În noaptea de dinaintea Sfintei Învieri, unchuiul Fedea nu închisese un ochi, bietul de el. Dar și așa moțăind cu ochii aproape deschiși, visă de câteva ori că mestecă din miezul alb al colacilor pascali.
Ieși de câteva ori până în tindă și se uită cu mare jind spre masa pe care se odihneau doi colaci. Unul mare cât roata carului, altul mai mic ca o pălărie oșănească, dar amândoi frumoși și rumeni luceau ademenitor sub razele lunii.
– Măi, măi bată-vă norocul, da frumos mai luciți, de parcă v-a dat baba cu lac, – înghiți în sec unchiul Fedea.
Ah, ce ar mai fi rupt o bucățică de colac... ce ar mai fi mestecat din miezul lor galben și dulce... Dar la asemenea faptă barbară unchiul Fedea nu se încumeta.
Deși nu ținuse întreg postul, că de multe ori se furișa ca o pisică spre afumătoarea din curte, unde ciugulea din ficare cârnaț, aruncând pe urmă toată vina pe «potlogarii de brăbeți», unchiul Fedea știa foarte bine că Dumnezeu Sfântul «pupa-i-ar el tălpile» îl vede, dar Dumnezeu drăguțul e bun și milostiv, și îi va ierta această vrere nesăbăduită, «...iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea...», – șoptea unchiul furișându-se afară din afumătoare. Mătușa Mărie să nu-l vadă că atunci «Caput!... Amin!...», l-ar beșteli ca pe o albie de porci, iar a doua zi ar ști toată Fedorivna că «bezbojnicul de Fedea a huzdupat cârnați în postul Paștelui».
Biruind ispita de a rupe din colaci, unchiul Fedea, a doua zi de dimineață își făcu semnul crucii, puse desagii, în care mătușa Mărie așezase cu mare grijă colacii și porni spre biserică ca să sfințească pasca după cum o cere datina pravoslavnică lăsată din moși-strămoși.˜
Toată slujba unchiul Fedea stătu ca pe ghimpi, se tot muta de pe un picior pe altul de parcă era cucoșul bătrânei Varvara, iar când preotul stropise cu busuiocul și peste desagii lui, alergă cu ei în spate, în sus pe pe Dealul Cornului, ca prunc mic. De abia în vârf se opri să-și tragă sufletul.
– No așe, m-oi hodini o țâr’ ș-apoi oi porni cu Dumnezeu înainte, că pân’ acasă nu mai am mult...
Dar până să pornească «cu Dumnezeu înainte», necuratul îl puse pe unchiul Fedea să scoată din desagi colacii ca să se mai minuneze de ei «că tare faini mai erau!».
– AÈ™e colaci faini n-o adus nimeni la sfinÈ›it, iar burjuiul de Makovei se uita ca milogu-n straiță la colacii mei. Ha-ha-ha... Neam de neamuֹ’ lui n-o văzut aÈ™e colaci! – È™optea bucuros unchiul Fedea. – Ia uite ce frumoÈ™i sunt!... Mânca-i-ar unchiul să îi mânănce de colăcei. Unu-i mare, altu-i mic, de zici că-i mama cu pruncuÈ›u’...
Dar bietului unchi Fedea nu îi fusese dat nici măcar să guste din frumoșii săi colaci, că tot minunându-se de ei, împinse cu vârful opincii colacul mic care îl atinse pe cel mare și o luară amândoi la vale sărind din piatră în piatră până în pârâul Fedorivnei, de unde se auziră două pleoscăiturii, ce-i drept una mai puternică, iar alta mai slabă.
La început unchiul Fedea vru să se arunce după colaci să-i prindă, dar asta ar fi fost adevărată sinucidere, așa că ce-i mai rămase de făcut decât să-și tragă una «în numele tatălui» și să șoptească oftând:
– Când o auzi Măria, mă belește de viu!...
Dar mătușa Măria nu era chiar așa de rea cum o credea unchiul Fedea.
– Ce s-a dus pe apa Fedorivnei, nu se mai întoarce veci! Las că pun de o coleșe și-ți fac și o ratotă cu jumări și cărnați de-o să te lingi pe degete.
Unchiului Fedea nu-i venea să creadă că scăpase atât de ieftin. Se așeză pe prispa casei și se adânci în gânduri.
– Hai la masă și nu te mai necăji! – se auzi, din casă vocea mătușii.
– Iacă nu mă mai necăjesc, dar de mirat mă tot mir, – răspunse unchiul Fedea.
– Și de ce te miri atât? – apăru în ușă mătușa Mărie.
– Păi nu mă mir de colacul cel mic, că-i mic și prost, da’ mă mir de cel mare, ce
sărea mai tare decât cel mic, de ai fi zâs c-o bolunzit nu alta, – spuse unchiul Fedea și intră în casă unde îl aștepta pe masă mămăliga aburindă și omleta cu jumere și cârnați.