CAPITOLUL 2

SFÂRȘITUL INOCENÞEI


În săptămânile care urmară, Silvia încercă să-l cunoască mai bine pe Paul. De-acum vremea se încălzise de-a binelea, se apropia vara, și ea se bucura că putea să-și pună în cui lucrurile groase și să îmbrace ceva mai vesel și mai colorat. Arăta mult mai bine în ușoarele rochițe de vară care îi marcau talia subțire și dacă ar fi avut curajul să poarte fuste mini (gândea Paul) ar fi avut un aspect mai puțin școlăresc. Oricum, o fustă mai scurtă, își zicea el, ar fi încurajat și niște gesturi mai intime, o relație așa cum spera el că va fi în curând. Îl indispuneau oarecum pudoarea și răceala ei aparentă, dar își propusese să nu sară calul. Era nevoie de tact și răbdare ca să nu o sperie și să-i înfrângă prejudecățile. În definitiv, nu dorea nimic imoral. Când o ceruse în căsătorie la numai o săptămână de la prima lor întâlnire, pricepuse că Silvia era mult mai naivă decât sperase, mult mai puțin experimentată decât se temuse. Se consultase și cu prietenul lui și el îl sfătuise să n-o ia prea repede în ceea ce privește intimitățile. O cunoscuse și pe mama ei și ghici imediat că în spatele aerelor materne și a grijii afectuoase cu care îl primise, se putea ascunde un cerber periculos.
Și Silvia aflase mai multe despre familia lui, căci Paul îi povestise despre ea. Ca și ea, și Paul crescuse fără tată – acesta murise când el era în liceu. În anii care urmaseră îi ținuse locul în autoritatea paternă un unchi al său, care se purta cam drastic cu el și își aroga cam multe drepturi pe care nu le avea – conchisese Paul. Nu numai că îi făcea zile fripte nepotului său, dar încerca să-i cenzureze și viața mamei lui – văduvă încă tânără și frumoasă, care altfel – spunea el – s-ar fi recăsătorit de mult.
Apoi venise ziua Silviei. Dimineața, tânăra se dusese să o aștepte pe mama ei la școală (avea doar patru ore la facultate în ziua respectivă). La ieșirea din curtea școlii avuseseră o altercație cu un individ cam de vârsta Silviei, care aruncase cu corcodușe după ele și strigase porcării la adresa școlii și a profesoarelor. Fata îl recunoscuse: era tipul care aruncase cu apă la discotecă. Se mai luase de ea și cu alte ocazii. Avea o înfățișare de pitic cretin, cu ochi de broască și cu o pată de sânge mare pe sub piele, începând de pe frunte și terminându-se în mijlocul obrazului stâng.
- Îl știu, spusese o altă profesoară, care ieșise împreună cu ele. A fost elevul școlii. Era un prost, cel mai prost din clasa lui. Nu-i de mirare că vine tot timpul pe-aici și strigă porcării.
Mama Silviei știa , sau credea că știe cine este – și se enervase – oarecum. Dar Silvia nu voia să se indispună. Avea altceva mai important de făcut. Doar era ziua ei.
Merseseră prin magazine și pe la ora 2, târguielile erau gata. Apoi, pe la ora 6, acasă, terminaseră pregătirile și începuseră să aștepte musafirii: Paul – invitatul de onoare, amicul său, „Blondul”, prietena ei, Ana, și o colegă din fosta serie cu soțul ei, care o mai vizitau din când în când.
Silvia locuia la curte. Când se gândea la casa în care crescuse de mic copil - casă ce scăpase ca prin minune de demolare – ea nu putea concepe ceva mai paradisiac. Deși era o căsuță simplă, uitată parcă printre blocurile care o înconjurau din toate părțile luându-i în bună parte a zilei lumina, era un paradis de umbră și răcoare – vara și un refugiu de căldură și confort – iarna.
Silvia era îndrăgostită de tufele ei de iasomie și liliac – aflate acum în apogeul înfloririi; de straturile de flori din fața casei; de Grivei, câinele ei bătrân și chior de un ochi. Toate aceste imagini i se asociau în minte cu imaginea mamei: sub bagheta sa magică crescuseră toate.
Iar Paul Colceru, studiindu-le pe toate cu un calcul rece își spusese că i-ar place să fie stăpân aici, peste lucruri și ființe. Stăpânul casei – capul familiei. Ideea îl încânta. Și totuși avea să vină ceva, deocamdată doar prefigurat – ca un fior de gheață – în acel plan aproape perfect. Și asta se întâmplase când în încăpere intrase Ana, prietena Silviei, și când privirea ochilor ei albaștri o întâlnise pe a lui. O știa pe Ana chiar din ziua când o cunoscuse pe Silvia. Fuseseră împreună la discotecă. Îi remarcase frumusețea de atunci, dar cum era preocupat de alte lucruri nu dăduse importanță amănuntului. De atunci le mai văzuse împreună, când o aștepta pe Silvia la facultate. Îl intrigase relația lor într-o oarecare măsură: cum de puteau fi prietene două fete atât de diferite ca fizic?
Oare prietena ei urmărea să se pună și mai mult în valoare umblând cu o fată urâtă ca Silvia? Apoi îl șocase faptul că Ana nu avea nici un prieten. Își aminti că o considerase o ființă perversă și periculoasă, una care sucește mințile bărbaților și apoi se retrage senină. Pe urmă Silvia îi povestise câteva lucruri care îl făcură – dacă nu să-și schimbe părerea, măcar să-și pună câteva semne de întrebare. Ana era, ca și Silvia, relativ nouă în colectiv. Fiind la grupa cealaltă, erau colege doar de an. Dar se împrieteniseră cu acea solidaritate a nou veniților într-un grup deja format. Spre deosebire de prietena ei, Ana venise aici prin transfer de la o altă facultate. Nu discutase cu nimeni despre motivul transferului și Silvia îi respectase dorința de a nu-i împărtăși secretul, dar bănuia, ca și Paul de altfel, că la mijloc fusese ori vreo poveste nefericită de dragoste ori ceea ce astăzi numim „hărțuire sexuală” din partea vreunui admirator mai mojic. Cum la facultatea actuală majoritatea băieților erau deja însurați, iar cei care rămăseseră burlaci nu se considerau la standardele unei fete ca Ana, nu era deloc de mirare că aceasta nu avea prieten. Nu era mai ciudat nici faptul că studenții și chiar profesorii se uitau îndelung după ea și oftau în sinea lor.
Și – deși o cunoștea bine – acum, poate din cauza vinului, poate din cauză că seara asta avea ceva special, Paul avea impresia că o observă cu adevărat prima dată. Sau poate fiindcă era strălucitor de frumoasă în ținută de seară, cu părul lung despletit și dat pe spate și cu obrajii îmbujorați. O vagă uimire se aprinsese în cugetul lui înăcrit de bărbat fără succes la femei.
În seara aceea, „Blondul” îi făcuse o curte asiduă și nu lăsase pe nimeni altcineva să danseze cu ea. Credea că o va da gata rapid – un băiat cu experiență ca el față de o provincială prostuță ca ea. Ba chiar îi propusese în glumă lui Paul , între două dansuri, să facă pariu care din ele va ceda prima. Atunci, pentru întâia oară în viață, Paul simțise nevoia să-l pocnească. Și când petrecerea se termină – aproape de miezul nopții – (a doua zi era duminică) lui Paul îi reveni obligația de a o conduce pe Ana acasă. Pe „Blond” îl luaseră părinții cu mașina – el locuia undeva mai departe. Află că Ana stătea în gazdă, la câteva stații de autobuz de casa Silviei și în direcția lui de mers. Pe drum o privise cu coada ochiului. Vorbiseră despre relația lui cu Silvia. El îi spusese că dorea foarte mult să își întemeieze o familie. Ea îi mărturisise că nu intenționa să se mărite, cel puțin până nu termina facultatea. Apoi vorbiseră puțin despre dragoste. Și el zisese la un moment dat că dragostea impune sacrificii, gândindu-se la ce îi impunea să renunțe „dragostea” lui pentru Silvia. Și atunci Ana îi răspunsese cu candoare:
- Eu cred că, dimpotrivă, nu poți iubi pe cineva pentru care ai făcut un sacrificiu. Cu timpul ajungi să-l urăști.
Apoi îi întinsese mâna și îi spusese:
- Vă urez mult noroc, ție și Silviei.
Și ca și când n-ar fi văzut admirația din ochii bărbatului de lângă ea, intrase în bloc fără să se uite înapoi.

Era o zi călduroasă, toridă chiar pentru începutul lunii iunie. Paul urma să se întâlnească cu fetele la ștrand. Ștrand era eufemistic spus, în realitate era vorba de un lac seminatural, pe malurile căruia oamenii din cartier stăteau la plajă, în așteptarea concediului. Erau adunați cu sutele, familii, tineri și bătrâni, femei și copii. Vacarmul amintea de mare.
Era prima dată când urma s-o vadă pe Silvia dezbrăcată, în costum de baie și îl apucase o mare curiozitate. În ciuda sentimentului său incipient pentru Ana, nu renunțase la proiectele matrimoniale. Cu câteva zile în urmă, venise cu mama lui în vizită la mama Silviei să o ceară în căsătorie. Avusese o lungă discuție în prealabil, la el în familie. Unchiul său crezuse că o să facă congestie cerebrală când auzi că data nunții era 1 iulie. Iar mama lui îi spusese până atunci de câteva ori :
- De ce nu-ți cauți și tu o fată mai tânără, mai sinceră, mai puțin interesată să se mărite ca asta ?
Și unchiul lui o secondase viguros :
- Din cât îți cunosc eu gusturile, nu cred că o iubești pe fata asta. Așa e, n-o s-o poți iubi niciodată.
- E prea urâtă, intervenise mama lui. Dar fie, eu nu mă opun, dacă așa vrea el.
- Să nu mă înțelegeți greșit, nici tu, nici tu, spusese unchiul uitându-se pe rând cu nu prea multă admirație la mamă și fiu. Cred că fata asta e mult prea bună pentru tine. Ce naiba va găsi ea de discutat cu unul ca tine, atâția ani de-acum încolo? Cu unul ca tine care n-a citit decât „Pisica-n cizme” pe sub masă la servici?
“E bine informat porcul ăsta bătrân. De unde dracu’ știe?” gândi Paul.
- Eu unul nu mă pretez la punerea asta în scenă, continuă bărbatul în vârstă. Du-te tu și cu maică-ta să faceți pe pețitorii.
Știa că până la urmă nu se putea împotrivi. El reprezenta autoritatea masculină, capul familiei, tutorele moral al lui Paul. Îl credea în stare de vreo nebunie josnică, cum ar fi s-o silească pe Silvia să îi cedeze sau s-o atragă în vreo cursă urâtă.
Așa că se resemnă când mama și fiul plecară în pețit la mama Silviei. Aceasta era așa de emoționată că nici nu mai știa ce face. Îl îmbrățișase pe Paul numindu-l „fiule”. Apoi, când adusese paharele cu șampanie, tava îi alunecase din mână și fusese gata să le scape pe jos. Iar Silvia, zâmbitoare, îi făcuse cu ochiul lui Paul, în semn de complicitate.
Se atașase din ce în ce mai mult de el; era un băiat manierat și sensibil, chiar dacă nu prea puteai vorbi lucruri serioase cu el. Când venise odată la ea la facultate cu un trandafir în mână și o văzuse apoi pe Ana, scosese ca un fachir cu mâna cealaltă pe care o ținea la spate un al doilea trandafir și i-l oferise. Ce gest drăguț! Pe Silvia o emoționase până la lacrimi. Și la alte întâlniri și plimbări, când ea insistase să o ia și pe Ana cu ei, el nu se supărase deloc! Și când te gândești că alți bărbați erau așa de egoiști și posesivi!
Ana era tot singură. „Blondul”, după atâtea încercări repetate și nereușite de a-i câștiga atenția, renunțase. Nu era el bărbatul care să alerge după o femeie și, slavă Domnului, lumea era plină de femei.
Dar ce discutau mama ei și mama lui Paul? Ziceau ceva de data nunții. Mama ei se opusese categoric să facă nunta așa în pripă. Nu era mai bine 1 septembrie? Aveau timp să-și dea examenele și să facă pregătirile de nuntă în vacanța de vară. Le promitea mirilor o vacanță minunată.
Și Paul ascultând pentru prima dată de glasul rațiunii – dar poate și dintr-un imbold al sentimentelor – frica de lucrurile definitive, tulburarea în fața Anei – fu de acord să renunțe la termenul inițial. Oricum, fosta lui iubită nu se căsătorise încă și de altfel simțea că nu mai era atât de important să i-o ia înainte. O trecuse deja în categoria amintirilor indiferente.
Tresări speriat când auzi bătaia pendulei. Întârziase deja. Se îmbrăcă repede și ieși din casă în fugă. Ajunse la locul întâlnirii, un chioșc de înghețată, dar acolo nu-l aștepta nimeni. Înaintă, printre spinările ce se expuneau la soare până la marginea apei. Lacul nu era foarte întins ca suprafață, nici foarte adânc, deși se spunea că are izvoare și că nu e bine să te duci înot spre mijlocul lui. Zări cam la 180 de grade față de direcția în care stătea, într-o hidrobicicletă de două persoane, rochița roz a Anei și ochelarii Silviei, strălucind în soare. Le făcu semn, dar ele se uitau în altă direcție. Nu-i rămânea decât să le aștepte, așa că își scoase pledul din sacoșă și căută un loc mai la umbră.
Silvia fusese încântată de ideea prietenei ei. Nu fusese niciodată cu barca pe lac. Ana avea câteodată idei trăsnite și trebui să insiste mult pe lângă prietena ei care se temea de apă. „ Și ce dacă nu știm să înotăm? O să mergem pe lângă mal, unde apa e mică”. Și așa și făcură. În timp ce privea valurile scânteietoare și oamenii care se zbenguiau în apă, gândurile Silviei zburară la Paul. Întârziase pentru prima dată. Ce era oare cu el? Observase o oarecare schimbare de câtva timp încoace, după ce venise la mama ei să o ceară în căsătorie. Avea uneori un aer absent și părea că nu-și mai dădea acea osteneală să o facă să se simtă bine care o încântase atât de mult. Îl supărase oare cu ceva? Ce-i drept, când el îi spusese că picase la un parțial, ea îl dojenise cu blândețe. Atunci el sărise ca ars și pentru prima dată ridicase tonul la ea: „Încetează, Silvia. Există și lucruri mai importante decât nonsensurile astea tâmpite”. Ea protestase, timid: „Ce putea fi mai important decât să-ți faci datoria cu seriozitate? Ce îl preocupa atât de mult încât să-și neglijeze obligațiile școlare? Doar acum era fericit pe planul celălalt, singura sursă posibilă – în opinia ei – de perturbații!”
Se mai uită o dată în direcția chioșcului, dar nu văzu pe nimeni care să semene cu Paul. Cum el stătea în umbră, nu era de mirare că nu îl putea vedea de la distanță. Apoi dintr-o dată el se ridică și Silvia îl văzu.
- Uite, acolo!
Și Ana privi în direcția pe care i-o arătă cu mâna.
- Hai să ne întoarcem. Ba nu, hai s-o tăiem de-a dreptul!
Și fără să mai aștepte încuviințarea prietenei ei, apucă cârma și o răsuci și începu să pedaleze ca apucată. Repede! zise ea. O să plece dacă nu ne vede.
- Ei și? Stai, Silvia, ușor, că ne răsturnăm. Ce dacă pleacă? O să vă vedeți acasă. În definitiv nu noi suntem de vină, nu noi am întârziat.
Dar Silvia părea că nu mai aude. În câteva minute parcurseseră jumătate din distanță. Erau chiar pe mijlocul lacului. Deodată auziră o sirenă și se uitară spre stânga. Vaporașul care făcea curse pe lac era la câțiva metri și venea înspre ele. Întrucât nu mai puteau să oprească, merseră înainte și ieșiră de pe direcția lui. Dar cum vaporul trecu chiar prin spatele lor, căci pilotul fie că nu putu manevra atât de repede, fie că întârzie o secundă în plus cu privirea asupra apariției în rochie roz, un val uriaș se prăvăli pe deasupra și peste barca ce oscilă câteva clipe și apoi se răsturnă plescăind și împrăștiind o ploaie de stropi în jur. Și pasagerii de pe vapor văzură – ca și oamenii veniți la plajă de pe mal și care acum se ridicaseră în picioare – cum cele două fete din barcă fură proiectate în apă. Când Paul auzise oamenii țipând sărise imediat în picioare.
Dumnezeule! O văzu pe Ana zbătându-se neputincioasă în apă, da, chiar ea era! Aproape fără să mai judece, își scoase pantofii și se azvârli în apă îmbrăcat, înotând cât putea de repede. Și de pe vapor săriseră doi flăcăi, dar cum acesta luase ceva distanță, iar curentul creat de trecerea lui îi împiedica să înainteze în sens opus, distanța până la cele două nefericite care în mod evident nu știau să înoate, nu se micșora prea repede. În momentul când fusese proiectată în apă, Silvia încercase să se apuce de marginea bărcii răsturnate, dar muchia rotunjită îi alunecase din mână și o lovise în față. Năucită, simțindu-și sângele șiroindu-i din gură și cu apa intrându-i în nas și în urechi, începuse să strige cu disperare. Apoi văzuse ceva negru despicând valurile, un cap de bărbat.
- Paul, aici! Paul! Doamne! Mă înec! Aici! Aici!
Bărbatul părea însă că n-o văzuse, nici n-o auzise. Cum în momentul impactului, ea se răsturnase pe o parte a bărcii iar prietena ei în timpul contrabalansului, pe partea cealaltă, curenții le despărțiseră. Pe Ana o împinseseră mult mai aproape de țărm. Silvia văzu cu disperare cum bărbatul nu mai înota pe direcția ei. Se abătuse spre dreapta și se oprise. Două brațe îi înconjuraseră gâtul; apoi se întorsese spre țărm opintindu-se cu povara umană atârnată de gât.
Iar ea nemaiputând să-și țină capul în sus simți cum apa îi năvălește în gură și în stomac și o ceață sângerie i se așeză peste ochi. Sandalele grele o trăgeau la fund și începuse să se scufunde; în momentul acela patru brațe vânjoase o apucară și o traseră la suprafață.


Se trezi la spital. Voi să deschidă ochii, dar îi închise la loc. Buza despicată până la bărbie – acum prinsă cu fire – și dintele rupt din față îi trimiteau săgeți de durere în tot corpul. Și capul i se umflase și avea o cumplită senzație de vomă. Lumina îi făcea greață. Deschise iar ochii și văzu persoanele din jurul ei și buchetul de flori de pe noptieră. Când îi văzu pe amândoi, întoarse capul.
- Sunt aici, scumpa mea.
- Mamă!
- Acum totul e bine. Paul ți-a salvat viața. El te-a adus aici, pe brațe. Și Ana e aici. Ea a tras doar o spaimă zdravănă. Stai liniștită, acum totul e bine.
- Mami, zise ea cu glas stins, aș vrea să rămân numai cu tine.
Și deși acum durerea îi absorbea toate gândurile, știa că mai târziu un gând îi va reveni obsesiv și pustiitor în minte:
El nu a fost acolo pentru mine.


Mult timp după ce ieși din spital, Silvia se află într-o stare de șoc. În aparență nu se schimbase nimic în relația ei cu Paul și nici cu Ana. Și totuși ceva ireversibil se întâmplase. Nu mai era inocentă. Fusese atinsă de o suflare otrăvită, de răsuflarea răului.
Deși până atunci nu fusese nici pe departe ocolită de răutățile semenilor, ba chiar se poate spune că îi fuseseră destinate cu predilecție, acestea nu trecuseră de pragul casei ei, de o anumită barieră intimă. Întotdeauna considerase că nu te poți aștepta din partea dușmanilor decât să se poarte ca dușmanii. Dar acum răul venea dintr-o direcție din care nu s-ar fi așteptat niciodată. Răul îi intrase în casă. Sufletul ei fusese violat. Și nu este oare răul virusul perfect? Nu numai că pune stăpânire și distruge tot ce e viu, dar se și reproduce. Un om atins de rău nu va simți oare nevoia să facă rău la rândul lui? Și dacă educația sau principiile îl vor împiedica să le facă rău altora, oare otrava strânsă în sânge nu se va întoarce împotriva sa vătămându-l cu îndoită putere?
După câteva săptămâni de la întâmplare, Silvia avu o explicație cu Paul.
- Și ce-ai fi vrut draga mea, spuse el aproape supărat, Ana era mai aproape de mal, iar spre tine se îndreptau deja cei doi „marinari” de pe vapor. Trebuie să fii foarte egoistă și răsfățată dacă poți să gândești așa. Se vede că ai crescut singură la părinți și că mama ta te-a obișnuit cu ideea că ești numai tu pe lumea asta.
Silvia roșise și tăcuse rușinată. Și totuși era ceva care scăpa cuvintelor, ceva ce putea contrazice argumentele lui, dar nu îl putea exprima în vorbe. Instinctul ei nu se înșela în evaluarea celor întâmplate. Oricum și mama ei observase ceva, așa că își schimbă într-o oarecare măsură atitudinea față de viitorul ei ginere. Paul ratase ultimul examen din sesiune, după ce pe celelalte le luase cu chiu cu vai și d-na Linoiu îl certă cu asprime nesfiindu-se să-i amintească că oamenii neserioși în munca lor erau tot la fel și în viață. În toamnă, în loc să plece în „săptămâna de miere” cu Silvia, ce o să facă, o să învețe pentru restanțe? Și buna doamnă își permisese să-i țină un mic discurs improvizat, ca și cum i-ar fi vorbit propriului fiu ingrat și neascultător.
Paul o ascultase cu prefăcută răbdare, dar se stăpânea cu greu să nu izbucnească. „ ... ‘mama ei de scârbă grasă și plină de pretenții!” Stătea acolo în fața lui și debita platitudini ca și când fii-sa ar fi fost vreo mare frumusețe, vreo zână din poveste la care nu putea aspira decât un prinț! Și tot uitându-se la ea, avu o viziune, o viziune pe care nu și-o putea alunga din minte. O vedea pe Silvia cea timidă și timorată și slăbuță la trup peste vreo zece-douăzeci de ani de aici înainte luând înfățișarea și proporțiile mamei ei și tupeul acestei cicălitoare matroane. Închise ochii ca să i se șteargă imaginea, dar ea i se lipise deja de creier.


Sesiunea se terminase; începuseră cele trei săptămâni de practică de vară. Pentru studenții de la zi, din anul patru, acestea erau o relaxare, un tampon între anul școlar și vacanță. Erau o relaxare și față de practicile precedente, cele din anii I și II în cursul cărora deveniseră experți în culesul strugurilor și al legumelor. În anul acesta, întâmplarea făcuse ca anul Silviei să facă practică la întreprinderea unde lucra Paul. Și el era mai relaxat decât de obicei. Unchiul lui tocmai intrase în concediu. Relațiile dintre ei nu erau mai bune decât altădată. Când se gândea la soarta lui de student la seral nu putea să nu-și aducă aminte ce-i spusese d-na Gârtan într-o zi : „E o rușine să te pună să muncești aici, în secție, când ar fi putut să-ți găsească o slujbă de birou, să plimbi și tu niște hârtii, acolo, că doar asemenea locuri sunt cu sutele în întreprinderea asta.”
Dar acest lucru s-ar fi întâmplat dacă șeful i-ar fi fost tată și nu unchi răuvoitor care spunea mereu că „munca îl formează pe om”. Ei da, pe el îl „formase” munca, gândi Paul privind cu jind la fetițele în halate scurte și cu băsmăluțe pe cap. Ce le-ar mai fi apucat de părțile acelea rotunde care ieșeau în evidență prin hainele subțiri, dacă n-ar fi fost și Silvia printre ele. Și Ana, mai ales Ana, care trebuia să meargă cu gardă personală ca băieții din fabrică să nu se ia de ea.
Studenții se distrau. Ce le păsa lor? În fiecare seară era acasă la unul dintre ei câte un party. Cercul monden al grupei nu se plictisea câtuși de puțin. Într-o seară Laura și Răzvan Tănase se întorceau de la o asemenea petrecere. Dansaseră și bârfiseră. Aveau ce povesti. Tocmai își petrecuseră ultimul sfârșit de săptămână la mare, la un hotel de lux din Mamaia. Cheltuiseră trei mii de lei, în afară de cazare și masă, numai pe distracții. Salariul pe o lună al unui inginer cu vechime. Dar acum, Laura avea chef de alte bârfe.
- Ascultă, i se adresă ea soțului ei, l-ai văzut pe prietenul „Zânei”? („Zâna” era Silvia). Deunăzi, după cine crezi că l-am văzut alergând în stația de autobuz, mai mai să-și scrântească picioarele?
- După ea, presupun, nu? râse tânărul.
- Ei bine, nu, după d-ra Ana (îi menționase numele de familie)...
- Femeia fatală a grupei 402? râse din nou el, căci, ca tânăr soț aflat în primii ani ai căsniciei, era cu totul absorbit de nevastă-sa.
- Fatală poate, dar femeie ba. Gurile rele spun că e virgină și incoruptibilă, deși eu una...am îndoieli serioase. Fata asta nu cred că mai are himen de mult, deși acum și-o păstrează cu strășnicie.
- Ei bine, zise Răzvan, și ce ne interesează asta pe noi? Adică, vreau să spun, aventurile viitorului nostru văr prin alianță?
- Eu cred că Silvia n-o să ne mai fie o concurentă serioasă la repartiție. Tu ce crezi?
- Știi ce? Mi-a venit o idee grozavă. Când oricum mai devreme sau mai târziu, tot se va întâmpla ceea ce trebuie să se întâmple, nu e bine ca cineva să-i scurteze bietei fete suferința? Și cum Laura, ca întotdeauna păru că prinde în zbor ideea și se uita la el ca un om lovit brusc de inspirație, el zise:
- Hai să ne grăbim, iubito. Mi-e o foame de mor.


La berăria “Libertății”, muncitorii ieșiți din schimb se cinsteau înainte de a se întoarce la plictisitoarele lor treburi de familie. Faptul că tocmai când la o masă se cinsteau Colceru și amicii săi, pe ușa cârciumei își făcu apariția și un grup de studenți ar putea părea o coincidență dibaci orchestrată în spectacolul pe care ni-l dă viața, cu sau fără voia noastră, în fiecare zi. Dar în realitate, tânărul Răzvan Tănase se substituise destinului. El și jumătatea sa, se așezară joviali la masa lui Paul.
- Ce faci bătrâne, îți îneci amarul ? îl întrebă pe acesta ca din întâmplare. Apoi adăugă : am auzit că te pregătești de nuntă.
Paul făcu o mutră mulțumită de sine, din acele grimase care conțin întotdeauna și o mare doză de prostie. Roșise ca un puști lăudat la tablă și își închipuia că i se făcuse un compliment.
Conversația se învârti asupra unor subiecte mondene. Apoi, încet, încet se focaliză în jurul unor personaje feminine din grupele aflate în practică. Și când toate halbele fură golite și băutura ingerată, soții Tănase se ridicară să plece. Atunci Răzvan se aplecă și i se adresă cu glas scăzut lui Paul :
- Știi, bătrâne, se vede cât colo că-ți sfârâie călcâiele după colega noastră Ana. Te informez că nici ea n-a rămas indiferentă. I-a mărturisit soției mele că i-ai lăsat o impresie deosebită. Nu fi prost. Ocazii din astea nu se ivesc de prea multe ori.
„Studentul” rămăsese cu gura căscată privind în direcția ușii prin care ieșiseră viitoarele lui rude.


Se spune, pe bună dreptate că ura e ereditară. Și că ura e transmisibilă. Și că face casă bună cu rațiunea precum câinele și pisica. Cazul de față nu era o excepție.
Cu mulți ani înainte ca Laura să fie ceea ce era acum, mama ei o urâse pe mama Silviei, care îi era și cumnată. Și în plus, colegă de servici, lucrând la aceeași școală. Ne amintim că d-na Linoiu, mama Silviei era profesoară de engleză. Cealaltă d-nă Linoiu era învățătoare (după cum se vede, Silvia purta numele de fată al mamei ei ; vom vedea pe măsura desfășurării evenimentelor de ce). Cele două familii nu prea se vizitau. Pe mama Silviei o indispunea să vadă cum sub influența vulgarei și insinuantei lui neveste – căreia Laura îi moștenise pe deplin caracterul – fratele ei, profesor la facultate și în ultimii ani prodecan, se transformase în ceea ce fiica sa voia s-o transforme pe Silvia : o legumă vorbitoare.
Și de unde pornise ura între cele două cumnate ? Se pare că de la o banală intrigă de cancelarie. Și așa cum se întâmplă adesea, asta implicase mai târziu, când își luase startul în viață noua generație, concurență acerbă între cele două verișoare. De fapt concurența era de o singură parte, pentru că Laura era îndemnată s-o imite și s-o întreacă pe Silvia în tot ce făcea, ea fiind mai mică cu un an. Și Laura fusese nevoită, de-a lungul timpului să meargă pas cu pas pe un drum care nu i se potrivea câtuși de puțin. Intrase la același liceu cu Silvia. Apoi dăduse la aceeași facultate, în anul următor. Cum Laura avea o fire dominatoare și libertină, ideea de a se supune unei rigori în a învăța i se părea un chin. Și în timp ce Silvia făcuse din matematică un „sport de performanță” ajungând la olimpiade în faza pe țară în mai toți anii de liceu, verișoarei ei i se părea o tortură fie și numai ideea de a sta mai mult de o jumătate de oră la masa de lucru. Nu era mai puțin adevărat nici faptul – pe care nu l-ar fi admis nici în ruptul capului – că ea nu avea capacitatea intelectuală a Silviei și puterea ei de analiză.
Se putea spune, pe bună dreptate că Laura avea motive să urască pe cineva pentru siluirea pe care o suferise: pe mama ei, care îi transferase ambițiile și antipatiile fiicei sale. Și totuși, prin acel mecanism ciudat al minții umane, acea orbire care ne face uneori să percepem lucrurile deformat și să nu mai facem deosebirea între cauză și pretext, Laura o ura pe cea pe care o considera ca fiind cauza tuturor necazurilor: pe verișoara ei, Silvia.
Cât despre soțul ei, pentru el a face rău celor pe care îi credea mai slabi era o distracție. Ceva foarte ușor și relaxant, ca o baie de dimineață. Ceva ce nu îl costa nimic. Cam acestea erau motivațiile persoanelor de partea respectivă a baricadei. Dar motivațiile Silviei? Ea luase în serios învățătura încă de mică. Ca pe o datorie de viață. A ajunge mare – a avea o diplomă – a nu-și face de râs mama – cam astea erau țelurile unui copil cu un singur părinte și singur la părinți. Nici o ambiție meschină, nici o răutate nu o influențaseră în vreun fel. Avea, pur și simplu drumul ei și faptul că nu se abătea de la el îi exaspera de multe ori pe detractori. Acum însă îi găsiseră un punct vulnerabil, un călcâi de unde s-o apuce.
La câteva zile după discuția de la berărie, Paul o invitase pe Silvia la munte, la sfârșitul săptămânii, pentru sâmbătă și duminică. Când auzi că era vorba de două zile și că în plus, însemna să lipsească și de la practică, ea se arătă nedumerită și încurcată : nu credea că mama ei o va lăsa. Dar Paul își regizase bine acțiunea: îi făcuse deja rost de o scutire; în plus, îi va invita și pe prietenul lui : „Blondul” și pe prietena ei: Ana.
În momentul când el pronunțase numele Anei, Silvia se ridicase în picioare și spusese doar atât:
- Nu.
- Nu? Cum adică nu? Ce-nseamnă asta? Dar e totul aranjat, iar cu mama ta o să vorbesc eu. Toate fetele pleacă la munte cu cel cu care știu că se vor căsători.
- Nu.
- Vrei să spui că îmi ascunzi ceva? Ceva ce n-ar trebui să aflu până să ne căsătorim? Ascultă, Silvia, n-ai să mă faci de râs.
- Poftim? făcu Silvia șocată de vorbele cu două înțelesuri și de ceea ce i se păru în acel moment că întrezărește în acel om din fața ei.
- Exact ce ai auzit. Și să știi că dacă tu nu vrei să mergi, o să merg fără tine.
Se ridicase și plecase lăsând-o singură pe banca din parc. Și chiar făcuse ceea ce spusese că va face. Mersese singur la munte. Cum Ana venise la practică în sâmbăta aceea, Silvia își închipui că și ea refuzase. Apoi el își continuase concediul. Nu o mai căutase la telefon. În ultima zi de practică el o așteptă la sfârșit de program. O duse într-o secție pustie, unde muncitorii plecaseră, așa că erau doar ei singuri, printre strunguri și freze, tăcute și masive. Și ea văzu atunci în ochii lui o lucire de nebun. Era surexcitat. Era prima dată când îi dădea papucii unei fete. Nu prea știa cum să o facă. Se sfătuise și cu maică-sa. Îi mărturisise pasiunea lui pentru Ana și speranțele de a o vedea împlinită. Și mama lui zisese:
- Ai tot dreptul să încerci, dragul meu. La astălaltă, poți oricând să revii. Și peste un an, și peste cinci, tot așa ai s-o găsești, precum ai lăsat-o. De ce să nu încerci?
Iar „Blondul” când auzise, râsese și ridicând un deget îl avertizase:
- Ai grijă, bătrâne, ai grijă. Fustele știu al naibii de bine să-și apere interesele, așa că țipă sau leșină, sau plâng, sau te iau la palme. Ai grijă!
Stabiliseră să fie și el pe undeva prin culise, în caz că are loc vreun episod în afara programului. Și el se afla acum singur cu Silvia, care avea un aer de condamnată la moarte. El arborase o mină gravă, cu toate că abia se abținea să nu-l pufnească râsul. Cum ea nu îndrăznea să-i zică nimic, vorbi el primul.
- Așa cum ai intuit, probabil, totul s-a sfârșit.
Ea făcu ochii mari și zise, aproape fără să vrea:
- Poftim? Nu...nu înțeleg.
- Când ți-am spus că vreau foarte mult să meargă și Ana cu noi, ai sărit în sus ca și când te-ar fi mușcat un câine de cur. Silvia își duse mâna la gură; din partea lui nu s-ar fi așteptat niciodată la un asemenea limbaj.
- Atunci totul în mine s-a stins... Nu-mi pot petrece tot restul vieții, nu pot iubi o femeie ranchiunoasă, plină de resentimente. Ai un caracter foarte urât, Silvia. Maică-ta nu s-a priceput să te educe.
Și cum ea stătea în fața lui ca prostită, nevenindu-i să creadă că i se întâmpla aievea, el o dădu ușor la o parte și ieși triumfător din scenă. Se duse direct la WC – surexcitarea îi metabolizase tot lichidul din corp și se întâlni acolo cu amicul lui. Din semnul pe care i-l făcu cu degetul ridicat, acesta înțelese că totul se desfășurase conform planului.


Silvia nu avea să-și aducă aminte niciodată precis cum ieșise de acolo, orbită de lacrimi, izbindu-se de utilaje, urmărită de privirile curioase ale portarului și ale muncitorilor întârziați prin curte. Apoi se plimbase îndelung pe străzi, neîndrăznind să se întoarcă acasă. Ce sens aveau toate astea și pentru ce i se întâmplaseră ? Unde greșise ? Nu față de alții, ci față de ea însăși. Mersese ore în șir încolo și încoace, bezmetică, fără direcție. Începuse să se întunece. Sau i se părea ei că soarele dispăruse? ... De pe pod, se uita în jos la apa care clipocea strălucind în lumina asfințitului. Apa din ce în ce mai întunecată în profunzime și mai strălucitoare la suprafață o hipnotiza. O atrăgea ca un magnet, iar ea era un ac minuscul într-un echilibru instabil. Și apa se mișca ritmic, înainte și înapoi și ea amețise și mâinile aproape că i se desprinseseră de pe balustradă. Și atunci sună în adâncul ființei ei un clopot de alarmă. Un glas interior îi șoptise : „Dacă faci asta, acum, aici, n-ai să știi niciodată ce ar fi urmat. O să fii ca un călător care coboară la prima stație, fără să ajungă vreodată la capăt. Nu ești curioasă să știi unde e capătul? Destinația finală?”
Și glasul acela o readuse în simțiri și o făcu să se retragă de pe marginea prăpastiei lichide. Și a prăpastiei sufletești.