Lumina. Lumina? Prea puternică. Numai am inchis ochii și lumina s-a schimbat. O față? O față zîmbitoare. Buzele se mișcă. Ceva îmi spune. Eh, mi-i somn.
... Aceiași față. Aceliași buze care se mișcă. Hai să încerc să o prind. Mîna mi se pare grea și nu mi se supune. Dar eu puteam, să ajung cu ea pînă la stele. Să mîngîi cerul instelat. Altă dată. Mi-i somn.
... De ce mi-i gîndul la stele? Acum nu mă pot mișca de sinestătător. Știam că eram liber. Știam că planeta se mișcă în jurul soarelui, că planeta are satelit și că apare numai noaptea pe cer. Știam cum e construit atomul și molecula, floarea și frunza, cerul și pămîntul. Mi-i somn.
...Străbăteam cosmosul de-a lungul și de-a latul. Puteam să particip la reacțiile nucleare din interiorul unei stele. Pluteam de asupra unei mări sau de asupra unei întinderi verzi, studiind structura rocilor ale unei planete sau ale altei. Mi-i somn.
... Dar cei cu mine? Vreau, ca această persoană, care e tot timpul cu mine, sa-mi vorbească, să-ma atingă sau chiar să mă i-a in brațe. Unde mi-i cosmosul? Unde mi-i imensitatea spațiului? Mi-i somn.
... Hai să incerc să prind fața sau buzele ce îmi vorbesc. Ascult vocea. E blîndă și mîngîitoare. Hai să zîmbesc și eu. Dar mi-am pierdut ceva din cunoștințe, din imensitatea emoțiilor. Mă strădui să dorm mai puțin. Prin somn pierd din integritatea personală, pierd din cunoștințele avute.
... Încep să deosebesc obiectele din jur, ziua de noapte, persoanele din jurul meu. Mă stradui să mă ridic singur. Nu prea îmi reușește. Trebuie cineva să mă ajute. Să mă ridice, să mă țină. Dar cu cît mă strădui să mă acomodez la această lume, cu atît mai mult uit din cunoștințele avute nu-mi mai închipui multe lucruri, libertatea în spațiu și timp. Dorm mult mai puțin, dar totul din urmă dispare. Se șterg ca cu un burete cunoștințele de pîna acum. Nici cu persoanele din jurul meu nu am contact. Ei vorbesc într-o limbă necunoscută mie, dar nici ei nu mă înțeleg pe mine. Aș dori să le povestesc atîtea lucruri, sentimente, emoții, pe care le-am retrăit.
... Nu am nici o ieșire. Trebuie să uit ca să pot trai. Susținut de cineva fac primii pași. țin cu greu în mînă un obiect cu care încerc să mînînc. Nu prea îmi reușește. Țin în mînă diferite obiecte și mă stradui să le aflu menirea. Ele sunt colorate și emit diferite sunete. Hai sa le mișc puțin. Mai tare sună. Aș putea să le studiez ore întregi. Dar obosesc repede sau îmi este foame. Și atunci încep a plînge. Nici acest fenomen nu-l pot explica. Din gîtlej încep a ieși niște sunete tari. Din ochi (ce e aceasta?) îmi ies niște picături de apă. Mă stradui să mă studiez pe mine însumi și lumea din jurul meu. Fac contact numai cu persoane mici, care îmi sunt arătate. Ne spunem reciproc necazurile. Dar contactele sunt scurte.
Am facut primul pas singur.URA-A-A-A! Singur!!! Am rostit primul cuvînt- MAMA. În urmă, nu am nici o amintire. Totul este alb și imaculat. În schimb îi am pe mama și pe tata, pe sora și pe fratele. Sunt un copil de un an de zile, de pe planeta Pămînt.