Capitolul 21

Fluviul își adună apele


- Oh, Silvia, ... zise Ada oftând, ... de ce nu vrei tu să vii la firma mea? Sau poftim, la orice firmă de calculatoare. S-au înființat atâtea firme de soft și multe s-au dovedit serioase și profitabile, nu mai e ca pe vremea când ne-am angajat noi la IREEN. Ai putea nu numai să câștigi bani serioși – dar și să ai respectul pe care ți l-ai dorit dintotdeauna. Rămânând acolo, nu faci decât să perpetuezi o stare bolnavă de lucruri. Ceea ce s-a întâmplat e incalificabil.
- Știi foarte bine, Ada, pentru ce am rămas și voi rămâne.
- Datoria morală față de unchiul meu, pufni ea. Nici măcar el nu se mai gândește la trecut acum.
- Nici nu știi cât mă bucur că și-a găsit în sfârșit împlinirea, după o viață de muncă și sacrificiu pentru alții. Dar eu nu pot să uit dezamăgirea cu care a plecat de aici. N-am să pun spada jos până n-o să dovedesc tuturor că proiectele lui sunt perfect realizabile și competitive, spuse Silvia cu vehemență.
- Ești un cavaler al cauzelor pierdute. Când te duci pe teren?
- Nu știu deocamdată. Ceea ce se întâmplă, se întâmplă aici. O să mai fac verificări. O să-i dau eu de cap până la urmă.
- Și d-na Manu ce o să facă acum? Mă gândesc să-i ofer un post la firmă.
- N-ar accepta, Ada. Știe foarte bine că n-ai avea ce să-i dai de lucru și că ar fi o gură în plus de hrănit pentru tine.
- Sau aș putea vorbi cu tata, la Brașov ...
- Deocamdată se va duce în șomaj. Pe urmă vom mai vedea.
- Când ești dat afară pentru indisciplină nu știu dacă poți beneficia de ajutor de șomaj. O să mă interesez. Cunosc pe cineva în situația asta.
Silvia se uită pe fereastră. Se înnoptase. Plecă acasă, cu inima grea. Crezuse că își va ușura sufletul povestind Adei ce se întâmplase, dar nu fusese așa. Capul îi zvâcnea și încercă să adoarmă. Dar gândurile i se învârteau prin cap; ceea ce îi spusese Ada – că nu făcea decât să perpetueze o stare bolnavă de lucruri – era un adânc și dureros adevăr. De câte ori nu se gândise în decursul ultimului an să plece? Dar nu plecase, știa că nu putea pleca. Nu putea nici să plece și nici să rămână în condițiile în care lucrurile erau așa cum erau.
Și în plus, mai era ceva, ce nu îi spuse Adei, ceva ce auzise în ziua aceea, la plecare, în autobuz: se zvonea că în curând, conducerea va închiria patrimoniul – sălile, aparatura și utilajele , unor firme – și că vor fi dați afară toti cei din proiectare; vor rămâne în schimb cei din personalul administrativ și evident directorii și directorașii, șefii și șefuleții, pilangii și lingătorii de clanțe.
Stând așa și întorcând problemele pe toate părțile, trupul îi fu cuprins de amorțeală și somnul o învălui deodată. Cum mintea îi rămăsese trează pe jumătate, nu e de mirare că gândurile – agitate și incoerente în stare de veghe – se așezară și se decantară în somn. La fel ca în acele momente cumplite, când trebuise să ia o decizie în ceea ce privea concedierea unui om din colectivul ei, imaginile se succedau ca într-un caleidoscop. Îl revăzu pe Dan Vlasiu vorbindu-i despre piesele de domino, despre cât de ușor era să dobori acest eșafodaj al răului cu condiția să faci ceva la care ei să nu se fi gândit niciodată; îl revăzu pe părintele Gabriel; ce spusese el chiar într-una din acele zile triste? A, da, că răul e ca o pânză putredă; se rupe îndată ce reușești să o apuci de undeva. Apoi, cu iuțeala fulgerului, în minte îi apăru chipul celui din delegația britanică de care amintise d-na Manu, cel care îi propusese specializarea în Anglia. Ce spusese el atunci? ... Că în 2-3 ani vor avea un fond de investiții destinat cercetării aplicate. Atunci Silvia se trezi brusc și inima începu să-i bată cu precipitație.
„O investiție străină. Cum de nu m-am gândit la asta? Ar fi singura scăpare, singura șansă de a se reveni la normal”.
Își aduse aminte și de numele trustului pe care îl reprezenta – ACAB Industries. Își mai aminti că rupsese cartea de vizită a străinului în furia momentului. „Oh, gândi ea disperată, cum să dau de ei?” Nu se inventaseră încă Paginile Aurii. „A, ia stai!” Se întâlnise acum vreo săptămână cu un fost coleg de facultate – din prima ei serie, înainte de a repeta anul – care era acum asistent în Politehnică. El îi povestise entuziasmat despre Internet și despre motoarele de căutare. Pe vremea aceea nu existau ca acum Internet Café-uri la toate colțurile și Internetul era cvasinecunoscut pentru cetățeanul de rând. Nu se ajunsese încă la acea amploare a folosirii PC-ului ca mijloc de entertainment . Da, se va duce la Politehnică, va accesa serverul de Internet și va căuta numele firmei. Apoi îl va ruga pe colegul ei să-i împrumute contul lui de e-mail și le va scrie.
„Oare mai sunt ei dispuși să facă o investiție la IREEN? Sau între timp s-au orientat spre alte direcții?” Poate că problema nici măcar nu ajunsese în forurile lor de decizie. În fond ceea ce îi spusese Steve Norton era o opinie personală, nu un demers oficial. Va trebui să o ia de la zero când va discuta cu reprezentanții firmei, dacă ei se vor arăta interesați.
Se dădu jos din pat și aprinse lumina. Își văzu chipul în oglindă și se studie cu atenție. Urmele agresiunii începuseră să-i dispară de pe față. Umflătura se retrăsese. Nici mâna lovită n-o mai durea așa tare. Părul îi crescuse și arăta dezordonat. Permanentul și vopseaua erau pe trecute. „Am să mă tund”, gândi ea.

În trenul care o ducea spre Timișoara, Silvia încerca să-și pună gândurile în ordine. Se îndrepta spre orașul unde își avea sediul prima întreprindere românească unde investise concernul ACAB Industries, întreprindere ce purta acum numele ACAB-IMAT.
La trei zile de când Silvia găsise pe Internet adresa lor de e-mail și le scrisese, primise ca răspuns invitația de a se prezenta la sediul firmei pentru o discuție. Răspunsul era semnat de un oarecare Ariel Beller Aranda, Investment Manager la ACAB Romania – aceasta era persoana cu care urma să aibă întrevederea. Silvia luase cu ea un dosar al proiectului și în caz de nevoie o dischetă de prezentare. Își făcuse în grabă cererea de concediu pentru trei zile și ca să nu bată la ochi, o rugase pe d-na Manu care își făcea formele de lichidare să o lase la secretariat. Pretextase o stare de rău care o împiedica să vină la servici – fapt de altfel perfect credibil date fiind evenimentele din ultimele zile. Nu îi spusese nici măcar d-nei Manu adevăratul motiv al plecării ei.
Se tunsese scurt și își vopsise părul roșu închis. Își comandase niște ochelari eleganți, cu lentile alungite, montate pe o ramă subțire și aurie. Apoi își pusese problema alegerii ținutei. Păstrase la loc de cinste în șifonier toaleta cu care îl dăduse gata pe italianul pus pe acte de binefacere. Dar Silvia își zise că un truc nu merge decât o dată, și apoi acum nu era vorba să facă o impresie „blitz” asupra unui om de afaceri ignorant care are chef să azvârle niște bani murdari, ci avea de-a face cu reprezentantul unei companii serioase care aștepta un motiv la fel de serios să facă o investiție profitabilă și de durată. Va trebui să îl seducă în primul rând cu argumente tehnice și financiare. Þinuta, desigur importantă, rămânea totuși pe planul doi. Adică – rămânea importantă atât cât să sugereze seriozitate și apartenența la o anumită convenție socială.
Așa că alese o ținută business foarte la modă (își cheltuise ultimele economii) – un deux-piece maron-roșcat cu fustă deasupra de genunchi ce îi venea foarte bine la nuanța părului și se asorta perfect cu pantofii și geanta maro din piele. Silviei îi plăcuse întotdeauna contrastul și totodată armonia între această culoare și anumite nuanțe de verde, așa că alesese o bluză kaki, mulată pe corp, foarte în stilul ei, care în cuvinte s-ar fi putut defini „etalează prin ascundere”. O eșarfă în culorile toamnei, prinsă cochet la piept cu o broșă de aur completa ținuta și îi dădea un aer mai puțin banal și mai nonconformist.
Stând în fața ferestrei, Silvia privea peisajul fără să-l vadă, cufundată în gânduri. Avea oarecari emoții în ceea ce privește limba. Evident, conversația avea să se desfășoare în engleză. Desigur, engleza literară nu avea nici un fel de secret pentru ea. Dar era oarecum nesigură pe anumiți termeni tehnici. Cum pe atunci, dicționarele tehnice erau rare și nu foarte detaliate pe toate ramurile, Silvia trebuia să se bazeze pe bunul ei simț în a înlocui ceea ce nu știa precis, prin sintagme explicative. Se gândea apoi că poate comunicarea va fi îngreuiată și de faptul că interlocutorul ei era mai mult ca sigur un simplu expert în finanțe, nicidecum familiarizat cu termeni inginerești de strictă specialitate.
Fără să știe de ce, influențată poate de afluxul de la noi din țară de economiști ce ajungeau să conducă marile afaceri – era tentată să excludă din start ideea că ar putea sta de vorbă cu un om având aceeași formațiune ca și ea.
Se gândi apoi și la modul cum va aborda problemele. Steve Norton vorbise cu doi ani în urmă de finanțarea proiectului HM* și de un fond de investiții. Dar ceea ce voia ea să obțină nu era doar finanțarea proiectului ca atare. Asta n-ar fi fost decât o victorie à la Phyrus și n-ar fi rezolvat adevărata problemă, esența impasului. Trebuia găsit un mijloc prin care actuala conducere – incompetentă, coruptă și răuvoitoare, să fie ținută sub control, să fie împiedicată să mai acționeze după cum îi dictau propriile interese. În scrisoarea pe care le-o trimisese celor de la ACAB, Silvia se referise nici mai mult nici mai puțin decât la privatizarea institutului. Trebuia să-i convingă să facă pasul cel mare. Știa cum va pune problemele și ce argumente va aduce.
Se înnoptase de-a binelea când trenul ajunse în gara Craiova și se făcuse răcoare. Silvia hotărî că de acum trebuie să se odihnească: gândurile erau așezate la locul lor. Călătorea în compartiment cu doi bătrânei simpatici care se duceau la Băile Herculane și cu un puști, student, care se chiora la lumina slabă din vagon, citind un curs probabil. Bătrânelul găsise o metodă de a se încuia pe dinăuntru fără riscul de a nu mai ieși de acolo. Astfel asigurați și fără grija unui atac de noapte, mai sporovăiră un timp și adormiră.


Dimineața își intrase deja în drepturi depline, când Silvia coborî pe peronul gării Timișoara. Era cald și soare. Desfăcu cu grijă hârtia împăturită, scoasă la imprimantă în care se afla schema orașului cu calea cea mai scurtă spre sediul principal al companiei, schemă trimisă odată cu invitația. Cum firma se afla în cealaltă parte a orașului, Silvia luă un tramvai și se așeză. În treacăt, admiră frumusețea clădirilor vechi și noi și își promise că dacă va fi mai liniștită la întoarcere, o să viziteze în amănunt orașul Revoluției.
Când ajunse în sfârșit la destinație și când pe deasupra caselor din ce în ce mai rare văzuse o clădire rotundă cu 12 etaje, cu geamuri termopan și în cel mai pur stil occidental și distinse de departe : „ACAB-IMAT”, pe tânăra femeie o încercă o emoție de nedescris.
„ACAB-IMAT; ACAB-IREEN, gândi, să fie oare posibil?” Apoi își zise că și în ipoteza unui eșec aici, tot vor rămâne alte și alte posibilități. Era investițiilor era abia la început și ea nu se va lăsa, va căuta până va găsi.
Câteva minute mai târziu, pașii o purtau pe culoarele frumoasei clădiri. Silvia mai fusese în sedii de companii private ori cu capital mixt, dar nicăieri nu întâlnise eleganța de aici. Nici măcar birourile capitonate și luxoase ale serviciului administrativ de la IRREN nu se puteau compara cu ceea ce vedea acum. Laura Tănase și camarila ei ar fi pălit de invidie, cu siguranță. Și Silvia, gândindu-se la birourile lor friguroase, la holurile puțind a urină de șoareci și în care te puteai izbi pe întuneric de tot felul de angarale care nu mai încăpeau prin camere – planșete inutile, mobilier, cofrete și cutii de metal așezate unele peste altele până-n tavan, și privind la superbele vitrine în care erau expuse produse-prototip ale întreprinderii își zise : „Sunt aici ca să câștig și am să câștig”. Își făcu cruce și intră în anticamera biroului celui ce o chemase aici.


- Domnul Beller-Aranda? i se adresă Silvia în englezește bărbatului blond și foarte înalt, îmbrăcat într-un impecabil costum vișiniu care ieșise să o întâmpine când secretara îi anunțase venirea.
- Vă rog, poftiți, doamnă Linoiu, răspunse el tot în engleză, zâmbind, arătându-i cu un gest larg intrarea în elegantul său birou și Silvia se trezi acordându-i o primă bilă albă pentru faptul că reușise să îi pronunțe numele corect. I se părea o dovadă de respect.
În cele câteva zeci de secunde cât își strânseră mâinile, atât de decisive pentru o primă evaluare, ea simți că îi făcuse o impresie favorabilă și că lucrul era reciproc . Realiză imediat, după faptul că nu îi dăduse mâna de la distanță ci venise lângă ea și poate și ajutată de un al șaselea simț, că nu avea în fața ei un englez. Accentul cu care vorbea – o engleză de altfel perfectă – avea să-i confirme în clipele care urmară această primă impresie. Ca de altfel și atitudinea degajată, lipsită de orice urmă de aroganță care o făcu pe Silvia să-și abandoneze emoția și să se relaxeze.
Odată ce gheața fusese spartă, Silvia începu să-i vorbească despre proiectul „Hidromonitor” , despre faptul că odată finalizat și implementat, devenea el însuși, pe lângă o sursă importantă de profit imediat, și o unealtă prețioasă, un punct de plecare pentru elaborarea altor bănoase teme de cercetare. Se străduia să explice cât mai convingător. În linii mari, domnul Aranda era la curent cu activitatea laboratorului; ceruse referințe în mod expres, înainte de a o convoca pe Silvia, d-lui Steve Norton, cel care cu doi ani în urmă vizitase institutul.
- Domnul Norton mi-a vorbit foarte frumos despre colectivul dvs. și despre dvs. personal, d-nă Linoiu. Mi-a spus că v-a oferit atunci o bursă în Anglia, pe care ați refuzat-o.
Dar Silvia nu avea chef să lase discuția să divagheze, așa că răspunse simplu „Da, așa este” și reveni la subiect. La un moment dat, dl. Aranda îi puse o întrebare capcană:
- D-nă Linoiu, ce funcție ocupați dvs. în ierarhia firmei? Nu am înțeles prea bine din scrisoare.
Silvia îi spuse.
- Să înțeleg așadar că demersul dvs. nu reprezintă o inițiativă oficială?
- Nu, spuse ea simplu. Conducerile succesive și în special cea de acum nu au agreat niciodată un asemenea proiect. Implementarea și realizarea lui s-a făcut de-a lungul anilor sub diverse lucrări, iar cercetarea s-a făcut mai degrabă subversiv decât oficial: am așteptat uneori ani de zile până ce o bucățică din proiect a fost prinsă sub un titlu oarecare în planul de lucrări.
- Dar de ce această ostilitate? se interesă dl. Aranda.
În mintea ei sună un clopoțel de alarmă; își dădu seama că trebuia să nu lase impresia că seamănă cu acei boieri trădători din trecut care chemau turcii ca să dea jos un domnitor ce nu le convenea: înțelese că demersul ei s-ar putea interpreta și așa dacă nu era suficient de prudentă în a se limita la motivele strict tehnice. Nu pomeni nimic, evident, despre intenția fățișă de denigrare a d-lui Marcu și în special a ei personal. Nu vorbi nici despre interesele clicii – contrare celor ale institutului – interese ce duceau spre punga proprie și spre neîntreruptele plimbări în străinătate. Răspunse simplu:
- Nu avem aceeași viziune asupra provenienței aparaturii și a softului folosit. Noi încercăm să promovăm niște soluții proprii, în timp ce dânșii ... vor să fim un fel de intermediari: să cumpărăm o tehnologie străină și să o revindem la beneficiarii noștri; asta deturnează sensul cercetării aplicate; în plus nici nu se justifică tehnic în cazul de față.
- Dar ce contraargumente tehnice aduce în mod special conducerea actuală?
Atunci Silvia începu o demonstrație complicată, similară aceleia pe care i-o făcuse lui Jigodel. Și în timp ce vorbea, inima i se strânse amintindu-și pentru ce era de fapt aici. Simți cum îi crește în suflet o ostilitate surdă vizavi de bărbatul din fața ei care asculta – sau se prefăcea că ascultă cu atenție ceea ce se străduia tânăra femeie să explice, ostilitate ce alungă în parte începutul de simpatie pe care îl avusese pentru el. De el depindea soarta acestei stări de lucruri – pe care Silvia dorea atât de amarnic să o schimbe, de un simplu gest sau cuvânt al lui. Și nu era numai asta: bărbatul îi putea deveni un dușman periculos dacă nu înțelegea cum trebuie sensul demersului ei și dacă s-ar fi apucat – prematur – să ia legătura cumva cu conducerea institutului.
„O fi înțelegând ceva din ce îi spun eu, finanțistul ăsta scrobit, businessman-ul ăsta afabil? se pomeni zicându-și. Trebuia să se limiteze la cuvinte, să nu explice folosindu-se de dosarul pe care – imprudent – gândi ea, îl adusese cu sine. Tocmai era pe cale să o ia de la capăt, când replica străinului o scuti de orice îndoială:
- Am înțeles. Vreți să spuneți că eroarea de metodă în cazul schemei propuse de superiorii dvs. depășește cu mult eroarea foarte mică a aparatelor de pe schema de măsurare.
- Da, exact, zâmbi ea fericită, înțelegând că nu are de-a face cu un necunoscător, nu îți trebuie un tun ca să omori o muscă (traduse în engleză mot-à-mot plastica expresie neaoșă). Traductorul propus de ei cam asta face, de fapt nici măcar nu omoară musca.
Ariel Beller Aranda începu să râdă din toată inima, și Silvia râse și ea. Apoi el îi puse câteva întrebări foarte pertinente despre aparatură, despre modul de transmitere a datelor și despre aplicația informatică care gestiona tot acest proces. Silvia răspundea bucuroasă; atmosfera se înseninase, căci găsiseră un limbaj comun de comunicare. Se bucura că avea în fața ei un inginer ca și ea și încă, după câte își dădea seama – un specialist în electronică și comunicații.
- Este un cerc vicios, încheie ea ca un fel de concluzie: eroarea sistemului de măsură propus de ei nu se poate aprecia deocamdată decât teoretic; nu există o metodă alternativă mai precisă de verificare. În această teorie eu mă bazez pe niște măsurători pe care ei nu vor să le valideze.
- Nu se pot repeta?
- O, nu, ar implica la ora actuală cheltuieli imense; în plus îți trebuiesc zeci de măsurători pentru a face statistică și a trage niște concluzii cât de cât corecte. În momentul când vom instala aparatura completă în varianta noastră, vom avea și acea metodă alternativă de verificare.
Ariel Beller Aranda începuse deja să-și facă o idee despre ceea ce spusese și mai ales – ceea ce nu spusese Silvia, ceea ce se subînțelegea printre rânduri. De când prospecta piața în România, întâlnise asemenea firme al căror profit provenea în cea mai mare parte din păcălirea cumpărătorului, din prezentarea unui produs ca extraordinar când se știa sigur că aceste calități excepționale nu se puteau verifica, ca de exemplu preparatele pentru menținerea tinereții al căror efect se vedea peste 20 de ani.
Asemenea firme existau și în Occident, dar aveau o viață mult mai scurtă. Își mai dădu seama și că ce îi prezentase Silvia putea fi o adevărată găină cu ouă de aur odată ce ar fi ajuns pe mâna unui manager care știa să privească în viitor : existau semnale că peste un timp oarecare, monopolul regiilor autonome se va sparge și atunci era absolut sigur că actualii beneficiari ai IREEN-ului vor deveni societăți comerciale interesate să-și planifice resursele și să-și cuantifice producția cât mai precis pentru a-și maximiza profitul, ori proiectul HM tocmai acestui scop îi era destinat. În plus ideea se potrivea exact și cu ceea ce căutau ei în ultima vreme – o investiție în domeniul cercetării care să se întrepătrundă și să se sprijine reciproc cu activitatea de producție a IMAT-ului, un soi de mariaj între inteligența și forța de muncă autohtonă și know-how-ul vestic.
Conjunctura politică și economică în țară începuse să devină tot mai favorabilă și stabilă. Dacă exista un moment propice pentru o astfel de investiție, cu siguranță acesta era.
- Așadar o simplă externalizare a proiectului n-ar fi satisfăcătoare pentru nici una din părți, conchise el. În ce stadiu e proiectul pe ansamblul lui?
- În linii mari, schema generală e finalizată. Urmează părțile de detaliu, mergând până la desenele de execuție pe parte mecanică și până la desenul de cablaj pe parte electrică. Și acestea – sunt în mare parte făcute. Câteva sunt chiar realizate ca prototip și au fost sau sunt în testare la diverse hidrocentrale.
- Și partea soft?
- Modulul de preluare a datelor e gata pentru aparatele instalate. Testat și funcțional. Cel de simulare a funcționării cascadei de asemenea. Partea de mijloc – cea care asamblează datele mai e încă în lucru. Se pare că mai sunt unele probleme, oftă Silvia, dintr-o dată obosită. Aceasta e practic inima programului.
- Fără acest modul nu se poate merge mai departe, nu?
- Nu. Îndată ce acesta va fi pus la punct, se poate considera în proporție de 80% la sută proiectul finalizat. Urmează apoi să facem o instalație pilot, un prototip complet și să îl testăm de la cap la cap. Și apoi să îl punem în fabricație de serie. Serie e un fel de a spune, pentru că amenajările hidro nu sunt chiar atât de multe.
- Ei bine, doamnă, ..., domnișoară Linoiu, se corectă dl. Aranda, privind pentru prima dată mâinile Silviei și negăsind ceva să semene a verighetă, v-ați pledat cauza extrem de convingător. De altfel, nu este prima dată când se pune problema extinderii investițiilor noastre. Când colegul nostru, Steve Norton și ceilalți, au fost în institutul dvs. s-a ridicat și atunci problema achiziționării unei părți a acestuia, dar conjunctura politică era prea nesigură ca să ne hazardăm să avem două investiții de risc în același timp. Îndată ce rezolvați problema care a apărut în soft-ul dvs. și beneficiarul vă recepționează lucrarea, voi înainta acționarilor propunerea de cumpărare. Dacă hotărârea va fi favorabilă în acest stadiu, ceea ce nu mă îndoiesc, mă voi adresa Agenției Române de Dezvoltare. O să încerc să eludez cât mai mult procedura standard – adică să iau legătura pe filiera oficială cu persoane din țara dvs. care ar fi ostile unei asemenea întreprinderi. Îmi puteți lăsa documentația tehnică a proiectului?
Silvia șovăi o clipă. În definitiv ce mai avea de pierdut, acum când problema părea pe jumătate rezolvată?
- Da, răspunse ea, poftiți, și-i întinse dosarul și discheta. Le puteți arăta consilierilor dvs.
- Amândoi ne asumăm un oarecare risc, nu-i așa? zâmbi străinul simțind ezitarea de o clipă a Silviei. Apoi după un moment:
- N-a fost numai asta, nu-i așa?
- Ce anume?
- Ceva v-a determinat în mod special să veniți la mine acum și nu altă dată. Din câte înțeleg, conducerea actuală e la putere de vreo doi ani.
Silvia oftă.
- Au dat afară în mod abuziv pe unul din oamenii mei. Asta m-a hotărât. Am simțit că am datoria să încerc măcar să schimb ceva. Pentru cei care au rămas. Puținii care au rămas.
Într-un brusc elan de simpatie îi întinse mâna:
- Vă mulțumesc mult, d-le Aranda ... de ce zâmbiți, nu așa se pronunță?
- Ba da, numai că nu este jumătatea de nume cu care lumea mi se adresează pe aici. De când lucrez în această companie, toți îmi spun dl. Beller, în special personalul român. Probabil că preferă numele cu rezonanță germanică.
Bărbatul se ridicase și Silvia se ridicase și ea. Întrevederea se terminase. Durase mult mai mult decât prevăzuse și trebuia să se grăbească ca să prindă trenul spre București.
- Mi-a făcut o deosebită plăcere să vă cunosc d-ră Linoiu.
Silvia tresări violent și se întoarse; dl. Beller rostise aceste ultime cuvinte într-o limbă română perfectă!
- Dvs. știți ... știți românește? Și m-ați lăsat atâta timp să mă chinui să explic în engleză?
- Oh, mi-a făcut plăcere să vă ascult. Aveți un accent foarte frumos. Foarte ... britanic.
- Mama mea era profesoară de engleză. Educația mea a fost pro-occidentală, în special pro-britanică. Dvs. nu sunteți englez, nu-i așa?
- ... Eu sunt cetățean francez, răspunse dl. Beller, după o scurtă ezitare – i se păru Silviei.
- Dar cum se face că știți românește atât de bine?
- Locuiesc de șapte ani în România. Doi ani cu intermitență, cinci în mod continuu. În plus, bunicul meu a avut o afacere în România, dinainte de război. Când eram mic, în țara mea, am fost cu el adeseori în vizită la niște familii de emigranți români cu care el se întreținea în limba lor.
Aici se termină întrevederea. Liftul sosise și Silvia își mai luă o dată rămas bun de la Ariel Beller Aranda. Dacă totul avea să meargă așa cum spera, urmau să se revadă la București. O jumătate de oră mai târziu era în tren. Își scoase în sfârșit pantofii și își întinse picioarele pe banchetă – călătorea deocamdată singură în compartiment. Își scoase și jacheta de la taior și și-o puse sub cap drept pernă – nu mai avea importanță dacă se șifonează. De acum mingea era în terenul ei. Nu se putea face că nu sesizase clauza foarte clară pe care dl. Beller i-o pusese: trebuia mai întâi să găsească eroarea din program care generase tot tărăboiul ăsta și care în fond precipitase lucrurile spre rezolvare. Așadar, totul depindea acum de ea. „Francezii s-au hotărât să-i ajute cândva pe rebelii americani în războiul lor de independență abia după ce aceștia au câștigat singuri bătălia de la Saratoga, gândi Silvia. Francezul de la ACAB mă va ajuta după ce voi fi câștigat propria mea bătălie”.

* Hidromonitor; în continuare, proiectul va fi referit uneori cu această prescurtare