CAPITOLUL 7

GHICI CINE VINE LA CINÃ

Un asemenea incident de o atare gravitate i-ar fi provocat Silviei multe nopți de nesomn dacă s-ar fi petrecut cu numai câteva luni înainte. Dar acum cu mintea ocupată inclusiv în timpul liber (împrumutase cursurile de hidroenergetică de la Dan Vlasiu, căci trebuia într-un timp cât mai scurt să înțeleagă fenomenele), cu viața de servici care mergea înainte, neperturbată și nu în ultimul rând afecțiunea ce începuse să se înfiripe între ea și noul colectiv, făcură ca cele întâmplate să rămână într-un ungher al memoriei. Nu că ar fi putut uita : dar existau alte priorități. Ceva avea să se schimbe totuși : Silviei începu să-i fie frică să mai iasă prin cartierul unde locuia și unde era cunoscută. Era prima oară când se temea de oameni – de acele chipuri fără nume, aceia care o știau fără ca ea să-i știe. Stând pe o stradă mai îndepărtată, cel puțin în vecinătatea propriei locuințe se simțea în siguranță.
Și așa cum spuneam viața de la servici mergea înainte, neperturbată. Venise din concediu și ultimul membru al colectivului, cel pe care Silvia nu-l cunoștea personal, dar despre care auzise vorbindu-se.
- Abia aștept să-l cunoști pe părintele Gabriel, draga mea, spusese într-o zi colega ei, d-na Maxim.
- Sunt curioasă ce impresie o să-ți facă, adăugă d-na Manu.
- Ei bine, întrebă ea, dar de ce îi spuneți „părinte”?
- Nea Gabi a fost preot în tinerețe.
- Și cum a ajuns să fie topometrist?
- A fost la mijloc o întâmplare puțin ciudată, fetițo. E o poveste lungă.
- Spuneți-mi-o și mie.
- În satul unde era preot, vorbi d-na Manu, pe undeva pe la Dunăre înspre Calafat, a venit odată un șarlatan care zicea că e hipnotizator. Pe vremea aceea, chestiile astea cu fenomene paranormale nu numai că nu erau de notorietatea la care au ajuns acum, după Revoluție, dar cine credea în ele era ridicularizat de toți, dacă nu și filat de securitate. Și cum spuneam, acel hipnotizator, care se pretindea ca atare, a văzut că toți oamenii din acel sat râdeau de el și nici unul nu voia să-l lase să-și facă numerele istețe, individul a spus că o să-l facă pe preotul satului – omul cel mai respectat și asupra căruia nu putea să cadă vreo bănuială cum că ar fi fost înțeleși – să-și scoată sutana. A doua zi toată suflarea era adunată la răscruce și părintele Gabi era și el acolo. Fie din dorința de a face de rușine odată pentru totdeauna asemenea șarlatani, fie din curiozitate pur și simplu, nea Gabi a acceptat și s-a supus experienței. Și sub privirile șocate ale întregii asistențe, preotul a făcut exact ce fusese sugestionat telepatic să facă. Cel pe care toți îl crezuseră un șarlatan, era cu adevărat manipulatorul unor forțe dincolo de înțelegerea noastră, unul din aceia care pot face ce vor cu psihicul unui om. Pentru părintele Gabi a fost o lovitură teribilă. A fost alungat din sânul bisericii și nevoit să reintre în viața civilă, adică laică, vreau să spun. S-a întrebat multă vreme unde a greșit și ce-ar fi trebuit să facă.
- N-a fost urmărit de securitate?
- Nu. Toată lumea a crezut, cu ignoranța specifică a celor care nu cred decât în ceea ce nu le depășește gândirea lor simplistă de școlari silitori, că explicația nu putea fi decât una singură și anume că nea Gabi s-a lăsat mituit și că pentru o sumă de bani oarecare s-a prefăcut „hipnotizat”.
Silvia se pomenise admirând-o pe doamna Manu. Clarviziunea judecății ei și larghețea orizontului gândirii sale o făceau să fie superioară multor persoane cu facultate și cu pretenții pe care le cunoscuse. De ce spunea Dan Vlasiu că e o persoană cu un orizont îngust?
- Oricum, draga mea, continuase d-na Maxim, chiar dacă Miliția i-a dat pace, tot ceea ce fusese fundamentul vieții lui, se clătinase atunci. I-au trebuit mulți ani ca să se împace cu Dumnezeu și cu sine însuși. A căutat mult timp tâlcul acelei întâmplări. Apoi l-a întâlnit pe dl. Marcu și viața lui s-a schimbat.
În ziua când Silvia îl cunoscu personal, intui că ei doi aveau multe în comun. „Da, gândi ea, nu încape îndoială. Toți aicea suntem, fiecare în felul lui niște ciudați. Oameni de la periferia vieții. Oameni de care viața – viața adevărată în accepțiunea ei simplă și ordinară – nu s-a lipit”.

*
Așa cum se întâmplă mai totdeauna, Silvia avu nevoie de o ocazie mai specială, mai puțin formală decât atmosfera celor opt ore de servici ca să cunoască mai bine și să se apropie de colegii ei. Ocazia se ivi când ea, dl. Marcu, d-na Maxim și părintele Gabriel plecară într-o scurtă delegație. Acolo urmau să se întâlnească cu alți colegi din alt laborator, sosiți cu trenul. Ei urmau să meargă cu mașina d-lui Marcu. Cum doar el și cu Silvia aveau permis de conducere, făcură cu schimbul, drumul fiind lung și obositor. Pentru ea ca șoferiță, călătoria fusese „botezul șoselelor”, căci era prima dată când conducea după ce-și luase carnetul pe vremea când era soția lui Paul. Mitocănia și agresivitatea celorlalți șoferi o făcuseră ca la sfârșitul drumului să fie foarte obosită. Ajunși la destinație, după ce-și terminară treburile în centrală, ieșiră să se plimbe într-o frumoasă pădure de la marginea orașului. Din vorbă în vorbă, începură să-și spună părerile despre viață. Părintele Gabriel era cel care vorbea cel mai mult, simțea nevoia să le împărtășească prietenilor săi din gândurile lui.
„Între ei toți e o coeziune, o prietenie, își zise Silvia, ceva ce mai rar întâlnești la un serviciu – care e prin definiție o adunătură de oameni eterogenă” . Și coeziunea aceasta o îngloba și pe ea. Numai Dan Vlasiu părea să fie nefericit în colectivul acesta și să se simtă altfel. În ceea ce-l privea pe Gabriel Luciu, deși era un bărbat trecut de 40 de ani, acesta o rugase pe Silvia să-i spună pe nume.
- Poți să-i spui „nea Gabi” râse d-na Maxim, așa cum îi spunem noi toți.
În atmosfera plăcută ce se înstăpâni, cei patru văzură pe o alee o femeie care îi dădea niște haine vechi unui cerșetor. D-na Maxim, care era o fire sinceră și impresionabilă murmură ceva despre bunătate.
- Da, părea într-adevăr o femeie cu credință și dragoste de aproape, răspunse părintele Gabriel. Căci orice gest de milostenie are valoare numai dacă e însoțit de acestea două. Din păcate, câți nu facem asta doar pentru a ne lăuda în fața noastră înșine ? Un soi de orgoliu. Mai rău decât orgoliul puterii: orgoliul falsei bunătăți.
- De multe ori așa zise fapte bune au o motivație rea clară, spuse dl. Marcu. Imaginați-vă o banală „scenă de autobuz”: un tânăr se face că nu vede o doamnă bătrână ca să-i dea locul. O a treia persoană intervine și îl face cum îi vine la gură. Dar ceea ce o determină pe acea persoană să facă o „faptă bună” nu e nicidecum bunătatea sau mila, ci doar o exteriorizare a răutății; plăcerea de a face scandal. La fel și într-un magazin, vezi cum un hoț fură ceva. Presupuneți că hoțul e un copil, sau, oricum, cineva total inofensiv. În două cazuri din trei, dacă nu e vorba de nici un risc, toți sar să-l prindă. De ce ? Pentru că e foarte ușor, una la mână. Apoi pentru că el a încălcat o regulă pe care noi, oameni cinstiți ne chinuim s-o respectăm. De ce altul s-o încalce și să nu fie pedepsit? Atunci se cheamă că suntem buni și morali, și că am făcut dreptate, nu ? se întrebă el retoric.
- Pe mine mă interesează altceva, spuse Silvia. Ce se întâmplă când .... Când faci rău cuiva cu o motivație bună. Nu mă refer la acel caz când din prostie și băgându-te unde nu-ți fierbe oala îl îndemni pe cineva să facă lucruri pe care tu le consideri bune pentru el, dar care lui îi sunt improprii și îl duc la rău.
- Silvia, o întrerupse dl. Marcu râzând, te-aș fi crezut mai degrabă o fată tăcută și cu păreri convenționale. Nu mi-am închipuit că în probleme de viață ai ceea ce se numește „realism critic”.
- Silvia e o persoană matură și cu spirit, interveni buna d-nă Maxim. Lăsați-o să-și pună întrebarea până la capăt.
- Da, continuă ea, mă refer la cazurile când deliberat faci un rău cuiva pentru a-l împiedica să facă un rău și mai mare.
- Îi e oare interzis părintelui să-i dea o palmă copilului său pentru a-l aduce pe calea cea bună? Tot ce e făcut din dragoste sinceră e bun.
- Atunci, dacă faci un lucru din dragoste, pentru semenul tău, te mai codești dacă să te încarci cu un păcat sau nu? Se presupune că ți-l asumi, spuse dl. Marcu. Discuția se prelungi pe această temă. Drept încheiere, nea Gabi spuse ceva ce o puse pe Silvia pe gânduri.
- Cu toții, spuse el, ne îmbulzim să facem fapte bune când sunt ușor de făcut. Când nu ne costă nimic. Există însă și momente când viața ne cere să decidem. Când binele îl putem face doar noi. Momente ce ne sunt destinate special. Mi-ar place să cred că într-un asemenea moment aș ști să aleg. Să ajung la adevărata bunătate și iubire.
Doamna Maxim îl privi mirată și zâmbi:
- Și ce înseamnă asta, nea Gabi?
- Eu știu? „Standardul normal” e să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți. Probabil că maximul e sacrificiul de sine. Am spus o banalitate, nu? zise el și zâmbi la rândul lui.

*
În decursul lunii care urmă, Silvia putu spune că reușise să înțeleagă fenomenele hidraulice. Era acum pregătită să demareze programul pentru care o angajase dl. Marcu. Între timp, își exersase mâna, precum un pianist care își pregătește marele concert al carierei și chiar Dan Vlasiu fu cel care îi oferi șansa acestui exercițiu preliminar.
Povestindu-i într-o zi despre lucrarea cu care se confrunta, Silvia îi propuse o cu totul nouă metodă de abordare. Dacă pe cale analitică, rezolvarea problemei era foarte complicată, în schimb prin modelarea ei cu ajutorul teoriei reglărilor automate, a cutiilor negre și a funcțiilor de transfer, totul devenea mult mai simplu. Făcură niște simulări pe calculatorul numeric și comparară rezultatele cu cele socotite „de mână”. Succesul îi încurajă să meargă până la capăt. La termenul stabilit, studiul fu încheiat și Silvia simți că pentru prima dată în viața ei profesională făcuse ceva cu adevărat interesant. Satisfacția era pe măsură. Dar nu era doar o satisfacție profesională. În timpul acestui contact „brain to brain ” cu Dan Vlasiu, reușiseră reciproc să-și cunoască potențialul. Acesta fu începutul prieteniei lor, prietenie ce se bază inițial pe similitudini intelectuale, pe aptitudini și preferințe comune. Era prima dată când reușea să se apropie de cineva în felul acesta, mai cu seamă de o persoană de vârsta ei și de sex opus. Cu fostul ei soț, după cum se știe, pe plan intelectual nu avusese mai mult în comun decât cu un bou la pășune.
Într-o zi, domnul Marcu, intrând în biroul Silviei și văzându-i pe amândoi tête– à– tête în fața calculatorului , dădu, fără să vrea, o cum nu se poate mai exactă definiție a situației:
- Hei, îndrăgostiților, râse el, acum serenadele nu se mai fac cu ghitara în mână, se fac cu calculatorul, nu-i așa?


Pe la sfârșitul lui mai, laboratorul se mută într-adevăr „cu arme și bagaje” un etaj mai sus. Împărțirea în birouri se făcu de data asta în funcție de lucrări, de modul cum oamenii vor participa la ele. În tot cazul, Silvia se pomeni colegă de birou cu Dan Vlasiu. Și cu d-na Maxim. Era începutul verii și aproape toate florile dânsei – pe care, evident, și le luase în noul birou, înfloriseră. Clopoței roșii, violete albe, roz și mov – unele cu frunze drepte și alungite, altele cu frunze crețe și pufoase, toate făceau ca și noul loc de muncă să fie plăcut ochiului. Și alungară stresul schimbării.
Tot atunci, pe banii obținuți din lucrările laboratorului se achiziționă unul din primele PC-uri care fuseseră aduse la acea vreme în țară. Era un PC rudimentar acum, dar care pe atunci fu privit ca o minune a tehnicii. Silvia – ca și toți ceilalți – vedeau prima dată un asemenea calculator, deși ea mai citise despre ele. La început nici nu știau cum se numea drăcia cu două butoane și cu fir care făcea cursorul să se deplaseze pe ecran. Când domnul Marcu auzi că se numea mouse, adică „șoricel” – cu care de altfel și semăna, începu să râdă, amuzat de imaginația fără epuizare a oamenilor. În tot cazul, claviatura era mult mai simplă decât la calculatoarele de până atunci – greoaie de operat, cu câte 4-5 simboluri pe tastă la care ajungeai formând combinații relativ complicate.
Și ce definiție avea ecranul, cât de inteligent era gestionat de programe! Totul era atât de prietenos cu utilizatorul, încât aproape nu avură nevoie de manual ca să se obișnuiască cu Norton Commander, de exemplu, un utilitar ce facilita operațiile cu fișiere.
Instalaseră pe calculator mediul Pascal și d-na Maxim, care știa limbajul le puse la dispoziție cărțile ei de programare celor doi tineri nerăbdători să învețe.


Cam într-o săptămână, toată lumea fu aranjată în birouri. Laboratorul ocupa patru camere față în față două câte două și era despărțit de restul culoarului printr-un glasvand. Și alte servicii se reorganizau ca spațiu fizic. Se zvonea că direcția, precum și serviciile economic, financiar, juridic etc. (toate serviciile auxiliare) se extindeau și noile birouri pe care urmau să le ocupe aveau să fie modernizate după ultimele standarde. Cât despre culoarul de la etajul I al corpului destinat laboratoarelor (unde se mutase „trupa” d-lui Marcu) se umpluse între timp de aparatură veche, ce era încă teoretic pe inventarul laboratoarelor, dar care nu mai încăpea prin birouri, deoarece majoritatea se mutaseră de la spațiu mai mare la spațiu mai mic. Contrar acestei reguli generale, dl. Marcu se zbătuse și obținuse încă o cameră pentru laboratorul său. Era de fapt, o improvizație; partea din fund a culoarului fusese închisă până în dreptul ultimului birou, astfel încât ușa acestuia să se poată deschide la 90 de grade. În acest mic spațiu, dl. Marcu înjghebă o bibliotecă în miniatură. STAS-uri, cărți de proiectare, proiecte din anii anteriori, suluri de calc fură aduse aici, într-un cofret vechi cu rafturi înalt aproape până în tavan, transformat în dulap. Pe pervazul ferestrei din fundul culoarului, băieții își aduseseră câteva ghivece cu flori. Într-o zi, Silvia tocmai udase florile din acea încăpere și dădea să iasă, când, se simți un zgâlțâit violent și prelung, geamurile zăngăniră și ea scăpă din mâini sticla cu apă, sprijinindu-se de dulap. Își dădu seama că era cutremur. O clipă mai târziu, punctul de sprijin îi fugi din mâini și cofretul se răsturnă într-o parte, atât cât îi permitea înălțimea lui și ea înțelese că a rămas blocată înăuntru. Auzi zgomote pe culoar și își dădu seama că lumea fugea în curte speriată de intensitatea neobișnuită a mișcării pământului. Probabil că în primul moment, cum e și firesc, fiecare se gândise la sine, și apoi nimeni nu știa unde era ea. Silvia avea oroare de comportamentele teatrale. A țipa și a bate în dulap, căci la ușă nu putea ajunge i se părea ridicol și de neconceput: întreaga ei situație era de fapt, mai degrabă caraghioasă decât tragică. Realitatea era însă, că putea rămâne acolo mult și bine. Tocmai se frământa, neștiind ce să facă, când auzi voci pe culoar : colegii ei se întorceau. Îl distinse pe Dan Vlasiu întrebând : „Dar Silvia, unde e Silvia?” Atunci, de după colosul de oțel îi răspunse un glas feminin:
- Dan? Aici sunt, Dan! Mă auzi?
- Da, venim acum!
Prin sticla semiopacă a ușii se distingea silueta obiectului căzut care întuneca lumina.
- Încearcă să vezi dacă dulapul se mișcă!
Silvia încercă și văzu că nu se clintea. Se înțepenise cu colțul de sus în perete. Recunoscu vocile d-nei Maxim și a d-lui Marcu care venise și el.
- Silvia, încearcă să te bagi pe sub cofret și vino până la ușă!
Dl. Marcu reușise să întredeschidă ușa și își strecurase piciorul în deschizătură ca să o țină în poziția aceea. Silvia făcu precum i se spusese și se ghemui , ajungând la ușă.
- Haide, spuse Dan, o să încerc să te trag.
Dar deschizătura era prea mică și ea nu încăpea, iar dulapul nici vorbă să poată fi clintit din afară.
- Stai liniștită, Sil, zise el, nu intra în panică, o să te scoatem noi cumva.
Îi auzi apoi sfătuindu-se. Singura soluție părea spargerea geamului din partea de sus a ușii, dar asta presupunea ca fata să se cațăre pe ceva pentru a putea ieși și ei asta îi era imposibil, căci nu avea pe ce.
- Ar mai fi altă soluție, zise dl. Marcu, dar nu văd cine... și apoi Silvia nu mai auzi nimic.
După un timp, îl auzi pe Dan spunând:
- Mă urc eu, haideți în curte. Silvia, deschide geamul. O să-ncerc să intru pe fereastră, de jos.
Câteva momente mai târziu, îl văzu cum încearcă grilajul geamului de la parter, să vadă că îl ține. Apoi, încet, începu să se cațăre, ca un veritabil alpinist; când ajunse în dreptul geamului de la etaj, Silvia îi dădu mâna și băiatul, dintr-un salt, ateriză lângă ea. Ideea era să încerce să miște cofretul și Dan, fiind destul de înalt și de puternic, reuși să-l desprindă din înțepenire și să-l readucă în poziția inițială. Tragicomedia se sfârșise. Cei doi ieșiră normal și Dan, punându-i Silviei o mână pe spatele transpirat de emoție, o întrebă râzând:
- Þi-a fost frică, „fetițo” ?
I se adresase cu apelativul care devenise în colectiv supranumele ei și care avea să rămână și peste ani, când Silvia avea să fie – dacă am presupune că nu era încă – o femeie în toată firea.
El însă îl rostise puțin diferit ca intonație, ușor ironic și adăugă râzând:
- Astăzi m-am simțit ca un erou romantic.
Dar ea simțise, mai presus de aparența de joc, mângâierea din cuvintele lui și de dincolo de cuvinte.


Către sfârșitul lunii iulie, Dan intră în concediu. Își luase și zilele restante pe anii trecuți și se dusese la părinții lui, în satul de unde era originar, un sat sărac pe undeva prin Oltenia. Aceștia, destul de în vârstă și fără posibilități materiale trăiau mai mult din munca câmpului și aveau nevoie de ajutorul unui bărbat tânăr.
Așa că în zilele acelea fierbinți, Silvia îi duse dorul. La servici era multă treabă, fusese și în câteva delegații, dar el intrase în mintea ei și în vis era prezent întotdeauna. O complicitate mută, o comunicare fără cuvinte, un fel de intuiție primordială se stabilise între ei doi și el înțelegea întotdeauna ce se petrecea în mintea ei.
În cursul lunii, linia de autobuz pe care o folosea Silvia își schimbase temporar traseul și ea era nevoită în fiecare zi, pentru a ajunge acasă, să treacă prin fața magazinului unde fusese atacată. În apropiere era un fel de cârciumă și derbedeii se adunau în curtea școlii – locul lor preferat – cu câte o sticlă de băutură.
Cum ea și cu Dan se așteptau la plecare, mergând până la un punct cu același autobuz, el o văzuse de câteva ori tulburată și speriată și într-o zi, fără să-i spună nimic, o conduse acasă. Asta devenise mai apoi obicei. Odată, însă, trecând împreună, de fapt unul în fața celuilalt, căci trotuarul era îngust, unul dintre cei strânși în curtea școlii, neobservând că Silvia era cu cineva, se pregăti să arunce după ea cu o sticlă de plastic. Văzând că în urma ei era un bărbat, individul renunță și lăsă sticla jos. Dar fu prea târziu; Dan Vlasiu îl văzuse și-i pricepuse intențiile. Lăsând servieta diplomat, sări gardul cu o agilitate uimitoare la un bărbat atât de înalt și cum tipul cu sticla văzându-l, o luase la fugă spre blocurile din spate, începu o cursă ca în filme, la capătul căreia, Dan, dându-și seama că nu-l mai putea ajunge din urmă, luă o piatră de jos și o azvârli înspre el. Piatra trecu vâjâind chiar pe lângă urechea acestuia, gata-gata să-l atingă. Apoi, fără să-i pese de gașca care rămăsese cu gurile căscate de uimire, se întoarse și o luă pe Silvia, care încremenise la rândul ei și porniră spre locuința acesteia, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.
- Acesta era? (Silvia îi povestise despre piticul care nu-i dădea pace).
- Nu, acesta era altul.
- Ce au cu tine?
- Nu știu, cred că au ceva cu mine din copilărie. Am fost o elevă destul de cunoscută prin rezultatele școlare. Apoi poate faptul că n-am avut tată. Au știut dintotdeauna că n-are cine să-mi ia apărarea. Acum, însă parcă ar fi intrat diavolul în ei, dintr-o dată parcă toate s-au agravat.
- Oh, niciodată oamenii nu te lasă-n pace, când ești altfel decât ei. Acum însă cred că au să țină minte că are cine să te apere.
Și, într-adevăr, Silvia nu mai avu neplăceri. Totuși inima nu-și revenea la pulsul normal și nu îndrăznea să încetinească pasul, decât după ce trecea bulevardul unde știa că e frontiera „zonei periculoase”, a porțiunii de cartier unde era cunoscută.
În curând, autobuzul reveni la cursul normal și zilele de supliciu se încheiară. Dar, cu toate că nu voia să dea prea mare importanță faptului, o afecta ideea că există o zonă din București, unde ea n-avea voie să circule singură.


În septembrie, Dan reveni la servici, bronzat și bine dispus, și când o sărută pe amândoi obrajii, Silvia avu impresia că Soarele revenise pe cer. Se întorsese și d-na Maxim de la mătușa ei, care avea o căsuță la Predeal. Așa că munca reîncepu.
Silvia făcuse primul ei program în Pascal, o subrutină care interpola valorile dintr-un fișier. Îi arătase, fericită, d-nei Maxim că funcționează : mergea pentru orice valoare din interiorul domeniului. Îi arătă și codul. Dar d-na Maxim își scosese ochelarii de pe nas și oftase :
- Draga mea, a face un program bun nu înseamnă doar să ajungi la rezultat, ca să zic așa. Stilul în care ai făcut algoritmul acesta e ... neelegant. Iartă-mă că îți spun, dar asta înseamnă a face programe ca un inginer. Va trebui să înveți să faci programe ca un programator. Trebuie să folosești cât mai puține variabile, cât mai puțină memorie. Alege calea cea mai simplă pentru calculator, chiar dacă ție ți-e mai puțin comod. Uite, tu folosești aici două cicluri, unul după altul. Puteai să faci într-unul singur, toate operațiile. Ia încearcă să-l scrii altfel.
Și Silvia, bosumflată, căci nu-și imaginase că pentru cineva putea conta ce e în “burta” programului, ci doar ca el să meargă corect, încercă să-l facă în spiritul principiilor enunțate.
- Ei, așa e parcă mai bine, zise d-na Maxim, mai puțin dezlânat. Ar putea fi îmbunătățit, dar să zicem că pentru început, ne declarăm mulțumiți.
Iar Silvia, vrând – nevrând își însuși o lecție folositoare.
Prima etapă a lucrării era în februarie. Trebuie spus că lucrările de la IREEN, aveau „etape” în sensul că beneficiarul (ministerul sau altul) deconta parțial cheltuielile la acele date stabilite prin tema-program, un fel de contract tehnic. În cazul de față, prima etapă însemna culegere de date prin delegații la fața locului. Acelea erau datele fixe ce urmau să intre în modelul matematic. Domnul Marcu îi mărturisise Silviei într-o zi, că o să mai angajeze un om:
- Ca să vă ajute pentru început pe voi, la treaba asta, zise el. De fapt m-a rugat cineva. E vorba de o fată, cam de vârsta ta, Sil. S-ar putea s-o știi. A terminat tot automatica și lucrează la un colectiv de la „blocul turn”. Acolo nu prea au ce face cu ea, e un laborator de cercetări chimice.
- Cum se numește? întrebă Silvia, mirată, căci din câte știa ea, toate colegele ei, din cele ce terminaseră odată cu ea, în afara celei binecunoscute care rămăsese asistentă la Politehnică în București, restul se împrăștiaseră prin țară.
- Nu știu, nu i-am reținut numele. E o fată drăguță, minionă și cam bolnavă, din câte am înțeles. Nu prea mi s-a părut cine știe ce pregătită – dar munca ei n-o să fie prea grea la început și nici salariul la nivelul vostru. M-a impresionat și situația ei.
- Poate că o să învețe pe parcurs, din mers, zâmbi Silvia. Și eu tot așa am făcut, nu?


La sfârșitul lui septembrie, tot laboratorul LCPH se afla la o conferință pe teme de energie la Mangalia. În ultima zi, după ce lucrările se încheiară, Dan și Silvia ieșiră să se plimbe pe îngusta alee de la baza digului, chiar la nivelul plajei și al mării, trecând pe lângă rarii temerari localnici care făceau plajă mai mult la vânt decât la soare.
Deși era rece, Silvia simți o ispită puternică să intre în apă, dar avea ciorapi și nu și-i putea scoate în fața lui Dan. Atunci, deodată, îi veni o idee : își scoase pantofii și luând-o la fugă pe plajă, intră cu tot cu ciorapi și fustă în mare, până la genunchi. Râzând în hohote, colegul ei o imită, cu greii pantofi bărbătești în mână și pantalonii suflecați. După ce se zbenguiră ca peștii, el o luă pe după umeri și apoi se așeză în fața ei. Îi scoase ochelarii și Silvia crezu că o s-o sărute. De atâta timp se creease între ei o legătură, o empatie, o vrajă. Deși nici o vorbă de dragoste nu fusese rostită, Silvia nu se îndoia de sentimentele lui, și de ceea ce era în inima ei : pentru prima dată iubea pasional, iubea un bărbat în toată puterea cuvântului. Pentru prima dată femeia din ea se trezise. Dar el nu o sărută, ci îi mângâie fața surâzând și apoi spuse : „Ai ochi frumoși” și îi puse la loc ochelarii. Și nu era o minciună, un compliment oarecare, căci ochii ei erau într-adevăr frumoși, rotunzi și ușor bulbucați, de culoarea chihlimbarului, cu ape castanii și verzui, când bătea lumina în ei. Apoi el deodată zise: „Hai să ne luăm la întrecere!” Și chiar înainte de a termina de zis aceste cuvinte, o luă la fugă spre stâncile ce se vedeau la capătul unei limbi artificiale de pământ ce pătrundea în mare. Silvia ajunse și ea gâfâind, pentru a lua în primire locul doi și „premiul de consolare”. Dan îi petrecuse mâna pe după talie. Un timp rămăseseră tăcuți și nemișcați, privind orașul. Apoi, Silvia se desprinse din îmbrățișare, și zise deodată:
- Ce părere ai de ideea d-lui Marcu, de a mai angaja pe cineva?
Apoi adăugă mai încet, aproape șoptit:
- Știi, mi-e puțin frică de noua noastră colegă. Dacă n-o să mă-nțeleg cu ea, dacă o să schimbe natura relațiilor dintre noi, cei din colectivul ăsta?
Dan râse atunci, căci o asemenea idee îl amuza.
- Ei, asta-i! N-ai auzit? Din câte spune dl. Marcu e o fetiță de un metru și șaizeci, cel mult. Ce schimbări să facă ea la noi în colectiv? Și apoi, dacă te-ar supăra cu ceva, nu sunt eu aici ca să-ți iau apărarea? Crezi că aș lăsa pe cineva să-ți facă rău?
Și Silvia, crezând în adevărul vorbelor lui, respiră adânc aerul sărat și se gândi că viața putea fi frumoasă.
O săptămână mai târziu, pe 1 octombrie, venind dimineața la servici, observă o persoană străină în birou, stând cu spatele.
- Silvia, ți-o prezint pe noua noastră colegă, zise Dan Vlasiu și ea zâmbi, întinzând mâna. Dar când persoana care stătea cu spatele se întoarse, azvârlindu-și părul pe umăr, și aproape lovind-o cu el peste față, zâmbetul i se transformă într-o expresie de șoc : noua colegă era ... Ana.