuiește Johnny. Intr-o mică fundătură, nu departe de aici, spuse Butler. Acum e într-o cursă cu mașina: duce un pasager la Bolderslev, puțin mai la nord de aici. îlaștept să se întoarcă.
- Trebuie să-l faci să vorbească, insistă Marler. Nu știu cum. Dar fiecare minut contează.
- în spatele mașinii, pe podea, am un colac de funie pe care l-am cumpărat de la un magazin de aprovizionare a navelor. Hai cu mine...
II conduse pe Marler pe drum. Nu mai era nimeni prin preajmă. Câteva vaci pășteau pe un imaș în apropiere. în spatele unui pâlc des de copaci, drumul făcea o curbă și peisajul se schimba. Marler văzu o întindere înșelătoare de teren mlăștinos. Apa întunecată se întrezărea printre smocurile mari de iarbă de un verde închis. Sub apă era un culcuș de noroi și mâl.
- Johnny Clausen trebuie să vorbească, sublinie Marler. Trebuie să ne spună unde l-a dus pe doctorul Hyde.
- Lasă-l pe mâna mea. Johnny va vorbi. Garantez eu asta, spuse ■tler.
Pete Nield coborî din Volvo. Intră într-un mic bar cu mobilier de culoare închisă; avea la el o poză a doctorului Hyde. Tejgheaua, podeaua, tavanul, toate erau făcute din lemn de stejar. Nu mai era nimeni înăuntru. Se apropie de barman și ceru un pahar de coca-cola.
- Caut un prieten care cred că se află pe aici, pe undeva, începu el și zâmbi. Îi datorez niște bani. Iată o poză de-a lui. L-ați văzut cumva pe aici de curând?
Puse fotografia pe tejgheaua sclipitor de curată. Era al zecelea local pe care îl vizita Nield în ținut. Barmanul cu fața rumenă, care lustruia un pahar ce strălucea deja, aruncă o privire mult mai atentă spre poză decât s-ar fi așteptat Nield. Apoi se uită la clientul său.
- Ați spus că omul ăsta vă e prieten?
Sensibil la reacțiile oamenilor, Nield auzi clopoțelul de alarmă sunând. își pipăi mustața.
- Am vrut să fiu politicos. De fapt, nu-l prea agreez. Tocmai de aceea vreau să-mi plătesc datoria și să scap de el.
- A fost ieri aici. A băut trei ginuri duble. Mai aveam un client - o tânără drăguță. I-a făcut niște apropouri cam îndrăznețe. Când mi-a mai cerut un pahar, i-am spus că deja a băut prea mult. M-a înjurat și apoi a plecat la mașină.
- în Volvo? încercă Nield.
- Nu. Era un Fiat albastru. M-am dus până la ușă ca să-l văd cum conduce. Fiatul părea la fel de beat ca și șoferul.
- Stă aici în Tiinder?
- N-am idee. Nu l-am mai văzut pe aici. Și nici nu vreau să-l mai văd. Cândva, am petrecut un an la Londra, într-un bar, dar n-am mai văzut un tip mai neplăcut ca ăsta.
Nield îi mulțumi barmanului și ieși. Se așeză la volan. „Se învârte prin Tiinder. Trebuie să-i raportez asta de urgență lui Marler."
Tweed și Newman intrară în holul hotelului d'Angleterre, în timp ce Cardon plătea șoferului cursa.
Newman, hotărât să nu facă reclamă Mercedes-ului său, îl lăsase într-o parcare lângă Riidhuspladsen. Denumirile daneze erau tare dificile. Cei trei bărbați luaseră apoi un taxi până la hotel.
Tweed ceru recepționerului trei camere separate. își luă valiza și urcă scările spre un hol spațios din interior. Spre deosebire de Four Seasons, sala nu avea ferestre. Fotoliile erau confortabile, dar lumina era slabă. Câteva grupuri de oameni se aflau răspândiți în toată încăperea.
Lee Holmes, purtând o rochie neagră, fără umeri, sări în picioare. Veni direct spre Tweed, mișcându-și ușor, dar grațios șoldurile.
- Nu-mi vine să cred, începu ea. îlsărută pe obraz. Mă urmărești, spuse ea coborând apoi vocea. Cel puțin, așa sper. Știu un club de noapte pe aici, unde ne-am putea distra de minune. Puțin cam zgomotos, dar plin de viață. Ce zici, însoțești o doamnă în seara asta?
- Nu sunt sigur de programul meu. Vedem mai târziu.
Privea peste umărul ei. Helen Claybourne se ridicase și ea de lângă Willie. Se apropie și-i întinse mâna.
- Bun venit la Copenhaga, domnule Tweed, spuse ea privindu-l cu ochii ei reci, cenușii. Am putea sta la palavre, undeva, în liniște?
- E al meu, o informă Lee.
Willie apăru în spatele lor. Cu o figură radioasă, îl luă pe Tweed de umeri.
- Dragul meu amic. Bem ceva? Să celebrăm întrunirea grupului. Lumea este mică, sau s-a mai zis asta înainte? N-are importanță. O băutură....
- Acum, nu, mulțumesc. Abia am sosit. Dar nu-l văd pe comandantul Burgoyne.
- Uită-te mai bine în spate. Se furișează ca o pisică.
- Am auzit remarca, se auzi vocea familiară a lui Burgoyne. Tweed întoarse capul. Burgoyne venea dinspre liftul de tip vechi.
Era îmbrăcat în pantaloni de cavalerie cu țesătura în diagonală, un bleizer bleumarin cu butoni de aur și cravată la gât. Nu părea deloc încântat să-l revadă pe Tweed.
- Nu putem scăpa de voi, nu?
- Credeam că e invers. Newman i-a spus lui Helen că vom sta la acest hotel.
- Helen e secretoasă. Dar e interesant să aud că e în relații atât de apropiate cu Newman...
Las-o moartă! îl repezi Helen cu brutalitate. Ochii ei aruncau fulgere.
Tweed dădu din cap și se înapoie lângă Newman și Cardon care urmăreau scena amuzați. Merseră spre lift și Tweed apăsă pe sonerie.
- Mai e un grup de ascensoare, remarcă Newman.
- E mai spațios ăsta, avem bagaje, răspunse Tweed care mai folosise hotelul și altădată. Când liftul începu să urce, vorbi din nou. Veniți amândoi în camera mea. Nu ne-a trebuit mult timp până să dăm iar nas în nas cu cvartetul Burgoyne. Semnificativ.
In vila de la Gentofte, doamna Kramer intră în camera lui Wand. Acesta tocmai studia o hartă a Iutlandei, pe care o închise imediat ce se deschise ușa.
- Ce este, se răsti el cu o brutalitate neobișnuită.
- Vă caută la telefon o femeie care se numește Anne-Marie.
- Lasă-mă singur ca să mă pot concentra.
Ridică receptorul. Avusese grijă să-i ascundă doamnei Kramer că Anne-Marie era un nume codificat.
- Da, draga mea, spuse el. Sunt sigur că vorbești de la un telefon public. S-a întâmplat ceva? Spune-mi, te rog, tot ce știi.
- Tweed, raportă femeia. Tweed a sosit acum o oră aici la Copenhaga, la hotelul d'Angleterre.
Mâna lui Wand prinse receptorul ca un clește. Rămase mut câteva momente. Gura i se strâmbă într-o expresie de neîncredere, apoi întruna de o incredibilă cruzime.
- Mai ești acolo? întrebă neliniștită vocea femeii.
- Da. Urmă o altă pauză lungă. Iți mulțumesc că mi-ai telefonat, închise telefonul înainte ca ea să-i fi putut răspunde. Apăsă pe butonul de sub birou, chemând-o pe doamna Kramer. Când ea intră în cameră, el izbi cu pumnul său uriaș în birou cu atâta forță, încât ornamentul de cristal alunecă spărgându-se în bucăți pe podeaua de lemn.
- Lasă-l acolo! țipă când ea se repezi să strângă. Cred că Lear și echipa sunt gata la aeroport.
-Da...
Doamna Kramer, o femeie greu impresionabilă, era îngrozită. Rămase nemișcată, holbându-se la Wand care o străpungea cu privirea.
- Voi pleca în foarte scurt timp, scrâșni el. Incui vila și te întorci la Londra...
- Imediat...
- Nu mă întrerupe! urlă el. Mai ai o misiune specială înainte de asta. Iată ce trebuie să faci...
Marler îl sună pe Tweed la câteva minute după ce acesta intrase în cameră împreună cu Newman și Cardon.
- Trebuie să-ți spun că până acum n-am dat de urma pachetului, a pachetului pierdut. Continuăm non-stop căutarea. Te anunț de îndată ce-l găsesc. Acum, scuză-mă, dar trebuie să plec.
- Da, nu pierde vremea...
Tweed închise telefonul. Le comunică și celorlalți mesajul. în timp ce el se plimba prin cameră, Newman sună și comandă masa pentru trei persoane. Tweed nu mai mâncase de câteva ore bune și Newman era de acord cu Napoleon - o armată mărșăluiește pe stc nac.
Abia terminaseră de mâncat când se auzi altă bătaie în ușă. Newman deschise cu pistolul în mână. Un tânăr în costum alb ținea în mână o cutie lungă, legată cu o panglică albastră.
- De la cine e? îl întrebă Newman.
- Probabil că are un bilet înăuntru.
Tânărul plecă și Newman închise ușa. Tweed se uită la forma alungită a coletului. Newman îl privi.
- E foarte rece...
- Dă-mi-l mie.
Cu fața întunecată, Tweed puse cutia rece ca gheața pe masă. Când simți răceala pachetului, sângele îi îngheță în vine. Respiră adânc și-și aminti ce găsise Paula în frigiderul lui Andover de la New Forest -brațul retezat. îndepărtă panglica. Fără să ezite, ridică capacul și se uită înăuntru. O cutie de plastic umplută cu gheață. Sub bucățile de gheață era un trandafir roșu.
Newman explodă:
- Nu-mi pasă de ce ai de gând să faci. Eu zbor la Esbjerg să-l ajut pe i Tler. Credeam că blestemata asta de cutie conține o bucată din Paula - mâna, brațul ei.
- Și eu credeam la fel, spuse Tweed liniștit. Pleacă chiar acum și caută un telefon public, sună-l pe Nielsen și întreabă-l care e cel mai rapid mod de a ajunge la Esbjerg și dacă se poate ca la aeroportul din Esbjerg să ne aștepte o mașină, care să ne ducă la unitatea lui Anton Norlin...
Abia ieși Newman din cameră și sună telefonul. Era Nielsen. își transmise informațiile cu grijă.
- M-am gândit că trebuie să afli că prietenul nostru s-a întors la Kastrup. Pilotul avionului său a completat planul de zbor. Pentru Esbjerg.
- Te va suna Newman în curând. Mulțumesc, Lars...
Ii spuse și lui Cardon ce aflase. Veverița dădu din cap și spuse că era bine că nu despachetaseră bagajele.
- Și am plătit camerele în avans pentru o săptămână, îi aminti Tweed. Deci putem părăsi liniștiți hotelul când se întoarce Bob. înseamnă că vom asista la momentul final care - de vreme ce Wand pleacă în Iutlanda - sunt sigur că e foarte aproape.
Lui Tweed i se păru că trecuse o veșnicie până ce Newman se întoarse. De fapt, lipsise trei sferturi de oră. Se aruncă într-un fotoliu, tamponându-și fruntea umedă, în ciuda frigului aspru de afară.
- După ce l-am sunat pe Nielsen, n-am găsit nici un taxi. Am alergat tot drumul pe Walking Street. Am predat Mercedes-ul închiriat, apoi am venit cu un taxi.
- Dar ce-a spus Lars? întrebă Tweed neliniștit.

Nu e nici un zbor spre Esbjerg la ora asta. Insă ne aranjează să zburăm acolo cu un mic avion Piper Archer de la Kastrup. O mașină neînregistrată ne va aștepta de cealaltă parte a pieței, la capătul dinspre Nyhavn. Șoferul, pentru a fi recunoscut, va purta o garoafă galbenă la butonieră și va fuma o havană.
- O costumație destul de elegantă, observă Cardon. Și când ne așteaptă caleașca?
Tweed se uită pe geamul de la camera 209, care dădea spre piața Kongens Nytorv. Dincolo de ramurile golașe și scheletice ale copacilor crezu că vede o mașină parcată.
- Șoferul ar trebui să ne aștepte chiar acum, spuse Newman.
- Atunci plecăm imediat, spuse Tweed. Philip coboară tu primul și sună-ne din hol, dacă nici una dintre cele patru persoane cu care am vorbit nu e pe acolo.
După numai două minute, telefonul sună. Cardon raportă că drumul e liber. Ieșind în frigul arctic de afară, Tweed îi spuse lui Newman:
- Pachetul a fost trimis ca să ne sperie - ceea ce s-a întâmplat. Dar Wand a comis o greșeală strategică. Singura persoană care l-ar fi putut informa despre sosirea mea este una din grupul lui Burgoyne. întrebarea e care anume?
înainte de a urca la bordul avionului Lear, doctorul Wand dădu un telefon chiar din aglomeratul aeroport Kastrup. Formă numărul lui Hyde. Din nou acesta răspunse repede.
- Știi cine e, spuse Wand cu bruschețe.
- Da. Am rămas acasă ca să...
- Fii drăguț și ascultă-mă, spuse Wand sarcastk Operația trebuie făcută chiar în seara asta. Vreau să zdrobesc moralul cuiva...
Trânti receptorul cu atâta furie, încât aproape sparse aparatul. Apoi se grăbi spre avionul care îl aștepta.
46
- Bună, Johnny.
Butler coborî din Volvo, care era oprit de-a curmezișul drumului singuratic dinspre Bolderslev spre Tinglev. Brațul său drept atârna fără vlagă, . mâna stângă ținea un teanc gros de bancnote.
Butler hotărâse că era timpul să grăbească lucrurile. Mai devreme, vorbise cu un vecin de-al lui Johnny Clausen, în Tinglev. Îi explicase că avea urgent nevoie de un șofer și că era dispus să plătească bine pentru asta.
- Am înțeles că a dus un pasager la Bolderslev, continuă Butler. Dacă mi-ai putea spune cum arată mașina și numărul de înregistrare, l-aș putea aștepta pe drum. Am băut cam mult pentru drumul lung pe care îl am de făcut.
Ii suflase în nas vecinului un damf de băutură; își umezise buzele cu gin dintr-o sticlă pe care o cumpărase mai devreme.
Vecinul, un danez jovial, dăduse din cap că înțelesese. Așa aflase Butler că Clausen conducea un Saab albastru.
Acum, se îndrepta șovăitor spre Johnny Clausen, care coborâse din Saab și venea spre Butler.
Clausen reacționa agresiv, arătând cu capul, cu un gest disprețuitor, mașina oprită.
- De ce dracu' ai blocat drumul?
Clausen era ca o nevăstuică cu ochi vicleni. Când zări teancul de bani, brusc își schimbă atitudinea. îmbrăcat într-un hanorac soios și o salopetă crăpată în părți, își puse mâinile în șolduri.
- Ce vrei?
- Am nevoie de cineva să mă ducă la Esbjerg. Am băut prea mult. Plătesc bine.
- Stai să văd...
Nu-și mai termină însă propoziția. Butler scoase brusc mâna de sub haină. De sub fermoarul descheiat, Johnny văzu țeava unui pistol automat 7,65 mm. Butler băgă banii în buzunar.
- Ai să primești banii dacă faci exact ce-ți spun, sau îți zbor creierii. Mai întâi, întoarce-te în mașina ta. Am să fiu alături de tine...
La comanda severă a lui Butler, Clausen ascunse Saab-ul într-o dumbravă de conifere. Apoi ieși și, cu Butler în spatele său, se îndreptă spre Volvo.
- Fă același lucru, scrâșni Butler. Urcă la volan și urmează-mi instrucțiunile. Dacă întâlnim vreo mașină de patrulare, n-o face pe deșteptul. Pistolul ăsta va sta proptit în burta ta...
Ii ordonă lui Johnny s-o ia spre Tinglev, apoi alese un drum nepopulat și care ocolea practic orașul. Se apropiară de drumeagul pe care îl dusese mai devreme Marler.
- întoarce pe aici. Ia-o pe drumul ăsta. Trebuie să luăm pe cineva. Volvo hurducăia pe drumul accidentat și Butler îi spuse să oprească
în spatele pâlcului de copaci pe care Butler îl ochise de la prima vizită. Supunându-se comenzilor, Johnny opri motorul și coborî din mașină. Butler alerga înainte cu țeava armei ațintită spre el. Se apropiară de marginea mlaștinii. Butler împinse țeava automatului în spatele prizonierului său.
- Vreau să știu unde l-ai dus pe pasagerul cu care ai venit din Germania, spuse el și-i băgă sub nas poza lui Hyde. Unde l-ai dus?
- Nu l-am mai văzut niciodată pe omul ăsta.
- Te-a plătit atât de bine, încât îți ții gura? Iată-ți banii!
Când Johnny se întoarse spre el, Butler îi trimise un pumn în falcă. Danezul se prăbuși, iar Butler se aruncă asupra lui. îlîntoarse cu fața în jos, scoase frânghia pe care o avea deja pregătită sub formă de laț și i-o petrecu peste brațele întinse până spre șale. Strânse lațul. Avusese grijă să nu-l lovească prea tare, folosindu-și forța doar pe jumătate. în câteva minute, individul întins pe jos începu să se miște.
Buimăcit, se uită la Butler. După ce mai așteptă câteva minute, Butler îl întrebă din nou:
- Unde l-ai dus pe acel om?
- Nu l-am văzut niciodată...
- Ce păcat, spuse Butler cu regret. Vrei să-ți aplic metoda dură. Pentru că, dacă nu vorbești, ai să sfârșești prin a da ortul popii.
înfășură capătul frânghiei în jurul centurii, apoi se aplecă, îl ridică pe Johnny, îl duse la marginea mlaștinii și acolo îl aruncă. Danezul ateriza pleoscăind într-o băltoacă mocirloasă. I se scufundară întâi picioarele în nămol. Se zbătu în van, dând din mâini și strigând după ajutor.
Butler desfăcu capătul frânghiei din jurul centurii, o ținu strâns și, pentru un moment, scufundarea lui Johnny în mocirlă încetă. Apoi mai desfăcu o bucată de frânghie. Johnny se scufundă până în talie în noroiul gâlgâitor, apoi până la piept. începu să urle cerșind milă. Butler desfăcu funia și noroiul îi acoperi umerii. Brațele îi erau prinse în clisă. Doar gâtui yi fața îngrozită i se mai vedeau.
La aeroportul Kastrup, într-un spațiu izolat al complexului, Tweed, Newman și Cardon se îmbarcau în micul avion Piper Archer. Pășiră mai întâi pe o aripă, apoi intrară pe o ușă asemănătoare cu cea a unei mașini.
Interiorul îi aminti lui Tweed de un automobil. în față erau două locuri: al pilotului și altul în dreapta pe care se așeză el. în spate mai erau două scaune pe care le ocupară Newman și Cardon. Stăteau cu gentile în poală. Tweed îl privi peste umăr pe Newman.
- Avionul ăsta, Bob, are o singură elice, îl tachina el.
- Chiar de-ar fi să zburăm spre Iutlanda numai cu o singură aripă și o rugăciune, și tot e O.K. pentru mine, zise Newman. Numai să ajungem repede.
- Așa e, spuse Tweed.
După ce-și puseră centurile, pilotul porni motorul. Era un ger teribil, dar, din fericire, purtau cu toții paltoane groase. Cerul era senin. Avionul porni, părăsi solul și se înălță.
- Zburăm spre Esbjerg la o altitudine maximă de trei mii de picioare, îi spuse pilotul lui Tweed. Buletinul meteo anunță vreme bună în toată țara, așa că veți avea o vedere unică a Danemarcei.
- Dar la noapte? îl întreabă Tweed.
- O schimbare considerabilă a vremii - în special în Iutlanda. O să fie ceață groasă de-a lungul întregii coaste. Sper că n-aveți de gând să vă bucurați de o călătorie pe mare?
- Niciodată nu mă bucur de călătoriile pe mare, răspunse Tweed cu vehemență.
Zburau deasupra insulei Sjaelland, pe care se află Copenhaga. Privind în jos, Tweed văzu că pilotul avusese dreptate. De la acea înălțime, putea vedea chiar și oamenii mergând ca niște puncte minuscule. Mulți turiști n-au văzut niciodată o asemenea panoramă. Dealuri rotunjite acoperite de ierburi, unele acoperite de păduri. Lacul izolat care strălucea ca un imens safir. Casele cochete cu un singur etaj, ascunse printre copaci la marginea drumurilor șerpuite. Parcă zburau deasupra paradisului.
- Ne îndreptăm spre vest? îl întreabă Tweed pe pilot.
- Nu acum. Deocamdată, avem ruta nord-vest, trecem peste regiunea Farum de-acolo, după aceea o luăm spre sud și abia apoi ne îndreptăm spre vest.
Zburară deasupra unei mări sclipitoare despre care pilotul le spuse că era Store Belt. Vasele care se îndreptau spre nord și spre sud se vedeau extrem de clar, lăsând dâre albe de spumă în urma lor. Depășiră o altă insulă mare - Funen - apoi o fâșie îngustă de mare și din nou apăru pământul. Pilotul anunță că se aflau deasupra Iutlandei.
- Slavă Domnului, spuse Newman. De îndată ce coborâm, închiriez o mașină de la Avis. Au o sucursală în Esbjerg. Apoi pornesc imediat spre sud să-l găsesc pe Marler. Vreau să știu dacă a făcut ceva.
- Bine, spuse Tweed. Ai numărul de telefon de la hotelul meu. Ai și numărul lui Anton Norlin. Insist să mă ții în permanență la curent. E un ordin.
Newman înțelese că Tweed era la fel de îngrijorat de soarta Paulei ca și el. Cercetând peisajul, reușise să-și mai alunge gândurile de la această extremă îngrijorare. Dar vor fi oare capabili s-o găsească pe Paula la timp?
Marler îl căută pe Butler. Trecu prin Tinglev și o luă pe drumul pe care îl lăsase mai devreme. Când intră pe drumeag și depăși pâlcul de copaci, o extraordinară apariție se profila în fața ochilor săi. Opri mașina și coborî.
Butler trăgea afară din mlaștină un om uscățiv, care atârna de o funie. Apariția era acoperită de nămol până la gât. Butler se opinti o dată și-l scoase afară pe pământul solid. Strânse funia și se întoarse spre Marler.
- L-am făcut să vorbească. Mai avea puțin și se îneca, ticălos nebun.
- Știe unde e? întrebă Marler repede.
- Nu, dar ne spune unde l-a lăsat pe doctorul Hyde, nu Johnny? întrebă el adresându-se mumiei îmbibate care zăcea pe pământ.
- Da... îți spun, pentru numele lui Dumnezeu...
- Scoate-ți naibii hainele alea, îl repezi Butler. Am niște haine pe care ți le poți pune. Cam mari, dar sunt curate.
ButL. -Wgă spre Volvo și se întoarse cu o pereche de pantaloni, o cămașă de flanel și o geacă. I le aruncă lui Clausen împreună cu o cutie de șervețele. Danezul se ridică în picioare privindu-și mâinile pline de noroi.
- Curăță-te cât poți de repede și puneți hainele. Ai două minute. Butler agită Walther-ul spre el. Clausen, tremurând în vântul rece,
se schimbă rapid. Butler strânse hainele de pe jos, le împături și le aruncă în mlaștină. Apoi scoase o hartă.
- Acum arată prietenului meu, unde l-ai lăsat pe doctorul Hyde.
- Aici, indică Clausen cu un deget tremurător. Butler însemnă punctul cu o cruce. în mijlocul câmpului, continuă el. Ceva mai departe, pe drum, era parcat un Renault verde. Pasagerul meu a rămas în același loc, nemișcat, până ce m-am îndepărtat suficient spre Tunder. Apoi, în oglinda retrovizoare, l-am văzut îndreptându-se spre Renault; la volan era un șofer.
- Bravo, Johnny, spuse Butler ironic, în timp ce Clausen se ștergea cu șervețele pe gât. Dar ți-a luat ceva timp.
- Cât pe ce să mă omori. Câteva secunde și m-ar fi înghițit cu totul blestemata aia de mlaștină.
- într-adevăr, îl asigură Butler.
Ca de obicei, laconic, se mișca mai repede decât vorbea. îlatinse pe danez într-o parte a capului cu țeava pistolului. Clausen îngheță. Butler vorbi abătut.
- încă ceva. Nu spui nimănui ce s-a întâmplat aici. Nimănui. Timp de trei săptămâni. Avem oameni de încredere în zonă. Cum am auzit că ai scăpat un cuvânt greșit, mă întorc. Și ai să primești un glonț în ceafă.
- Banii... începu Clausen.
- Oh, ai să-i primești la sfârșitul celor trei săptămâni. Dacă mai rămâi în viață. După ce plecăm noi, mai rămâi aici cinci minute. După aceea te duci acasă. Hainele astea îți sunt mari. Ești încă murdar pe față și pe gât, și Dumnezeu mai știe pe unde. Vei povesti că ai fost pe aici cu o fată. Erai beat și ai căzut în mlaștină. Atâta tot.
Butler scoase sticla de gin pe care o folosise mai devreme. Turnă puțin pe pieptul gecii lui Clausen.
- Și, Johnny, să nu umbli cu gânduri necinstite, îl avertiză Butler amenințător. S-ar putea să fie și ultimele tale gânduri...
Îl urmă pe Marler și se urcă la volanul Volvo-ului, pornind încet în timp ce Marler ieși în șosea. Se apropiau de periferia orașului Tiinder, când Marler îi semnaliza să oprească lângă drum, în câmp.
Butler coborî și se așeză în față, lângă Marler, care condusese repede, iar acum vorbea repede.
- Lasă-mă să mă uit pe hartă unde ai însemnat cu o cruce locul în care Johnny al tău l-a lăsat pe doctorul Hyde. Doar am zărit-o peste umărul tău.
- Interesant, comentă el. Am mers prin Hojer cu mașina și am luat-o spre nord. M-am orientat apoi spre vest într-o intersecție pustie. Johnny l-a părăsit pe Hyde aproape de aceeași intersecție. N-am observat nimic. Să ne întoarcem la camera închiriată din Tiinder în caz că a sosit vreun mesaj. Sper că Paula e încă teafără...
47
- Doarme, Ilena. Asta e bine. Putem face acum pregătirile finale.
- Să aduc ligheanul cu apă caldă?
- N -ncă! Hyde părea mânios. Am să-ți spun ce să faci când o să fie cazul. Mai curăță o dată podeaua cu aspiratorul ăla. A intrat nisip de afară.
Paula, întinsă pe canapea, avea ochii închiși, dar nu dormea. își impusese relaxarea întregului corp pentru a nu da semne că era deplin conștientă. Era o experiență oribilă să asculte fără să vadă. Imaginația i-o lua înainte.
Auzi zgomotul înfundat al aspiratorului, pe care Ilena îl mânuia supunându-se ordinului lui Hyde. Auzi apoi declicul genții lui Hyde. își înșira instrumentele în ordinea cuvenită.
Deschise ochii chiar înainte de a auzi cheia întorcându-se în ușa din capul scărilor. Intre scări și ușă era o platformă de lemn cu o balustradă.
De afară răzbătea o lumină palidă. Vântul bătea și, în timp ce Hyde aranja instrumentele, se auzi un zgomot. Oblonul căzuse din nou. Când intraseră, aprinseseră tubul fluorescent și îi venea greu să-și țină ochii închiși. Hyde înjură dezgustat.
- Vacă idioată! N-ai fixat încă porcăria aia de oblon? Trebuie să fac totul singur?
Paulei îi trecu vag prin minte că Hyde uitase că Starmberg fusese acela care încercase să închidă nu de mult oblonul. în timp ce aspiratorul continua să funcționeze, auzi scârțâitul scaunului pe podea. Hyde se urcase pe el.
- Mâinile alea îngălate ale tale, zise Hyde în timp ce Paula auzi iar scaunul pârâind sub greutatea omului care se urcase pe el.
„Om? gândi Paula. E o eroare. Hyde e un monstru!"
După ce Hyde trase oblonul, se auzi un alt zgomot - scrâșnetul metalului când încercă să-l închidă. Nu mai putea suporta să asculte fără să vadă. Strânse din dinți, auzi scaunul împins la locul său lângă perete.
Bâzâitul aspiratorului încetă. Se lăsă o liniște amenințătoare. Nu mai auzi nimic câteva secunde. Apoi Hyde vorbi.
- Ia obiectul ăla de acolo. Pregătește vasul cu apă fierbinte. Trebuie fiartă bine ca să sterilizez instrumentele.
Se auziră pe scări pașii greoi ai Ilenei. Ușa se deschise și se închise la loc. Era acum singură cu Hyde. Degetele lui subțiri ca niște gheare o apucară de un braț scuturând-o cu putere. Deschise încet ochii. Hyde îi zâmbea.
- După cum vei vedea, domnișoară Grey, masa de operație este gata. N-ai de ce să te temi. Am să-ți fac o injecție care să te adoarmă. Apoi am să te transport pe masă...
Cu Butler pe urmele sale la volanul Volvo-ului, Marler se îndreptă în viteză spre Tiinder. Cerul se acoperise cu nori întunecați goniți de vânt. Când intră în oraș, reduse viteza și se îndreptă spre strada pe care locuia temporar.
Spre surprinderea sa, văzu un BMW gri, parcat pe partea opusă a străzii, chiar în fața intrării la casa sa. Apoi îl văzu pe Newman care fuma o țigară și se foia în sus și-n jos cu evidentă nerăbdare. A doua surpriză o avu în clipa în care deschise ușa din dreapta și se așeză lângă el.
- Nu întrerupe motorul, spuse repede Newman.
- Dacă spui, replică Marler calm.
- Ai dat de vreo urmă? îl întrebă Newman.
Butler, care coborâse din mașină, se apropiase să asculte aplecat peste geamul deschis.
- Nu încă, recunoscu Marler cu părere de rău. Dar am aflat unde l-a lăsat șoferul pe Hyde, adăugă el repede.
Figura lui Newman era întunecată. Părea a fi gata să explodeze.
- Departe de aici? Spune repede.
Pe scurt, Marler repetă informația pe care i-o smulsese Butler lui Johnny Clausen. Îi explică, de asemenea, că vizitase zona cu o noapte înainte, când ieșise cu mașina din Hoger. Butler scoase harta și îi arătă lui Newman crucea care marca locul.
- Lasă-ți mașina aici, îi ordonă Newman lui Marler. O să mergem cu mașina mea. îlprivi pe Butler. Tu vii după noi cu Volvo. Haideți. Fiecare minut poate conta. Se opri pe jumătate ieșit din mașină. Aveți amândoi arme?
- Da, spuse Butler, și-și bătu șoldul. Un Walther.
- Și geanta aia din spate, de pe podea, conține arma mea Armalite, îl informă Marler.
- Ia-o cu tine. Și mai bine... oprește motorul...
Ms far ședea lângă Newman. Ieșiră în grabă din Tunder. Newman arătă cu capul spre parbrizul care se acoperea cu nisip fin.
- Tunder e o bijuterie. Când veneam pe drumul de coastă din sudul Iutlandei a fost iad curat. Doamne, ce pustietate! Ca blestematele câmpuri din Macbeth. Niște tufișuri mizerabile. Nimic decât nisip și smocuri de buruieni. Și apoi vântul care spulbera nenorocitul ăla de nisip tot timpul. E un coșmar.
- Am descoperit cele douăzeci și opt de bungalouri în spatele unei coline. într-o zonă îndepărtată lângă mare, ascunse după dunele de nisip. Este exact în zona marcată pe harta fotografiată și adusă de Cardon de la Lop Nor. Unde e Cardon? Dar Tweed? întrebă Marler.
- Cardon își face treaba. Tweed s-a oprit la niște tabere militare, păzite cu grijă, din sudul Esbjerg-ului. Crede că vapoarele Stealth apar în noaptea asta. Dar Paula este prioritatea noastră.
- De acord.
Marler rămase tăcut un timp, simțind furia și sentimentul de neputință al lui Newman. Când ajunseră la nord de Hoger, Newman sparse tăcerea. Se apropiau de intersecția de unde Marler o luase la întâmplare spre vest, către mare.
- Trebuie să te fi învârtit pe aici mult, căutând. Ești sigur că n-ai văzut nici un loc unde ar putea fi ținută Paula? Ceva ciudat care să-ți fi atras atenția?
Marler își pocni degetele. Cuvintele lui Newman îl făcură să-și amintească. Tot el îi era călăuză.
- încetinește, ne apropiem de un drum lateral pe stânga. Nu e departe de drum, doar să-l nimerești...
- De ce?
- Nu mai pune întrebări prostești. încetinește. întoarce aici la stânga, se răsti Marler.
Newman răsuci volanul și-și continuă drumul. Marler se aplecă în față ca să vadă mai bine, în timp ce ștergătoarele se balansau nebunește măturând nisipul.
- O casă îndepărtată. Destul de mare, dar am crezut că e părăsită. Lumina era cam ca și acum. Din ce în ce mai slabă. După ce am trecut de ușa de la intrare, cam la douăzeci de iarzi, am zărit o lumină la fereastra de la demisol. Se întuneca treptat. Credeam că mi-am imaginat doar. Însă sunt sigur că am văzut-o. Acolo e. Pregătește-te să ieși de pe drum și s-o iei pe nisip când îți spun eu. Și nu mai întreba de ce!
- Un Renault verde? Aia era mașina care se afla oprită pe drum, unde l-a lăsat șoferul pe Hyde?
- Un Renault verde, da.
- Uite un șopron acolo în spate, care ar putea servi drept garaj...
- Ia-o prin nisip. Acum!
După ce o trezi pe Paula, Hyde reveni la masa de operație și luă o seringă de pe tava emailată pe care instrumentele stăteau corect aliniate. Nu se grăbea. Nu e bine să te grăbești cu astfel de lucruri.
In spatele lui, Paula își scoase mâinile din curele. Muncise ore în șir ca să obțină libertatea mișcărilor. Odată ce avu mâinile libere, desfăcu curelele de la glezne. în timpul când rămăsese singură își mișcase picioarele anchilozate, își încordase genunchii, își flexionase mijlocul și-și dezmorțise degetele lovindu-le între ele.
O vor ține picioarele? Tava emailată a lui Hyde era la celălalt capăt al unei mese lungi. își lăsase repede picioarele jos pe podeaua de lemn. Va fi un duel unu la unu, dar numai până ce Ilena, oroarea bovină, se va întoarce.
Se simțea nesigură, dar se strădui să ajungă la capătul mesei. în acel moment Hyde se întoarse cu seringa în mână și o văzu. Ochii i se holbară de surpriză, apoi de o furie dementă. Se îndreptă spre ea, iar ea rămase în așteptare. Când era destul de aproape își mișcă picioarele spre cealaltă parte a mesei - exista o barieră între ei acum. în timp ce el porni după ea, apucă cu mâna dreaptă un scalpel. Un moment mai târziu era lângă ea. Cu cealaltă mână apucă un pahar mic ce conținea un lichid albastru. îlaruncă conținutul în față. El se opri orbit și-și ridică mâna stângă spre ochelari. încă instabilă, Paula se aplecă înainte. își amintise din nou de ceea ce învățase de la Butler, la cursul de antrenament, și ținti scalpelul într-un punct dintre coastele lui. Lovi și alunecă. împinse cu toată forța și simți că lama ascuțită se scufundă prin materialul hainei mai departe.
„Intră asemeni cuțitului în unt", gândi ea cu răutate. Nici milă pentru ticălosul ăsta. Apăsă adânc scalpelul, îi dădu drumul și se trase deoparte.
Fața lui Hyde, care rămăsese în picioare, exprima pe rând stupefacție, uimire, teamă. Mâna în care ținea seringa se lovi ușor de masă și scăpă instrumentul cu acul său mortal. O pată roșie se lăți pe haina albă în locul unde pătrunsese tăișul. Urcă două scări, apoi se prăbuși brusc, cu fața în jos, pe podea.
Se zvârcoli, întorcându-se pe spate, lovi podeaua cu picioarele, apoi rămase nemișcat și scoase un geamăt adânc de durere.
Paula, cu o figură extrem de crudă - cum n-o văzuse nimeni vreodată - ridică seringa. Ilena se va întoarce în curând cu vasul cu apă fiartă. Paula nu era sigură că i-ar face față femeii masive. Și îndată ce-ar fi intrat la demisol, l-ar fi văzut pe Hyde zăcând pe podea.
Urcă scara și rămase pe platformă. Puterile îi reveneau treptat. Þinea seringa pregătită și se ruga. Atunci auzi cheia introdusă în broască, dar nu se răsuci. în hol, cineva bătea în ușa de la intrare.
După ce sună și nu auzi pe nimeni înăuntru, Newman bătu cu pumnul în ușa grea de la intrare. în garajul improvizat din spatele casei, găsiră un Renault verde. Acesta era locul. Auzi zgomotul unui grilaj care se deschide și o cheie se răsuci în broască. Când ușa se deschise încet, schiță un zâmbet.
O femeie bondoacă cu trăsături slave, cu păr foarte scurt și purtând o haină albă se ivi în deschizătura ușii. Þinea în mână un Mauser cu țeava lungă, îndreptat chiar spre stomacul lui. Newman se încruntă și ridică mâinile.
- Nu-i nevoie de ăla. M-am rătăcit.
Se dădu încet înapoi, pas cu pas. Ea îl urmă.
- Cum ai ajuns aici?
Þeava pistolului se ridică și apăru din spatele ușii odată cu mâna groasă care îl ținea. Ascuns într-o parte a casei, Marler o izbi cu țeava de la Armalite, cu o forță sălbatică, peste încheietură. Ea scăpă arma și răcni ca un animal. Retrăgându-se spre interior, scoase cu cealaltă mână un pumnal lung cu două tăișuri. îlținu în fața ei în timp ce mergea de-a-ndărătelea urmată de Newman.
- Unde e fata? se răsti el.
- Fata moare dacă intri...
Newman continuă să înainteze, urmat de Marler și de Butler. Ea ajunse la ușa de la demisol. în ciuda loviturii pe care o primise, întoarse cheia cu mâna dreaptă și intră cu spatele pe platforma de lemn.
O văzu pe Paula și începu să agite cuțitul uriaș dintr-o parte în alta. Două lucruri se întâmplară în același moment. Paula înfipse acul în încheietura solidă și descarcă seringa. Piciorul drept a lui Newman zvâcni și o lovi în stomac. Era ca și când ar fi lovit un trunchi de copac, dar Ilena se clătină spre balustradă. Lemnul refuză să suporte greutatea trupului. Cu seringa în mână și cu ochii bulbucați, căzu pe spate pe podea de la o înălțime de zece picioare. Corpul ei obez rămase nemișcat, cu capul răsucit nefiresc într-o parte.
- Oh, îți mulțumesc, Doamne!
Paula se aruncă în brațele lui Newman. El o strânse cu putere și o sărută, în timp ce Paula se lipi de el, apoi se desprinse. Butler, cu pistolul în mână, alergă să cerceteze restul casei la etaj. Marler verifică parterul.
- Doamne, trebuie să mă spăl, zise Paula.
- încearcă în spate, la bucătărie, o sfătui Marler care se întoarse din scurtul său rond. E o chiuvetă acolo.
După ce ea plecă, Newman și Marler coborâră scările la demisol. Newman luă pulsul Ilenei. Nimic. Se uită la Măriei
- E moartă. Și-a rupt gâtul în cădere.
- Obiectul ăsta-i viu, comunică Marler arătând spre Hyde. Tu ce zici?
- Dacă apare în fața unui tribunal va primi X număr de ani. Apoi vreun dobitoc va depune mărturie că-i nevinovat și va fi eliberat. Eu nu sunt de acord.
- Nici eu.
își trase mânecile peste palme ca să nu lase amprente, apoi îl urcă pe masă. Hyde țipă de durere când Marler îl obligă să stea pe genunchi. Prețioasele sale scalpele erau împrăștiate în jurul său.
- O să i se scurgă tot sângele până o să fie găsit, comentă Newman.
- De aceea l-am și așezat așa, răspunse Marler.
Paula se răcori sub robinetul cu apă rece. Butler îi găsise geanta aruncată pe o canapea în camera din față. Spre surpriza ei, conținutul era intact. Inclusiv Browning-ul 32.
-nu mai e nimeni și nimic prin casă. Mai puțin o lampă cu gaz în camera din față.
Newman dispăru într-acolo. închise ușa și sparse lampa pe podeaua de lemn, apoi ieși în hol și închise ușa la loc.
Paula ieșise afară și respira cu nesaț aerul curat. Apoi se opri. Vântul încetase dintr-odată. La căderea nopții aerul era neclintit. Nu mai era furtună de nisip. Numai o tăcere nefirească. Paula se opri, ținându-și respirația din cauza a ceea ce văzuse strecurându-se din mare. O ceață densă. Devenind tot mai densă cu fiecare clipă.
48
- A fost un pic agasant, îi spuse doctorul Wand lui Starmberg care se afla la volanul limuzinei. îlluase pe Wand de la aeroportul din Esbjerg.
- Am fost ținuți în aer în timp ce o caricatură de avion a avut întâietate la aterizare. Cred că s-au rătăcit și voiau să coboare înaintea noastră.
Cei doi bărbați erau într-o limuzină cu geamurile fumurii. Wand nu bănuia că inspectorul Nielsen îi telefonase controlorului de zbor de la Esbjerg.
- Când o să apară un avion Piper cu denumirea Kalundborg, fii bun și acordă-i prioritate la aterizare înaintea tuturor celorlalte avioane, îi ceruse el.
- Am înțeles, răspunsese coordonatorul de zbor.
Mai devreme, Nielsen aranjase la aeroportul Kastrup, ca decolarea lui Lear să mai întârzie un timp. Ghicise că Tweed va dori să ajungă primul. Nielsen avea să rămână în birou toată noaptea dacă era nevoie... cel puțin, până ce avea să comunice cu Tweed.
Starmberg purta uniforma sa de șofer și ochelari negri. Trecură de Esbjerg și se îndreptară pe ruta 11 sud. Mergeau în Iutlanda de Sud pe un drum direct. Wand complet relaxat îl privi pe Starmberg.
- în noaptea asta vin două nave Stealth - un vas puternic cu proiectile deschide drumul și Yenan, vasul mai mic, îl urmează. Toți agenții de frunte sunt la bordul lui Yenan.
- De ce? întrebă Starmberg. Wand oftă.
- Iar mi se pun întrebări care știi că îmi displac...
- Scuzele mele sincere...
- Trebuie doar să taci și vei afla răspunsul la întrebări. Vasul din avangardă, Mao III, are ca scop principal protejarea lui Yenan. Sunt agenți și pe Mao III dar sunt mai puțin importanți. Sunt fericit să pot spune că, îndată ce echipa de pe Yenan va fi debarcat și ocupat bunga-lourile, întregul meu aparat european va fi amplasat la locul său.
- Destul de satisfăcător. Ai plănuit așa de bine totul, răspunse Starmberg cu entuziasmul lui slugarnic.
Wand prefera subordonați buni care să se uite în sus la el.
- Totul e gata acum în Iutlanda pentru primirea lor, adăugă șoferul.
- Fii bun și asigură-mă că escortele sunt pe poziție.
- Douăzeci de oameni înarmați sunt deja ascunși în spatele dunelor.
- Și bărcile pneumatice, sper, au fost plasate în locuri strategice? Mao și Yenan vor trebui să rămână în larg când agenții vor fi debarcați pe plajă.
"t-cile sunt ascunse în spatele dunelor. Au fost aduse acum o oră cu camioanele.
Un timp se lăsă liniște. Starmberg se concentra asupra drumului spre sud. Wand părea cufundat într-una din transele sale. Ajunseseră în pustietățile din sudul Iutlandei. Vântul stârnea o veritabilă furtună de nisip fin azvârlindu-l peste parbriz. Starmberg porni ștergătoarele la viteză maximă, dar, cu toate acestea, o peliculă de nisip acoperea în continuare geamul.
- Sper că ai verificat buletinul meteo? întrebă brusc Wand.
- în amurg, vântul se domolește. Apoi se lasă ceață foarte groasă de-a lungul coastei.
- Suntem în amurg...
Wand tocmai făcuse remarca și vântul se opri. Câteva minute mai târziu, privind spre mare, văzu în penumbră un abur gros ce ieșea din apă. Gura i se strâmbă într-un zâmbet de plăcere.
- Nu m-ai întrebat despre bunul nostru amic Tweed.
- Nu vă place să pun întrebări, îi aminti respectuos Starmberg.
- Bine. Foarte bine, într-adevăr. S-ar putea să-ți facă plăcere să știi că urmează să primească o amintire de la răsfățata sa domnișoară Grey. Adică brațul ei retezat. Asta o să-l zdrobească definitiv.
- O plăcere pentru el, sunt sigur, remarcă cu răutate Starmberg. Aproape am ajuns la bungalouri. în cel care va fi cartierul general a fost instalat un transmițător puternic.
- Nădăjduiam asta. E mijlocul meu de comunicare cu Mao III... Amândoi bărbații erau atât de preocupați de planurile lor, încât nici nu se uitau în urmă. Dar, chiar dacă ar fi făcut-o, era puțin probabil că ar fi văzut Ford-ul Sierra care îi urmărise tot drumul de la aeroport. La volan, Philip Cardon redusese viteza. Conducea, ca de obicei, cu mare pricepere, doar cu pozițiile aprinse.
Când Piper Archer se afla în aer, la puțin timp după decolarea de pe Kastrup, Tweed ceruse - la sugestia lui Cardon - pilotului să-i transmită un mesaj prin radio lui Nielsen.
Pilotul ridicase imediat receptorul și stabilise legătura cu Nielsen pe frecvența stabilită anterior. Ceru o mașină neînregistrată, echipată cu un transmițător puternic, care să-i aștepte la sosire, la Esbjerg. Ca de obicei, inspectorul Nielsen răspunse prompt.
După ce aterizaseră, șeful securității îi condusese pe cei trei pasageri la două mașini parcate într-un loc izolat. Una dintre mașini era un Ford Sierra uzat și stropit cu noroi.
- Asta are transmițător, îi informă șeful securității. E pe frecvența potrivită, iar pe bucata asta de hârtie se află înscrise coordonatele pentru a lua legătura cu cineva numit Anton Norlin.
- Asta e a mea, spuse Cardon.
Așteptase la aeroport până ce aterizase Lear-ul lui Wand. Nielsen îi comunicase lui Tweed, în timpul zborului, prin radio, stratagema prin care întârziase Lear-ul. Așa că la sosirea lui Wand, Cardon era la volanul Ford-ului său ponosit. îlprivise cu cinism pe bărbatul masiv, cu mersul agale, care urcase în limuzină pe ușa pe care i-o deschisese șoferul.
„Știu că tu ești peștele cel mare!" gândise Cardon.
Mai târziu, conducând în Iutlanda de Sud, avusese impresia că se apropiase prea mult. încetinise în timp ce furtuna de nisip îl ' saltă din toate părțile.
Limuzina din față o luă spre vest, către mare, îndreptându-se către un șir de dune. Cardon opri. Se apropie de dune pe jos și descoperi în spatele lor o colonie de căsuțe. Limuzina era parcată în fața uneia dintre ele, unde o antenă înaltă se ridica automat.
Se întoarse imediat la Ford, se așeză în spatele volanului și luă receptorul.
Mai devreme, părăsind aeroportul Esbjerg însoțiți de ofițerul de securitate, Tweed și Newman urcaseră într-un Opel Omega ale cărui uși din spate fuseseră deschise de un șofer îmbrăcat în haine civile.
- înțeleg că trebuie să vă conduc la Anton Norlin, în tabăra militară, spuse el întorcându-se.
- Nu încă, răspunse Tweed. Mai întâi, poți să-l lași pe prietenul meu la centrul de închiriere a mașinilor, Avis, de aici din oraș? Trebuie să ajungă urgent undeva. Apoi trebuie să merg în port ca să văd un vas care mă așteaptă acolo.
- întâi, Avis, apoi portul, apoi Anton Norlin, recapitula șoferul.
Di L ' ~e-l lăsă pe Newman în față la Avis, porni mai departe cu Tweed.
Orașul era plăcut, aglomerat, dar nu exagerat. Când ajunseră în port, în Byparken, șoferul arătă spre un turn crenelat din cărămizi roșii. Portul era plin de nave de pescuit. Tweed coborî și zări o barcă mare cu motor, cu o cabină spațioasă, pe care flutura pavilionul de comerț englez. Aplecat, împotrivindu-se vântului, Tweed se grăbi de-a lungul cheiului. Valurile se izbeau de dig, o pădure de catarge se bălăbănea amețitor.
Pe pasarela care ducea la șalupă - slavă Domnului că avea balustradă pe ambele părți - Tweed fu întâmpinat de un bărbat înalt de vreo treizeci de ani. Era îmbrăcat într-un pulover alb pe gât și pantaloni bleumarin, impecabili, iar pe cap, așezată într-o parte, avea o șapcă de marinar.
- Sunt Tweed.
- Dave Lane. Bun venit la bord.
Cu gura strânsă, Tweed coborî scândura de trecere care tot urca și cobora, ținându-se de balustradă. Lane îl însoți spre un salon confortabil, închise ușa, apoi se întoarse spre vizitator.
- Actele de identitate, vă rog, domnule. Regulamentul...
Tweed scoase pașaportul, evitând cu grijă să se uite afară pe fereastră. Lane examina actul cu atenție, apoi i-l restitui.
- Vreți să luați legătura cu comandantul Wilson?
- Unde e acum Minotaur-u} întrebă Tweed repede.
- în larg, făcu Lane un semn cu mâna spre marea deschisă. Patrulează pe lângă coasta Iutlandei de Sud. Se așeză în fața unui transmițător acoperit de o draperie grea. Legătura radio s-ar putea să fie un pic mai proastă. Dar încercăm, nu?
Un minut mai târziu, îi întinse receptorul lui Tweed care se așeză pe scaun în locul lui Lane.
- Aici, Tweed. Repet. Aici, Tweed...
- Te aud pentru prima oară. Aici e Tug Wilson. Ne-am întâlnit în treacăt la Amiralitate acum doi ani. Te rețin bine. Câte ținte așteptăm?
Prin „ținte" înțelegea navele Stealth. Tweed își aminti fața bătută de vânturi a lui Tug, care acum vorbea prudent - vorbeau pe o linie deschisă.
- N-am idee, se confesa Tweed.
- Sunt înarmați?
- Nici asta nu știu.
- Ești o mină de informații, chicoti Wilson. Nu era nici un parazit; comunicarea era clară.
- Dar înțeleg că tu ești cel care mi-a trimis cadoul de Crăciun. E deosebit. Mulțumirile mele.
- Va trebui să ținem legătura de-acum încolo de la o bază terestră, îl anunță Tweed. Se poate ca ei să aibă un echipament excelent. Sunt sigur chiar.
- Cere-i amănunte lui Lane. Dă-mi-l, te rog. încântat să te am la bord...
Tweed înapoie receptorul lui Dave Lane, merse încet spre alt scaun și se așeză. Șalupa se clătina din plin și nu avusese inspirația să ia un Dramamine. Deși îi era din ce în ce mai greață, Tweed se simți liniștit: Tug Wilson era un om de încredere. Ceea ce spusese în final - încântat să te am la bord - era un mare compliment, care venea din partea unui dur comandant din marina militară. Privi din întâmplare în sus tocmai când șalupa se aplecă spre apă. Abia își desprinse ochii de pe geam când un val uriaș se rostogoli spre port. Tweed mulțumi cerului că nu era la
bordul Minotaur-ului. Dar senzația aceea de relaxare de mai înainte dispăru îndată ce se gândi din nou la Paula. îlcuprinse o tristețe profundă. Lane terminase de vorbit cu Wilson. Notă repede ceva pe o hârtie, pe care o împături și i-o dădu lui Tweed.
- E strict secret. E frecvența pe care puteți contacta Minotaur-u și numele codificat. După cum veți vedea, se schimbă din trei în trei ore.
- Apreciez excelenta securitate. Vei ști doar dumneata că am folosit un transmițător de la o bază militară. Una specială. Și acum, presupun că te întorci la Minotaur?
- N-aveți grijă, râse el ștrengărește. Comandantul a fost de acord să părăsesc imediat portul dacă asta vă convine. O iau în josul coastei spre Iutlanda de Sud. Credeți că o să fie un scandal? întrebă el cu nerăbdare.
- Cred că astăzi va avea loc cel mai cumplit și mai ciudat duel din câte au avut loc vreodată.
49
- Mergem în nord să investigăm colonia de bungalouri fantomă pe care ai descoperit-o, hotărî Newman.
- E bine să mergem. Știu unde se află, rosti Marler tărăgănat.
- Paula, o sfătui el, luând-o de umeri, cred că ar trebui să te duci la Tiinder și să te odihnești după toate astea prin care ai trecut...
Se îndepărtaseră de casa morții, lăsându-i în urmă pe Ilena și pe infamul doctor Hyde. Când ajunseră la șosea și casa dispăru în ceață, Newman opri BMW-ul. Paula ședea în dreapta lui.
Marler și Butler îi urmaseră, fiecare în mașina sa. Acum stăteau cu toții în picioare lângă BMW. Timp de zece minute, Paula se plimbă în sus și-n jos pe marginea drumului, mișcându-și membrele și încercând să le aducă la normal. Trebuia să-și revină și fizic, dar și psihic. Îi îndepărtă ușor brațul lui Newman.
- Crezi că ai să mă urci în pat tocmai când momentul culminant e atât de aproape? Iți apreciez grija pentru mine, dar rămân cu voi.
- S-ar putea ca Newman să aibă dreptate, insinua Marler. Paula se înfurie.
- Mai bine lăsați-o baltă. Se opri, cu mâinile în șolduri, cu privirile sticlind. Lăsați-o baltă, am spus!
Butler, care vorbea rar, de parcă l-ar fi costat bani cuvintele, interveni:
- Doamna are dreptate. N-ați auzit că n-are rost s-o tratați ca pe un invalid?
- Și aș vrea din tot sufletul să găsim o modalitate de a-i transmite lui Tweed că mă simt bine.
- Comunicațiile nu sunt punctul forte în această parte a lumii, o avertiză Marler.
- Atunci, haideți odată să ne mișcăm de aici. Avem arme. Mergem spre nord. Nu mai leneviți, se înfurie ea. Bob, merg cu tine. Vom deschide coloana de atac.
Ceață. Ceața deasă se rostogolea ca un nor de gaz otrăvitor dinspre mare. Paula își ascunse de Newman emoțiile care o răscoleau. Ceața îi evoca groaza trăită la Lymington, pe coasta de sud a Angliei, când Harvey Boyd nu reușise să se întoarcă la mal în viață.
Ceața îi amintea de coșmarul de pe Elba, în portul Blankenese -spaima când Holsten a fost tăiată în două și s-a scufundat la câteva secunde după ce au reușit să ajungă la țărm.
Ceața atrăgea după sine necunoscutul, teama, pericolul. își strecură mâna în geantă și apucă strâns patul pistolului ca să fie mai sigură. în acel moment, Marler trecu pe lângă ei și le făcu semn cu mâna să oprească.
Când Newman și Paula coborâră, Marler stinse luminile mașinii. Paula privi n, urmă. Butler făcuse același lucru. Vorbi prima:
- Ce se întâmplă? Unde suntem?
- Foarte aproape de dunele alea din stânga, spuse Marler sumbru. Am văzut luminile unor lămpi. Multe. Dacă fiecare om ține în mână câte o lampă, atunci sunt vreo douăzeci.
- Așa că, dacă sunt înarmați, sunt mai puternici, comentă Paula.
- Cu siguranță, spuse Newman. Am prins și eu câteva sclipiri, acum câteva momente, când s-a ridicat ceața.
- într-adevăr, confirmă Marler încruntat. Drumul de aici încolo e destul de drept. Eu zic să mai mergem cam vreun kilometru și jumătate spre nord, să ne îndepărtăm de aici și apoi să ne gândim ce vom face.
- De acord, răspunse Newman.
Urcară din nou în mașini și, conduși de Newman, porniră cu luminile stinse. în curând Newman văzu prin întuneric câteva puncte luminoase mișcându-se printre dune. își continuă drumul un timp, apoi zări o movilă înspre mare. Verifică în oglinda retrovizoare dacă Marler e în spatele său și trase pe dreapta.
- Unde te duci? îl întrebă Paula.
- Movila aceea e un bun punct de observație.
Trase mașina într-o mică depresiune, opri și coborî în timp ce opreau și ceilalți doi. Strecură mâna sub haină și apucă pistolul. O siluetă scundă venea spre ei.
- Domnul Newman, cred? strigă Philip Cardon.
- Ce dracu faci aici?
- Supraveghez inamicul... Se opri. Paula! Slavă Domnului! Cum te simți?
- Foarte bine. Acum, adăugă ea.
Ii spuse pe scurt ce se întâmplase, ca și când n-ar fi fost cine știe ce mare ispravă. Cardon o luă de braț și porni urmat de Newman.
- Tweed așteaptă cu disperare să afle că ești teafără. Am un transmițător radio în mașină, în spatele movilei ăleia. Hai să vorbești cu el...
Cu câteva ore mai devreme, Tweed părăsise portul și pornise spre tabăra militară din sudul orașului Esbjerg. Rămăsese din nou impresionat de securitatea asigurată. Șoferul îl lăsase la intrare, de unde fusese imediat preluat de un ofițer danez în uniformă, care îl condusese la camera de gardă. Complexul, ce se întindea în spatele unui gard de sârmă de douăsprezece picioare înălțime, străbătut de curent electric, bănui Tweed, era alcătuit din cabane cu un singur etaj, ca niște cabine de vapor gigantice. Trebui să-i arate ofițerului nu numai pașaportul, ci și legitimația SIS.
- Anton Norlin mă așteaptă.
- Vă așteaptă, domnule . Vă rog să mă urmați...
Ofițerul îl conduse printre două șiruri de cabane spre cea mai mare dintre ele. Pe acoperișul acesteia erau o mulțime de antene și o alta mare satelit care se rotea încet. Tweed avu un mic șoc când ofițerul deschise ușa lăsându-i loc să treacă. în camera de gardă, acesta folosise telefonul vorbind în daneză, limba din care Twed nu înțelegea un cuvânt.
Șocul îl avu însă când o siluetă înaltă și viguroasă se ridică din spatele unui birou și se întoarse. Fața îi era acoperită de o glugă. Ochii pătrunzători îl fixau când Tweed înainta și-i strânse mâna.
- Suntem foarte bucuroși să vă cunoaștem, domnule Tweed. Eu sunt Anton Norlin, deși nu acesta este numele meu adevărat,
Era exact ca și cum ar fi întâlnit un comandant englez SAS. Pe când își strângeau mâinile, Tweed observă că încăperea era împărțită în două. Pe la jumătatea sa, se afla un perete de sticlă cu o ușă închisă. Norlin trebuie să-i fi observat privirea rapidă.
- în spatele peretelui de sticlă se află sectorul sofisticat al comunicațiilor. Care vor fi la dispoziția dumneavoastră dacă veți avea nevoie.
- Va fi nevoie...
Luă loc, și Norlin îi turnă cafea dintr-un filtru. Tweed văzu că toți oamenii din spatele peretelui de sticlă purtau, de asemenea, glugi. Norlin își aduse scaunul de cealaltă parte a biroului pentru a se așeza lângă Tweed.
- ce trebuie să știu? întrebă el.
- Foarte multe...
Norlin îl asculta cu atenție, fără să spună nici un cuvânt, în timp ce Tweed își exprima convingerea că acele vase ostile, secrete s-ar apropia de coasta sudică a Iutlandei cam în dreptul fantomaticei colonii de bungalouri - îi arătă lui Norlin harta pe care era însemnată crucea - și cam pe unde patrula Minotaur. îlpuse pe danez la curent cu toată povestea.
Când Tweed termină, Norlin dădu din cap și rămase pe gânduri un moment.
- Am vorbit cu inspectorul Nielsen. Am gata pregătită o echipă mare de oameni bine înarmați. Pot fi transportați rapid la acest obiectiv de pe hartă, fie cu elicoptere, fie cu camioane.
- Sugerez ca deplasarea să se facă cu camioane, îl sfătui Tweed. Sosirea elicopterelor ar alerta oamenii care cu siguranță vor fi la țărm, așteptând să primească încărcătura umană de pe aceste vapoare.
- Cu autocamioane deci. Trebuie ca oamenii aceștia să fie înarmați?
- Cred că da. Este o operațiune destul de complexă. Problema e asigurarea protecției pentru trupele voastre. Nu-mi pasă câți dintr-ai lor vor fi curățați. Dar, dacă este posibil, aș dori ca toți acești oameni rămași în viață, care au fost aduși cu vapoarele, să fie capturați pentru a-i chestiona.
Norlin ridică receptorul și vorbi scurt și repede, ca o mitralieră, în daneză. Tweed, fără să-i fi văzut fața, era deja foarte impresionat de Norlin. Danezul emana competență și hotărâre. închise telefonul.
- Am aranjat să fie încărcate în camioane și niște bărci mari, gonflabile, fără motoare exterioare. Și, de asemenea, echipamentul pentru agățat, în cazul în care va trebui să ajungem la bordul navelor pe mare.
- O idee grozavă, acceptă Tweed. Necazul e că nu știu cu ce ne confruntăm.
- Deci, ne pregătim pentru toate posibilitățile...
Ridică din nou receptorul. Iar un șuvoi scurt de cuvinte daneze. Norlin puse receptorul la loc și se ridică.
- Vă rog să veniți cu mine în sala de transmisiuni. E un mesaj pentru dumneavoastră de la un anume Philip Cardon.
- Aici, Tweed. Ceva noutăți despre Paula? Ai descoperit ceva, Philip?
- Ca să-ți răspund la prima întrebare, acum sunt absolut singur. Newman și ceilalți s-ar putea să fie în drum spre mine. Avem o echipă tare care o caută pe Paula, îl asigură el pe Tweed. La a doua întrebare pot răspunde pozitiv. în punctul marcat cu X, sunt douăzeci și opt de bungalouri bine ascunse în dosul dunelor de nisip. Foarte aproape de coastă. E doar o estimare superficială, dar cred că sunt între cincisprezece-douăzeci de mardeiași adunați la bairam. Persoana ta favorită este, de asemenea, prezentă, gata să-și fluture bagheta magică. Mă auzi bine?
- Perfect. Am înțeles. Altceva?
Cardon vorbea în reprize scurte și dese. N-avea încredere în comunicațiile radio.
- Da. Au făcut exerciții cu bărcile în larg. Lansau bărcile pe mare, se îndepărtau câteva sute de iarzi, apoi reveneau la mal. Cam atât deocamdată.
- Bine. Foarte bine. Þinem legătura...
Tweed se răsuci în scaun în fața transmițătorului. Îi spuse și lui Norlin ce aflase de la Cardon. în timp ce ieșeau din încăpere, Norlin remarcă:
- înseamnă că am făcut bine luând bărcile...
Soldatul care își ocupase locul la aparat, primi un mesaj. îlstrigă pe Norlin în daneză.
- Tweed, ești căutat din nou, îi spuse Norlin. Inspectorul Nielsen din Copenhaga.
- Aici, Tweed.
- Iți datorez scuze, începu vocea distinctă a lui Nielsen. Dar am fost obligat să informez Serviciul Secret Militar Danez...
-Da?
Linia se umplu de paraziți, apoi se întrerupse. Operatorul încercă de mai multe ori să prindă legătura cu Nielsen.
- Se-ntâmplă, îi explică Norlin lui Tweed. E ceva în atmosferă. Pur și simplu, nu se mai prinde.
- S-ar putea întâmpla asta în timpul operației? întrebă Tweed neliniștit.
- Nu. E vorba de distanță. Copenhaga e mult mai departe. Iar de aici până în aria operațională, Iutlanda de Sud nu sunt mai mult de patruzeci și cinci de kilometri, dacă nu mai puțin. Vom ține legătura cu baza fără nici o problemă.
- Slavă Domnului.
întors în cealaltă cameră a cabanei, Tweed se așeză. Norlin îi mai turnă cafea. își făcea griji în legătură cu ce-i spusese Nielsen despre Serviciul Secret Militar Danez. Pur și simplu, nu-și putea imagina despre ce încercase Nielsen să-l avertizeze. Dar avea măcar întunecata satisfacție a știrilor referitoare la prezența lui Wand pe scena viitoarei operațiuni. Asta-i confirma o dată în plus că avea să se petreacă ceva deosebit de important. Căsuțele mobilate, dar neocupate încă, erau un ou Moor's Landing. Era însă stăpânit de gânduri negre în ceea ce privea destinul Paulei.
Peste tabără se lăsase noaptea. Tweed se străduise să înghită mâncarea excelentă care-i fusese adusă. Era de datoria lui să-și păstreze forțele.
Afară, vântul încetase. Îi luase locul o ceață sinistră care învăluia treptat acea parte a Danemarcei. Tweed începu să se plimbe prin încăpere. Norlin ședea complet nemișcat în scaunul său. Nervi de fier, dar n-avea pe cap grijile care-l măcinau pe Tweed.
Ușa de sticlă dinspre sala de radio se deschise. Operatorul îi strigă în daneză. Norlin sări în picioare, în timp ce Tweed alergă spre ușă.
- E comandantul Wilson, raportă Norlin când îl ajunse pe englez. Cu fața mohorâtă, Tweed ridică receptorul. De ce dracu' n-avea nici o veste de la Newman?
- Sunt Tweed, spuse, apoi dădu numele codificat. Ceva evenimente?
- Ești un geniu! tună vocea lui Wilson. Au apărut două puncte. Unul mare și altul mai mic. Ca o navă mamă ce trage după ea un copiilaș. Nici un semn pe radarul nostru. Cam la 20 de mile de țărm. Vin pe o direcție pe care, dacă o mențin, se vor apropia de țărm la nord de localitatea Hojer. Când să-i somez și... dacă e cazul, să intervin?
- Nu, până nu se opresc foarte aproape de coastă... dacă acea acțiune este utilă.
- Este. Incredibil - două Sfinte Mării se întorc acasă. Continui să-ți raportez poziția lor.
- Mulțumesc, Tug. Asta e tot...
Abia părăsise camera și Tweed fu chemat înapoi. Printre cuvintele operatorului danez prinse două cuvinte: Robert Newman. Smulse receptorul.
- Tweed? vocea lui Newman se auzea clar ca un clopoțel. Stai puțin. Am aici pe cineva care vrea să-ți spună două cuvinte.
- Sunt Paula. Sunt OK. Absolut OK... Tweed rămase șocat auzin-du-i vocea vioaie. Tweed, mai ești acolo?
- Da, sunt aici. Cum te simți? Þi-au...
- Nu, Tweed. Iți repet. Sunt OK! OK! OK! Ai priceput? E minunat să-ți aud din nou vocea. Indivizii ăștia au încercat să mă trimită la culcare. Iți vine să crezi? N-am să repet acum ce le-am spus. Ai vreo veste despre știi tu ce?
- Da, Paula. Și e grozav să te aud. Dar n-avem timp. Mai bine dă-mi-l din nou pe Bob...
- Þi-l dau pe șef...
- Bob, ține-i pe toți acoperiți. Ne vin prieteni în ajutor. Profesioniști. Așteptați până ajungem la voi. E un ordin. Vom acționa în taină.
- Am înțeles, spuse Newman scurt. Dați-i drumul...
50
- Am luat legătura cu Mao, raportă Starmberg. Ambele vase sunt foarte aproape. La doar douăzeci de mile de țărm.
- Spunele că suntem gata să preluăm pasagerii, ordonă Wand.
Erau în spațiosul salon din bungaloul cu antena automată. Starmberg, cu căștile pe urechi, repetă mesajul pe care tocmai îl primise. Wand ședea la birou, într-un scaun de director.
Draperiile erau trase peste ferestrele fumurii. Câteva minute mai devreme, Wand trăsese puțin o draperie și constatase cu satisfacție că ceața se întindea peste dunele din apropiere. Vremea era ideală pentru operațiune. După ce Starmberg încheie legătura cu Mao, îi dădu un nou ordin.
- Acum, fii bun, du-te afară și cere echipelor să facă o repetiție cu lansarea bărcilor.
- Am făcut deja o repetiție generală, îi aminti Starmberg.
- Extraordinar! Știi cât de mult îmi displace să dau de două ori un ordin. Trebuie să fie gata să-aducă la mal pe musafirii noștri cât mai rapid cu putință. Ultima dată, când au lansat bărcile, marea era vijelioasă. Acum e ca un iaz liniștit.
- Desigur, domnule, spuse Starmberg sărind de pe scaun.
înainte de a ieși afară, înșfacă unul din cele două pistoale mitralieră Uzi, agățate de perete într-un cârlig. Era sigur că n-o să aibă nevoie de armă, dar doctorul Wand era foarte prevăzător. Când apăsă clanța ușii, se auzi din nou strigat.
- Am hotărât să merg eu însumi în cea mai mare ambarcațiune, ca să-l felicit pe comandantul expediției pentru noua sa acțiune încununată de succes.
- îmi permiteți să vă sugerez că ar putea fi cam riscant, domnule? îndrăzni Starmberg.
- Am impresia că tocmai ai făcut-o. Când voi avea nevoie de sfatul tău, fii sigur că nu voi ezita să te consult.
Starmberg roși la auzul replicii sarcastice. Trebuia să rețină că Wand era un autocrat și că avea manierele unui necioplit comandant militar.
- Voi pregăti cea mai mare barcă pentru plecarea dumneavoastră. Pot întreba dacă știți când vor sosi vasele la mal?
- în jur de două dimineața. După cum știi, ele staționează acum în larg. Ora două este ora triumfului meu.
In tabăra militară, echipele de asalt se îmbarcaseră în camioane, gata de plecare. Tweed primise un nou mesaj de pe Minotaur.
- Ambele sunt staționare acum, la douăzeci de mile de uscat. Destul de departe, în afara apelor teritoriale. Continui să vă informez...
Revenind în biroul lui Norlin, Tweed îl întrebă:
- N-ar trebui ca de acum oamenii tăi să se deplaseze în sud?
- Nu încă. Am putea fi văzuți. Vasele sunt la doar douăzeci de mile în larg. Prietenul tău, comandantul fregatei, pare a fi foarte eficient și prompt cu informațiile. Voi da comanda de pornire a convoiului la momentul potrivit.
- Dar e ceață deasă acolo, îl avertiză Tweed.
- Nu are importanță. Cunosc drumul cum îmi cunosc propriul buzunar. Camionul meu și cele care mă vor urma vor avea stopurile aprinse. Așa că fiecare camion, ținându-se aproape unul după altul, va fi ghidat de luminile roșii ale celui din față. Așteptăm să se miște vasele.
- Doresc să mă alătur oamenilor mei cât mai repede cu putință.
- Și acum, dacă vrei. Chem o mașină echipată cu un transmițător, al cărei șofer cunoaște drumul la fel de bine ca și mine.
- încă ceva, dacă e posibil. Se pare că ai aici o cantină excelentă. Aș vrea să le duc oamenilor mei - sunt șase - niște mâncare caldă și cafea.
Ar putea bucătarul să pregătească niște supă de legume, cornuri, cafea și o prăjitură cu mere?
- E ca și făcut. Pentru șase oameni.
Norlin ridică receptorul, turui ceva în daneză, apoi închise.
- în treizeci de minute e totul gata. Bucătarul prepară hrană similară și pentru cei din camioane. Ești înarmat? N-ar fi mai bine să iei o armă?
Tweed ezită. Folosea foarte rar arme de foc. Dar, de data asta, putea să fie o bătălie cumplită.
- Dacă ai vreun Walther 7,65 disponibil...
- Hey presto! Cred că așa spuneți voi englezii, nu? Norlin descuie un sertar adânc și scoase un Walther și o provizie zdravănă de încărcătoare. Astea ajung?
- Din plin. Tweed scoase încărcătorul și verifică mecanismul. E într-o stare excepțională.
Băgă arma în buzunarul hainei atârnate pe marginea scaunului. Apoi făcu un semn cu capul spre sala radio.
- Mai e o problemă vitală. Operatorul tău vorbește engleză? Va rămâne în post toată noaptea? Cum se numește?
- Știe foarte bine engleza. A intrat în serviciu chiar înainte ca tu să sosești. Va fi aici toată noaptea. Se numește Erik.
- Am o altă operațiune care se desfășoară pe continent și care trebuie corelată cu momentul în care vasele încep să-și descarce încărcătura umană. Notă pe o bucată de hârtie numele și numerele de telefon ale lui Kuhlmann, ale lui Benoit și ale ofițerului de la Secția Specială din Londra. E clar?
- Absolut!
- Acum trebuie să-i sun pe acești trei oameni și să le spun că Erik îi va contacta doar atunci când îmi va auzi comanda și numele codificat - Landslide.
Tweed telefona scurt celor trei care erau deja la birourile lor unde aveau să rămână toată noaptea. Apoi îl instrui pe Erik.
- Trebuie să fii foarte rapid. După ce te asiguri că vorbești cu omul care trebuie, te identifici cu numele tău, apoi repeți de trei ori parola Landslide. După asta, întrerupi imediat legătura. Vor porni de îndată ca vântul.
- E clar, răspunse Erik de sub Balaclava sa. Aștept doar telefonul dumneavoastră cu parola...
- Pari bine organizat, comentă admirativ Norlin de la biroul său. Acum tot ce putem face este să așteptăm. Iar cu treaba asta eu sunt obișnuit.
Tweed verifică ora. Era miezul nopții.
- N-o să mai avem mult de așteptat până ce balonul își ia zborul, observă el.
Wand, încălțat în cizme de cauciuc, sări din barca mare care îl adusese la mal. Fusese împreună cu Starmberg cam un sfert de milă în larg, pe o mare liniștită ca uleiul. Se întorceau spre bungalou când auziră avionul apropiindu-se.
Starmberg, dându-și seama că vine din nord, ridică pistolul mitralieră. Wand îi lovi țeava armei cu pumnul.
- Cretinule! Vrei să confirmi că există pe aici ceva activitate? Stai nemișcat și așteaptă
Aparatul, un avion ușor, apăru ca un punct distinct când ceața se destramă puțin. Zbura la nu mai mult de cincizeci de picioare deasupra plajei. Era orientat spre sud. Aproape imediat, zgomotul motorului dispăru înăbușit în ceață. Wand îl chemă cu degetul pe unul dintre oamenii care patrulau pe plajă cu arma pe umăr.
- Ascultă. E neobișnuit ca un avion să zboare pe aici?
- Nu, domnule. La Esbjerg este un club de aviație. Zboară jos, aproape de coastă, pentru orientare. O fi pierdut direcția.
- Nu-mi place, comentă Starmberg.
- Cine te-a întrebat dacă îți place, îl repezi Wand.
Îl privi pe luxemburghezul care ținea capul întors într-o parte și se uita spre mare. Wand își lovi mâinile una de alta: era foarte frig și umed.
- Ce faci, Jules?
- Aș putea jura că am auzit acel avion zburând înapoi pe deasupra mării.
- Fă-ți un control la urechi când terminăm cu asta, spuse Wand, apoi își privi ceasul. Trebuie să ne întoarcem la transmițător. Cheamă Mao. în curând trebuie să înceapă să înainteze...
- Suntem foarte aproape de zona marcată pe harta dumneavoastră, îi spuse șoferul lui Tweed care stătea lângă el. De-aceea am redus viteza.
Era același șofer care îl luase pe Tweed mai devreme de la aeroport și-l dusese la baza militară. Se numea Langhorn și era singurul om a cărui față o văzuse Tweed. Călătoreau fără lumini și pentru Tweed era de neînțeles cum Opel-ul reușise să nu se abată din drum. Când Langhorn opri mașina la marginea unei coline mici, Tweed văzu la distanță un șir de dune. Coborî geamul, lăsând să pătrundă un curent de aer înghețat. Da, avusese dreptate: auzi un mic avion zburând spre vest. Se încruntă când șoferul opri motorul.
Făcuse Norling gafa de a trimite un avion să spioneze terenul? Marele pericol era că asta l-ar fi alertat pe doctorul Wand. Apoi respinse ideea: Norling era prea abil. Totuși... ceva rece și dur i se propti în țeastă prin geamul deschis.
- Spune-i șoferului să scoată cheile din contact sau primiți amândoi câte un glonț în cap, tună o voce familiară.
- Un prietenesc bun venit în Iutlanda de Sud, Bob, remarcă Tweed.
- Doamne! Scuză-mă. Nu te-am recunoscut cu chestia aia pe cap, spuse Newman retrăgându-și pistolul.
- Ce se întâmplă? întrebă răstit Tweed când coborî în vârtejul de ceață care se transforma în pâclă. O altă siluetă apăru alergând spre ei. Paula întinse brațele și-l îmbrățișa pe Tweed sărutându-l pe obraz. Geaca ei de vânt era umedă din cauza cetii. O îmbrățișa cu căldură, privindu-l pe Newman.
- E drăguț că măcar cineva se bucură că mă vede. Ceea ce înseamnă că pot supraviețui și fără îmbrățișarea ta... O privi pe Paula în timp ce se desprinse de el. Nici nu-ți pot spune ce bucuros sunt că te văd. Ești teafără? Mă tem că ai avut o experiență îngrozitoare.
- Nu e timpul să-ți povestesc acum. Se întâmplă prea multe aici.
- Primul lucru este să băgăm mașina asta într-o depresiune, spuse grăbit Newman. Paula, cheamă-i pe Butler și Nield din spatele colinei. Când ea fugi înapoi, îl privi pe șofer. Trebuie s-o împinger1. Nu putem
să riscăm ca bandiții din spatele dunelor să audă motorul. Din fericire, avionul acela a acoperit zgomotul mașinii când vă apropiați...
Butler și Nield apărură în fugă și, ajutați de Newman, împinseră Opel-ul în afara drumului, în timp ce șoferul rotea de volan. Camuflară mașina în depresiunea în care erau adăpostite și celelalte. Tweed se îndepărtă împreună cu Paula, pregătindu-se s-o întrebe care era situația, când Langhorn ridică telefonul care clipea. Ascultă, răspunse în daneză, apoi îl chemă înapoi pe Tweed.
- E Norlin. Pentru dumneavoastră...
- Mesaj de la comandantul Wilson, spuse Norlin laconic. Þintele se îndreaptă spre țărm. Pornim.
Ghemuită în spatele colinei, Paula servea supa fierbinte din termosul uriaș, pe care îl luase Tweed din portbagajul Opel-ului. Norlin îi înmânase lui Tweed un coș mare de picnic. Paula fluieră când îi cercetă conținutul cu lanterna îngustă.
În afară de termosul mare cu supă de legume, se găseau pahare de plastic, linguri, cuțite, farfurii, o întreagă provizie de cornuri, un alt termos cu cafea, . pahare și farfurii, șervețele de hârtie și cea mai mare prăjitură cu mere pe care o văzuse vreodată.
Salivând de poftă, insistă să-i alimenteze pe ceilalți mai întâi, inclusiv pe Marler care stătea pe burtă cu arma pregătită, înainte de a mânca și ea. Tweed înțelese că erau cu toții morți de foame. în timp ce ceilalți mâncau, împrumută de la Paula un binoclu și regla lentilele spre colonia ce se întindea în mijlocul dunelor. Strânse din buze.
- Sunt pe plajă cam vreo cincisprezece inși care patrulează înarmați.
- Ce bine că ne-au dat cuțite de plastic, remarcă Paula ca să mai destindă atmosfera. Nici un pericol să se audă zgomot de metal.
- De aceea le-a și dat Norlin, șopti Tweed. Nimic nu-i scapă. Vă simțiți ceva mai bine?
Ceilalți încuviințară din cap.
- Atunci am să vă spun ce mi-a comunicat Norlin. Două nave Stealth, din care una mai mare, se deplasează spre acest punct al coastei. Tug Wilson este comandantul fregatei Minotaur care se ține ca o umbră după cele două nave. Þine mereu legătura cu mine. Și acum, că ați terminat cu toții masa, trebuie să vă puneți astea... Norlin spunea că ar prefera ca nici unul dintre noi să nu fie împușcat.
Dintr-o geantă de canava pe care o adusese de la mașină scoase șapte glugi Balaclava. Una era mai mică, pentru Paula. Din aceeași geantă scoase și o serie de brasarde elastice. - Veți purta astea ca să fiți recunoscuți - câte una pe fiecare braț. Puneți-le chiar acum.
După ce Paula își trase gluga pe cap, potrivind-o în dreptul ochilor și al gurii, Tweed lipi o fâșie de bandă verde fluorescentă pe fiecare antebraț. După ce și le aplică și lui, își aminti ceva.
- Vin imediat. Trebuie să verific ceva la bază...
Aplecat, alergă înapoi la Opel. Langhorn tocmai ieșise din mașină și văzându-l se opri. Deschise ușa din dreapta.
- Trebuie să-l contactez urgent pe Erik, spuse Tweed.
- Veneam să vă comunic un alt mesaj de la Wilson. Cele două vase pe care le urmărește sunt la mai puțin de zece mile de țărm și se mișcă repede.
- Mulțumesc. Tweed se uită la ceas: ora două. Acum, dă-mi-l pe Erik...
- Erik, începu Tweed după ce spuse parola. Mă auzi bine? în curând voi da semnalul pentru cele trei telefoane.
- Sunt pregătit, domnule Tweed. Un mesaj proaspăt de la Wilson: vapoarele sunt la cinci mile de mal și se deplasează în viteză.
- Atunci, am să te sun foarte curând...
La bordul Minotaur-ului, comandantul Tug Wilson, un tip îndesat, cu ochi albaștri de oțel și o șapcă așezată neglijent peste părul negru, stătea în picioare în sala de transmisiuni. Pe ecranul radarului lui Delvaux se vedeau distinct două puncte.
- Uimitor, comentă el scurt către operator.
- Tulburător, domnule, confirmă ofițerul mai tânăr. Uitați-vă pe ecranul nostru.
Wilson aruncă o privire către celălalt ecran. Alb. Nici o urmă de vas pe o distanță de câteva mile.
- Cât de departe de țărm? întrebă el.
- Patru mile în acest moment. Mențin viteza.
- Informează-mă din minut în minut.
Wilson se întoarse pe punte. Peste tot era numai ceață deasă. Un vârtej de abur se rostogolea peste prova. N-avea cum să evite. Confruntarea era iminentă. Dădu ordinul.
- Sectorul proiectile. Acționați stațiile. Pot apăsa în orice moment pe buton. Căutați să loviți o țintă cât mai mare...
După ce se întoarse de la Opel, Tweed se strecură între Newman și Marler, în spatele colinei. Marler se uita prin binoclul de noapte, urmărind un bărbat ce patrula pe plajă cu o armă automată pe umăr.
- Prietenii noștri - cu Norlin la comandă - pot sosi în orice moment. Să nu vă ia prin surprindere. Aveți idee cum vor ajunge ăia la mal?
- Da, răspunse Newman pe un ton aspru, dar încet. Au exersat lansarea la apă a bărcilor aliniate acolo pe mal, lângă mare. Vor ieși în larg în întâmpinarea navelor Stealth. Evident că pasagerii de pe cele două vase vor veni la țărm cu aceste bărci. Cred că ar trebui să ne repezim asupra uneia dintre ultimele bărci chiar în momentul lansării, o înhățăm și năvălim apoi peste ei.
- O tactică excelentă.
In ciuda avertismentului lui Tweed, Newman aproape sări în sus când auzi o voce vorbind încet, chiar în spatele lui. El scăpă pistolul când Tweed îl prinse de încheietura mâinii. Recunoscu vocea lui Anton Norlin.
Se întoarseră încet cu toții. Paula își stăpâni un strigăt. Nici măcar nu putea număra siluetele amenințătoare care răsăriseră în spatele lor. Toți purtau Balaclave și uniforme tip salopetă de o culoare nedefinită care se confunda cu terenul.
51
- Erik... Landslide! Landslide! Landslide!...
- Roger.
Satisfăcut că mesajul i-a fost recepționat, Tweed alergă de la Opel spre colină, unde grupuri de oameni așteptau întinși pe burtă. Se strecură din nou între Marler și Newman. Norlin încă ținea o mână fermă pe umărul lui Newman.
Mai devreme sosise mesajul de la Tug Wilson.
- Þintele staționează la o jumătate de milă de țărm. Ne deplasăm pentru interceptare.
Norlin se târâse printre oamenii săi, care păreau împărțiți în grupuri cu misiuni diferite. Le șoptise câteva ordine, apoi se întorsese să-și ocupe locul lângă Newman. Tweed îi șopti Paulei care stătea lângă Newman:
- Tu rămâi la țărm. E un ordin.
- Te-am auzit, răspunse ea.
Tweed împrumutase binoclul de la Marler și focalizase o siluetă familiară, masivă, ce purta cizme de cauciuc și pășea către ultima barcă lansată la apă. Îi putu vedea până și ochelarii de aur în timp ce persoana se urca într-o șalupă mică, păstrându-și echilibrul între alți patru oameni.
- Doctore Wand... te vreau.
Deși vorbise în șoaptă, mai mult pentru sine, Paula îi auzi cuvintele și rămase surprinsă. Nu mai auzise o asemenea cruzime rece în vocea lui Tweed. își apucase Walther-ul cu mâna dreaptă. Cu o jumătate de oră
mai înainte luase un Dramamine: era o ocazie în care nu dorea să se simtă amețit.
Motorul exterior al bărcii porni și ceilalți trei oameni care mai erau pe mal săriră în barcă în timp ce doctorul Wand stătea la prova. Barca începu să se îndepărteze în larg și în curând fu înghițită de ceață; lumina roșie din spate dispăru și ea. Norlin îl apucă strâns de braț pe Newman, fapt care o făcu pe Paula să zâmbească. Danezul știa pe cine ținea în lesă. Ea își scoase Browning-ul din geantă, cu multă grijă, ca să nu-i observe Tweed mișcarea.
O ultimă barcă era trasă spre apă de cinci oameni, toți purtând arme automate pe umăr. Newman gemu și-și întoarse fața spre Norlin.
- Pe asta trebuie să punem mâna, pentru numele lui Hristos.
- Ai răbdare. Strategia a fost bine pusă la punct. Transmite acest mesaj și oamenilor tăi. Bărcile noastre vor avea lumina verde. Verde...
Newman comunică mai departe Paulei, în timp ce Tweed se întoarse spre Marler care transmise mesajul lui Butler și lui Nield. Atunci înțelese Tweed de ce îl reținuse Norlin pe Newman; în vreme ce cei cinci oameni împingeau barca spre apă, alți șase, care purtau glugi, apărură ca din senin din spatele unei dune.
- Oamenii mei, șopti Norlin.
Fascinat, Tweed privi prin binoclu. Cei șase se mișcară atât de repede și atât de silențios, încât ajunseseră la mardeiașii lui Wand în câteva secunde. Patru dintre ei se prăbușiră instantaneu sub rafalele sălbatice ce izbucniră din armele automate. Unul avu timp să-și smulgă pistolul mitralieră de pe umăr. Un cuțit sclipi în mâna unui bărbat cu glugă, zbură ca fulgerul și se înfipse în pieptul banditului care căzu în apă.
Mai mulți bărbați cu glugi apărură ducând tărgi mari. Imediat ce sosiră, oamenilor ce zăceau inconștienți pe plajă li se puseră cătușele la mâini și fâșii de plasture peste gură. Fără nici o ceremonie, fură încărcați pe tărgi. Cel ce fusese răpus de lama cuțitului rămase nemișcat pe o targa. în timp ce celelalte tărgi erau duse rapid spre unul dintre bungalouri, apăru o siluetă care aprinse o lanternă de trei ori.
- Totul e în ordine, spuse Norlin pe un ton normal. Un grup a fost însărcinat să verifice bungalourile. Orice om care ar fi putut să ne împuște pe la spate a fost eliminat. Bungalourile sunt goale. Luă mâna de pe umărul lui Newman. Acum pot să-i dau drumul!
Newman porni ca un câine de vânătoare scăpat din lesă, îndrep-tându-se cu arma în mână spre o pantă din sud-vest, urmat de Marler, Tweed, Butler și Nield. Tweed se năpusti spre plajă cu o repeziciune uimitoare, depășindu-l pe Marler.
Ajunseră la barcă în același timp cu Norlin. Danezul răsuci becul roșu de la prova și-l înlocui cu un altul care se aprinse imediat. Lumină verde. Ceilalți se urcară în barcă în timp ce el atașă un mic disc de metal pe carcasa exterioară.
- E un semnalizator, explică el repede. Bate până la douăzeci de mile. Voi n-o să-l auziți, dar, dacă va fi nevoie să venim în căutarea voastră, îl vom recepționa. După cum veți vedea, o mulțime dintre ai noștri vă vor însoți.
Tweed, așezat pe o scândură la prova, privi înapoi. Plaja era înțesată de oameni cu glugi, care transportau o întreagă flotă de bărci pneumatice spre marginea apei. Marler porni motorul. în timp ce porneau spre larg, o a șasea siluetă se apropie și sări în barcă. Tweed privi din nou în spate și înjură în gând. Așezată pe ultima bancă din spatele bărcii, lângă Marler, stătea Paula; ridică mâna și-i făcu un mic semn.
La bordul lui Mao III, pe punte, lângă căpitanul Welensky, stătea chinezul. Căpitanul îi simțea pentru prima dată nervozitatea, deși fața îi rămăsese în continuare impasibilă. Nava abia se mai mișca, iar Yenan în urma lor, de asemenea, era aproape nemișcată.
- Ei bine, îi spuse el lui Kim, cu nedisimulată satisfacție, am făcut o acostare perfectă. Mesajele radio de la țărm dovedesc asta.
- Exact cum m-am așteptat, nimic mai mult, îl repezi Kim.
- Pari obosit, îl împunse Welensky.
Kim se îndreptă spre sectorul de control al armelor, urmat de căpitan și dădu un ordin prin microfonul imobil.
- Pregătiți proiectilele pentru lansare. Alarmă roșie.
Stând în fața unui pupitru, Kim introduse o cheie. Capacul metalic alunecă într-o parte. O serie de butoane de culori diferite ieșiră la iveală. Era nevoie să apese doar pe un singur buton ca proiectilul să țâșnească.
După ce dădu ordinul, aproape imediat, se deschiseră două găuri rotunde la prova, prin care apărură gurile a două tuburi subțiri ce adăposteau douăsprezece rachete. Kim rămase în fața pupitrului cu mâinile la spate.
- Ai înnebunit? răcni Welensky. Ești pe coasta Danemarcei nu în largul blestematului de Pacific.
- Au fost coborâte scările? întrebă Kim de astă dată calm. Trebuie să fie pregătite pentru ca generalul Chang să poată urca la bord. îlvoi întâmpina eu. Fii bun și părăsește puntea.
- Eu sunt comandantul acestui vas, spuse Welensky încet. Deci atâta timp cât sunt, rămân pe punte.
- Dacă insiști.
Kim se gândi că n-avea rost să se certe cu Welensky în acest moment critic. Se simțea destul de capabil să preia comanda vasului. Îi vor tăia gâtul lui Welensky și-l vor arunca peste bord la întoarcere spre Cam Rahn Bay în Vietnam.
Uitându-se afară pe fereastra îngustă, aproape la același nivel cu puntea curbată, Kim văzu un om solid urcând scările deasupra parapetului. Deschise ușa și se aplecă adânc în timp ce doctorul Wand se apropia de punte.
- Bun venit la mult prea umilul meu vas, domnule general.
Așezată în spate, lângă . ±arler, care avea o mână pe cârmă, Paula se ținea strâns de scândura pe care ședea. Coșmarul începea din nou.
își aminti de așteptarea solitară din portul Lymington. De ceața densă care o înconjura. Apoi înfiorătorul accident de pe Holsten. Aburii groși de ceață care se răsuceau deasupra Elbei. în timp ce barca se îndepărta pe mare, Paula fu înconjurată de aceeași atmosferă: din ce în ce mai multă ceață care se întindea încet, luând forme de groază. Privea atentă înainte, convinsă că vede ceva în apropiere și că nu era una dintre bărcile lui Norlin.
Ceața se ridică pentru foarte scurt timp. Auzi pufăitul unui motor de navă dinspre tribord. Marler apucă arma. Tweed văzu primul ambarcațiunea care încetini, apoi o siluetă înaltă care purta un pulover alb pe gât. Dave Lane. îlstrigă lui Marler:
- Nu e nevoie de arme. E un prieten.
- Nu vreți să urcați la noi? întrebă Lane. Þi-am spus că am să vin la petrecere.
- Da, într-adevăr, ar trebui, spuse Tweed recunoscător. Să coborâm naibii din jucăria asta de barcă...
Urcă primul la bordul șalupei și o ajută pe Paula. Ceilalți îi urmară, apoi îl ajutară pe Lane să tragă sus barca pe care o dezumflară. Tweed reacționa imediat.
- Trebuie să înlocuim lumina roșie cu becul nostru verde. Imediat! Ca să ne repereze danezii care mișună pe aici, în bărci.
În timp ce Lane înlocui becul, Tweed smulse semnalizatorul care se înțepenise în contact cu apa și-l atașă la carena șalupei.
- Se aude o barcă cu motor undeva în ceață, raportă Lane. Una dintre bărcile prietenilor voștri danezi?
- Nu. Mai mult ca sigur că nu.
Tweed găsi știrea derutantă. Porniră în timp ce el întrebă:
- Ai auzit un avion mic zburând deasupra coastei?
- Da. Am presupus că încearcă să găsească linia de pământ și că aparține grupului danez.
- Norlin, comandantul trupelor de asalt, a decis să nu zboare cu elicopterele până mai târziu, tocmai ca să nu alerteze dușmanul. Sunt sigur că n-ar risca o avionetă. Zbura cam la cincizeci de picioare deasupra coloniei de bungalouri - în locul unde ne așteptăm ca din cele două nave Stealth să debarce mai mulți sabotori.
- Deci, o barcă misterioasă, precedată de un avion misterios. O afacere dubioasă, reflectă Lane. Și cred că unul dintre oamenii tăi a văzut ceva...
Tweed se întoarse repede. Paula stătea la prova șalupei. Arăta din când în când spre ceva în ceață, întorcându-se apoi să-i facă un semn lui Tweed. El porni repede într-acolo cu Marler după el.
- E ceva mare și se află foarte aproape. Observă expresia sceptică de pe fața lui Lane care se apropiase. Nu te mai uita așa la mine. Folosește-ți naibii ochii...
Ceața se ridică. Apăru o formă uriașă, cenușie, ce semăna cu o balenă colosală pe jumătate scufundată. în picioare, pe puntea curbată, doctorul Wand îi privea. Smulse o armă automată din mâna unui om din apropierea sa și o îndreptă spre Tweed.
Totul se desfășură ca într-un film derulat rapid. Zgomotul unei bărci cu motor ce se apropia dinspre port se opri brusc. O secundă mai devreme, Wand trăsese asupra lor o grindină de gloanțe. Tweed, ținând arma cu ambele mâini, trase două focuri. Brațul drept al lui Wand se îndoi, iar pistolul căzu pe punte. Gloanțele se risipiră în aer. Inofensive. Wand se prăbuși pe spate pe puntea joasă a navei.
- A fost un pistol 45, spuse Newman din spatele său.
Motorul bărcii porni din nou. Tweed privi în stânga în timp ce barca se îndepărta în ceață. I se vedea doar conturul neclar pe când se îndrepta spre țărm. Lane îl strânse de braț.
- Privește la tribord. Minotaur-x...
Fregata era la mai puțin de un sfert de milă distanță de locul unde ceața se ridicase temporar. Se îndrepta în viteză într-acolo, când îl auziră pe Wilson dând ordinul către nava Stealth, printr-o portavoce.
- Lane, îndepărtează-te. Acum! Șalupa întoarse în viteză în câteva secunde. Wilson se adresă celor de pe nava Stealth cu vocea sa tunătoare. Opriți vasul! Venim la bord. Fiecărui act ostil îi vom răspunde însutit.
Sub punte, pe Mao III, Welensky strigă la Kim care stătea în fața pupitrului de comandă.
- S-a terminat. Pleacă dracului de lângă pupitrul ăla blestemat!
- Pregătiți-vă să trage1": ordonă Kim.
Minotaur-u, care întorcea încet, după ce fusese în imediata apropiere a lui Mao III, le oferea acum cea mai apropiată țintă posibilă: prova. Kim ridică degetul său subțire ca să apese pe buton. Welensky se aruncă peste el cu toată greutatea și-l îndepărtă de lângă tabloul de control. Asta dură câteva secunde. în mâna lui Kim apăru un cuțit. îlînfipse adânc în Welensky. Acesta se îndepărtă clătinându-se. Kim apăsă pe buton, dar era cu câteva secunde prea târziu. Racheta zbură din țeava spre țintă. O țintă însă care își schimbase acum poziția.
Racheta explodă sub apă, la vreo cincizeci de iarzi de Minotaur. Tug Wilson nu mai ezită. Cu o voce calmă și energică comandă:
-Foc!
O singură rachetă fâșâi scurt prin aerul încețoșat și ateriza pe prova navei Mao. O lovitură perfectă. Chiar deasupra grupului de țevi ale rachetelor. Urmă o explozie cutremurătoare. Valul de șoc se întinse pe mare scuturând șalupa pe care Paula o străbătea în grabă spre prova, apucându-se strâns de balustradă, urmată de Tweed și Marler. Butler și Nield ajunseseră deja acolo.
In timpul luptei disperate cu Welensky, Kim uitase că Wand era încă afară pe covertă. în ciuda celor patru gloanțe care îl nimeriseră, acesta se târa spre ușa care ducea la puntea de comandă când racheta căzu.
Explozia zgudui întreaga navă. Paula privi prin glugă și îl văzu pe Wand cuprins de flăcările înspăimântătoare care se ridicau spre cer. Se clătină incendiat din creștet până în tălpi. își mișca frenetic brațele în timp ce se învârtea înnebunit de durere. Pierzându-și echilibrul, se prăbuși în mijlocul flăcărilor mistuitoare. Dispăru.
- A ars, comentă Newman. O treabă a naibii de bine făcută.
Secțiunea dinspre prova punții cedă și începu să se scufunde în valuri. După un sunet sinistru, în care marea lua contact cu o temperatură mai mare de o mie de grade, întreaga navă începu să se aprindă. Câteva din bărcile lui Norlin pline cu oameni înarmați, gata de atac, se întorceau la mal, gonind printre valuri. în urma lor, puntea lui Mao se scufundă prima, ridicând pupa mult deasupra apei. Apoi întregul vas plonja în adâncuri ca o rachetă. Marea se învolbură stârnind valuri mari în toate direcțiile, apoi se închise la loc și liniștea se restabili. Dură însă doar un moment.
Explozia furibundă împrăștiase ceața și acum, dintre vălurile ei albe, apăru celălalt vas Stealth, mai mic decât cel abia scufundat. Minotaur-x se deplasa cu viteză maximă, pentru a-și ocupa poziția în spatele navei. Vocea tunătoare a lui Tug Wilson izbucni din nou prin portavoce, dură și necruțătoare.
- Continuați-vă drumul spre est. Cu maximă viteză.
O altă rachetă fu lansată, dirijată astfel încât să evite nava Stealth și să cadă în apă destul de departe de prova vaporului. Pe puntea de jos a lui Yenan se afla conducătorul ei, un nordic. Comisarul chinez, care stătuse tot timpul lângă el, se afla acum undeva, sub punte, încercând să-i calmeze pe călătorii care intraseră în panică.
Nordicul nu ezită. Îi fusese de ajuns să asiste la distrugerea lui Mao. Racheta care zburase pe lângă nava lui pusese capacul. Ordonă spre sala mașinilor:
- Cu toată viteza înainte! Acum!
Nu știa însă spre ce se îndrepta. La bordul șalupei, Tweed îl binecuvânta pe Tug Wilson. Comandantul își amintise că voia să ia și câțiva prizonieri. Yenan gonea înainte, croindu-și drum spre est pe suprafața calmă a mării. După scurt timp, nordicul privi înainte și se îngrozi când văzu către ce se îndrepta.
înainte ca lupta să înceapă, Tweed îi dăduse lui Philip Cardon instrucțiuni speciale. El trebuia să rămână la țărm, în vârful colinei, de unde putea avea o perspectivă de ansamblu asupra plajei.
Veverița nu stătuse însă degeaba. Scoțând o batistă mare, luase un pumn de nisip și o umpluse legându-i colțurile.
După ce-și termină treaba, se așeză și așteptă. Auzise explozia înfiorătoare de pe mare - atât de puternică, încât risipise ceața și ridicase o perdea de nisip fin de pe plajă. Câteva minute mai târziu, văzu șalupa gonind spre mal. își puse ochelarii cu infraroșii pe care îi lăsase Tweed și privi marea. Dintr-o singură ochire, recunoscu pe singurul ocupant al bărcii: Jules Starmberg.
înțelegând că totul se sfârșise, Starmberg îi aruncase în apă pe ceilalți doi ocupanți din șalupă și se îndrepta în mare grabă spre țărm în speranța că mai poate scăpa. Când atinse uscatul, sări pe țărm și o luă la fugă pe lângă colină, cam la zece metri de locul unde pândea Cardon. Veverița alergă aplecat până în vârful dâmbului. Ajunse tocmai la timp pentru a-l vedea pe Starmberg stând în picioare lângă un Volvo, care fusese ascuns într-o depresiune asemănătoare cu cea în care Newman și ceilalți își ascunseseră propriile mașini.
Starmberg ținea cheile în mână și tocmai descuia ușa când îl auzi pe Cardon în spatele său. Se răsuci, dar acesta îl lovi în cap cu săculețul de nisip ca o măciucă. Luxemburghezul își pierdu cunoștința. în numai cinci minute, Cardon îl înghesui pe Starmberg în spate, pe podeaua Ford-ului Sierra. Se uită la chipul inconștient, cu mâinile prinse la spate în cătușe și cu un căluș în gură.
- Justiția, amice, spuse Cardon cu voce tare. Și tu ai făcut asta Paulei. Distracție plăcută...
Se întoarse la postul său de observație și se lungi în spatele vârfului colinei când văzu o imagine care-l făcu să se întrebe dacă nu cumva visează. Yenan - motoarele îi erau atât de silențioase, încât nimic nu-l avertizase cu privire la ceea ce avea să se petreacă - se îndrepta spre țărm cu toată viteza. Impulsul mecanic împinse nava prin apa puțin adâncă până pe uscat.
Deși mai mic decât Mao, era totuși un vas mare. Cardon se holba la uriașa formă de balenă a vaporului în timp ce acesta se repezi ca o rachetă cu prova în nisip, făcând un șanț. Stătu un moment drept, jumătate în apă și jumătate în nisip, se-nclină apoi pe o parte și se prăbuși cu o izbitură cutremurătoare rămânând nemișcat.
O mulțime de bărci gonflabile, cu lumini verzi, pline cu oameni ce purtau glugi, apărură din toate părțile. Trupele lui Norlin stăteau în așteptare și pe măsură ce pasagerii de pe navă coborau, li se puneau cătușe. Orice rezistență era descurajată cu o lovitură de armă în cap.
Apăru și șalupa lui Tweed, oprindu-se în apropierea malului. Tweed și ceilalți erau atât de nerăbdători să ajungă la mal, încât săriră în apă mergând cu greu ultimii câțiva metri pe plajă. Cardon alergă să-l întâmpine pe Tweed, care venea cu Paula agățată de brațul lui.
- L-am legat pe Starmberg ca pe un curcan de Crăciun.
- Crăciunul vine devreme anul ăsta, răspunse Tweed.
52
- Landslide...
Otto Kuhlmann acționase rapid, fără nici un pic de milă, de îndată ce primise parola. în mijlocul nopții, echipele sale de oameni înarmați înconjuraseră noua colonie de case la vest de Blankenese.
Arestaseră douăzeci de bărbați între douăzeci și cinci și patruzeci de ani și două femei. Fusese descoperită o mare cantitate de arme și explozive laolaltă cu fotografii luate din avion ale aeroporturilor Hamburg și Frankfurt. Documentele le fuseseră verificate și se descoperise că erau niște falsuri excepționale.
- Sunteți arestați, pentru că ați contribuit la atentatul împotriva lui Hugo Westendorf și a altor persoane, le comunică Kuhlmann. Asta o să-i țină mult timp după gratii, îi spusese el unui ajutor al său cu vădită ușurare.
- Landslide...
In Bruxelles, Benoit acționase cu aceeași viteză de îndată ce primise parola. în același timp cu Kuhlmann, un convoi de mașini în care se aflau detectivi înarmați, incendiau noul sat Vieux-Fontaine de lângă Gent.
Douăzeci și cinci de oameni, inclusiv trei femei, fuseseră smulși din paturile lor. După ce fuseseră aruncați în dubele poliției, se făcuse o percheziție amănunțită a caselor. Se găsiseră multe arme și explozivi, și din nou fotografii detaliate ale aeroporturilor Zaventem și Liège. Erau atât de precise, încât dădeau și lungimea pistelor de aterizare.
- Motivele arestării sunt terorism și sabotaj, le spusese Benoit prizonierilor săi. O să fiți oaspeții noștri mai mult timp.
- Landslide...
O unitate de șoc constituită din ofițeri ai Secției Speciale începuse raidul asupra lui Moor's Landing la ora trei. Culmea ironiei, echipa de asalt își făcuse apariția pe fluviul Beaulieu acostând în port, apoi de-a lungul țărmului - rută pe care Tweed era convins că o urmaseră navele Stealth pentru a-și aduce acasă persoanele infiltrate. înaintea zorilor, douăzeci și opt de adulți, inclusiv două femei între treizeci și treizeci și cinci de ani, fură îmbarcați în câteva vehicule aduse pe șosea și deghizate în furgonete pentru comerț. Se găsiră planurile detaliate ale aeroporturilor Londra, Gatwick, Standstead. Pe lângă astea, bombe cu ceas și arme de foc.
Ofițerul de la Serviciul Special nu făcu nici un comentariu.
53
- Ei bine, asta am lămurit-o, remarcă Newman.
- Nu, nu încă, îl contrazise Tweed. Mai avem încă de demascat identitatea lui Vulcan - probabil cel mai periculos agent al lui Wand în Europa. Și a mai rămas, de asemenea, de descoperit femeia-asasin care a injectat cianura fără nici o clipă de ezitare.
După cele întâmplate pe coasta daneză, conduseseră toată noaptea spre sud, spre granița cu Germania. în primele ore ale dimineții ajunseseră înapoi la Four Seasons, la Hamburg.
Paula, Newman, Butler, Nield și Cardon erau acum cu toții adunați în vechea cameră a lui Tweed, care dădea spre Binnen Alster. Era după-amiază și singura persoană care arăta refăcut era Tweed, care se sculase mai devreme.
- Am fost la Berliner . or, le spuse el. I-am mulțumit lui Otto și i-am telefonat inspectorului Nielsen, lui Benoit și Secției Speciale de la Londra. Bineînțeles că l-am sunat și pe comandantul Noble la Amiralitate. A trimis cu avionul o echipă de experți să examineze nava Yenan. Danezii au fost foarte cooperanți. O macara uriașă pe un doc plutitor traversează Marea Nordului ca să aducă vasul.
- Energia bărbatului, comentă Paula, care avea cearcăne negre la ochi.
- Acum, că ați mâncat - Tweed arătă către câteva mese pe rotile cu resturi de mâncare pe tăvi - vom pleca de îndată la aeroport. Trebuie să prindem avionul spre casă.
- Unde poate ne vom odihni, sugeră Marler.
- îți faci iluzii, îi spuse Tweed. Am vorbit la Londra să ne aștepte la aeroport câteva mașini care ne vor duce direct la New Forest.
- De ce acolo? întrebă Paula.
- Pentru că am vorbit, de asemenea, la Copenhaga, la recepția hotelului d'Angleterre. Mi-au confirmat că cvartetul Burgoyne a plecat ieri după-amiază. Secția Specială de la Londra mi-a comunicat că Leopard's Leap și The Last Haven - casele lui Fanshawe și Burgoyne -sunt din nou locuite. Acolo îl vom demasca pe Vulcan. Și tot acolo o vom găsi și pe criminala care ne interesează. Nu e deloc o femeie prea plăcută.
Gerul de decembrie cuprinse New Forest. Paula observă că odată cu lăsarea nopții, aburi ușori se strecurau printre copacii golași. începu să tremure, în timp ce Tweed conducea spre The Last Haven. Casa în stil scandinav era luminată.
în spatele mașinii ședeau Butler și Nield. Predaseră cu toții armele lui Tweed la Four Seasons imediat după sosire. El le dusese la Berliner Tor și le înmânase lui Kuhlmann. Aranjase, de asemenea, să primească cu toții alte arme de îndată ce plecau de la aeroportul din Londra. Toți, cu excepția lui Tweed. în timp ce se apropiau, Paula, care ședea în față lângă Tweed, îl întrebă:
- Unde se duc acum Newman, Marler și Cardon?
- Păi, se duc la reședința de alături a brigadierului Burgoyne. I-am trimis o invitație să ne onoreze cu prezența sa. împreună cu strălucitoarea Lee, evident.
- Desigur, replică ea acru.
- Trebuia să ținem această întrevedere într-una din case, adăugă Tweed jovial în timp ce opri.
- Crezi că știi cine e Vulcan? îl întrebă ea.
- Da, știu.
- Și asasina?
- Din nou, da.
Paula își înfrâna curiozitatea pisicească. Oricum, era sigură că în acest stadiu, Tweed nu i-ar spune nimic. Când să sune la ușă, aceasta se deschise. Willie Fanshawe stătea în tocul ușii într-o bluză bleumarin, drăguță, dar șifonată, și pantaloni gri. „Cu silueta lui, gândi Paula, nu va arăta niciodată imaculat." Era teribil de încântat. Păși spre ei și o sărută pe obraz.
- Măi să fie! Ce noroc pe capul meu. S-a completat cercul, nu? Ce zici, Tweed? Mai întâi, ne-am întâlnit aici. Apoi, ne-am plimbat prin Europa. Și acum, din nou ne-am întors la bază! Trebuie să vă spun că sunt uluit să vă văd. E un pic cam plictisitor să ne regăsim aici, în New Forest. Nu v-ați întrebat de ce i se spune așa? Este o pădure bătrână! Haideți înăuntru. Dar ce fac băieții cei doi de afară, nu vin și ei?
Butler și Nield ieșiseră din mașină. Nu schițaseră nici un gest să se apropie de casă. Primiseră instrucțiuni de la Tweed să patruleze pe terenul din spatele casei.
- Cred că ar prefera să ia o gură de aer, răspunse Tweed. Au condus câteva ore în șir, minți el.
- Atunci, hai, intrați voi doi. Willie o luă pe Paula de braț. După ce intrară, merseră direct spre salonul în formă de L mobilat în stil scandinav. Paulei i se păru că trecuseră ani de când fuseseră prima oară în această casă. Luați loc pe canapea, o îndemnă Willie după ce o ajută să-și scoată trenciul.
- Helen! strigă el. N-o să ghicești niciodată cine a venit. închide ochii și ai dreptul la trei încercări.
Ușa de la bucătărie se deschise și Helen pătrunse în încăpere având în mână un stilou și un carnețel. Era îmbrăcată într-o haină tricotată, verde, cu fermoarul ridicat până aproape de gât. Pe dedesubt, avea o bluză albă cu guler mandarin. Făcu ochii mari.
„Doamna cenușie", gândi Pf"da.
- Nu mai juca jocuri prostești, Willie, glumi ea. Ochii ei reci trecură peste Paula și se grăbiră spre Tweed.
- Ce minunat să ne revedem. Ce-ați dori să beți?
Tweed, care refuzase să-și scoată haina la invitația lui Willie, spunându-i că n-aveau să stea mult, strânse mâna lui Helen. Era rece și fermă. Cu spatele la ceilalți, îi oferi un mic zâmbet discret, apoi se întoarse și se așeză lângă Paula, pe canapea. își vântură carnețelul și stiloul.
- Lista de cumpărături. Cineva trebuie să se ocupe de mâncare în casa asta.
- Sper că n-o să vă supărați, spuse Tweed, adresându-se lui Willie, dar i-am cerut lui Bob Newman să-i aducă aici pe Burgoyne și pe Lee. Un fel de întrunire...
In timp ce vorbea, se auzi sunând clopoțelul. Willie se grăbi spre ușă, iar Tweed se luă după el.
- O idee colosală, se entuziasma Willie. Nu prea i-am văzut pe comandantul de brigadă și pe femeia lui fatală de când ne-am întors.
Afară, Newman întorsese Volvo-ul, astfel încât să fie gata de plecare. în umbra casei, observă un Mercedes - murdar de noroi - parcat. Ford-ul Escort al lui Tweed era oprit în fața ușii care se deschise acum.
Burgoyne, îmbrăcat în haine de țară, coborî din Volvo în același timp cu Lee care coborî pe cealaltă parte. Arăta întunecat și de loc încântat. înainte de a-i aduce aici, Newman îi lăsase pe Marler și Cardon pe drum... erau acum ascunși între copaci, chiar la intrarea pe alee.
- Tweed, dragule!
Lee, îmbrăcată într-una din rochiile ei fără umeri, de data asta, verde, alergă spre el, îl îmbrățișa și îl sărută, ținându-l cu putere de umeri.
- E absolut magnific, îi spuse ea. Când o să putem, hai, să petrecem împreună un weekend; singuri, șopti ea.
- E ceva la care trebuie să mă gândesc, răspunse Tweed.
Când intrară în salon, ea îl ținea de mijloc. Paula îi aruncă o privire lui Helen care ședea lângă ea. Buzele acesteia se încrețiră brusc. „Femeile astea două nu se prea omoară una după alta", reflectă Paula.
- Un scotch dublu. Sec, zise aspru Burgoyne când Willie îl întrebă ce vrea să bea.
- De ce să nu bem cu toții șampanie? sugeră Lee, trăgându-și un scaun lângă Paula. Mă pot întoarce după o sticlă. întâlnirea trebuie sărbătorită.
Burgoyne ședea într-un scaun sculptat, de unde putea vedea pe toată lumea. Newman se cocoță pe brațul canapelei, între Lee și Paula. Tweed rămase încă în picioare, cu mâinile înfundate în buzunare, poziție pe care colegii lui de la Scotland Yard ar fi înțeles-o.
- Mă tem că această întrunire nu e motiv de sărbătoare, Lee, începu el. Este o investigație în scopul identificării unei multiple asasine și a unui trădător profesionist.
Atmosfera se schimbă imediat, deveni încordată, amenințătoare chiar. Burgoyne reacționa primul, cu o voce aspră, în timp ce luă paharul de whisky.
- Tweed, ce naiba înseamnă toate astea?
- Chiar nu știi?
Tweed îl fixă pe comandantul de brigadă, care îi răspunse cu o privire feroce. Bău din pahar, apoi îl puse pe masă și-și propti picioarele în podea.
- Nu, nu știu. Cred că ne datorezi scuze.
- După părerea mea, însă, cred că o explicație ar fi mult mai folositoare.
Tweed se opri, Lee își scoase din poșetă portțigaretul ei încărcat cu pietre scumpe. Cu degete tremurânde, introduse o țigară, apoi îl băgă în gură. îlținea cu două degete ale mâinii stângi.
- Să ne ocupăm mai întâi de identitatea multiplei criminale, continuă Tweed pe un ton de conversație. Până acum au fost asasinați prin injectare cu cianură următorii oameni: o fată numită Hilary Vane după ce a coborât din avionul care o adusese la Londra de la Washington; tot în Anglia, Irene Andover a fost eliminată prin aceeași injecție... asta s-a întâmplat înainte de uciderea lui Hilary. Acum, să ne deplasăm la Bruxelles. Un șofer de taxi a fost, de asemenea, omorât prin aceeași metodă... prin injectare cu cianură cu un anume tip de seringă. Vane și șoferul au fost uciși de o femeie. Aceeași femeie a luat apoi taxiul șoferului mort și a gonit până la Liège, unde l-a omorât pe Sir Gerald Andover. Mai târziu, sunt sigur...
- Dar e de-a dreptul bestial, protestă Lee. Era o notă de duritate în vocea ei. Chiar trebuie să continuăm?
- Da, reluă Tweed. Mai târziu, sunt sigur, aceeași femeie a lichidat-o pe Lucie Delvaux, după ce-i fusese mai întâi amputată o mână. Apoi, un bărbat numit Joseph Mordaunt a fost asasinat în parcul d'Egmont. Din nou, prin injecție cu cianură.
Helen scrisese numele pe care Tweed le înșirase pe o foaie din carnețelul ei. Numără.
- Doamne, dar e vorba de cel puțin șase crime, comentă ea.
- Tocmai de aceea am și folosit expresia multiplă criminală. Și găsesc semnificativ că două dintre crime au avut loc la o aruncătură de băț de Hilton - șoferul de taxi în Marolles, Mordaunt în grădina din spatele hotelului, unde amândouă locuiați în acel moment.
- Bineînțeles că nu vrei să sugerezi că una din noi..., începu Lee.
- Nu sugerez, replică aspru Tweed. Acuz. Se întoarse spre Lee. Crima de la aeroportul din Londra, șoferul de taxi, asasinarea lui Mordaunt - toate astea sugerează că a fost folosită o seringă foarte specială. Ceva care în aparență avea un aspect obișnuit. Lee, pot să mă uit puțin la portțigaretul tău?
- Sub nici o formă! Dacă nu-l iei cu atenție, pietrele pot să cadă foarte ușor.
Paula își pipăi fața plimbându-și mâna pe suprafața pielii. Un moment mai devreme, Tweed scosese mâna stângă din buzunar, își frecase nasul cu un deget, apoi și-o băgase la loc. Era semnalul pe care îl stabilise cu Paula.
- Am nevoie de ceva să mă răcoresc, spuse ea. Dacă mi-ați putea da una din voi niște parfum Guerlain Samsara - parfumul meu favorit -sunt sigură că îmi voi reveni. Lee, parcă tu-l folosești. I-am simțit mirosul când jucați cărți la Hilton.
- îlîmprumutasem de la Helen.
- Iți aduc imediat sticluța mea.
Helen sări în picioare și ieși din încăpere printr-o altă ușă ce părea să dea în bucătărie. Se întoarse cu o sticluță pe care i-o dădu Paulei, apoi se așeză din nou la loc. Mulțumindu-i, Paula își umezi cu parfum lobii urechilor, apoi i-o restitui lui Helen care o puse pe colțul mesei.
- Asta e ceea ce căutam, îi spuse Tweed lui Helen. Când doi polițiști au deschis ușa taxiului în care se afla cadavrul șoferului, au surprins un miros puternic de parfum. Acest parfum al tău, Guerlain Samsara.
- Foarte inteligent, domnule Tweed.
In timp ce vorbea, Helen puse capacul la stilou, un gest pe care Tweed îl mai observase. De această dată însă îl răsuci și-l înșuruba strâns. Apăsă cu palma capătul și un ac țâșni afară. Cu mâna stângă apucă rapid încheietura Paulei.
- La cea mai mică mișcare o omor, spuse cu o voce rece, iar ochii îi erau goi de orice expresie sau emoție umană.
Paula întinse iute cealaltă mână și o apucă pe Helen de mâna cu care ținea seringa. începu o luptă disperată cu moartea. Helen se ridică în picioare și Paula se aruncă peste ea. Masa se răsturnă, sticluța cu parfum se sparse. Cele două femei se înfruntau luptând sălbatic, corpurile lor mișcându-se asemenea luptătorilor înverșunați.
Newman încercă să intervină, dar acul seringii se agita amenințător. Paula era surprinsă de forța lui Helen. îlrăsuci încheietura îndepărtând-o de ea. Helen ținti un punct în piciorul drept al Paulei, dar nu reuși decât să o atingă puțin. Acul se apropie mai mult de Paula. Atunci Paula își folosi mâna liberă ca s-o apuce pe Helen de gât, încercând s-o stranguleze. își înfipse unghiile în gâtul ei.
Helen făcu un efort uriaș să înfigă acul în adversara ei. Paula se eschivă și acul se înfipse în pieptul lui Helen și, involuntar, Paula apăsă pistonul. Corpul lui Helen înțepeni. încetă să mai reacționeze și se prăbuși pe spate, pe canapea. Rămase nemișcată.
Tweed îl privi pe Burgoyne care se ridicase și se apropiase să examineze corpul.
- Cianură, domnule comandant de brigadă, recunoști simptomele?
54
- Helen! Tocmai ea! Nu-mi vine să cred. Willie se îndreptă spre un bufet din perete cu uși duble și deschise ușa din stânga. Am nevoie de un întăritor. E prea îngrozitor...
își turnă un pahar de vin de Cipru, apoi puse sticla la loc pe raft, lăsând ușa pe jumătate deschisă, și se întoarse la locul său. Se așeză greoi. Bău jumătate din pahar și privi uluit în jurul său.
- Scuzați-mă. Mai bea cineva?
Dădură negativ din cap, în timp ce Paula se duse încet la altă canapea. Când se așeză, Newman veni lângă ea și-i înconjură talia cu brațele. Corpul ei era încordat. Gâfâia de efort.
- Nu, răspunse comandantul așezându-se din nou în colț, pe scaunul încrustat. Nu sunt familiarizat cu aceste simptome. Cel puțin, nu am fost până acum.
Deja buzele lui Helen căpătaseră o nuanță albăstruie în vreme ce aceeași culoare se întindea pe fața ei împietrită.
- Nu pot s-o las așa. Trebuie s-o mișc de acolo, spuse Willie. -Nu!
Era ordinul lui Tweed. Stătea neclintit, cu mâinile în buzunarele trendului. Câteva secunde mai devreme se apropiase și el de Paula, dar ca și ceilalți, nu putuse interveni în apărarea ei.
- Nu trebuie atins nimic până la sosirea poliției... dar asta mai poate aștepta câteva minute. Comandante, ai auzit de cineva numit Vulcan? întrebă Tweed.
- Cred că da. în Hong Kong.
- Ah, Orientul îndepărtat, își aminti Tweed. Unde cu mult timp în urmă ai fost dat dispărut vreme de patru luni în spatele liniilor de front chineze din Coreea. Ce ți-au făcut oamenii lui Mao când te-au capturat?
- Aș spune că e mai bine să ne oprim aici! protestă Willie! De-abia s-a petrecut o cutremurătoare tragedie. Comandantului nu-i place să i se reamintească de acele zile. Manifestă o oarecare sensibilitate.
- Oamenii lui Mao nu mi-au făcut nimic, răspunse Burgoyne uitân-du-se fix la Tweed, pentru că nu am fost niciodată capturat. Am stat ascuns într-o groapă până ce am putut fugi. Se pare că știi al naibii de multe despre asta.
Lee zăcea în scaunul ei. Dinții îi clănțăneau. Tweed simți că era în pragul unei crize de isterie. Se juca cu portțigaretul.
- Se spune că a plouat neîntrerupt cât timp am fost plecați. Toate fluviile sunt umflate.
Era genul de remarcă pe care-l fac uneori oamenii când sunt extrem de supărați. Izbucni deodată în plâns. Paula se repezi și se lăsă în genunchi lângă ea. Tweed așteptă până se potoli, apoi se întoarse și îl privi pe Willie.
- Dar dumneata ai auzit de Vulcan?
- Unul dintre zeii romani sau greci. Făcea fulgere pentru Jupiter...
- La fel cum făceai tu pentru doctorul Wand.
- îmi pare rău. Greșești.
- Willie, îți amintești de discuția noastră din barul Sambri de la Four Seasons? Venise vorba despre comandantul de brigadă Burgoyne. Te ascultam cum spuneai că ceea ce nu-i place este situația actuală a Angliei. Ai continuat să vorbești despre starea statului și despre tinerii care doresc să li se servească această bunăstare pe tavă, că un guvern de fier este tot ce ne trebuie... salvarea fiind disciplina comunistă...
- Baliverne! izbucni comandantul de brigadă.
- Lasă-mă să termin. Willie își amintea când și când că erau opiniile tale. Dar băuse cam mult și își dezlegase limba. Mi s-a părut atunci că Willie își expunea propriile opinii... camuflându-le ca fiind ale lui Burgoyne. Dar, Willie, ai fost puțin prea vehement în exprimarea acelor păreri... care sunt de fapt ale tale. Pentru că tu ești Vulcan.
- Sunt consternat. Am nevoie de o gură de tărie...
Se ridică și merse clătinându-se spre dulăpiorul cu cele două uși, deschise în grabă ușa din stânga și scoase o pușcă mitralieră Heckler& Koch, apoi se întoarse cu o mișcare bruscă îndreptând-o spre Paula.
- O singură mișcare și puteți să vă luați adio de la ea.
Toată lumea îngheță, mai ales Tweed. Patul armei era demontat, dar țeava era îndreptată spre Paula. Heckler&Koch - Tweed își aminti rapid performanțele acesteia.
Era o pușcă-mitralieră de 9 mm și avea un ritm de tragere de șase sute cincizeci de cartușe pe minut, de la o distanță de aproape cinci sute de picioare. Ar spulbera-o pe Paula. Ea stătea în genunchi, privind peste umăr.
- Tu ești Vulcan, spuse Tweed încet.
- Cheia întregii operațiuni... pe care tu ai distrus-o. Dar nu-ți face griji, o să ne întoarcem. Am legăturile mele. Și acum plec. Pe ușa din față. Primul care o deschide în primele cinci minute după plecarea mea sare în aer.
Fața lui de „unchi favorit" era parcă săpată în piatră. Willie înainta cu spatele spre ușă, o deschise, se strecură afară, apoi închise ușa după el. Newman scoase pistolul și alergă la ușă. Ascultă. Auzi motorul Merce-des-ului pornind, prinzând viteză pe alee. Deschise ușa chiar la timp ca să vadă mașina întorcând la stânga spre Beaulieu. Se repezi la Volvo, sări înăuntru, porni motorul, demarând în trombă cu arma pe scaunul de alături.
Fanshawe văzu luminile mașinii care îi luase urma și apăsă butonul care deschidea automat acoperișul culisant.
Aburii cetii și un val de aer rece intră în mașină, dar Fanshawe porni la maxim radiatorul. S-ar fi putut ivi vreo ocazie să-l doboare pe urmăritorul său. Putea să se strecoare prin deschizătură și să tragă asupra celui din urmă. Pușca-mitralieră se afla pe scaunul de alături.
In timp ce goneau prin pădure, pe drumul șerpuitor și pustiu, Newman își dădu seama că temperatura era în scădere. Pe parbriz se formau cristale de gheață. Porni ștergătoarele și aprinse faza lungă. Era o vreme periculoasă. O singură porțiune de teren înghețat pe care n-ar fi observat-o l-ar fi proiectat direct într-un copac.
Fanshawe conducea ca un nebun mărind mereu viteza. Un strat alb de gheață acoperea ferigile moarte și crengile goale ale copacilor. Ieșiră din pădure și, când distanța dintre ei era cam de vreo sută de metri, Newman trecu de Hatchet Pond. Răsărise luna și văzu că suprafața lacului era acoperită cu o pojghiță de gheață. Nu era o vreme pe care să conduci cu o asemenea viteză.
Fanshawe continua să se apropie de Beaulieu, coborând panta. Newman văzu cu groază doi tineri cicliști care apărură de după curba unde drumul spre Buckler's Hard o lua la dreapta, spre Bunker Hill. Fără să reducă viteza, Fanshawe roti volanul evitându-i în ultima clipă pe cei doi, după care se năpusti mai departe. Cicliștii, fără a fi răniți, dar teribil de îngroziți, căzură în iarbă.
- Cretini nenorociți! strigă Fanshawe, în timp ce-și flutura pumnul ținând volanul cu cealaltă mână.
- Criminal ticălos! mormăi Newman.
Luă curba mai încet și acceleră când ajunse în vârful dealului. Un minut mai târziu se afla pe un drum singuratic de țară. Luminile roșii din spatele mașinii lui Fanshawe tocmai dispăreau când Newman apăsă pe accelerator. Þâșni înainte ca o rachetă supraveghind atent suprafața drumului atât cât îi îngăduiau farurile de la propria-i mașină.
Când Newman ajunse la intersecție, Fanshawe întorsese mașina spre drumul particular către Buckler's Hard. Newman apăsă și mai mult pe pedală micșorând distanța. în față, Fanshawe derapa la curbe. De ce se îndrepta spre Buckler's Hard?
Newman ținea volanul cu o singură mână. O cealaltă apucă pistolul, scoase mâna pe geam și trase două focuri asupra Mercedes-ului. După cum sperase, Fanshawe se sperie și, când Newman trase din nou un foc țintind acoperișul, mări viteza.
In Mercedes, Fanshawe continua să se uite în oglinda retrovizoare, calculând cât de aproape era urmăritorul lui. De frică, întreaga atenție i se concentra asupra calculelor, uitând de viteza cu care mergea. Ajunse în port și abia atunci privi cu groază înainte.
Newman reduse viteza, oprind Volvo-ul lângă una dintre bărcile ancorate când Mercedes-ul ajunse la rampa ce ducea direct în fluviu. Toate fluviile sunt umflate. Newman își aminti cuvintele lui Lee când
văzu cât de mult crescuseră apele și ce viteză avea curentul de apă care curgea ca o vijelie.
Fanshawe apăsă frânele, dar prea târziu. Se afla pe rampa acoperită de gheață. Mercedes-ul plonja în apă, în mare viteză. Era pe jumătate scufundat când Newman sări din mașină cu o lanternă în mâna stângă și pistolul în cealaltă. Ajunse pe mal și aprinse lanterna.
Când îndreptă lumina spre mașină, aceasta părea să mai plutească încă. Fanshawe ieșise de pe locul său, strecurându-se cu greu prin deschizătura din tavan. Luase și pușca-mitralieră. Părul alb îi era răvășit, iar vocea răgușită.
- Aruncă-mi o frânghie, Newman, sau te ciuruiesc.
- N-ai s-o faci, pentru că ai pierde orice șansă de supraviețuire. Așa că aruncă arma.
In cele din urmă, Fanshawe dădu drumul armei, care căzu înapoi în mașină. Agitându-și disperat mâinile goale, începu să se roage.
- Pentru numele lui Dumnezeu, aruncă-mi o frânghie. Sunt centuri de salvare pe mal.
- Te voi salva doar dacă am să consider că răspunzi suficient de sincer la întrebările mele.
- Grăbește-te, omule! Mă scufund...
- Adevărul, reține. Voi ști dacă minți. Tu ai transmis ordinele doctorului Wand de a fi omorâte victimele?
- A trebuit s-o fac, se milogi Fanshawe, eram adjunctul lui. N-aveam de ales...
- înțeleg, răspunse Newman cu voce tare. Te-ai supus ordinelor. Mi se pare că am auzit scuza asta mai înainte. M-am gândit dacă să te salvez și am hotărât să n-o fac.
- Nu știu să înot! urlă Fanshawe. în numele umanității... Mercedes-ul se îndepărtase o bună bucată de mal. Spatele mașinii era deja în apă, fața afundată în noroi, înghițită parcă de o mlaștină. Mașina se scufunda. Botul coborî mai adânc și din ce în ce mai rapid în apa tulbure. Mercedes-ul era acum scufundat până aproape de acoperiș.
Newman rămase nemișcat, ținând încă raza lanternei asupra lui Fanshawe care striga un amestec de obscenități și rugăminți. Portul era pustiu în acea noapte înghețată de decembrie. în apropiere era ancorat
un vas mic cu motor - cel cu care Fanshawe sperase să scape. Nori nemișcați de aburi înghețați acopereau debarcaderul.
Newman nu schiță nici un gest de răspuns la urletele disperate ale lui Fanshawe. Acest sadic fusese instrumentul atâtor asasinate ale unor femei și bărbați nevinovați. Vehiculul se scufundă mai adânc, mâlul acoperind întreaga suprafață, înghițindu-l. Ceea ce văzu Newman în final fură mâinile lui Fanshawe zbătându-se în timp ce noroiul inunda mașina. Mâinile și coama de păr alb dispărură imediat după ce Fanshawe scoase un răcnet de groază. în locul unde se scufundase apărură câteva baloane apoi totul se liniști. Mașina dispăruse prinsă de șuvoiul ce o purta rapid spre Solent. Tăcerea era totală.
EPILOG
- Mai întâi, cum ți-ai dat seama că Helen - și nu Lee - era criminala? întrebă Paula.
Câteva zile mai târziu, Monica, Newman, Butler, Marler, Nield și Cardon erau adunați cu toții în biroul lui Tweed de la Park Crescent. Ascultau, bând cafeaua oferită de Monica, în timp ce aceasta dădu drumul la calorifer. Era o zi de decembrie teribil de rece.
- Temperamentul. Ãsta a fost primul indiciu, explică Tweed în timp ce se relaxa în scaunul său. Să omori cel puțin șase persoane - trei dintre acestea femei - prin injectare cu cianură cere ceva sânge rece. Știu că ambele femei fuseseră pentru scurt timp actrițe, dar, cu cât am cunoscut-o mai bine pe Lee, cu atât mai mult m-am convins că era, pur și simplu, o persoană amuzantă, după cum se caracterizase singură.
- în timp ce Helen era rece ca gheața, comentă Paula.
- întocmai! Apoi, a mai fost acel obiect pe care poți să-l folosești toată ziua fără să atragă atenția și care era de fapt o seringă deghizată, proiectată, presupun, în Hong Kong. Ar fi putut fi portțigaretul lui Lee, dar era mult prea evident.
- Evident? întrebă Paula.
- Da. Tot timpul îl agita, atrăgând atenția asupra prețioasei ei posesiuni. Din nou am procedat prin eliminare. Pe câtă vreme, Helen scotea stiloul când și când.
- Dar Vulcan? întrebă Newman. Credeam că e Burgoyne.
- Un timp și eu am crezut la fel. Insă doi factori m-au făcut să am îndoieli. La MOD, un ofițer numit Fieldway s-a întrecut pe sine prin a sublinia că Burgoyne e un personaj suspect. Când cvartetul Burgoyne s-a îmbarcat în același avion pe care-l luasem noi pentru Bruxelles, de unde a știut Burgoyne că zburăm cu acel avion?
- Ei bine, de unde? întrebă Paula neliniștită.
- Putea să știe doar pentru că cineva de la aeroportul din Londra fusese presat de MOD să spună care e destinația noastră. Acel cineva trebuia să fi fost Jim Corcoran, șeful securității aeroportului, care părea stânjenit când am revenit la Londra. încerca chiar să mă evite. Am depistat cam aceeași atitudine și în comportamentul lui Fieldway.
- Și asta a fost edificator? întrebă Marler.
- Nu. Dar, după cum v-am spus nu de mult, când am fost în New Forest, Willie era puțin prea vehement în vederile sale antibritanice. Ulterior, a încercat să pună acele afirmații pe seama lui Burgoyne, ca să mă deruteze.
- Și ce rol a jucat Burgoyne? insistă Marler.
- După ce Newman a pornit în urmărirea lui Willie, am stat puțin de vorbă cu comandantul de brigadă, la Leopard's Leap. Lucrează de ani de zile pentru Serviciul de Informații al Armatei, încercând să-l prindă pe doctorul Wand. Astfel se explică și colaborarea ofițerului de la MOD cu el. A înțeles că aveam mai mult noroc decât el și așa s-a luat după noi. De aceea cvartetul Burgoyne apărea oriunde eram și noi.
- Dar ce-a fost cu avionul acela misterios și barca cu motor care au apărut în seara aceea când abordam nava Mao în Iutlanda? întrebă Newman.
- Era Burgoyne. A folosit din nou forța musculară pentru a-l face pe Nielsen să-i spună unde ne aflam. Nielsen a încercat să mă avertizeze, dar legătura radio s-a întrerupt. Burgoyne știe să pilc eze, a închiriat un avion de la aeroportul Esbjerg și a zburat în recunoaștere de-a lungul coastei. L-am pus la punct pentru asta și și-a cerut scuze.
- Și barca cu motor? întrebă din nou Newman.
- Tot Burgoyne. Era convins că Wand era generalul Chang, șeful statului major al generalului Li Yun de la Lop Nor. După ce l-a urmărit atâția ani pe Wand, a fost în cele din urmă obligat să-l ucidă. A tras două focuri după ce trăsesem eu. Un 45, Bob, după cum bine ai spus. Comandantul de brigadă a simțit o mare satisfacție împușcându-l. Oricum, doctorul Wand ar fi murit în flăcări în câteva clipe. Apropo de
ars, mi-a telefonat Nielsen să-mi spună că locuința în care Paula a fost sechestrată a ars până în temelii. în cenușa rămasă s-au găsit resturile a două corpuri, unul din ele fiind probabil al doctorului Hyde. Un veritabil crematoriu.
- Ai un fel foarte plastic de a te exprima, comentă Paula.
- Erau niște oameni periculoși. întregul aparat al lui Wand - care nu mai fusese activat de ani - a fost eliminat. Organizațiile Moonglow au fost, de asemenea, închise atât în Europa cât și în Hong Kong. Iar Jules Starmberg ciripește ca o păsărică.
- Cel puțin, n-am avut nici o problemă să-l trecem prin aeroportul din Londra și Hamburg, își aminti Paula.
- Din nou Kuhlmann ne-a sprijinit mult, ajutându-ne să trecem de toate punctele obișnuite de control. Jim Corcoran a părut chiar încântat să ne facă același serviciu la Londra. Cred că era mulțumit că se poate recompensa după păcăleala de mai înainte. Nu că ar fi avut de ales.
- Ai mai aflat ceva despre doamna Garnett de la Moor's Landing? întrebă Newman.
- Da. L-am sfătuit pe Stanstead, inspectorul-șef, să verifice toate cimitirele locale. Aproape sigur că unul fusese răscolit... un mormânt vreau să spun. Au săpat la câteva picioare și au descoperit-o pe sărmana femeie zăcând peste un coșciug cu fața în jos. Avea țeasta despicată. Barton, falsul agent imobiliar, precum și ceilalți locuitori din Moor's Landing au fost arestați pentru complicitate la crimă. Nu cred că ar mai dori un alt corp care să plutească pe Solent.
- Moonglow a fost un soi de societate de acoperire, nu? îl întrebă Paula.
- Exact. O cercetare a scriptelor a descoperit că Moonglow manipula sume imense de bani. Tweed arăta posomorât. A fost o afacere mârșavă. Pretinzând că ajută refugiații, armata chineză folosea profituri imense din comerțul cu droguri pentru a finanța consolidarea unui aparat gata, la ordinul lor, să invadeze Occidentul.
- Și Stealth? remarcă Newman. Este posibil acum să fie înfrânt?
- Absolut, spuse Tweed ștergându-și ochelarii. Docul acela plutitor dotat cu macara va sosi în curând în Iutlanda. Vor aduce nava Yenan
intactă pentru a fi examinată de experți. Și pe lângă asta, sistemul radar al bietului Gaston Delvaux ne oferă mijlocul de detectare a oricăror vase de acest fel sau avioane.
- Și tu ți-ai retras demisia. Finalul poveștii, spuse Newman.
- A acelei povești, da. De acum, Estul nu ne va mai invada niciodată pe furiș.
ADDENDA
Războiul cuvintelor între vapoare și avioane „invizibile"
Toate ramurile Forțelor Armate ale Statelor Unite plănuiesc să încorporeze trăsăturile Stealth... Marina Statelor Unite realizează proiecte pentru crucișătoare și distrugătoare, care nu au punți și suprastructură, ci sunt comandate din camere interioare de control, ca submarinele.
Catargele și antenele, tot ce ar contribui la semnalarea unui vapor pe ecranul unui radar, ar dispărea sub punte. în ultimă instanță, scopul ar fi producerea unor fregate și distrugătoare care să nu aibă nevoie de o acoperire aeriană...
Daily Telegraph, luni, 28 noiembrie, 1988.
n trecut, Ginghis-Han a fost la un pas de a cuceri Europa. în prezent, misteriosul general Chang, pasionat de istorie. învață din greșelile marilor conducători ai altor vremuri și, ajutat de serviciile secrete orientale, împânzește strategic Occidentul cu agenți superantrenați. Obiectivul? Cucerirea lumii. Mijloace? Tehnologia „Stealth", care transformă orice flotă aeriană sau navală în obiective invizibile. Planul diabolic care vădește o organizare perfectă presupune și comiterea unui șir de crime oribile. Oare Tweed și echipa sa, ajutați de trupe SAS, singurii care cunosc amploarea complotului, vor descoperi o breșă în dispozitivul impecabil astfel încât să poată evita dezastrul?
(1923—2006), un bine-cunoscut autor britanic de thrillere, a scris peste 4o de romane, vândute în milioane de exemplare în întreaga lume. Majoritatea îi au ca protagoniști pe directorul adjunct al SIS (serviciul secret din Marea Britanic) și echipa sa, puși să se confrunte cu dușmani feroce în situații și circumstanțe extraordinare.
a servit în armata britanică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind staționat în Africa de Nord și în Orientul Mijlociu, înainte de demobilizare a fost detașat la ziarul armatei de la Roma, unde și'-a descoperit dragostea pentru cărți, astfel încât, întors în viața civilă, s-a angajat la o editură din Londra. Primul său roman a apărut în 1966.