CAPITOLUL 6

ORIZONTURI NOI


Cam la vremea când Silvia pășea spre o nouă viață, schimbându-și serviciul și mediul în care trăise până atunci, Paul Colceru emigră în Italia. Mama lui, liberă în sfârșit să se dea în spectacol după voia inimii, se încurcase cu un italian, reporter la București, cu vreo 20 de ani mai tânăr. Prin el, Paul cunoscuse un om de afaceri ce conducea o importantă rețea de publicații pornografice, dispunând de influență, bani și putere. Acesta îi intermediase plecarea din România și se pare că dăduse mitele necesare pentru a-l scoate de sub supravegherea Poliției, ce îi luase urma după moartea unchiului său – el fiind suspectul principal, deși se presupunea că un fost director comunist avea nenumărați dușmani dispuși să-l lichideze. În ceea ce-l privea pe Paul, această dispariție nu-l afectase mai mult decât, să zicem, faptul de a suci gâtul unei găini pe care voia s-o pună la ciorbă. Unchiul său fusese o ființă inutilă și pusă pe rele și era firesc să sfârșească cum sfârșise. În privința fostei lui soții, când Paul primise ultimii bani de la vărul Tănase, acesta exclamase:
- Bătrâne, te-ai descurcat grozav! Ce-ai zice de un bonus?
Cum el rămăsese surprins, Răzvan adăugă :
- Știu eu pe cineva dispus să-i tăbăcească oleacă pielea Zânei, fostei tale soții adică.
Cum Paul tăcea, el întrebă:
- Nu crezi că merită? Pe gratis, evident!
Cu câteva zile înainte, Paul cumpărase de la Blond pozele Silviei. Stătuse în cumpănă ce să facă cu ele, dacă să i le publice acum și aici, în țară. Dar gândul nu-l mai amuza, nici nu-i mai dădea satisfacție ca altădată; i se părea mai înțelept să le păstreze pentru mai târziu ; nu se știe în viață cum va avea nevoie de ele ; poate că dacă Silviei i-ar veni vreodată ideea să se recăsătorească – presupunând că ar exista un bărbat atât de prost încât s-o vrea – le va folosi pentru șantaj. Deocamdată se simțea însă ca un tigru sătul. Își permitea să pună deoparte ce mai rămăsese din pradă. De aceea, nu-l mai incita nici măcar ideea ca Silvia să primească o bătaie pe măsură. Așa că îi răspunse vărului său :
- Treaba ta, în chestiunea asta, fă ce vrei. Pe mine nu mă mai interesează.
Despre existența acelor poze avea să afle mai devreme sau mai târziu, tot cartierul. Deși doar câteva persoane le văzuseră, știrea avea să se transmită din gură în gură, în decursul timpului și trecerea anilor nu va face din nefericire ca uitarea să se aștearnă peste ele. Pentru că focul mocnit avea să fie întreținut cu grijă.
În cele ce priveau plecarea lui Paul și a mamei sale în Italia, Silvia avea să afle vestea după destul de mult timp, într-o zi, când Blondul, ieșit la plimbare cu un grup de golani de teapa lui, și întâlnind-o pe stradă, îi pusese brațul pe după gât și o întrebase rânjind:
- Ce faci, iubito, tot solistă ?
Înconjurată de râsetele găștii de derbedei, Silvia avu rapid de ales între a-i trage o palmă sau a-i răspunde cu aceeași monedă; i se păruse mai tentantă a doua alternativă, așa că răspunsese:
- Și tu ? Cum se face că umbli fără „logodnicul” tău de suflet? Te-a părăsit?
Întrebarea stârnise o furtună de râsete și Blondul, înțelegând că ea se referea la Paul, replicase surprins:
- Ai o limbă ascuțită, puicuțo, ... dacă aș fi știut ...! Fostul tău bărbat e în Italia, cred că-i lasă gura apă după tine, mai adăugase el cu rânjetul acela ordinar în colțul gurii, după care băieții se depărtaseră, vorbind între ei și râzând.
Și Silvia, răsuflând ușurată, se gândi că Paul ieșise din viața ei pentru totdeauna. Îi va rezerva oare destinul vreo surpriză?


Intrând pentru prima dată ca salariată pe poarta institutului către care viața îi îndrumase pașii, Silvia retrăi emoția primului său contact cu lumea de aici. IREEN-ul i se păruse ceva cu totul diferit : obișnuită cu pardoseala murdară din secția fostei ei întreprinderi, cu zgomotul și curentul din biroul improvizat chiar în atelierul de producție, cu mirosul de uleiuri și grosolănia muncitorilor, institutul i se păru într-adevăr, o lume cu totul diferită.
Parcurgând un culoar lung cât o stație de autobuz, ajunsese la biroul d-lui Marcu, cel de al cărui cuvânt depindea angajarea ei.
Îl recunoscuse, după plastica descriere făcută de colega ei, de cum îl văzuse. Era un om cam la 48-50 de ani, cu plete și barbă monahală, căruntă și frumos pieptănată. Dacă l-ai fi întâlnit pe stadă, ai fi zis că e pictor, poet, sau călugăr. Când dl. Marcu își ridicase ochii spre ea, privirea lui căpătase o expresie de vagă surpriză și exclamase :
- Fată dragă, ... ce tânără ești !
Apoi îi strânsese mâna și îi făcuse semn să se așeze. Bunătatea și căldura pe care o degaja întreaga lui făptură, faptul că îi vorbise la persoana a doua singular, o surprinseseră în mod plăcut. Îi spusese pe nume de prima dată, și ea era fericită că nu i se adresase cu d-nă sau d-ră și n-o întrebase dacă e sau nu căsătorită – căci auzise că la interviuri se pun și asemenea întrebări.
După ce Silvia se așezase, dl. Marcu o întrebase ex-abrupto :
- Fetițo, cum stai cu ... matematica?
- Oh, răspunsese Silvia, facultatea noastră se bazează foarte mult pe matematicile speciale.
- Ce secție ai terminat, „algoritmi și programe” ?
- Nu, automatică industrială.
- În sfârșit, asta are mai puțină importanță. Ia spune, dacă ți-aș cere să-mi faci un algoritm de găsire a unei funcții care să aproximeze un set de valori obținute experimental, cum ai proceda ?
- O, dar e foarte simplu, răspunsese Silvia. E o metodă clasică – se numește metoda diagonalizării. Se fac diferențele între valorile cunoscute ale funcției, apoi diferențele diferențelor și tot așa până când se ajunge la valori apropiate de zero. Ultimele diferențe nenule dau gradul polinomului de interpolare. Apoi se folosește formula lui Newton pentru a determina coeficienții.
- Excelent. Ia spune, Silvia, cunoști limbaje de programare ?
- Da. Am lucrat până acum în FORTRAN și BASIC. Și – dar cred că asta nu interesează aici – într-un limbaj pentru mașini unelte cu comandă numerică.
- Ai auzit de Pascal ?
- De Blaise Pascal ? întrebă Silvia surprinsă.
- Nu, râse dl. Marcu, de limbajul de programare „Pascal”. Nici n-ai fi avut de unde. Nu e ceva foarte nou, dar pe la noi a pătruns relativ recent. Încercăm să-l implementăm pe calculatoarele Felix. Sunt convins că o să-l înveți repede, odată ce știi alte limbaje. Apoi continuă:
- Uite, fetițo, o să fiu sincer cu tine. Îmi placi. (Silvia zâmbise în fața unei asemenea francheți). Din punctul meu de vedere ... ești angajată. Dar trebuie să te pun în gardă în legătură cu ce te așteaptă – ce ne așteaptă de fapt pe noi toți – aici. E foarte adevărat că pe moment – asta poate însemna un an sau doi, sau mai mulți – eu am nevoie de un inginer care să aibă în primul rând aptitudini de modelare a fenomenelor fizice pe calculator. Pentru asta de fapt, am vrut să angajez pe cineva ca tine. Trebuie însă să știi, că așa cum merg lucrurile acum în țară, s-ar putea ca cercetarea să intre într-un colaps. S-ar putea ca nici proiectarea de echipamente pentru hidrocentrale (acesta e domeniul laboratorului nostru, LCPH, cum ai văzut pe ușă) să nu mai meargă. Și dacă într-o zi ni se va cere să proiectăm nave cosmice, va trebui să fim în stare s-o facem. După cum evoluează lucrurile acum, vor începe să pătrundă pe piață tot felul de produse străine – printre care desigur, și aparatură de vârf. Va trebui să fim în stare să facem și noi ceva la fel de bun. Așa că va fi necesar să înveți nu câte puțin, ci cât mai mult și cât mai repede din toate. Va trebui să capeți cunoștințe de hidroenergetică în primul rând, apoi de inginerie mecanică și proiectare și chiar ceva electronică. Evident că noi toți îți vom da concursul. Și mai e ceva : eu nu caut o persoană care să vină aici pentru un an sau doi, până își găsește un servici mai bun ; cineva care să se folosească de slujba asta ca de o umbrelă de vreme rea. Eu sunt un om serios, acesta e un colectiv serios și pretind același lucru de la colaboratorii mei. Mă înțelegi, ... Silvia?
- Este exact ceea ce caut și eu, d-le Marcu, răspunsese ea, oarecum neîncrezătoare că așa ceva ar fi posibil. Un colectiv care să-mi fie ca o familie. Un servici de unde să ies la pensie, dacă-mi va fi dat să trăiesc atâta. O muncă în care să pot da tot ce am mai bun.
- Ei bine, dacă așa stau lucrurile, ..., eu îți ofer această șansă. Restul depinde de tine. Va trebui să susții un examen în fața comisiei de angajare. Acestea sunt uzanțele. Sunt însă convins că va fi bine. Sper să ne revedem, fetițo.
Și iată că dorința d-lui Marcu – și a ei – se împlinise. După ce comisia o declarase admisă magna cum laudae, Silvia revenea – ca tânără angajată a IREEN-ului.
Pășind spre această nouă viață ce i se așternea înainte, adusese câteva „mici” ajustări estetice look-ului ei – cum s-ar spune acum. Studiindu-se îndelung în oglindă, mai critic și mai realist decât o făcea de obicei, încercă să-și dea seama ce o făcea să fie urâtă. Care era elementul care îi strica cel mai tare aspectul. Privindu-și dinții neobișnuit de lungi și încălecați – cu excepția celui rupt – hotărî că acesta era defectul ei cel mai rău și totodată singurul care se putea deocamdată remedia. Auzise de tăierea și îmbrăcarea dinților într-un material asemănător porțelanului, dar când se gândi la mâncarea ce s-ar strânge inevitabil sub asemenea lucrare, își zise că mai bine dinți urâți decât urât mirositori. Apoi îi veni altă idee. Când se prezentă la cabinetul stomatologic și îl rugă pe doctor să îi pilească dinții, acesta se uită în primul moment la ea ca la o nebună. Dar după ce Silvia îi înmână plicul de rigoare, fu nevoit să recunoască că putea fi o experiență medicală interesantă. Îi atrase atenția pacientei sale că operația avea să fie dureroasă după, că multă vreme nu va mai putea să muște un măr ori să râdă cu gura deschisă. Dar pacienta era hotărâtă și se dovedi cuminte ca un copilaș.
Când se studie în oglindă, strângând din anus de durere, Silvia își dădu seama că meritase : arăta mult mai bine. Nu numai că dinții ei erau acum ca niște mărgelușe, dar, precum lupului din poveste, și vocea i se schimbase : ușorul defect de vorbire pe care îl avea dispăruse; glasul îi era mult mai clar și putea articula mai ușor.
Următoarea operație fu suportată de păr. Până atunci îl purtase fie în coc, fie strâns la spate în coadă de cal. Își dădu seama că albise destul de mult în ultimul timp, lucru ce contrasta neplăcut cu acea candoare oarecum copilărească ce îi rămăsese în expresia ochilor.
„ O să-l vopsesc”, gândi ea. Alese o culoare castaniu închis apropiată de culoarea ei naturală; îl tunse până la baza gâtului și îl făcu permanent. Așa arăta mult mai tânără. Asta îl și determinase probabil pe dl. Marcu să facă aprecierea pe care o făcuse.
Și în ținuta ei, Silvia făcu oarece inovații : la naiba cu fustele bătrânești, cu pulovărele lălâi și cu bluzele încheiate la gât. Își aminti remarca derbedeilor beți care o văzuseră în pantaloni. Ei bine, nu dorea să fie fluierată pe stradă, dar o pereche de blugi nu foarte strânși pe fund nu făceau decât s-o avantajeze și să-i pună în evidență ce avea ea mai frumos : picioarele drepte și lungi, talia subțire și șoldurile generoase. Cât despre sânii rotunzi și tari ce nu cunoscuseră corsetul, s-ar potrivi minunat cu un tricou mulat ce îi scotea în relief totodată și spatele drept ori linia perfectă a umerilor.
Prin urmare, în prima ei zi de servici se îmbrăcă exact în acest fel, fără vreun scop anume. Nu neapărat cochetăria o îndemnase să facă aceste schimbări. Pe atunci nu ajunsese la rafinata artă de a-și „calcula” aparițiile, de a se prezenta într-un fel pentru a obține ceva anume. Asta avea s-o facă mult mai târziu, când viața o va pune în situația fără alternativă să-și joace rolul, să lupte și să câștige. Acum era doar dorința de a scăpa de vechiul și chinuitul ei eu, de imaginea pe care alții mai degrabă decât ea însăși o creaseră în decursul anilor, a acelor ani care ar fi trebuit să fie cei mai frumoși din viață; voia să scape de imaginea ei de fată bătrână, de femeie urâtă și care nu place bărbaților.
Când deschise ușa biroului unde de aici încolo avea să-și petreacă cele 8 ore zilnice, o doamnă grăsuță și zâmbitoare, cu un aer matern se ridică și îi ieși în întâmpinare, învăluind-o într-o privire caldă.
- Stai jos, draga mea, o pofti dânsa. Mă duc să-i spun d-lui Marcu că ai venit.
Peste câteva secunde, șeful ei intră furtunos în birou. Și, cu franchețea lui, de acum obișnuită, exclamă:
- Ah, ia te uită cine-i aici. Vino să te pup, fetițo.
Și cu veselia lui molipsitoare aplică două săruturi zgomotoase pe obrajii Silviei, care, puțin zăpăcită, fu tentată să se tragă înapoi. Între timp, doamna care o întâmpinase îi chemase și pe ceilalți colegi din celelalte birouri care aparțineau laboratorului. Când fură toți strânși, dl. Marcu îi prezentă Silviei colectivul. Îndată ce își auzea numele, cel sau cea în cauză îi întindea mâna noii venite, care o strângea zâmbind.
Doamna cea grăsuță și cu expresie blajină se numea Viorica Maxim; era analist – programator și părea o femeie cam la 45 de ani; d-na Georgeta Manu, cam de aceeași vârstă, o femeie uscățivă și urâtă, era tehnician proiectant; David și Axente erau subingineri electroniști (doi băieți cam la 30-35 de ani). În sfârșit, „bobocul” de până atunci al colectivului, Dan Vlasiu, inginer stagiar, care își terminase studiile la seral, angajat la IREEN imediat după absolvirea liceului. Mai era și un al șaselea membru al colectivului, în concediu la momentul respectiv, Gabriel Luciu pe numele lui, tehnician topometrist.
- Și în sfârșit, ăsta sunt eu, se prezentă dl. Marcu, stârnind o furtună de râsete. Sunt șeful acestui laborator, sunt „hidrist” (adică inginer hidroenergetician – cum avea să afle Silvia – în jargonul de la IREEN), celibatar convins și puțin cam nebun – după cum mă consideră lumea pe aici. Gata, treceți înapoi la muncă, băieți, adăugă el râzând. Am uitat să vă spun că noua noastră colegă se numește Silvia Linoiu. Haide fetițo, să-ți arăt unde vei lucra.


Domnul asistent universitar Răzvan Tănase, renegându-și convingerile comuniste de până mai ieri, devenise de curând membru al unui notoriu și susținut organism politic al noilor vremuri. Îmbătat de succesul rapid – social și pecuniar, îndată ce deveni tată pentru a doua oară, crezu că ar fi la înălțimea personajului ce tocmai devenise, să facă împreună cu familia, o excursie în Europa capitalistă, ce își deschisese granițele vizitatorilor din Est cu un anumit standard.
Într-un elan de generozitate – pe care de altfel, avea să-l regrete amarnic, îi propuse soacrei sale – bătrânei madam’ Linoiu – ieșită la pensie cu Revoluția – să meargă și ea. Fosta învățătoare avea să-și primească acadeaua pentru contribuția importantă, deși deocamdată neelucidată cititorului, la proaspăta avere a ginerelui său.
În minus, fiindcă era și un minus în toată povestea, avea să aibă neplăcuta sarcină de a se ocupa de copil. Fetița Laurei, Ana Maria, mai mare cu un an decât frățiorul Dragoș, avea să rămână cu papa Linoiu. Băiețelul urma să meargă cu ei.
Așa că, pe harta Europei, frumosul deget cu unghia sidefată a Laurei se opri pe Coasta de Azur. Nisa, Franța. Ce nebunie!
Dacă pentru ea și pentru soțul ei, obișnuiți să prăfuiască periodic banii lui papa – prodecanul (deși în ultimul timp de când ieșise la pensie, aceștia se cam împuținaseră) pe câte o Coupe – Jaques la Intercontinental ori vreo escapadă de sfârșit de săptămână la hotel Picadilly din Mamaia, dacă pentru ei așadar luxul occidental era doar o extrapolare a celui comunist, pentru madam’ Linoiu, această primă ieșire în lume fu un perpetuu prilej de uimire prostească. În mașina decapotabilă pe care o închiriaseră, își răsucea gâtul încolo și încoace, și arăta cu degetul tot ce vedea.
- Ia uite acolo...
Special pentru această vacanță, își comandase niște rochii scumpe și sofisticate – mai degrabă rochii de bal decât de stradă și evident, își adusese cu ea întreaga garnitură de bijuterii strînse de-a lungul anilor: vreo două lanțuri de aur groase cât frânghia, o pereche de cercei tot de aur masiv – greoi, având la capăt câte o piatră cât oul de porumbel și un inel pe fiecare deget (doar de la mâini – nu se inventaseră inelele pentru picioare!)
Apărând astfel îmbrăcată la micul dejun, d-na Linoiu făcu senzație.
„Ia te uită la țopârlanii ăștia” , gândi ea, căci toată lumea în jur era în ținută sport – de-aici plecau direct la plajă ori pe mare. Cum toate privirile se îndreptară spre ea, crezându-se admirată, madam Linoiu începu să se împăuneze și să-și facă vânt cu evantaiul. Când fiica ei îi explică jenată motivul acestei „admirații”, matroana îl trimise pe ginere să-i cumpere niște lucruri mai adecvate. În aceeași zi – la masa de seară, șocase întreaga asistență apărând în pantaloni scurți și papuci de plajă, printre oaspeții îmbrăcați în costume și rochii de seară.
Pe tot parcursul sejurului, gafele ei se ținură lanț și ar fi fost, probabil, deliciul întregului sezon pentru personalul hotelului, dacă le-ar fi cunoscut pe toate : neștiind să folosească cartela magnetică, își rupsese unghiile în ușa de la camera de la hotel după ce îi aruncase un potop de drăcuieli cameristei care se uita la ea consternată ; crezând că sunt gratuite, mâncase toată ciocolata și băuse toate băuturile la sticluțe mititele cât flacoanele de parfum aflate în minibarul din cameră – a doua zi o găsiseră într-o stare de beție de nedescris; stricase butoanele de comandă de la liftul fără însoțitor tot plimbându-se în sus și în jos ; fusese gata să dea foc la covorul scump uitând în priză reșoul pe care ținuse să-l aducă cu ea ca să-și facă cafeaua.
În sfârșit, în ultima zi a sejurului avu loc o întâmplare care, fără prezența de spirit și umorul negru al lui Răzvan, s-ar fi sfârșit probabil rău: crezându-se în cartierul unde trăise o viață iar nu pe Promenade des Anglais , d-na Linoiu se simțise datoare să-l urecheze pe un puști care , alergând, dăduse peste ea și se trezise deodată față în față cu 3 matahale păroase și cu ochelari de mafioți care o înconjurară din toate părțile.
Atunci ginerele ei îi venise în ajutor, cerându-și scuze în engleză și scoțând un teanc de bancnote din buzunar; mai adăugase apoi în aceeași limbă că soacra lui era „o vacă”.
Madam Linoiu încă mai tremura după ce gorilele se îndepărtaseră, râzând de se țineau cu mâinile de burți. Și când în holul hotelului, așteptând cu ceilalți turiști autocarul care urma să-i ducă la aeroport, simți privirile insistente ce i le aruncau doi bărbați din personalul hotelului, d-na Linoiu începu să se foiască și să-și aranjeze părul, crezându-se admirată. Necunoscând altă limbă decât cea neaoșă, nu putu înțelege că ceea ce spuseseră cei doi însemna „Bine că pleacă românii ăștia nesimțiți!”


Domnul Marcu îi făcu loc Silviei în micul birou ocupat până atunci de d-na Manu și de d-na Maxim. Oricum, se auzea că în curând tot laboratorul va fi mutat la etajul I și din câte înțelesese, nu era prima mutare. Asemenea rearanjări de spații erau un lucru destul de comun într-un institut în plină reorganizare. Până una alta, aici era locul ei provizoriu și dl. Marcu aduse în acel birou a doua planșetă, special pentru Silvia.
- Vom fi cei trei planșetari, râse el, eu, tu și d-na Manu.
Cât despre dotarea cu calculatoare, în afară de centrul de calcul, laboratorul LCPH se putea mândri că e unul dintre puținele care aveau asemenea dotări. Pe biroul d-nei Maxim se afla un microcalculator FELIX-HC pe care erau încărcate deocamdată sistemele de operare BASIC și CPM.
Dl. Marcu, dând dovadă de tact, nu o puse pe Silvia direct la muncă din prima zi. Abia după vreo săptămână, timp în care îi dădu să studieze prospecte și documentație tehnică, precum și schemele amenajărilor hidroenergetice din țară, o introduse în miezul problemelor.
Îi vorbi despre un proiect de anvergură, proiect ce urma să se desfășoare pe mulți ani și a cărui idee și parte de concepție se născuse în mintea d-lui Marcu cu mult înainte de a se înființa colectivul de aici. Și desfășurând o planșă format A0 începu să-i prezinte schema generală, în timp ce tânăra îl urmărea fascinată.
- Aici se amplasează traductoarele de nivel, căci nivelul apei în lacurile de acumulare e una din datele cele mai importante, zise el arătând reprezentarea schematică a unui baraj; ... aici pe prizele acestea se amplasează instalația de măsură a debitului turbinat, continuă el arătând carcasa unei turbine – un fel de melc de metal despre care Silvia află că se numește cameră spirală; dincoace sunt amplasați contorii pentru măsurarea energiei; aici este unitatea centrală unde se înmagazinează toate aceste date; iar pe acest terminal aflat la dispecer (cel care punea în mișcare apa și megawații) se va rula un program ce va simula funcționarea cascadei pe baza datelor de intrare. El va avea ca obiectiv folosirea cât mai judicioasă a resurselor de apă, încheie dl. Marcu, arătând pe schemă o pătrățică goală.
- Pentru elaborarea acestui program te-am angajat pe tine. Vei lucra la el cu d-na Maxim și probabil, după ce-și încheie lucrarea în care e angrenat acum, și cu tânărul nostru stagiar, Dan Vlasiu. A trebuit să duc ceva muncă de lămurire cu conducerea, care voia să fac o colaborare cu centrul de calcul. Dar eu cred în autonomia fiecărui laborator. Când dai altcuiva să facă ceva a cărui finalitate n-o vede, o bucățică dintr-un ansamblu pe care nu-l cunoaște, rezultatul e aproape întotdeauna o cârpeală. Când tehnologul de proces, analistul, programatorul și matematicianul sunt în același colectiv, practica dovedește că treaba merge mult mai bine. De aceea, după cum vezi, colectivul meu e un fel de arcă a lui Noe: aproape din fiecare specialitate există cineva.
- Și cum se numește proiectul? întrebă Silvia, a cărei curiozitate profesională fusese trezită.
- L-am botezat Hidromonitor, adică monitorizare hidro. La traductoarele de nivel lucrăm acum eu și d-na Manu, iar de partea electrică se vor ocupa Axente și David.
Apoi dl. Marcu îi vorbi de celelalte activități ale laboratorului.
- O dată sau de două ori pe an, plecăm cu toții pe teren pentru măsurători, în centrală ori pe coclauri: în albia râurilor, pe trasee montane, sau cu barca pe lacurile de acumulare. N-o să prea ai timp să te plictisești.
Șeful Silviei o duse și în atelierul de producție, „secția” , cum i se spunea; dar ea era oricum deja familiarizată cu mașinile unelte și cu ce făcea fiecare. Pe urmă îi arătă toate corpurile de clădire ce aparțineau institutului întins pe o arie de câțiva kilometri pătrați.
Cum IREEN-ul se afla la marginea orașului, Silvia se opri câteva clipe pe aleea ce ducea la ultima clădire – „blocul administrativ” unde își desfășurau activitatea directorii și personalul auxiliar.
Dincolo de gardul institutului începea câmpul. Era primăvară și în depărtare se vedeau oameni care începuseră să iasă la diverse munci agricole, și mirosul ierbii proaspete, al pământului umed și al depărtărilor aurite de raze îi umpleau inima de un dor nelămurit. O cale ferată era pe undeva, prin apropiere, căci deși nu se vedeau trenurile, Silvia învăță să le recunoască după zgomot: țăcănitul de mașină de cusut ce se isca și dispărea în câteva secunde urmat din depărtări de sunetul prelung ca de trompetă al locomotivei electrice anunța trecerea unui tren rapid; fluieratul leneș al unui Diesel și păcănitul greoi și rar al vagoanelor trecând peste rosturile de dilatație dintre șine îi aducea în minte imaginea unui lung tren de marfă.
În această primăvară plină de culori, sunete și arome, în inima ei renăscu pofta de viață, și odată cu ea, din cutia Pandorei ieși din nou la iveală Speranța. Încet – încet, rănile i se cicatrizau și în lunile care urmară, prea ocupată să trăiască pur și simplu, nu avu vreme să-și dea seama că era fericită.


Cunoscând mai bine pe membrii colectivului, Silvia observă că mai toți erau fără familie – sau mai bine zis, laboratorul era unica lor familie. Cei mai mulți aveau, asemenea ei „un trecut”, și erau în felul lor niște ciudați. În afară de David și Axente, cei doi subingineri care se ocupau cu plăcile imprimate cu circuite electronice și care erau însurați și cu copii, toți ceilalți erau ca și ea – singuri. Și aveau istoria lor.
Dl. Marcu fusese căsătorit de mult, în studenție, pentru câteva luni și i se părea că asta i se întâmplase într-o altă viață. Nu mai avusese de atunci, nici o tangență cu femeile, în afară, bineînțeles, a relației lui colegiale și profesionale cu subalternele sale. Din scurta și dureroasa experiență trăită rămăsese cu un gust amar în privința raporturilor dintre sexe încât nu simțise niciodată impulsul să o mai repete.
D-na Manu, sau mai bine zis, d-ra Manu, căci nu fusese căsătorită niciodată, avea 48 de ani și arăta ca de 60. Era înaltă, slabă, uscățivă și urâtă, având aerul cumva sever și morocănos al unei profesoare pensionare. Dar Silvia intui curând ce inimă se ascundea sub această înfățișare austeră, o inimă în care minciuna, meschinăria și necinstea nu-și făcuseră culcuș vreodată; în fapt, orice persoană animată de mai sus pomenitele trăsături, găsea în d-na Manu un adversar neîmpăcat. Povestea vieții ei o dovedea. Venise în acest colectiv printr-o nedreptate a oamenilor. O mârșăvie a celor pe care avusese curajul – sau inconștiența – să-i înfrunte.
În colectivul unde lucrase înainte de a veni aici, lucrurile merseseră bine până când unui tânăr inginer stagiar cu mari ambiții și puțină pricepere i se dăduse un proiect de făcut. Având convingerea că proiectul nu se va realiza niciodată din lipsă de fonduri, și dornic să se remarce, băiatul ignoră total sfaturile – ce în cele din urmă se transformaseră într-o muncă de convingere istovitoare și inutilă – pe care d-na Manu i le dăduse, cu experiența ei de peste 20 de ani în proiectare și făcuse cum îl tăiase capul. Dezastrul venise când beneficiarul găsise fonduri și ceruse să se execute practic lucrarea, căci piesele nu se puteau monta și atâția bani fură risipiți în zadar. Dacă în vremurile de după Revoluție, vina s-ar fi dat pe materiale și până la urmă totul s-ar fi mușamalizat, pe vremea lui Ceaușescu, trebuia neapărat găsit un țap ispășitor. Cum tânărul stagiar avea o pilă importantă și cum felul de-a fi al d-nei Manu, franchețea cu care le arăta inginerilor cu mari pretenții ce erori făceau, deranjau orgoliul prostesc al unor oameni cu influență, totul i se impută ei. Într-o noapte semnătura ei fu contrafăcută la rubrica „Verificat” pe toate desenele. Și d-na Manu, chemată la ședința de anchetă, ascultă scârbită lamentațiile tânărului ei coleg, care cu un disperat instinct de conservare, încerca să dea cu noroi în toată lumea, ca să poată scăpa el.
- Eu sunt un copil, nici n-ar fi trebuit să mi se dea mie tema asta! Toți au fugit de răspundere și am fost nevoit s-o preiau ...
Circul se terminase cu mutarea disciplinară a d-nei Manu. Cum nici un alt șef de colectiv nu voise s-o primească sau nu avusese curajul, dl. Marcu îi oferi el un post în cadrul colectivului său. Așa ajunsese d-na Manu în laboratorul LCPH. Și nimeni nu avu vreodată motiv să se plângă sau să regrete acest lucru : Georgeta Manu era o profesionistă respectată și o persoană de ale cărei păreri se ținea întotdeauna cont. Nimănui nu-i trecuse vreodată prin cap să îi spună „domnișoară” deși se știa că nu fusese căsătorită ; era poate un mod tacit de a-i cruța sensibilitatea de fată bătrână.
D-na Maxim, cealaltă colegă a Silviei, care îi urase prima „bun-venit” era , într-un anumit fel, opusul d-nei Manu. Dolofană și mereu îmbujorată, drăguță încă la vârsta ei (era o femeie tot cam la 45 de ani), avea un entuziasm și o candoare aproape copilărești. Ochii albaștri-viorii, veseli și plini de dragoste, pentru tot ce era în jur, se potriveau extraordinar de bine cu prenumele Viorica.
D-na Maxim era văduvă de câțiva ani. Deși nu avea copii, spiritul matern se manifesta la ea în orice împrejurare : florile, câinii din curtea institutului, pisicile rătăcite și oamenii se bucurau de atenția ei iubitoare. Asta nu însemna că era o femeie proastă și fără discernământ. Dar avea o fire predispusă să vadă mai întâi calitățile și apoi defectele cuiva; și chiar și când îi vedea defectele, ea îl accepta așa cum era.
Pe Silvia o îndrăgi de când o văzu. Și sentimentul era reciproc.

Într-o zi, venind cu niște hârtii de la blocul administrativ, pe drumul de întoarcere spre clădirea laboratoarelor (era un drum de vreun kilometru), Silvia se pomeni strigată din spate de Dan Vlasiu, tânărul stagiar. Deși erau colegi de câteva săptămâni, îl cunoștea relativ puțin. Cum ea începuse să aibă un spirit critic destul de ascuțit mai ales în cele ce-i privea pe bărbați, la prima vedere îl catalogase drept „urât” . În realitate era un băiat înalt și osos („deșirat” își spusese ea), cu o talie groasă și picioare subțiri de nici un pantalon nu–i venea ca lumea și cu un cap mare și pătrățos; numai ochii îi avea frumoși, negri și strălucitori, luminați parcă de o febră lăuntrică.
De câteva ori văzuse un băiețel venind pe la el, un copil cam de vreo șase-șapte ani, cu ghiozdanul în spate (era o școală în apropiere). Semăna cu Dan și pe Silvia o intriga răceala cu care acesta se purta cu el. Îl surprinsese odată, dându-i niște bani și spunându-i:
- Acum du-te și lasă-mă-n pace.
Și iată că acum, se afla drept în drept pe alee cu ciudatul exemplar masculin. Curtea institutului se învecina într-o parte cu grădinile de zarzavat ale oamenilor. Un copilaș de câțiva anișori venise până la gardul din sârmă și scosese mânuțele prin ochiurile plasei. Silvia nu rezistă tentației și lăsându-se pe vine, îi luă mâinile într-ale ei. Apoi, întinzând un deget, îl gâdilă pe burtică, făcându-l să râdă. Când copilașul ridică privirea, și dădu de Dan Vlasiu, se sperie brusc, îi scoase limba și smucindu-se din mâinile Silviei, o luă la fugă spre casă.
- Nu prea se dau în vânt după mine puștii ăștia mici, râse Dan. Îți plac copiii, Silvia?
- O, da, foarte mult.
- Ai copii?
- Nu.
- Nu ești căsătorită?
- Nu. Cine e băiețașul care vine pe la tine, fiul sau fratele tău?
Bărbatul oftă și răspunse: „E fiul meu”, cu tonul cu care ar fi spus „Dezastrul vieții mele”.
- De ce ești așa de dur cu el? Pare un copil atât de cuminte!
- E o poveste mai complicată, nu știu dacă ți-o pot spune acum ... Nu vreau să-ți faci o impresie proastă despre mine până ... nu apuci să mă cunoști.
Discuția lor se termină aici, căci ajunseseră „acasă” și intrară fiecare în biroul lui. Dar peste câteva zile, dl. Marcu îi trimise împreună să facă o treabă nițel ciudată, însă tipică pentru ingeniozitatea lui binecunoscută: pentru o oarecare instalație experimentală, le trebuia o bucată de țeavă de cupru. Și le dăduse lungimea și diametrul. Ca să cumperi așa ceva din comerț, era imposibil, căci nimeni nu vindea o lungime atât de mică și ar fi trebuit să iei întregul colac, iar la magazie n-aveau momentan sortimentul respectiv. Cum în spatele secției era un morman de deșeuri, șeful laboratorului, dl. Marcu, o rugă pe Silvia să caute ceva cât mai apropiat de ce le trebuia, știind că ea are răbdarea absolut necesară operației. Iar pe Dan îl trimisese pe post de gardă personală, fiindcă pe-acolo mișunau câini și șobolani, căutând resturi de mâncare printre șpan, sârme și alte fierotenii. „Îl trimisese” e un fel de a spune, căci de fapt el se oferise să o însoțească.
- Să continuăm discuția pe care am început-o luni, zise Dan îndată ce ieșiră în curte pe ușa din spate și fură singuri. Eu și soția mea suntem în divorț.
Și cum stăteau amândoi pe vine, scormonind cu grijă să nu se taie la mâini prin muntele de deșeuri, el îi spuse povestea sa:
Se căsătorise foarte tânăr, abia terminase liceul; veneau amândoi după un eșec la facultate ; al lui fusese accidental, căci reușise în anul următor; al ei urma să fie definitiv. Ea devenise muncitoare, apoi dactilografă la un alt servici, tot în institut undeva. El se angajase muncitor la IREEN, și urmase facultatea la seral. Cum soția lui copiase apucăturile și modul de viață din mediul unde lucra, Dan, care fusese întotdeauna un intelectual, descoperi că stătea zi de zi lângă o femeie tot mai străină. Dragostea, care nu fusese de fapt niciodată între ei, le era cu atât mai imposibil acum de atins. Și din pasiunea adolescentină care cândva îi apropiase, nu mai rămăsese decât o vagă silă din partea lui – și o nevoie bolnăvicioasă și veșnic înlăcrimată – uneori însoțită de adevărate manifestări isterice din partea ei.
Nici pe Mihai, născut în primul an al căsniciei lor, nu-l putuse iubi niciodată, nu-l percepea ca pe fiul său. Venirea lui pe lume îl luase pe nepregătite, era el însuși un copil.
- Nu l-am putut iubi niciodată. Presupun că nu poți iubi copilul – dacă n-o iubești pe cea cu care l-ai avut. Totul s-a întâmplat pentru mine prea devreme. A sfârșit înainte de a începe. Mă înțelegi ... Silvia? Sau mă consideri și tu un monstru, ca d-na Manu? Pentru că nici măcar nu știu să mă prefac în public, să salvez aparențele.
Și ei îi trecu atunci prin minte, fără să știe de ce, propria experiență : nici ea nu putuse consimți să aibă un copil cu un bărbat pe care nu-l iubea și care era așa cum era. Dar o femeie e mult mai stăpână pe trupul ei decât un bărbat. Dacă în toate celelalte privințe partea masculină era cea care putea alege, în această unică privință cea feminină era suverană.
- Da, șopti ea, te înțeleg.
- Am avut eu o presimțire că tu mă vei înțelege – deși ca să fiu sincer, m-am temut, răspunse el zâmbind. (avea un zâmbet ce îi ilumina întreaga față și care te cucerea fără să vrei). Asta a fost de când te-am văzut, tânără și deosebită de cei de aici.
- Deosebită? Cum așa? Eu credeam că am găsit în sfârșit oameni cu care să mă asemăn.
- Eu mă refer la concepțiile rigide și osificate ale unora, ori la credința că tot ce zboară se mănâncă a altora. Nu cred că tu ești așa. M-am plictisit de mediul ăsta în care trăiesc, m-am săturat să stau în birou cu oameni cu care nu pot să discut decât despre meciuri ori despre pescuit. Simțeam că mă sufoc. Cred că venirea ta în colectivul ăsta e o bulă de aer proaspăt.
În acel moment, Silvia se ridică. Găsise ce căutau.


Trecutul îi mai dădea câteodată târcoale Silviei, cu toate că viața intrase în noile tipare. Dacă doar cu câteva săptămâni înainte, viitorul i se părea un fel de munte imens și negru, acum, trecând în cealaltă parte a muntelui, începuse să întrevadă văile și pajiștile, apele și câmpiile. Câteodată, mai tresărea din somn speriată și se ducea în bucătărie să vadă dacă așezase bine farfuriile, apoi își amintea că lucrurile reintraseră în normal și inima i se potolea. În ultimele zile se gândise intens la tatăl ei. Unde era el oare ? Se gândise vreodată la ea în decursul acestor ani? Avea în față o fotografie veche a lui și a mamei ei, făcută imediat după nuntă. Păreau îndrăgostiți si fericiți. Silvia studiase pe toate părțile fotografia, o privise din toate unghiurile. În neutra și impersonala atmosferă a locuinței în care stătea cu chirie, situată undeva spre marginea dinspre centru a cartierului, aceste lucruri din vechea ei viață erau singurele „pete de culoare”. Studiind așadar vechea fotografie, Silvia se întrebă oare ce trăsături moștenise de la tatăl său. Fizic, nu semăna cu nici unul din părinți. Amândoi fuseseră oameni frumoși. Oare ce luase de la mama ei, altceva decât pasiunea cunoașterii și capacitatea de înțelegere ? Dincolo de acestea, urma necunoscutul, căci ea nu ajunsese încă la vârsta când poți spune că propriul tău eu nu-ți mai oferă nici o surpriză. Ce gene recesive îi transmiseseră oare părinții ? Aceste gânduri o nelinișteau întotdeauna și prefera să le alunge.
De câteva ori, împinsă de obișnuință și de un dor inconștient, trecuse prin fața fostei ei case. De câteva ori, voise să dea curs invitației noului proprietar și să intre. Dar ceva o oprise : simțea că dacă s-ar întoarce în trecut, fie și numai pentru câteva ore, n-ar mai putea privi în viitor. Se despărțise irevocabil de trecut. Ca și de rudele ei, ultima legătură cu trecutul. N-o mai văzuse pe verișoara sa și nici nu simțea nevoia să o revadă. Peste un timp avea să audă că primise un post de asistent universitar în Politehnică și că-l folosea de minune pentru a-și satisface relele instincte : dacă ar fi putut împărți pumni în loc de ironii, note mici la proiect și „șopârle” băgate la examen pe lângă titularii de catedră în defavoarea studenților pe care nu-i avea la inimă, Silvia era convinsă că ar fi făcut-o. Era o pereche bună pentru soțul ei, cel care – precursor în toate – avea să inventeze „taxa de promovare” pretinsă cvasioficial studenților săi.
Silvia credea așadar, că o încheiase cu trecutul. Dar trecutul nu o încheiase cu ea. Într-o zi, acesta avea să năvălească din nou, cu brutalitate. Un fel de răbufnire de ger în plină primăvară.
Trecând pe la magazinul din cartierul ei, Silvia se așezase la o coadă la portocale (mai erau încă asemenea cozi) , când deodată simți o durere cumplită în cap, chiar deasupra tâmplei. Lovitura aproape că o dezechilibrase, și uitându-se instinctiv în direcția de unde venise piatra, văzu chipul binecunoscut al piticului cu pată roșie în frunte, persecutorul ei consecvent. Cu toate că de fiecare dată, întâlnirile lor fuseseră cât se poate de dușmănoase, niciodată până atunci nu se dedase la un asemenea gest. Observase că ea se uită spre el și începu să-i facă obișnuitele gesturi obscene și să strige porcării, apoi se îndepărtă pe alee și se opri la distanță suficientă de vorbă cu o bătrână.
Între timp, pe Silvia lumea începuse să o înconjoare, punându-i fel de fel de întrebări. Cercului de curioși i se adăugă și bătrâna pe care Silvia o văzuse stând de vorbă cu piticul și ea îi sări în față, aproape fiind în stare să o apuce de umeri :
- Cine-i individul cu care ați stat de vorbă adineauri? Cum îl cheamă? Silvia nu avea să uite niciodată rânjetul de satisfacție de pe fața bătrânei și nici sclipirea din ochii ei.
- Ce te interesează?
- M-a lovit cu o piatră! Ar fi putut să mă omoare.
- Asta și meritai.
- Mă duc la Poliție.
- Du-te învârtindu-te.
Apoi femeia începu să vorbească pe ton ridicat, cu bale în colțul gurii, curioșilor care ascultau, nu suficient de încet încât Silvia să nu audă frânturi de fraze:
- Știți cine e asta? Toată lumea vorbește la mine în bloc că a pozat goală, și dacă ar fi numai asta – a pozat făcând ... făcând ceea ce oamenii normali fac între patru pereți și fără martori, ceva atât de urât că nici n-am cuvinte. Mă-sa a lucrat la școala asta. Și ea tot o poamă care în tinerețe se întindea cu toți străinii – mi-a spus nepotul meu – socrul lui a lucrat la securitate – târfa aia avea dosar și nu pe degeaba ... Să mă pun eu rău cu oamenii din cartier, pentru una ca asta?
Și Silvia, nevenindu-i să creadă că era vorba despre ea, se duse aproape fugind la Secția de Poliție care până mai ieri se numea Circa X Miliție și care era destul de aproape. Îi trebui ceva timp să se calmeze ca să poată vorbi coerent. În biroul unde fusese îndrumată să intre pentru a depune plângere, se afla un bărbat în uniformă și o femeie care stătea la mașina de scris, mâncând semințe.
După ce Silvia își spuse păsul, polițaiul o privise lung.
- Domnișoară, ... , zise el, uită-te la mine. Ia vino încoace. Și dându-i părul la o parte o întrebă:
- Aici zici că te-a lovit ? Nici nu se mai cunoaște.
- Nu e vorba numai de lovitura fizică, răspunse Silvia, e vorba de gestul în sine. Acest om se ține de mult de capul meu.
- Ai martori ? Îi știi numele?
- Nu-i știu numele, de aceea am venit la dumneavoastră. Dar v-am dat semnalmentele. V-am spus și zona în care locuiește. V-am spus și școala și liceul unde a învățat.
Polițistul ridică din umeri. Apoi, zâmbind condescendent începu să vorbească cu răbdare, ca și când ar fi fost un profesor care se străduiește să nu se enerveze explicând unui copil tâmpit o lecție simplă:
- Domnișoară, cred că ai inteligența să înțelegi că sunt sute, poate mii de persoane ce corespund descrierii d-tale, chiar în cartierul unde locuiești.
- Dar v-am spus că are un semn distinctiv – o pată de sânge pe frunte.
- Și ce-ți închipui, că o să-l dăm în urmărire generală pentru o piatră? Crezi că o să stea cineva să fileze persoanele care trec pe stradă și să se uite în capul lor? Uită-te aici, și îi arătă cu mâna câteva teancuri de dosare ce ocupau biroul lui și al dactilografei: zilnic se depun plângeri peste plângeri. Avem în cercetare infracțiuni serioase: furturi, violuri, omoruri...
- Și cine vă spune că acest om nu va omorî într-o zi pe cineva? Toți încep cu lucruri mărunte.
- Uite ce , don’șoară, interveni atunci dactilografa, lăsând pentru moment semințele și sculându-se în picioare, te-am ascultat destul. Acum fă bine și pleacă că noi avem treabă. Dacă spui că cel care te-a lovit te-a mai supărat și altă dată înseamnă că oi avea d-ta ceva. Nu-i vina Poliției că nu știi să-ți păstrezi reputația în cartier. Silvia dispăru într-o clipă. În urma ei, femeia bodogăni:
- Ce ți-e și cu gaițele astea tinere, fac tot felul de prostii, și pe urmă se plâng că băieții râd de ele!